Conditiile actului juridic

Conditiile actului juridic

Definitie: Prin conditiile actului juridic intelegem elementele din care este alcatuit actul juridic

Potrivit prevederilor Codului civil roman (art. 948), "Conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt:

capacitatea de a contracta;

consimtamantul valabil al partii care se obliga;

un obiect determinat;

o cauza licita."

Pe langa aceste conditii, la unele acte juridice se mai adauga inca o conditie: indeplinirea unei "forme exterioare". Literatura juridica de specialitate clasifica conditiile actului juridic astfel:

a)   Conditii de fond, care privesc continutul actului juridic si unde se includ: capacitatea de a contracta, consimtamantul, obiectul si cauza actului.

b)     Conditii de forma, care se refera la forma juridica in care se exprima vointa partilor care dau nastere actului juridic (forma autentica a actului).

1. Conditii de fond ale actului juridic

A. Capacitatea de a incheia actul juridic

In principiu, orice persoana are capacitatea de a incheia acte juridice civile, cu exceptia acelora pe care legea le declara incapabile. In acest sens, art. 949 Cod civil prevede ca: "Poate contracta orice persoana ce nu este declarata incapabila de lege", iar Decretul nr. 31/1954, art. 6 dispune: "Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta si nici lipsit total sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si conditiile stabilite de lege."

Deci, "capacitatea de a incheia acte juridice este regula", iar incapacitatea de a incheia acte juridice "trebuie sa fie expres prevazuta de lege".

In ceea ce priveste persoanele fizice, principalele incapacitati sunt prevazute de art. 950 Cod civil, care prevede ca: "Necapabili de a contracta sunt: minorii, interzisii, in genere toti carora legea le‑a prohibit oarecare contracte".

Cu privire la persoanele juridice, principiul este acela ca acestea pot incheia orice acte juridice care corespund scopului pentru care au fost infiintate (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).

B. Consimtamantul valabil exprimat

Pornind de la ideea conform careia actul juridic reprezinta "manifestarea de vointa cu scopul de a produce efecte juridice", se deduce rolul pe care il are acest element psihologic - vointa - in nasterea actelor juridice.

Manifestarea vointei de a incheia un act juridic este "rezultatul a doua elemente psihice care determina consimtamantul: motivul determinant si luarea hotararii de a incheia actul".

Motivul determinant este cauza, scopul concret urmarit prin incheierea actului juridic, de exemplu, vand un anumit bun pentru a incasa pretul vanzarii.

Luarea hotararii de a incheia actul juridic reprezinta insasi "consimtamantul".

Prin consimtamant se intelege acea conditie esentiala de fond si generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior."[1]

Consimtamantul, ca element esential in formarea actului juridic civil, este guvernat de doua principii fundamentale:

a)    Principiul libertatii de a incheia acte juridice sau principiul libertatii de vointa. Conform acestui principiu, prin vointa lor, partile pot sa incheie sau sa nu incheie acte juridice, sa stabileasca liber regulile care sa carmuiasca actul respectiv, sa‑i determine continutul si forma (cu exceptia actelor formale). In intarirea acestui principiu, art. 169 Cod civil mai prevede: "Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante", iar art. 5 Cod Civil prevede ca "nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri."

b)   Principiul vointei interne sau reale. Manifestarea vointei (consimtamantul) se analizeaza sub doua aspecte: unul psihologic (intern) si unul social (declaratia in exterior a vointei interne).

De regula, intre aceste elemente exista o concordanta, in sensul ca declaratia de vointa corespunde cu vointa interna reala a partii. Sunt si cazuri in care vointa declarata nu corespunde cu vointa reala. In asemenea situatii, se acorda prioritate vointei interne, care, insa, trebuie cunoscuta si determinata, atat prin declaratia de vointa a partii in cauza, cat si prin alte semne exterioare. Aceasta conceptie este consacrata de art. 977 Cod civil, care prevede ca "Interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literal al termenilor", iar art. 953 Cod Civil "Consimtamantul nu este valabil, cand este dat prin eroare, smuls prin violenta, sau surprins prin dol."

