Viata si gandirea politica din Asia si Tarile Arabe in perioada feudala

Viata si gandirea politica din Asia si Tarile Arabe in perioada feudala

Feudalismul a aparut in Asia si Tarile Arabe mult mai devreme decat in Europa, in China in secolele III-II i. e. n., in India in primele secole ale erei noastre, in Asia Mica si Tarile Arabe in cursul secolului al VII-lea, dar au persistat mult mai mult decat in tarile din Europa, chiar pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea, fapt cu consecinte negative pentru viata si gandirea lor politica, pentru evolutia de ansamblu a acestor societati.

Gandirea si practica politica din aceste societati s-a definit in mare parte prin urmatoarele caracteristici:

In aceste societati, ca forme de guvernare s-au pastrat in continuare despotiile orientale, fapt ce va influenta ideile, conceptiile si practica politica;

Marile religii, crestinismul, confucianismul, budismul, islamismul vor constitui atat doctrine religioase, dar in acelasi timp vor fi si principalele cadre ideologice ale regimurilor politice, ale gandirii si practicii politice;

Viata si gandirea politica din aceste societati se vor structura in doua planuri distincte: cel al fortelor politico-ideologice ce vor face apologia puterii, o vor legitima si conserva; cel contestatar, reformatoe chiar promotor al unor proiecte de dezvoltare    noua sociala.

In plina dominatie a dogmei teologice, in aceasta parte a lumii va aparea si o infloritoare gandire laica sub forma filosofiei, literaturii, a unor lucrari politice, inclusiv de esenta iluminista. Acestea vor formula si promova teze si conceptii politice contrare regimurilor despotice, vor milita pentru egalitate si echitate sociala, pentru reforme democratice.

In unele societati, in special in China si India gandirea politica este prezenta si in cadrul filosofiei, ca gandire politica.

Asia - gandirea si practica sa politica

Momentul trecerii societatii chineze de la sclavagism la feudalism nu este inca pe deplin clarificat de stiinta istorica chineza. Unii autori considera ca inca din epoca Han (secolele III-II e. n.) relatiile de productie feudale ajunsesera dominante. Cei mai multi considera ca secolul III e. n. ar fi perioada cea mai corecta in aprecierea aparitiei feudalismului. Gandirea politica din China feudala dar si din celelalte societati s-a manifestat sub forma filosofiei, in special a filosofiei politice. Forma de guvernare, despotia imperiala, va marca evolutia societatii chineze pe tot parcursul perioadei feudale si chiar a unei importante parti a celei moderne.

In aceasta perioada, gandirea politica va evolua in doua directii diametral opuse: una spre apararea si justificarea randuielilor feudale, aceasta fiind orientarea dominanta acceptata si sprijinita de fortele politice aflate la putere; cealalta contestatara si chiar reformatoare fiind promovata de ganditori ai fortelor politice progresiste.

Sustinatorii si promotorii regimului politic despotic feudal se vor folosi in demersurile lor de confucianism, doctrina moral-politica din perioada sclavagista. Confucianismul va constitui fundamentul, temeiul moral ideologic al regimului politic feudal chinez. In perioada feudala, confucianismului i se va imprima un caracter predominant religios in scopul justificarii de pe baze divine a randuielilor existente. Potrivit acesteia, imparatul exercita puterea in baza unui mandat ceresc. O asemenea teza o promoveaza reprezentantii scolii lui Dun Cijun-su. Actiunile bune sau rele ale imparatului provoaca in mod corespunzator bucurie sau mania "cerului". Prin aceasta teza, se recunostea caracterul divin al puterii imparatului, dar totodata era si un avertisment dat acestuia de a nu guverna in mod abuziv si arbritrar, mai ales in dauna clasei dominante.

Aceeasi soarta o va cunoaste si daoismul care in perioada feudala va fi orientat spre un puternic misticism, fiind transformat intr-un curent religios reactionar, iar fondatorul acestuia, filosoful Lao-tzi i s-a atribuit o origine divina.

