UNIUNEA EUROPEANA SI SECURITATEA

Politica externa si de securitate comuna

In perioada care a urmat semnarii Tratatelor de la Roma, constructia europeana s-a focalizat indeosebi pe aspecte economice, cooperarea politica in sfera relatiilor internationale fiind adesea subiect tabu, in primul rand in urma esecului crearii unei Comunitati Europene de Aparare la mijlocul anilor ̉50, dar si datorita actiunii pe scena europeana a unor lideri, precum Charles de Gaulle, care au descurajat astfel de initiative. Asa se face ca, timp de aproape patruzeci de ani, insasi expresia "politica externa comuna" nu si-a gasit locul in cadrul tratatelor europene[1].

Totusi, incepand din anii ̉70, statele membre ale Comunitatilor Europene cooperau si se consultau reciproc cu ocazia reuniunilor la nivel interguvernamental in privinta problemelor majore de politica internationala, acest proces purtand denumirea de "cooperare politica europeana". Prin Actul Unic European (1986), acestui proces i s-a conferit un caracter formal, fara a-i schimba natura sau metodele de operare.

Transformarea majora de atitudine s-a produs aproape un deceniu mai tarziu, prin Tratatul de la Maastricht, unde, pentru prima data, statele membre au incorporat intr-un tratat obiectivul unei "Politici Externe si de Securitate Comune" (PESC). Aceasta a devenit una dintre cele trei directii fundamentale de dezvoltare ale Uniunii Europene. Conform acestui tratat, UE isi poate exprima pozitia in privinta conflictelor armate, a drepturilor omului si a oricarui subiect legat de principiile fundamentale si de valorile comune ce se afla la baza Uniunii Europene si pe care aceasta se angajeaza sa le respecte.

Definirea Politicii Externe si de Securitate Comuna a Uniunii Europene (PESC) nu este o sarcina usoara, insa majoritatea ar fi de acord ca aceasta denumire este improprie. Spre deosebire de politica comuna in domeniul pescuitului, PESC este "comuna" doar prin faptul ca statele membre pot sa identifice interese externe comune si iau decizii in acest sens[2]. Cand statele nu pot lua astfel de decizii comune, PESC este mai putin o politica si mai mult un set de proceduri pentru consultare si cooperare mutuala in domeniul politicii externe. Deci, chiar si cand interesele sunt divergente, PESC ca sistem continua sa functioneze, desi ii lipseste produsul unei politici comune .

Trebuie remarcat ca PESC nu inlocuieste politicile externe nationale, desi acesta ar trebui sa fie rezultatul pe termenul lung al acestui proces, ci co-exista cu acestea. Intradevar, politicile externe nationale si ministrii de externe reprezinta baza PESC, oferind expertiza, informatia si sprijinul politic necesar pentru a face PESC credibila. PESC nu este o politica unica ci o politica comuna si o mare parte din ceea ce este decis in PESC trebuie implementat-sau cel putin sprijinit- la nivel national. PESC inseamna atat un proces cat si o politica. Chiar si in momentul cand nu exista un produs al PESC, statele membre continua sa utilizeze arhitectura PESC pentru a se angaja in interactiuni zilnice, schimburi sau discutii legate de afacerile internationale.

Mai mult decat atat, daca politicile externe nationale stau la baza PESC, si PESC a ajuns sa stea la baza politicilor externe nationale. Ceea ce se intampla in Bruxelles are o importanta deosebita. Intarirea politicii externe europene de la sistemul de cooperare vag si slab institutionalizat prevazut in Raportul Davignon din 1970 la sistemul de luare a deciziilor complex, interdependent si zilnic care exista astazi arata ca statele membre au considerat ca participarea lor la aceasta politica le-a adus numeroase beneficii.

De ce o Politica Externa si de Securitate Comuna?

Una din posibilitatile de justificare a aparitiei PESC este citarea logicii neofunctionaliste a conceptului de "spill-over". Pornind de la o astfel de logica, PESC s-ar fi dezvoltat aproape automat, fiind un produs al altor evolutii ale UE. Integrarea in domeniul comertului si interdependenta in crestere intr-o multitudine de domenii, inclusiv in numeroase arii ale politicii externe, ar fi facut ca PESC sa fie aproape inevitabila. Totusi, aceasta viziune ar atribui statelor membre rolul de spectatori, ceea ce evident nu a fost cazul.

