Uniunea Economica si Monetara

Uniunea Economica si Monetara

Cele doua obiective economice ale Tratatului de la Maastricht - constituirea pietei unice si introducerea monedei euro - aveau menirea sa incheie procesul de creare a unui spatiu economic european coerent.

UEM va consacra stabilitatea monetara, inceputa deja de SME cu douazeci de ani in urma. Ea completeaza piata unica, integrand obiective si preocupari noi in domeniul tehnologiei, mediului inconjurator si relatiile sociale.

De asemenea, ea face referire la coeziunea economica si sociala sustinuta financiar prin bugetul european pentru dezvoltarea regiunilor mai sarace ale Comunitatii, in cadrul unui program mai amplu de evolutie a economiei europene.

In cadrul Sistemului European al Bancilor Centrale se produce schimbarea statutului bancilor centrale nationale, care devin independente fata de autoritatile politice din fiecare tara, fiind adoptate unele criterii:

existenta unor garantii statutare ale independentei bancii centrale (precizate in statutul bancii);

durata functiei de guvernator;

independenta bancii centrale fata de actiunile guvernamentale, etc.

Problema monedei unice este de a sti daca avantajele pe care fiecare stat membru le asteapta dupa aderare sunt superioare costului pe care il va reprezenta acest transfer de suveranitate de la nivel national la nuvel european.

Avantaje:

firmele si cetatenii nu vor mai suporta influentele fluctuatiilor monetare, ceea ce este in sprijinul competitivitatii si al ocuparii fortei de munca;

se elimina costurile legate de tranzactiile valutare si a riscului valutar;

transparenta preturilor duce la o mai buna concurenta cu privire la vanzari si servicii;

are loc standardizarea contabilitatii si a altor sisteme.

Dar moneda unica are si limite (dezavantaje):

la inceput, pentru o buna bucata de timp, ea va fi pentru fostele tari socialiste, o alta moneda straina;

statul national nu va mai putea sa desfasoare politici economice diferite de ale UE in unele domenii ca: fiscal, salarial, social;

in aceste conditii, nici o tara nu va mai putea sa mareasca costurile de productie prin cresterea salariilor mai mult decat altele, deoarece risca sa piarda din competitivitate si sa-si afecteze potentialul sau de creare de locuri de munca;

moneda unica trebuie insotita de o cooperare politica intre statele membre, deoarece concurenta dura va determina scaderea protectiei sociale si a ratelor de impozitare a profitului (fapt ce va afecta categoriile defavorizate, care traiesc din ajutor social);

moneda euro nu ia in seama, pe langa criteriile de convergenta, si criteriile structurale, referitoare la caracteristicile economice si sociale, cum ar fi rata somajului sau chiar nivelul de dezvoltare al tarilor membre. Tarile in curs de dezvoltare au mai multa nevoie de crestere, necesitand o relativa autonomie monetara.

Reflectarea subsidiaritatii (impartirea competentelor)

sau divizarea responsabilitatilor pe domenii ale politicilor europene

De‑a lungul timpului, competentele institutiilor Uniunii Europene (in sensul de autoritati in domeniu) au crescut pe seama statelor membre, in diferite domenii de activitate, pe masura ce integrarea statelor membre se adancea tot mai mult.

Politicile publice sunt actiuni (sau inactiuni) deliberate ale guvernului, ca raspuns la nevoile societatii. Presiunile care creeaza politicile si care au impact asupra lor, sunt multe si complexe, atat la nivel national si, cu atat mai mult, la nivel comunitar.

Statele membre au propriile prioritati si valori, dar si propriul mod de abordare a nevoilor politice. Rezultatul este ca politica este adesea condusa de compromisuri, oportunism si presiuni politice neprevazute. O lupta continua intre putere si influenta.

Unele initiative politice, cum ar fi piata unica, au fost mai usor de tratat, deoarece s‑au bucurat de un inalt grad de sprijin politic. Pe de o parte, suveranitatea nationala nu a avut foarte mult de suferit, iar, pe de alta parte, economia nationala a avut foarte multe beneficii.

In schimb, adoptarea Euro a fost un compromis, fiecare stat membru avand optiunea de a se alatura sau nu uniunii monetare. Exemple de alte compromisuri: Marea Britanie si Danemarca nu au semnat Carta Sociala a Uniunii Europene si, de asemenea, nu fac parte nici din zona Euro; nu toate statele membre au renuntat la controlul granitelor, asa cum prevedea Acordul Schengen; statele membre prin traditie, cum sunt Irlanda si Finlanda au hotarat sa nu participe la politica comuna de aparare.

Daca toate statele membre ar avea agende politice similare, structuri economice si sociale similare, aceleasi niveluri de productivitate si bunastare si aceleasi standarde si reguli, integrarea s‑ar fi realizat in 2‑3 ani. Insa statele membre au structuri diferite, politici, valori si niveluri de bunastare diferite si, de aceea, percep integrarea in mod diferit.

Integrarea in Uniunea Europeana s‑a facut incremental, adica a cunoscut o crestere gradata, in trepte. Aceasta, deoarece s‑a constituit pe ceva existent, pe o constructie precedenta, care sa poata fi schimbata si finalizata.

De foarte multe ori s‑a patruns in arii de politici care nu fusesera niciodata anticipate in tratatele fondatoare, inclusiv din domeniul social, al conditiilor de munca sau al mediului inconjurator.

Toate aceste caracteristici au dus la demararea unui proces politic complex, aflat intr‑o continua schimbare si care nu este inca pe deplin inteles.

Concluzii

Desi activitatea Uniunii Europene s‑a concentrat pe factorii economici si in mod special pe ideea unor schimburi comerciale in cadrul pietei unice, liderii europeni au constatat ulterior ca integrarea economica are un efect largit asupra mai multor domenii si ca notiunea de piata unica este mult mai complexa.

Obiectivul initial al pietei unice a fost inlaturarea barierelor tarifare si non‑tarifare, dar in spatele denumirii aparent inofensive de non‑tarifar se ascund numeroase obstacole birocratice si politice generate de tot felul de probleme si handicapuri economice si sociale din tarile membre.