Confucianismul la care se va adauga daoismul si intr-o mica masura budismul, vor constitui principalul suport ideologic-politic al regimului feudal chinez.

Evolutia feudalismului, cresterea opozitiei, aparitia unor curente reformatoare a impus o permanenta reevaluare si adaptare a fundamentelor ideologice ale puterii, in special a confucianismului. Asa s-a intamplat in secolul al XII-lea cand un adept al confucianismului Ciju-Si a incercat sa adapteze vechea doctrina la noile nevoi ale dezvoltarii sociale. Cadrele ideologice fundamentale ale confucianismului au fost mentinute: acceptarea randuielilor sociale existente; a impartirii oamenilor in inferiori si superiori; a exploatarii si inegalitatii. Apare insa ca un element nou, ideea asezarii in societate a indivizilor in functie de competenta si pregatirea lor.

Curentul contestatar-reformator s-a dezvoltat ca o riposta, ca o alternativa fata de fundamentele ideologice ale puterii, in special la adresa confucianismului. El va imbraca forma filosofiei materialiste fiind reprezentata de filosofi ca Van Ciun, Bao Cijen-Ian. Ei contesta caracterul divin al puterii, al institutiilor si autoritatii, aratand ca acestea, insusi imparatul au aparut din randul oamenilor. Desi critica regimul feudal, ei nu sunt in masura sa vada rezolvarea in sens progresist, a crearii unei noi societati, ci propun masuri de reformare a celei existente si mai ales idealizarea vechii societati primitive.

Conceptiile mistice ale budismului au fost si ele supuse unei aspre critici din partea filosofilor materialisti care se vor pronunta impotriva tendintelor de descentralizare a statului, propunand instaurarea cinstei, ordinii in administratie si conducere. Cresterea exploatarii si a nemultumirii va genera marea rascoala taraneasca de la sfarsitul secolului IX-lea, condusa de Huan Ciao. Teama de o noua rascoala va determina aparitia unor conceptii cu caracter reformator. In ideea mentinerii unei armonii sociale intre feudali si tarani se naste ideea unei refome agrare dupa numarul de gui si cu rascumpararea proprietarilor.

Caderea Chinei sub stapanirea manciuriana in secolul al XVII-lea, va da nastere, atat in planul gandirii politice cat si a celei practice, unui puternic curent de opozitie impotriva noilor stapanitori si a nobilimii chineze ce aderasera la noua guvernare. Pe aceasta tema apar adevarate lucrari ca a lui Huan Tzun-Si, Tratat despre stiinta politica, unde au fost formulate idei inaintate despre stat, autoritate, drept. El s-a ridicat impotriva absolutismului monarhic, a impacarii cu cotropitorii. A negat caracterul divin al statului, al conducerii, aratand ca acesta apartine poporului in numele si binele caruia trebuie sa guverneze. S-a pronuntat pentru reforma agrara si legi noi care trebuie sa ocroteasca poporul. Atat Huan Tzun-Si, cat si ceilalti reprezentanti ai curentului contestatar reformist, s-au rezumat la critica si dispretul fata de propagandistii neoconfucianismului, a budismului si daoismului si vedeau rezolvarea in autoperfectionarea oamenilor si a reformelor din interiorul societatii.

Asa de exemplu, filosoful Dai Cajen, abordand problematica vietii, considera ca poporul se poate elibera de asuprirea sociala dar cu conditia de a se instrui el singur si de a nu mai da crezare predicatorilor neoconfucianisti, a budistilor si daoistilor.

In India elementele viitoarei societati feudale au aparut cu mult inaintea erei noastre, feudalismul fiind datat de obicei in jurul primelor secole ale erei noastre. Ca si in China feudala, ca de altfel in intreaga zona si in India vom asista la aceeasi particularitate, a existentei paralele atat a relatiilor feudale cat si a unor puternice elemente ale societatii anterioare - obstile satesti si sclavia. Aceasta particularitate a dezvoltarii sociale va influenta intr-o mare masura gandirea si practica politica din aceasta societate.

