Uniunea Vamala

Uniunea Vamala

Tratatul de la Roma (1958) prevedea ca Uniunea Vamala sa se realizeze intr-o perioada de 12 ani (1958-1970). Acest lucru presupunea urmatoarele strategii:

a)     eliminarea taxelor vamale;

b)     stabilirea unui tarif vamal comun;

c)     eliminarea restrictiilor cantitative in cadrul comertului reciproc dintre statele membre;

Aplicarea acestor politici s-a facut prin initierea unor reforme economice, si anume:

1. Desfiintarea progresiva a taxelor vamale, cate 10% pe an pentru fiecare produs, fara a se introduce altele noi;

2. Desfiintarea, in 1960 a taxelor la export, iar in 1962 a restrictiilor cantitative la importul si exportul de marfuri. Tot in 1962, s‑au pus bazele politicii comerciale comune fata de terti, stabilindu‑se relatii privilegiate cu tarile membre ale OCDE si GATT, apoi, relatii comerciale cu tari in curs de dezvoltare membre ale GATT si, in final, relatii comerciale separate cu tarile socialiste.

3. Punerea in aplicare a tarifului vamal comun in 1968, conceput ca o medie aritmetica a tarifelor vamale din patru regiuni europene mari: Franta, Germania, Benelux si Italia. Pana la stabilirea tarifului vamal comun s-au facut trei ajustari ale tarifelor regionale de mai sus, si anume: in 1961 - 30%, 1963 - 30%, 1968 - 40%.

Pentru dezvoltarea comertului erau necesare reforme monetare, mai ales pentru faptul ca toate valutele erau devalorizate in scopuri concurentiale si nu erau convertibile.

Situatia se prezenta in felul urmator:

intre tarile membre existau peste 200 aranjamente comerciale, care contineau linii de credite deschise ce erau influentate de deficitul balantei de plati ce trebuia stins prin plati in dolari (prin credite FMI) sau in aur;

tarile recurgeau la masuri de obstructionare a importurilor din tarile fata de care inregistrau deficite comerciale (prin contingentari de marfuri, taxe vamale ridicate);

deoarece valutele erau neconvertibile nu putea functiona un mecanism oficial de compensare multilaterala intre tari - adica deficitul comercial in relatia cu o tara partenera sa fie compensat cu excedentul rezultat din relatiile cu alta tara partenera, deoarece tarile incercau sa obtina excedente pe care sa le transforme apoi in aur sau dolari (singura moneda forte);

daca una din tari incerca sa decida unilateral convertibilitatea monedei in raport cu dolarul (cazul Marii Britanii cu un ajutor american de 5 mld dolari, care a rezistat doar 5 saptamani) - toate celelalte tari ar fi incercat sa realizeze excedente comerciale in raport cu acesta. Ori, in Europa nu exista nicio tara in stare sa suporte acest lucru;

de asemeni, monedele tarilor europene erau supraevaluate fata de dolar, iar devalorizarea lor ar fi insemnat o crestere si mai mare a dezechilibrelor comerciale in relatie cu SUA, deoarece exporturile tarilor europene catre SUA erau mai mici de ½ din valoarea importurilor din aceasta tara;

In 1948, ia fiinta Acordul de Plati Intra‑European (APIE), intelegere care a instituit sistemul de plati intre tarile membre ale OECE. Acordul a fost creat pe baza Planului Marshall, pentru a facilita repartizarea fondurilor americane destinate reconstructiei postbelice si, in acelasi timp, pentru echilibrarea balantelor de plati ale tarilor membre.

S‑a instituit astfel, un sistem multilateral de compensari reciproce, sub controlul FMI, care sa inlocuiasca acordurile bilaterale si sa evite restrictiile la import. Fiecare stat avea deschisa o linie de credit la FMI, pe baza careia se acorda anual, un credit tehnic, pornind de la ponderea comertului tarii respective in volumul comertului international si tinand cont de deficitul balantei de plati. Acordul a fost inlocuit in 1950 cu Uniunea Europeana de Plati.