Mai degraba, doi mari factori au facut ca statele membre sa recurga la o mai mare coordonare a politicilor lor externe: nevoile percepute asa cum au devenit ele vizibile dupa reunificarea Germaniei sau dezmembrarea Iugoslaviei si recunoasterea nevoii de coordonare a politicilor externe care putea servi intereselor nationale.

Un beneficiu in folosul statelor membre adus de angajarea in diplomatia la nivelul UE care este adesea ignorat este influenta exercitata de statele membre unele asupra altora. Acesta ar fi unul din motivele interne ale existentei PESC in comparatie cu alte motive care sunt externe. Ceea ce se sugereaza este faptul ca prin cooperare un stat membru poate influenta viziunile si pozitiile de politica externa si chiar poate preveni actiunile de politica externa unilaterale sau nedorite ale unui alt stat membru. In aceasta lumina PESC poate fi considerata a fi motivata de dorinta de a constrange actiunile de politica externa ale altor state membre. Reunificarea Germaniei in anul 1990 a pus in evidenta acest element de constrangere, fiind unul din motivele care au dus la crearea Politicii Externe si de Securitate Comuna prin Tratatul de la Maastricht din 1992.

In contrast cu acest element de constrangere, elementul de forta este in mod clar dominant cand vorbim despre motive si nevoi externe. Cea mai evidenta (dar nu si cea mai importanta)    necesitate externa era recunoasterea faptului ca pe masura ce Uniunea Europeana crestea in importanta in arii precum comertul, ajutor pentru dezvoltare, era adesea dificil de negociat cu UE ca si cu o entitate unica in aceste arii iar in momentul in care se discuta probleme de politica externa aceasta unitate este dezbinata.

Ma mult decat atat, daca Uniunea Europeana ar fi putut avea o voce unica, aceasta ar reflecta punerea de comun a unor resurse considerabile, si aceasta voce unica ar fi vocea unei mult mai puternice uniuni decat a oricarui singur stat membru. Astfel, Europa ar avea o mai mare greutate si opiniile si viziunile sale ar primi o mai mare atentie la nivel international. In trecut, acest sentiment de inferioritate al Uniunii a prevalat in mod particular in relatiile cu Statele Unite ale Americii, atat in relatiile directe cat si in cele indirecte in arii precum Europa de Est sau Orientul Mijlociu.

Dar probabil ca mult mai important ca forta motivatoare este faptul ca statele membre au descoperit ca PESC poate servi intereselor nationale, si ca beneficii tangibile pot fi obtinute ca rezultat al cooperarii in materie de politica externa la nivelul UE[4]. Daca un stat membru poate sa paseze interesele sale nationale la nivel european, adica daca poate sa le "europenizeze", va putea sa urmareasca mai bine atingerea acestor interese nationale datorita greutatii pe care o are UE. Probabil ca nu este un stat membru care sa nu fi fost tentat de aceasta optiune si care nu a incercat-o: prezentarea intereselor sale nationale ca fiind "interese europene".

Acest motiv este legat de un altul care de fapt le combina pe cel doua precedente, si anume obtinerea unui rol de conducere de catre statele membre in cadrul Uniunii, atat pentru a atinge anumite obiective nationale cat si pentru a castiga o platforma mai larga care ar intari pozitia nationala la nivel universal[5].

In toate cele mai sus-mentionate, interesele, motivele si nevoile sunt interconectate. Dar cu exceptia primului motiv nu este foarte clar ce inseamna nevoie "europeana". Doi factori ar putea fi mentionati aici: unul mai abstract, altul mai imediat. Motivul mai imediat a fost in mod clar vizibil in timpul crizei care a acompaniat dezmembrarea Iugoslaviei, cand a devenit evident ca europenii-din cauza lipsei de unitate si de capacitate- nu au putut sa rezolve o criza destabilizatoare aflata in imediata lor vecinatate. Ajutorul american a fost necesar la acel moment. Premierul britanic Tony Blair a fost unul dintre primii care un inteles lectia: daca Statele la Unite vor decide sa nu se implice intr-o alta criza viitoare, europenii se vor afla intr-o situatie destul de dificila. Cu alte cuvinte, motivul a fost de a se asigura ca Europa, in caz de nevoie, va putea actiona fara ajutor din partea SUA sau va putea fi in pozitia de a fi o componenta utila intr-un efort viitor comun, facand astfel mai probabila participarea SUA, si diminuarea criticilor SUA cu privire la faptul ca europenii nu participa in mod echitabil la eforturile comune. Astfel, motivul nu a fost acela de a crea o capacitate europeana care ar putea fi utilizata in dezacord cu Statele Unite.