Pentru a produce efecte juridice, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele sase conditii:

sa emane de la o persoana care sa aiba capacitatea de exercitiu;

sa fie facut cu intentia de a produce efecte juridice;

sa fie serios si nu in gluma;

sa fie precis;

sa fie manifestat in exterior (prin inscris, verbal, gesturi, semne, simbol sau orice fapt concludent);

sa nu fie alterat de viciile de consimtamant.

Consimtamantul poate fi viciat prin eroare, dol, violenta si leziune.

Eroarea. In general, eroarea este o falsa cunoastere si reprezentare a realitatii concrete pe care si‑o face partea (partile) cu privire la incheierea unui act juridic.

Potrivit prevederilor art. 953 Cod civil, "Consimtamantul nu este valabil cand este dat prin eroare".

Eroarea, insa, nu are ca efect nulitatea unui act juridic, decat in cazurile in care ea cade asupra substantei obiectului actului juridic sau asupra persoanei cu care s‑a contractat (art. 954 Codul civil - "Eroarea nu produce nulitatea decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei. Eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala pentru care s-a facut conventia"). Eroarea asupra persoanei duce la nulitatea conventiei numai atunci cand persoana este cauza principala a acesteia. Astfel de situatii se pot ivi in legatura cu incheierea actelor juridice cu titlu gratuit.

Asadar, eroarea poate fi "eroare privind substanta obiectului" actului juridic si "eroare asupra persoanei cu care se contracteaza".

In legatura cu consecintele pe care le produce, exista eroare‑obstacol si eroare‑viciu de consimtamant.

Eroarea‑obstacol, este aceea care impiedica formarea consimtamantului (acordului de vointa), ca o consecinta a unei false reprezentari asupra "naturii juridice" a actului juridic - error in negotio - ori asupra "identitatii obiectului" - error in corpore. Spre exemplu, daca o parte este convinsa ca vinde casa, iar cealalta crede ca i se doneaza, reprezinta o eroare asupra naturii juridice a contractului, spre deosebire de situatia in care o parte vinde un anumit obiect, iar cealalta doreste sa cumpere un altul, cand exista eroare asupra identitatii obiectului. Consecinta juridica a erorii‑obstacol este "nulitatea absoluta a actului juridic" respectiv.

Eroarea-viciu de consimtamant reprezinta o falsa reprezentare care altereaza consimtamantul, atunci cand cade:

a)     asupra calitatilor esentiale ale obiectului actului juridic, in lipsa carora nu s‑ar fi incheiat actul, de exemplu, cumparatorul crede ca a cumparat un anumit obiect de arta original, in realitate fiind vorba despre o copie fara valoare deosebita.

b)   asupra identitatii ori calitatilor esentiale ale persoanei contractante; acest gen de eroare apare numai in contractele "intuitu personae", unde factorul hotarator la incheierea unui contract il constituie calitatile persoanei, de exemplu, doneaza casa persoanei care ii este nepot sau incheie contract cu un anumit arhitect sau cu un pictor cu renume etc.

Consecinta juridica a erorii-viciu de consimtamant este "nulitatea relativa" a actului juridic afectat de aceasta eroare.

Dolul - viclenia. Dolul este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane prin mijloace viclene, cu scopul de a o determina sa incheie un anumit act juridic

Ca si eroarea, dolul falsifica realitatea, insa aceasta falsa realitate este provocata prin mijloace viclene de catre cealalta parte contractanta. Unii autori definesc dolul ca fiind "o eroare provocata" de cealalta parte contractanta.

Potrivit art. 960 Codul civil, "Dolul este cauza de nulitate a conventiei, cand mijloacele viclene, intrebuintate de una din parti, sunt astfel, incat este evident ca, fara aceste masinatii, cealalta parte n‑ar fi contractat". Exemplu de dol ar fi situatia in care o persoana falsifica semnatura unui pictor de renume, pe un tablou, pe care il prezinta ca fiind original, desi acesta este o copie fara mare valoare.

Pentru a fi socotit dol, se cer a fi intrunite doua conditii:

eroarea provocata prin dol sa fie determinanta, adica fara ea, partea in cauza, nu ar fi incheiat actul;

dolul sa provina de la cealalta parte contractanta (sunt si situatii cand dolul provine de la un tert, dar cu complicitatea partii care se foloseste de eroarea provocata).