Destramarea mai devreme a feudalismului in India, in cursul secolului al XVIII-lea decat in societatile limitrofe, disparitia statului feudal si patrunderea triburilor musulmane si mai tarziu a europenilor, va imprima confruntarilor politico-ideologice din aceasta societate caracteristici aparte.

In perioada medievala ca si in celelalte societati si in India, ideologia dominanta a fost religia. Aproape toate domeniile stiintei, dreptului, moralei, politicii sau filosofiei aveau in linii mari un fundament si un temei religios. Chiar si formele contestatare atat ideologice cat si antifeudale s-au desfasurat sub haina religiei si au avut in continutul lor aspecte teologice.

Fundamentele politico-ideologice ale statului feudal indian le-au constituit conceptele mistice ale brahmanismului si budismului adaptate noilor conditii de dezvoltare. Din adaptarile si transformarile suferite, de vechile religii indiene se va naste o noua religie - cea hindusa. Si in centrul noii religii va sta apararea vechilor randuieli sociale, a starilor privilegiate si respectarea sistemului castelor, fapt ce va duce la proclamarea ei ca religie oficiala in stat.

Curentul contestatar si reformator s-a manifestat in India sub forma unor puternice miscari taranesti iar in plan ideologic prin aparitia unor erezii religioase. Dintre acestea o mare amploare a avut-o miscarea eretica "bhakti". Reprezentantii acestei miscari s-au ridicat impotriva castelor, a sistemului social privilegiat, pronuntandu-se pentru egalitatea oamenilor indiferent de religie si statutul lor social. Aprecierea si promovarea sociala sa se faca pe baza meritelor si a competentei, acestea sa nu mai fie legate de starea sociala sau religioasa.

In ciuda caracterului mistic, ideologiile din miscarea bhakti, aveau o tendinta progresista, intrucat repudiau sistemul de casta si indemanau oamenii la unire care avea o valoare mult mai mare decat apartenenta religioasa sau de casta. Desi a criticat societatea feudala, modul ei de constituire si functionare, inegalitatea si exploatarea sociala, teoriile bhakti, indemnau la ascetism, la izolare, ele exprimau sperante iluzorii si chiar utopice cum ar fi transformarea pasnica a societatii prin autoperfectionarea morala, meditatia in sine, pasivismul si nonactivismul social.

Sub influenta europenilor care patrund in India odata cu secolul al XVIII-lea, apare si in India un puternic curent iluminist. Cel mai de seama reprezentat al acestui curent a fost Vali Ulah. In lucrarea sa Aparatorul lui Alah cel de sus, el a adus o virulenta critica vietii de lux promovate de nobilimea indiana, societatii feudale in general, formuand totodata principii pentru o noua societate. Idealul de organizare a societatii trebuia sa-l constituie un stat national, fundamentat pe legile dreptatii si ale binelui, cu conducatori care trebuiau sa respecte drepturile supusilor.

Regimul politic militar absolutist ce a caracterizat Japonia in cea mai mare parte a perioadei feudale, a influentat in mod negativ viata si gandirea politica din aceasta societate. Societatea era structurata in cinci clase distincte, cu roluri si statute sociale diferite: nobilimea feudala si aristocratia militara (samurai), reprezentau categoriile sociale privilegiate atat economic cat si politic, ei dispunand in totalitate si discretional de organizare si conducerea societatii, de proprietatile funciare; urmau in ordinea importantei sociale si economice taranii, orasenii - mestesugari si comercianti, care erau lipsiti de orice drepturi si libertati sociale.