Legat de acest motiv dar pus in termeni mai abstracti este notiunea ca ar putea exista o nevoie "obiectiva" a Uniunii Europene si a europenilor de a-si intari influenta prin punerea laolalta a viziunilor, atitudinilor si intereselor intr-o singura voce europeana. Intr-o lume complexa si conflictuala in care valorile vestice se afla sub atac si in care Vestul incearca sa dezvolte o forma de ordine si stabilitate pentru a proteja interesele Vestului si modul de viata al Vestului, rezolvarea impreuna a problemelor complexe va fi mai usoara.

Scopuri si instrumente PESC

Obiectivele politicii externe a UE asa cum sunt acestea definite in articolul 11 al Tratatului UE sunt urmatoarele:

de a apara valorile comune, interesele fundamentale, independenta si integritatea Uniunii in conformitate cu principiile Cartei Natiunilor Unite,

de a intari securitatea Uniunii in toate modurile,

de a prezerva pacea si a intari securitatea internationala, in conformitate cu principiile Cartei Natiunilor Unite, precum si cu principiile Actului Final de la Helsinki si obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele asupra granitelor externe,

de a promova cooperarea internationala,

de a dezvolta si consolida democratia si suprematia legii, si respectul pentru drepturile omului si libertatile fundamentale[6].

Aceste obiective vor fi aduse la indeplinire prin intermediul Uniunii care este chemata sa defineasca "principiile de si regulile generale pentru o politica externa si de securitate comuna" si sa consolideze "cooperarea sistematica dintre statele membre in infaptuirea politicii". In plus fata de principiile si regulile generale, un numar de instrumente mai specifice sunt enumerate: strategii comune, care vor fi decise de catre Consiliul European, precum si pozitii comune si actiuni comune pentru care puterea de luare a deciziilor este incredintata Consiliului de Ministri[7]. Aceste instrumente au fost utilizate in diferite grade.

Strategiile comune aveau menirea de a oferi un cadru pentru politicile comune in care Uniunea va putea decide prin majoritate calificata si deci va putea reactiona mai rapid. Foarte putine strategii comune au fost adoptate si nu au avut prea mare efect in formarea unei baze pentru abordari mai coordonate de catre statele membre. Astfel, strategiile comune, nou dezvoltate dupa Tratatul de la Maastricht de catre Tratatul de la Amsterdam, nu au raspuns asteptarilor. Pana in prezent exista strategii comune privind Rusia, Ucraina, zona Marii Mediterane si procesul de pace din Orientul Mijlociu.

Prin Consiliul de Afaceri Generale (parte a Consiliului Uniunii Europene), Uniunea poate adopta actiuni si pozitii comune, documente ce angajeaza statele membre sa adopte o anumita pozitie si un anumit curs de actiune. Pozitiile comune definesc abordarea Uniunii Europene fata de o problema particulara de natura geografica sau tematica. Acestea nu implica activitati comune dar obliga statele membre sa asigure ca politicile lor nationale sunt conforme cu pozitiile comune. Exemple de astfel de pozitii comune sunt Pozitia Comuna cu privire la Curtea Penala Internationala[8], Pozitia Comuna cu privire la masurile restrictive aditionale impotriva Talibanilor , Pozitia Comuna in privinta drepturilor omului, principiilor democratice, domnia legii si buna guvernare in Africa .

Actiunile comune pe de alta parte implica activitati comune care se refera la anumite situatii specifice unde actiuni operationale ale Uniunii sunt considerate a fi necesare. Exemple sunt Actiunea Comuna care autorizeaza o Operatiune Militara a UE in Republica Democrata Congo[11].