Potrivit art. 960, alin. 2, Cod civil "Dolul nu se presupune", astfel ca partea care invoca nulitatea unui act juridic pe motiv ca a avut loc vicierea consimtamantului prin dol, trebuie sa dovedeasca cu orice mijloc de proba, inclusiv martori si "prezumtii juridice" (art. 1203 Codul civil), dupa regulile aplicabile probatiunii faptului juridic.

Violenta. Violenta reprezinta acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei peroane cu un rau care ii produce o temere si care o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l‑ar fi incheiat[2].

Efectele violentei sunt prevazute de art. 953 Cod civil.

In functie de "natura raului", cu care se ameninta, violenta poate fi: violenta fizica si violenta morala.

Violenta fizica exista atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei.

Violenta morala exista atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.

Ceea ce altereaza (viciaza) consimtamantul este un element psihic, adica temerea insuflata persoanei ca daca nu va incheia actul juridic respectiv, raul cu care este amenintata se va produce.

Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa intruneasca, cumulativ, urmatoarele conditii:

sa fie determinanta (hotaratoare) pentru incheierea actului juridic;

sa fie injusta (nelegitima), amenintarea sa constituie o incalcare a legii;

Ca si eroarea sau dolul, violenta trebuie dovedita de cel care o invoca.

Leziunea. Prin leziune, ca viciu de consimtamant, se intelege o paguba generata de disproportia vadita de valoare dintre doua prestatii reciproce.

Codul civil roman admite leziunea, ca viciu de consimtamant, numai in cazul minorilor. In acest sens, art. 951 prevede: "Minorul nu poate ataca angajamentul sau pentru cauza de necapacitate, decat in caz de leziune", iar art. 1157: "Minorul poate exercita actiunea - "in resciziune" (anulare) - pentru simpla leziune in contra oricarei conventii".

Practic, leziunea este admisa in privinta minorilor care au implinit varsta de 14 ani si care incheie acte juridice singuri, fara incuviintarea parintilor sau tutorilor (din acelea pentru care nu se cere incuviintarea autoritatii tutelare), daca prin acestea s‑a produs minorului o vatamare (art. 25 din Decretul 31/1954).

Pentru a fi admisa ca viciu de consimtamant, leziunea trebuie sa intruneasca trei conditii:

leziunea sa fie consecinta directa a actului respectiv;

disproportia de valoare intre contraprestatii sa fie evidenta;

leziunea sa existe in momentul incheierii actului juridic.

C. Obiectul actului juridic

Definitie: Obiectul actului juridic reprezinta conduita partilor stabilita prin acel act juridic civil, respectiv actiunile ori inactiunile pe care partile sunt indreptatite sau de care sunt tinute a le face.

Cu privire la actele juridice din categoria conventii, art. 962 Codul civil prevede ca: "Obiectul conventiilor este acela la care partile sau numai una din parti se obliga".

Obiectul si continutul actului juridic civil se gasesc in aceeasi corelatie ca si obiectul si continutul raportului juridic civil.[3]

Obiectul actului juridic trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a)   trebuie sa existe in momentul nasterii actului juridic. Exceptie de la aceasta regula fac bunurile ce constituie obiect al vanzarii-cumpararii, in legatura cu care art. 965 Codul civil dispune: "Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligatiei".

b) trebuie sa fie in circuitul civil. Astfel, art. 963 Codul civil prevede: "Numai lucrurile care sunt in comert pot fi obiectul unui contract".

Nu sunt in circuitul civil bunurile proprietate publica.

c)  trebuie sa fie determinat sau determinabil. Obiectul este determinat atunci cand sunt precizate, in actul juridic, toate elementele care il individualizeaza (casa din strada 1 Decembrie, nr. 8, Pitesti) si este determinabil cand in actul juridic se inscriu elementele necesare pentru identificarea sa in viitor (10 tone grau cu greutatea hectolitrica 78; corpuri straine 3% si 13% umiditate).

d) trebuie sa fie posibil. Aceasta conditie rezulta din regula de drept, conform careia "nimeni nu poate fi obligat la imposibil".

e)  trebuie sa fie licit si moral. Aceasta conditie rezulta din dispozitia art. 5 Codul civil: "Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri".

f)  trebuie sa fie un fapt personal al celui ce se obliga, caci nimeni nu poate fi obligat prin vointa altuia. Ca atare, nimeni nu poate promite printr‑un act juridic fapta altuia, ci numai fapta sa personala.