Unul dintre ideologii puterii Otta Hisiro de pe principiile confucianismului a incercat sa dea o explicatie a lipsei drepturilor si libertatilor pentru popor. El structureaza societatea in doua segmente distincte: oamenii - adica cele doua grupuri sociale privilegiate nobilimea, samuraii si poporul, constituit din categoriile sociale producatoare, tarani, mestesugari, comercianti "poporul nu se deosebeste de animale si de netrebnici - sustine Hisiro - samuraii sunt oameni nobili. Ei stabilesc calea si se deosebesc de popor. Taranii, mestesugarii si negustorii sunt poporul, iar samuraii si ceilalti nobili sunt oameni. Trebuie sa cunoastem deosebirea dintre oameni si popor"[i]

Cadrele ideologice ale statului feudal japonez le-a constituit pentru multa vreme - confucianismul, urmat de budism si sintoism. In special, confucianismul si budismul si spre sfarsitul epocii feudale neoconfucianismul, au jucat un rol major in constituirea si evolutia gandirii social-politice japoneze. Toate aceste doctrine cu continut reigios dar si politic, au avut ca scop justificarea, legitimarea randuielilor feudale existente, a privilegiilor feudalilor laici si ecleziastici, a inegalitatii si inechitatii sociale, a mentalitatilor si traditiilor de gandire si actiune de tip feudal, a respectarii statutului si rolului fiecarei clase, grup social sau individ asa cum acesta a fost predestinat de divinitate.

In mod deosebit in cadrul gandirii guvernamentale a primat ideea respectarii statutului social sau a "indreptarii numelor", adica a principiului conform caruia impartirea oamenilor pe categorii sociale cu locuri si roluri distincte in societate, ar trebui sa fie vesnica, intrucat acestea sunt "din porunca cerului".

Paralel cu acest tip de gandire in societatea japoneza s-a constituit si o gandire contestatara, reformatoare. in acest curent s-au inscris Kaileara Ekken (1630-1714), Muro Kiuso (1658-1734) sau Ando Saeki (1687-1752).

Kaileara Ekken este un adversar deschis al regimului tokugavic, al sistemului sau de organizare de tip politienesc, promovand ideea unui stat cu o conducere umanitara, luminata si dreapta, unde ca urmare a rolului major realizat in viata economica taranimea sa fie considerata mai presus de celelalte clase.

La randul sau si Muro Kiuso a emis idei social-politice progresiste. In lucrarile sale, el a combatut ideea impartirii oamenilor in cele "cinci permanente". A negat caracterul divin al imparatilor conform caruia acestia ar fi "zei cu chip de om", iar Japonia "Tara zeilor". Dimpotriva el este un sustinator al poporului pe care il vede drept "cerul pentru monarh. ( . ) Poporul ara si seamana, hraneste tara, inclusiv pe imparat. ( . ) Fata de nici un taran nu trebuie manifestata lipsa de respect"[ii]

Conceptii progresiste, de esenta iluminsta a promovat si Ando Saeki. El se ridica impotriva impartirii oamenilor in superiori si inferiori. Vede totodata in proprietatea privata izvorul inegalitatii sociale dintre oameni. Inegalitatea nu este ceva predestinat, intrucat la nastere oamenii sunt egali, inegalitatea sociala intervine in cursul vietii, in societate.

Din pacate acesti ganditori s-au limitat doar la critica societatii feudale, a randuielilor sale, cel mult au incercat, destul de timid sa emita unele principii despre o noua societate. Dominante au ramas insa conceptiile ideologice religioase ale puterii, ele subordonand si directionand starea si evolutia sociala, impunand spiritual ideologic pacea sociala.

In    aceste societati feudalismul a aparut in secolul al VII-lea, ca urmare a unificarii sub influenta islamismului a triburilor nomade si sedentare. Islamismul a fost cea mai puternica doctrina religioasa din aceasta parte a lumii, promovand ideea unirii tuturor musulmanilor indiferent de apartenenta la trib. Mai mult decat in orice societate, in cea araba viata, sociala si componentele sale, statul, puterea, institutiile, randuielile sociale s-au aflat sub puternica influenta a islamului astfel ca statul arab, in special in primele secole ale existentei sale, a avut un caracter pur teocratic.