Actori implicati

Conform Tratatului de la Amsterdam, Consiliul si Comisia aveau responsabilitatea comuna de a asigura coexistenta activitatilor externe ale UE, in contextul relatiilor sale externe, de securitate, economice si al politicilor de dezvoltare. Comisia este deplin asociata cu activitatile desfasurate in cadul PESC, ea fiind responsabila si pentru implementarea bugetului PESC. De asemenea, Comisia are exclusivitate pentru coordonarea unei serii de politici externe ale UE, ca de pilda, comertul. In plus, ea are responsabilitate exclusiva pentru actiunile din sfera asistentei umanitare si de dezvoltare, a reabilitarii si reconstructiei, dar si a sanctiunilor pe care UE le poate impune impotriva statelor terte.

In timp ce reprezentarea externa din sfera comunitara revine delegatiilor Comisie, in sfera PESC ea revine in principal Presedentiei Consiliului, care actioneaza prin intermediul ambasadorilor tarii care detine Presedintia. In realitate, Presedentia a actionat de nenumarate ori cu fosta Presedentie si cu cea viitoare sub formula Troicii. Mai apoi, in probleme legate de politica externa Troica a fost constituita din Presedentie, Inaltul Reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna si Comisarul pentru Relatii Externe.

O decizie importanta in ceea ce priveste imbunatatirea eficientei si a profilului politicii externe a UE a fost numirea unui Inalt Reprezentant pentru PESC
(o alta inovatie a Tratatului de la Amsterdam). In aceasta functie a fost desemnat Javier Solana, care ocupa postul din octombrie 1999, dupa ce inainte fusese Secretar General al NATO. Sub mandatul Consiliului European, Inaltul Reprezentant a fost capabil sa vorbeasca si sa actioneze in numele Uniunii. Acesta a fost cazul si in timpul crizei din Macedonia din anul 2001.

In afara mecanismelor obisnuite, UE mentine o prezenta politica, in mod special in zone de criza sau conflict prin intermediul reprezentantilor speciali. Acesti reprezentanti speciali asigura o legatura directa cu evolutiile din aceste zone si permit UE sa aiba o implicare activa in cautarea de solutii viabile. La cativa ani de la Tratatul de la Amsterdam, PESC a fost revizuita din nou prin Tratatul de la Nisa, care extinde in mod considerabil domeniile aflate in sfera votului prin majoritate calificata si mareste rolul Comitetului Politic si de Securitate in cadrul operatiunilor de gestionare a crizelor.

Viitorul PESC

Pana in prezent, cele mai cunoscute esecuri din cadrul politicii externe si de securitate comuna au fost lipsa de eficienta in rezolvarea conflictelor din zona Balcanilor de Vest si inexistenta unei pozitii comune fata de interventia militara americana in Irak. Aceasta din urma situatie a produs chiar o ruptura la nivelul Uniunii intre statele ce se opuneau interventiei militare americane in Irak (vechea Europa- Franta, Germania, Belgia) si statele care si-au declarat sustinerea pentru SUA si au contribuit cu forte militare in Irak (Marea Britanie, Italia, Spania, Danemarca si noua Europa- statele din Europa centrala si de est).

Un alt esec al politicii externe europene il reprezinta si faptul ca eforturile de solutionare a conflictului din Cipru prin proiectul ONU, sprijinit de UE, pentru reunificarea insulei, au fost zadarnicite de pozitia guvernului grec cipriot si de rezultatele referendumului grecilor ciprioti, chiar in contextul in care Ciprul a devenit membru al UE[12].

Atata vreme cat solidaritatea sau acordul statelor membre asupra unui numar mare de probleme semnificative nu exista, nu va exista o politica externa si de securitate comuna. Politica comuna doar in cazul unor probleme care ori sunt irelevante pentru Uniune sau identice cu interesul national al actorilor nu va fi suficienta pentru a merge la un stadiu mai avansat.

Exista doar doua posibilitati pentru asigurarea unei politici comune: comunitarizarea, adica oferirea Comisiei si Parlamentului a puterii de a lua decizii prin majoritate calificata, sau prin dezvoltarea si asigurarea unei baze comune de viziuni care vor duce la pozitii si actiuni comune chiar si cand acestea sunt decise prin metoda interguvernamentala. Deoarece Uniunea Europeana continua sa se indrepte mai degraba in directia coordonarii decat a unitatii, doar a doua cale este posibila[13].