Uniunea Europeana de Plati (UEP) cuprindea o zona comerciala care reprezenta 70% din comertul mondial (prin intermediul lirei sterline si a francului francez) si care permitea, ca lunar, toate deficitele sau excedentele in raport cu SUA, dar si intre tarile europene, sa fie compensate printr-o pozitie globala neta la nivelul UEP;

Doar soldurile nete totale de la sfarsitul anului trebuiau stinse prin plati in dolari sau reportate. In cadrul UEP, decontarile se faceau prin intermediul Bancii Reglementelor Internationale[1] (si nu FMI), care actiona ca un agent al UEP.

Uniunea a contribuit la echilibrarea balantelor de plati ale tarilor participante, creandu‑se astfel premisele trecerii la convertibilitatea valutelor vest‑europene.

Existenta UEP a devenit inutila la sfarsitul anului 1958, cand majoritatea valutelor vest‑europene au fost declarate convertibile, fiind inlocuita prin Acordul Monetar European (AEM). Desi AEM este incheiat la 5 august 1955 intre tarile OECE, el intra in vigoare abia in 1959, in urma desfiintarii UEP.

El reprezinta un sistem de clearing multilateral in care unitatea de decontare o reprezenta tot dolarul SUA, ca singura valuta legata direct de aur (la paritatea antebelica de 0,35 dolari pe uncia de aur, asa cum a fost stabilit prin Tratatul de la Bretton Woods, din 1945). Sistemul de la Bretton Woods se baza pe o institutie centrala - FMI - care furniza sprijin financiar si, in acelasi timp supraveghea politicile nationale privind respectarea cursului de schimb fix si ajustabil fata de dolar (± 1%), dar si echilibrul balantei de plati.

Valutele europene declarate convertibile se raportau, deci, la dolar, ratele de schimb ramanand fixe, dar ajustabile (aveau voie sa fluctueze intr‑o marja de ±1% fata de dolar, cat si intre ele).

Inceputul anilor '60 oferea un cadru economic echilibrat, definit prin somaj redus si preturi relativ stabile. Din aceasta cauza, interventia autoritatilor in economie nu a fost una imperativa. Lipsa unei coordonari macroeconomice efective, la nivelul Comunitatii, nu s‑a dovedit a fi o problema reala.

In 1964, ia fiinta Comitetul Monetar, organism cu caracter consultativ, care regrupeaza reprezentantii bancilor centrale si ai ministerelor de finante din tarile membre, la care se adaugau doi reprezentanti ai Comisiei Economice.

In acest cadru, se stabileau doar actiunile derivate din transpunerea in practica a prevederilor Tratatului de la Roma de infiintare a CEE. El constituie totusi o prima etapa spre coordonarea politicilor monetare in Europa.

In acelasi an ia fiinta si Comitetul Guvernatorilor Bancilor Centrale (CGBC) din tarile membre, care e considerat a fi cel mai important organism din perspectiva monetara. El se reunea sub auspiciile BRI, fiind un forum care pregatea armonizarea politicilor monetare.

Perioada de aur a Europei a durat pana la sfarsitul anilor , cand inflatia a inceput sa creasca intr‑o serie de tari ca Franta si Germania. Ea era datorata atat evolutiei diferite a economiilor tarilor membre cat si inflatiei dolarului american, cauzata de deficitele bugetare ale SUA, in urma razboiului din Vietnam.

In aceste conditii, la intalnirea de la Haga din 1969, sefii de stat si de guvern prezenti au hotarat ca realizarea Uniunii Economice si Monetare trebuie sa constituie obiectivul de baza al integrarii europene. Drept urmare, a fost creat un grup de lucru, prezidat de prim‑ministrul Luxemburg‑ului, Pierre Werner, care sa schiteze un plan pentru indeplinirea acestui obiectiv, pana in anul 1980.

Anii vor fi cei mai grei pentru Comunitatea Europeana. Prabusirea sistemului de la Bretton Woods si caderea dolarului american au lasat "Europa singura" cu problemele ei economice si monetare.

La 31 decembrie 1972, Acordul Monetar European este desfiintat, politica monetara europeana trecand prin multe incercari grele. Acest fapt a dus la stagnarea procesului de integrare europeana.

Privind retrospectiv, se poate afirma ca desfiintarea UEP a reprezentat un pas inapoi in directia integrarii monetare europene.

UEP si OECE au contribuit in mod semnificativ la expansiunea rapida a comertului intra‑european si la insanatosirea economiei in general, deoarece a pus bazele trecerii la convertibilitatea monetara.