D. Cauza actului juridic

Definitie: Cauza sau scopul este acel element al actului juridic care consta in obiectivul urmarit la incheierea unui asemenea act.[4]

Exprimarea consimtamantului (acordul de vointa) este urmarea existentei unei anumite cauze, adica scopul concret al actului juridic.

Cauza actului juridic cuprinde doua elemente: scopul imediat si scopul mediat.

Scopul imediat, numit si "cauza proxima", difera in functie de categoria din care face parte actul juridic, astfel:

in contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, partile au in vedere contraprestatia celeilalte parti;

in contractele cu titlu gratuit, intentia de liberalitate;

in contractele reale, se are in vedere predarea lucrului.

Scopul mediat, "causa remota" este motivul principal ce a determinat incheierea actului juridic.

Pentru a fi valabila, cauza actului juridic trebuie sa existe, sa fie reala, sa fie licita si morala.

Conditiile de validitate ale cauzei sunt consacrate expres in:

- Art. 966 Cod civil - "Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau nelicita, nu poate avea nici un efect";

- Art. 967 - "Conventia este valabila, cu toate ca cauza nu este expresa. Cauza este prezumata pana la dovada contrarie;

- Art. 968 - "Cauza este nelicita cand este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice".

Din aceasta analiza trebuie retinut ca ilicit poate fi doar scopul mediat.[5]

2. Forma actului juridic civil

Pe langa conditiile esentiale de fond, actul juridic trebuie sa intruneasca si o anumita forma, necesara pentru exteriorizarea vointei de a produce efecte juridice.

Pentru anumite acte juridice, forma este ceruta pentru "validitatea actului juridic". In alte cazuri, forma este necesara pentru "probatiunea actului juridic", sau pentru "opozabilitatea actului juridic fata de terti".

Principiul care guverneaza forma actelor juridice este "principiul consensualismului". Conform acestui principiu, simpla manifestare de vointa este suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia nastere in mod valabil.

Asadar, forma nu este o conditie a actului juridic, insa nimic nu se opune ca partile sa intocmeasca un inscris constatator, de care sa se poata folosi intr‑un eventual litigiu privitor la continutul actului respectiv.

De la principiul consensualismului exista trei exceptii care conditioneaza valabilitatea actului juridic civil.

A.  Forma este necesara pentru validitatea actului juridic. Este vorba de forma ceruta "ad validitatem", fara de care actul juridic cade sub sanctiunea "nulitatii absolute". Aceste acte juridice sunt numite acte juridice solemne si se incheie in forma "autentica", in fata notarului public. Fac parte din aceasta categorie acte precum: testamentul, donatia, ipoteca, vanzarea‑cumpararea de imobile, actul de recunoastere a unui copil. etc.[6]

B.  Forma ceruta pentru probatiunea actului juridic - "ad probationem" - este un inscris necesar pentru a se putea proba existenta actului juridic respectiv. Lipsa inscrisului constatator atrage dupa sine sanctiunea inadmisibilitatii dovedirii actului juridic cu orice alt mijloc de proba. Din aceasta categorie putem cita: actele juridice al caror obiect are o valoare mai mare de 250 lei (art. 1191 Cod civil), contractul de inchiriere, contractul de depozit voluntar, contractul de tranzactie, contractul de asigurare etc.

C.  Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti reprezinta acele formalitati pe care trebuie sa le indeplineasca actul juridic spre a‑l face opozabil si persoanelor care n‑au participat la incheierea lui, in vederea ocrotirii drepturilor si intereselor lor.

Formalitatile se refera, in principal, la sistemul "de publicitate" al actelor juridice privitoare la imobile (vanzare‑cumparare, ipoteca).

De retinut este faptul ca treptat de la finalizarea lucrarilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara pentru intreg teritoriul administrativ al fiecarui judet isi inceteaza aplicabilitatea dispozitiile Codului Civil si Codului de procedura civila, devenind aplicabile dispozitiile Legii nr. 7/1996 a cadastrului si publicitatii imobiliare (art. 72).

Masurile de publicitate constituie conditii de forma. Spre deosebire de conditiile ad validitatem si ad probationem, ele nu afecteaza validitatea actului juridic si nici nu impiedica administrarea altor mijloace de proba, in cazul in care se pune in discutie continutul actului juridic.