Coordonarea pare a fi solutia pe care o ofera si noul tratat al Uniunii Europene asupra caruia s-au purtat discutii intre statele membre anul acesta la Lisabona. Odata ce Tratatul va avea efect "vocea unica" a Uniunii se va intari. Consiliul European ramane in continuare cel mai important organism european care se ocupa de coordonarea politicii externe a Uniunii dar pentru prima data se va putea vorbi de un Ministru de Externe al Uniunii Europene[14]. Acesta este numit de catre Consiliul European printr-o decizie luata cu majoritate calificata, cu acordul presedintelui Comisiei si dupa aprobarea Parlamentului European.

Ministrul de Externe va fi Vice-presedinte al Comisiei si va uni sub autoritatea sa competentele actuale ale Inaltului Reprezentant al PESC si ale Comisarului pentru Afaceri Externe. Acesta va prezida de asemenea Consiliile pentru Afaceri Externe si va putea propune numirea reprezentantilor speciali ai Uniunii.

Astfel, Ministrul Afacerilor Externe al UE are rolul de a contribui, prin propunerile sale, la pregatirea Politicii Externe si de Securitate Comuna, de a asigura implementarea deciziilor adoptate de Consiliul European si de Consiliu si de a reprezenta Uniunea in probleme care tin de PESC. In plus, va conduce dialogul Uniunii cu partile terte si va exprima pozitia Uniunii in cadrul organizatiilor internationale. Presedintia Uniunii Europene isi mentine un rol important in cadrul politicii externe a Uniunii, insa tratatul nu defineste in detaliu distributia competentelor, ceea ce ar putea duce in viitor la tensiuni si blocaje institutionale. Intre timp, se intentioneaza crearea unui serviciu diplomatic european, care trebuie sa sprijine activitatea Ministrului de Externe al UE, inclusiv in gestionarea crizelor de imagine generate de esecurile internationale ale Uniunii.

Politica Europeana de Securitate si Aparare

Pentru dezvoltarea Politicii Europene de Securitate si Aparare, ultimii cativa ani au insemnat mai mult decat cei 50 de ani care i-au precedat. Intr-un sens politic, cel mai important lucru a fost schimbarea atitudinii britanice in ceea ce priveste intensificarea cooperarii europene in domeniul apararii. Pe 4 decembrie 1998 intalnirea guvernelor Marii Britanii si Frantei in Saint-Malo a dus la concluzia ca "Uniunea trebuie sa aiba capacitatea de a actiona autonom, sprijinita fiind de forte militare credibile, mijloace de a decide utilizarea lor si dorinta de a face acest lucru, cu scopul de a raspunde crizelor internationale"[15]. Aceasta propozitie simpla-care potrivit comentatorilor politici isi are bazele in dorinta Marii Britanii de a prelua conducerea intr-un domeniu european major precum si in posibilitatea de a castiga credit in tara- a adus cu sine o serie de decizii ulterioare ale Uniunii Europene.

Declaratia de la Saint-Malo a fost urmata de o serie de decizii ale Consiliului European reunit la Koln pe 3 si 4 iunie 1999 cu privire la intarirea politicii comune europene in domeniul securitatii si apararii. Consiliul European a decis infiintarea unei capacitati operationale autonome sprijinita de mijloace credibile si institutii pentru luarea deciziilor. Mai departe s-a decis ca Consiliul va avea competenta de a utiliza instrumente militare alaturi de cele politice si economice existente.

Declaratia se refera mai departe la un numar de institutii ale Uniunii Europei Occidentale care vor fi necesare in UE de asemenea (un Comitet Militar, un Personal Militar, un Centru pentru Satelit si un Institut pentru Studii de Securitate). In noiembrie 1999, Consiliul UEO a demonstrat ca isi va accepta soarta si a decis sa pregateasca UEO si includerea acelor functii ale UEO care vor fi considerate necesare de catre UE pentru a duce la indeplinire noile responsabilitati in aria managementului crizelor. Uniunea va trebui sa decida, pentru fiecare caz in parte, daca mijloace aditionale ale NATO sunt necesare.