Intreaga viata sociala, spirituala si practica a societatii arabe se constituia si desfasura in baza Coranului, cartea sfanta a musulmanilor. Alah - este creatorul a tot ce exista, el cere si impune credinciosilor supunere deplina, puterea de stat are menirea de a respecta si impune vointa de supunere fata de Alah. Sultanul - este reprezentatul lui Alah pe pamant, care are ca scop supunerea credinciosilor in numele sau. Proprietatea, inegalitatea sociala, impartirea oamenilor in bogati si saraci, este rezultatul vointei lui Alah, oamenii fiind predestinati ca rol si pozitie in societate. Ca si in cazul crestinismului si la islamism, pentru credinciosi apare recompensa vietii fericite intr-o lume de apoi.

Si impotriva islamismului - ca fundament politic, ideologic, religios al statului feudal arab, au aparut odata cu ascutírea contradictiilor feudalismului, a nasterii unor noi forte sociale - viitoarea burghezie, curente contestatare manifestate sub forma unor secte. Aceste secte s-au manifestat sub forma unei opozitii ideologice fata de islamism cat si a unor miscari politice sub haina religioasa fata de regimul feudal.

Dintre acestea cea mai puternica si progresista prin conceptiile teoretice promovate a fost secta havidjitilor. Ei se ridicau impotriva transformarii islamismului in ideologie politico-religioasa a puterii, contestau modul de desemnare de tip absolutist feudal al califului pe criterii religioase, sustinand ca poporul fiind factorul cel mai important al societatii si al statului este singurul care are dreptul sa aleaga persoana acestuia. De asemenea, ei luptau pentru egalitatea sociala si inlaturarea exploatarii, pentru noi relatii sociale si umane.

Alta secta contrara islamismului a fost cea a ismaelitilor, care luptau pentru egalitate sociala si comunitizarea bunurilor.

Insusi caracterul divin al Coranului a fost contestat. Cel mai de seama contestatar al acestuia fiind Abu-I-Ala-Ahmed al Maari. El a negat natura divina a puterii de sat, aratand ca aceasta este detinuta si exercitata de cei bogati numai in interesul lor. Puterea de stat trebuie sa fie expresia vointei poporului care este singurul indreptatit sa-si aleaga conducatori care s-o exercite.

An Nazzami este un alt contestatar al caracterului divin al Coranului, el ridicandu-se impotriva imixtiunii bisericii in probleme de stat si militand pentru separarea vietii politice de cea religioasa.

Pe fondul descompunerii societatii feudale, a ascutirii contradictiilor sociale, a numeroaselor miscari taranesti, apar adevarate proiecte politice de reformare si reorganizare a societatii, dar pe baze si principii utopice. Un asemenea proiect apare chiar in interiorul Califatului arab de la Cordoba autor fiind Ibn Bodjdja (latinizat Avenpace). Desi s-a aflat sub influenta operei lui Aristotel scriind o serie de comentarii la operele sale, la sfarsitul secolului al XI-lea scrie o lucrare politica - dar cu caracter utopic Calauza solitarului sau Viata de pustnic, in care concepe un stat ideal unde lipsesc medicii si judecatorii, intrucat oamenii iubindu-se reciproc lipsesc conflictele iar hrana corect administrata ar inlatura inbolnavirile. Prototipul cetateanului ideal pentru statul lui Avenpace este cel solitar, departe de treburile societatii, izolat si resemnat fata de aceasta. In conceptia lui Avenpace statul ideal este rezultatul autoperfectiunii morale a individului si prin acesta a societatii in general.