Pe 15 noiembrie 1999, pentru prima data in istoria sa, Consiliul Uniunii Europene s-a intalnit in formula Ministrilor Afacerilor Externe si ai Ministrilor Apararii. Desi acesta ar putea parea a fi un pas logic, de fapt el pune in evidenta revolutia care a avut loc in cadrul Uniunii Europene in ultimii cativa ani. Inainte de acest moment, intalnire formale ale Ministrilor Apararii erau de neimaginat. In timpul acestei intalniri Franta si Marea Britanie au lansat planul lor pentru o Forta de Reactie Rapida, idee care a fost adoptata de Consiliul European din Helsinki in decembrie 1999, cand s-a decis dezvoltarea unei capacitati militare autonome. Probabil pentru a reasigura anumite state membre, o anumita propozitie ambigua a fost adaugata cu privire la faptul ca acest lucru nu implica crearea unei armate europene. Totusi, toti pasii indica directia unei incercari sincere din partea Uniunii Europene de a crea o forta militara.

Consiliul European a formulat scopul principal si a decis ca pana in anul 2003 statele membre trebuie sa fie capabile sa dezvolte rapid si apoi sa sustina forte capabile sa duca la indeplinire sarcinile de la Petersberg: pana la 15 brigazi si 50-60000 de oameni. Aceste forte ar trebui sa fie capabile sa se autosustina cu comanda necesara si capacitatile de control, logistice, si alte servicii, la care se adauga forte aeriene si navale. Acestea ar trebui sa actioneze in maxim 60 de zile, cu unele unitati capabile de a actiona in cateva saptamani sau zile.

Aceste evolutii au fost incluse in Tratatul de la Nisa adoptat in decembrie 2000. Potrivit acelui tratat, articolul 17 al Tratatului privind Uniunea Europeana va fi modificat dupa cum urmeaza: al doilea subparagraf al paragrafului 1 asupra relatiei cu UEO va fi eliminat, acelasi lucru este valabil pentru primele trei subparagrafe ale paragrafului 3 privind rolul UEO in implementarea deciziilor UE cu implicatii in aparare. Acest lucru insemna ca Uniunii ii va fi incredintata competenta de a opera in toate sarcinile de la Petersberg: operatiuni umanitare si de salvare, operatiuni de mentinere a pacii si operatiuni de management al crizei, inclusiv operatiuni de realizare a pacii[16]. Astfel, politica de securitate si aparare ofera Uniunii o capacitate operationala pe care aceasta o poate folosi in misiuni inafara Uniunii pentru mentinerea pacii, prevenirea conflictelor si consolidarea securitatii internationale.

De ce o Politica de Aparare separata de PESC?

Considerand ca toate acestea sunt legate de politica externa intr-un mod fundamental, pare ciudat ca o politica separata pentru "securitate si aparare" a fost dezvoltata inafara PESC. Dar motivul este evident. In timp ce inca de la Maastricht anumite prevederi pentru abtinere si vot majoritar, oricit de limitate, au fost prevazute in cazul PESC, cele mai multe state membre au considerat ca acest lucru este inaccaptabil pentru probleme care tin de utilizarea fortei. In acest domeniu, doar deciziile unanime sunt acceptate[17].

In consecinta, pana la acest moment aceste doua probleme au fost mentinute separat: politica europeana de securitate si aparare nefiind nici macar inclusa in Tratatul UE. O referire indirecta a fost facuta in momentul in care asa-numitele Sarcini de la Petersberg au fost incluse in Tratatul de la Amsterdam. Incepand cu Tratatul de la Nisa a devenit clar ca Politica Externa si de Securitate Comuna include toate chestiunile legate de securitatea Uniunii, inclusiv schitarea progresiva a unei politici de aparare.

Astfel, componenta de securitate si aparare a fost treptat incorporata in PESC si astfel a trecut in responsabilitatea directa a Consiliului European. Acest lucru este notabil tinand cont de procesul incet de acceptare a dimensiunii de securitate in cadrul UE, incepand cu respingerea totala, mergand spre posibilitatea de a cere Uniunii Europenei Occidentale (Western European Union) sa indeplineasca aceste sarcini (Sarcinile de la Petersberg) la includerea acestor sarcini in Tratatul de la Amsterdam adoptat in anul 1997. Procesul a fost continuat la Nisa si de catre viitorul tratat, desi cele doua componente raman atent separate. De fapt, atat separarea cat si modul in care este specificata dezvaluie faptul ca politica de securitate si aparare are menirea de a fi o forta de interventie, totusi intr-un sens mai larg si parte a Politicii Externe si de Securitate Comuna.