Unul dintre cei mai mari ganditori ai evului mediu din tarile arabe a fost Ibn Rusd (latinizat Averroes) (1126-1198). Nascut la Cordoba, centrul culturii arabo-spaniole, Ibn Rusd a studiat teologia, dreptul si medicina, dar a fost preocupat de filosofia si conceptiile politice ale lui Aristotel. El socotea ca doctrina aristotelica este culmea perfectiunii si nu are nevoie de rectificare si completare, de aceea si-a propus sa curete aceasta doctrina de denaturarile aparute. In realitate, Averroes nu s-a rezumat la simple comentarii ale operei lui Aristotel, ci el a incercat sa dezvolte unele aspecte ale doctrinei sale.

A promovat teza adevarului dublu referindu-se la stiinta si teologie, sustinand ca ceea ce pentru una poate fi adevarat pentru cealalta poate fi fals si invers, dand exemplu nemurirea sufletului care este respinsa de filosofie in schimb sustinuta si acceptata de teologie.

Preocupat de viata sociala, Averroes a analizat situatia de sclavie in care se afla femeia, remarcand lipsa cadrului social si juridic care nu le permitea sa-si manifeste competentele si aptitudinile. El considera femeia drept un egal al barbatului capabila sa efectueze toate activitatile acestuia, fara a exclude chiar participarea ei la conducerea statului. O asemenea apreciere era extrem de curajoasa pentru acea vreme, cand in totalitatea ei societatea era dominata de barbati iar dogmele teologice excludeau femeia de la viata politica.

Incepand cu secolul al XIV-lea apar si in societatile arabe conceptiile politice in spiritul absolutismului luminat, cea mai reprezentativa fiind cea promovata de Muhamed ben Ali ben Tabataba. Potrivit acestuia monarhul trebuie sa se apropie de popor, sa cunoasca nemultumirile si interesele. Intre conducatori si popor trebuie sa se creeze un nou raport care trebuie sa aiba ca fundament drepturi si obligatii reciproce. Acestea au fost numai formulari pur teoretice, conditiile sociale din acea perioada fiind improprii realizarii lor.

Dezvoltarea sociala de tip feudal din aceasta parte a lumii si-a pastrat in mare masura caracteristicile evolutiei din zona Asiei. In statele componente ale Asiei mijlocii: Azerbadjan, Gruzia, Armenia constatam in planul gandirii politice existente ca si in cazul Chinei, Indiei sau a Tarilor Arabe, a doua planuri distincte:

planul gandirii politice-ideologice de esenta religioasa aflate in slujba puterii care avea ca scop conservarea regimului si a privilegiilor feudale si lichidarea oricarei actiuni sau miscari contestatare;

planul gandirii contestatare si reformatoare. Acesta este bine reprezentat, el imbracand forma unor mari rascoale taranesti ca cea din secolul al IX-lea din Azerbadjan condusa de Babek, in Gruzia in secolul al XII-lea sau in Armenia in secolul al XIV-lea.

In stransa legatura cu aceste planuri fundamentale ale gandirii si actiunii politice apar si proiecte politice de imaginare si constructie teoretica a unei societati noi, ideale, bazate insa pe principii si mecanisme utopice. Asa a fost cazul poetului Nizami Gandjevi, care in poemul Iskandar - nama schiteaza o societate ideala in care nu exista stat, conducatori si supusi, asupritori si asupriti. In noua societate exista o deplina egalitate de averi si de drepturi iar oamenii traiau in buna intelegere.

Gruzia

In societatea gruzina relatiile feudale apar in secolul al IV-lea. Ideologia religioasa dominanta a acestei societati a fost crestinismul, care pe masura ce relatiile feudale se vor dezvolta isi va extinde si consolida pozitia in societate. Incepand din secolul al VI-lea alaturi de conceptiile teologice crestine apar si cele laice care vor incerca sa descopere legile sociale si sa foloseasca cunoasterea in folosul oamenilor in special in literatura. Unul dintre cei mai remarcabili ganditori ai perioadei feudale din Gruzia a fost in secolul al XII-lea, Sota Rustaveli. In poemul sau Viteazul in piele de tigru, el combate crestinismul folosit de guvernanti ca ideologie, repudiaza increderea in spiritul activ uman. In locul monarhiei despotice a promovat conceptia monarhului luminat.