Viitorul Tratat al UE incadreaza PESA in cadrul Actiunii Externe a Uniunii si permite statelor sa opteze daca vor sau nu sa participe in cadrul structurilor militare si misiunilor PESA.

Instrumente si actori

In ciuda faptului ca tratatul original asupra Uniunii Europene includea deja posibila formulare a unei politici de aparare, Uniunea nu fusese echipata necesar pentru a se ocupa de aceasta noua arie de interes. Pe langa decizia adoptata la Helsinki in decembrie 1999 de a permite Ministrilor Apararii de a participa la Consiliul pentru Afaceri Externe de fiecare data cand Consiliul discuta probleme legate de Politica Europeana de Securitate si Aparare, Consiliul European a decis crearea unui numar de organe care se vor ocupa de chestiunile acestei politici:

1. un Comitet Politic si de Securitate compus din reprezentanti nationali la nivel de ambasadori sau nivel echivalent, care se ocupa de toate aspectele Politicii externe si de Securitate Comuna, inclusiv ale politicii de securitate si aparare;

2. un Comitet Militar al UE, compus din sefii de stat major, reperezentanti de delegatii lor militari, care va oferi sfaturi si va face recomandari Comitetului Politic si de Securitate. Seful acestui comitet militar va fi un ofiter militar de rang inalt care va actiona exclusiv in calitate internationala si a carui autoritate va veni de la Comitetul Militar; si

3. un Personal Militar al UE aflat in structura Consiliului, care va oferi expertiza militara si sprijin politicii de aparare, inclusiv interprinderea operatiunilor militare de management al crizelor ale UE. Comitetele interimare au fost infiintate pe 1 Martie 2000, dupa decizia Consiliului luata pe 14 februarie. Decizia formala fusese luata de catre Consiliul European din Feira (Portugalia) din iunie 2000. In decembrie 2000, Consiliul a decis transformarea comitetelor interimare in comitete permanante in anul 2001.

Pe langa aceste comitete in domeniul securitatii hard, Consiliul a decis pe 22 mai 2000 infiintarea unui Comitet pentru Aspectele Civile ale Managementului Crizelor[18]. Acest comitet va coordona managementul crizelor civile ale Comunitatii Europene. Acesta functioneaza ca si grup de lucru al Consiliului si raporteaza Comitetului Reprezentantilor Permanenti. In plus, el ofera Comitetului Politic si de Securitate si altor organisme competente informatii, recomandari si opinii. Comitetul a avut prima intalnire pe data de 16 iunie 2000.

Pe langa acest comitet un mecanism de coordonare a fost instalat in cadrul Secretariatului Consiliului pentru a coordona o baza de date cu capacitatile politienesti disponibile. Acest lucru a dus la aparitia unei Forte Europene de Inteligenta si Securitate, care va consista din 5000 de forte politienesti armate, 1000 din ele capabile a interveni in 30 de zile, si putand a duce la indeplinire actiuni de prevenire si de represiune in sprijinul misiunilor globale de mentinere a pacii. Aceasta forta se va afla sub controlul Comitetului Politic si de Securitate, controlul efectiv fiind in mana Inaltului Reprezentant al PESC.

Pentru coordonarea activitatilor din cadrul acestei politici a fost infiintata in 2004 o Agentie Europeana de Aparare (EDA). Avand sediul la Bruxelles, EDA contribuie prin expertiza la dezvoltarea capacitatilor de aparare ale statelor membre, cooperarii in materie de armament, monitorizare a pietei, precum si dezvoltarea tehnologiei si cercetarii in domeniu. Directorul EDA este Inaltul reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate Comuna, Javier Solana.

Misiuni Militare ale UE

In prezent, fortele militare ale UE au fost deja angajate intr-o serie de operatiuni cu caracter militar, dintre care cele mai importante sunt cea din Congo (operatiunea Artemis 2003) si cea din Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei (operatiunea Concordia 2003). Pentru 2005 a fost stabilita preluarea de catre UE a operatiunilor din Bosnia si Hertegovina, efectuate anterior sub conducerea NATO. In general insa, in politica sa externa, UE urmareste pomovarea principiilor multilateralismului, rezolvarea pasnica a conflictelor si cooperarea internationala.