Armenia

In Armenia relatiile feudale au inceput sa se inchege odata cu inceputul secolului al IV-lea. In societatea armeana cele doua planuri fundamentale ale gandirii si actiunii politice, cea care avea ca scop consolidarea randuielilor existente si cea contestatara reformatoare sunt evidente si bine reprezentate.

Ideologul nobilimii armene si a societatii feudale de la inceputul secolului al VI-lea a fost David Anaht. In lucrarea sa Definitiile filosofiei, el considera ca lumea lucrurilor si implicit societatea umana este creata de Dumnezeu si este independenta de ratiunea si constiinta umana.

Miscarea contestatara antifeudala apare in Armenia la inceputul secolului al VIII-lea, imbracand o haina religioasa, cea a ereziei paulienilor care cereau lichidarea marii proprietati feudale, a ierarhiei laice si ecleziastice, desfiintarea inegalitatii sociale si instaurarea dreptatii pe pamant.

La inceputul secolului al XII-lea un interes deosebit prezenta lucrarea lui Mihtar Gas (1133-1213), Cartea de judecata. Fara a parasi conceptia religioasa, autorul promoveaza idei legate de starea naturala a omului cand acesta era liber, necunoscand exploatarea si inegalitatea. Relele care exista pe pamant nu sunt create de Dumnezeu, ci de oameni, ei fiind raspunzatori pentru exploatare, asuprire, nedreptate si violenta.

Un alt reprezentant la gandirii democratice armene este Frik (1234-1315). In operele sale, el se ridica impotriva inegalitatii sociale si de avere. Cauza acestei inegalitati este destinul, iar destinul este hotarat de Dumnezeu, fapt ce-l determina sa retraga divinitatii atributele de intelepciune, bunatate, dreptate calitati conferite de dogma teologica.

In secolul al XVIII-lea apare si in gandirea social-politica armeana curentul iluminist. Cel mai de seama reprezentant al iluminismului este Iosif Emin (1726-1809). El abordeaza doua dintre marile valori politice ale iluminismului - libertatea si egalitatea. Pentru Emin libertatea este un drept firesc natural al omului, deoarece oamenii se nasc liberi, insusi Dumnezeu i-a creat liberi. De aceea toti oamenii trebuie sa fie liberi si egali in fata legii indiferent de statutul lor social, economic si politic.

In gandirea lui Emin se regasesc si unele elemente ale teoriei contractualiste. Vorbind despre popor, despre dreptul firesc al acestuia de a-si apara libertatea si dreptatea, el ajunge la concluzia ca in momentul cand aceste drepturi sunt incalcate, poporul este indreptatit sa-si apere cu forta, sa-si redobandeasca drepturile legitime.

In toate aceste societati axul gandirii politice s-a structurat pe doua planuri diametral opuse: gandirea si actiunea puterii cu rol decisiv, dominant in societate; si cel contestatar, innoitor si reformator.

In toate cazurile gandirea social-politica s-a creat si manifestat sub influenta si fundamentele marilor doctrine religioase precum: crestinismul, islamismul, confucianismul si budismul. Chiar si acele conceptii sau constructii politice contestatatre sau reformatoare nu s-au putut desprinde definitiv de fundamentele religioase.

In practica politica, gandirea si actiunea politica s-a manifestat in directia conservarii vechii societati, a privilegiilor feudale sau a unor miscari sociale sub forma unor rascoale taranesti, secte si miscari eretice care au urmarit inlaturarea feudalismului si realizarea cel putin teoretic a unei noi societati mai echilibrate, mai drepte. In cele mai multe cazuri aceasta era utopica, irealizabila, inaccesibila actiunii umane.