RASPUNDEREA JURIDICA

RASPUNDEREA JURIDICA

1. Raspunderea juridica- parte integranta a raspunderii sociale

Privita in sensul cel mai larg al notiunii, raspunderea sociala este inseparabila de personalitatea umana incat ea vizeaza comportamentul pe care oamenii il aleg din multiplele variante posibile in cadrul determinismului social raportat la interesele generale ale societatii si la cerintele obiective de dezvoltare.

Omul este o fiinta sociala care se poate afirma si individualiza numai in cadrul relatiilor sociale. Pe parcursul evolutiei sale, el si-a castigat diferite grade de libertate, dar nu si dreptul de a actiona dupa bunul sau plac. De aceea, optiunile deciziile si actiunile sale trebuie sa tina seama nu numai de legile obiective ce guverneaza natura si societatea, ci si de interesele si aspiratiile celorlalti indivizi, ale colectivitatii din care face parte. Comportamentul uman formeaza, deci, obiectul unor evaluari si reactii sociale si el poate fi apreciat numai in confruntarea cu etalonul oferit de variatele norme ce guverneaza viata omului in societate (religioase, morale, politice, juridice).

In functie de incadrarea sau neincadrarea in rigorile normelor sociale amintite, sunt antrenate anumite consecinte in plan social. Astfel, ordinea si securitatea sociala si individuala sunt asigurate numai prin respectarea intocmai a cerintelor normelor sociale care stabilesc obligatiile si interdictiile ca si domeniul permisiunilor. Dimpotriva, orice abateri de la aceste norme atrag dupa ele o raspundere juridica, religioasa, politica ce implica obligatia autorului de a suporta consecintele faptei contrare normelor sociale. Din aceasta perspectiva, raspunderea apare ca un mijloc de asigurare, respectare si aparare a normelor sociale de conduita ce garanteaza existenta societatii insesi. Raspunderea sociala nu este altceva decat sanctionare sociala a atitudinii alese de individ in cazul unei neconcordante intre conduita lui si normele sociale instituite. Sociala prin natura ei si unitara prin continut, raspunderea este totodata multilaterala, ea actioneaza in cadrul diferitelor forme de manifestare a fenomenelor si relatiilor sociale. Se poate vorbi, de aceea, de o raspundere: morala, politica, juridica. Pentru nuantarea acestor forme de raspundere literatura de specialitate a propus conceptul de 'responsabilitate' care exprima consecintele actiunii sociale in general si care include in sfera sa: responsabilitatea religioasa, morala, politica, juridica in interdependenta si corelatia lor.

Cat priveste componenta juridica a raspunderii sociale, aceasta se particularizeaza, fata de celelalte forme, prin anumite trasaturi imprimate de faptul ca intervine in cazul incalcarii normei de drept. Singurul temei al raspunderii juridice il constituie incalcarea prevederilor normelor legale care antreneaza si raspunderea juridica fixata de ele. In acelasi timp, raspunderea juridica este strans legata de activitatea unor organe de stat. Stabilirea corecta a raspunderii juridice are la baza nu numai o apreciere sociala (opinie publica sau colectiv de oameni), ci si o constatare oficiala facuta, de regula, de organismele de stat investite cu atributii determinate. Interventia organelor statului este necesara pentru a acorda garantii cat mai depline cetatenilor si pentru a exclude posibilitatea arbitrariului si a ilegalitatilor[1].

2. Raspunderea si sanctiunea juridica

Raportata la responsabilitatea sociala, raspunderea juridica apare ca o dimensiune a acesteia, ca o expresie specifica in conformitate cu care fiecare om trebuie sa-si asume si sa suporte consecintele faptelor sale. Viata sociala nu poate fi conceputa fara raspundere. Interdependenta ce caracterizeaza relatiile interumane impune, ca garantie a afirmarii dreptului, existenta raspunderii, care insoteste dreptul facandu-si simtita prezenta ori de cate ori normele juridice sunt incalcate ramanand 'in umbra cata vreme dreptul in actiunea sa este identic cu sine insusi'.

Etimologia conceptului de raspundere juridica (responsabilitate) deriva din latinescul 'spondeo' care in dreptul roman avea semnificatia obligatiei solemne pe care debitorul si-o asuma fata de creditor prin contract. Cat priveste definirea ca atare a institutiei raspunderii juridice, se poate observa lipsa unui text de lege anume care sa o vizeze. Nici chiar formele particulare ale raspunderii juridice nu se bucura de o definitie legala, legiuitorul marginindu-se la fixarea conditiilor cu intrunirea carora raspunderea este operanta, a principiilor ce o calauzesc.

In schimb, literatura de specialitate abordeaza problema raspunderii juridice pe care o plaseaza fie in contextul teoriei generale a dreptului (deci o raspundere juridica, in general), fie in cadrul disciplinelor juridice de ramura. Analizata ca o categorie de ramura, apartinand dreptului penal, administrativ, constitutional, civil, muncii etc., raspunderea juridica este mai amplu dezbatuta, mai profund analizata sub aspectul particularitatilor prezentate, a principiilor ce o guverneaza, a conditiilor ce o insotesc. Se au in vedere nu numai deosebirile, dar si asemanarile, fondul comun al acestora forme, din sintetizarea caruia se poate contura o definitie general valabila pentru toate ramurile dreptului. In viziune globala, raspunderea juridica este definita ca 'un raport juridic statornicit de lege, intre autorul incalcarii normelor juridice si stat reprezentat prin agentii autoritatii care pot sa fie: instante de judecata, functionari de stat sau alti agenti ai puterii publice".

In definitia de mai sus raspunderea juridica apare ca un raport juridic de constrangere care are ca obiect sanctiunea juridica. Intr-o alta maniera, raspunderea juridica este definita ca un "complex de drepturi si obligatii conexe care potrivit legii se nasc ca urmare a savarsirii unei fapte si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii de drept". Este o definitie care atrage atentia, in mod deosebit, asupra continutului raportului de raspundere si a corelatiei ce exista intre obligatiile si drepturile ce alcatuiesc acest continut.

Analizata cu atentie, definitia de mai sus pune in lumina deosebirea dintre raspunderea juridica si sanctiunea juridica. Cele doua notiuni sunt distincte, desi intre ele se instituie relatii complexe. In raport de institutia raspunderii juridice, sanctiunile juridice apar ca o premisa. Raspunderea juridica nu apare decat daca a avut loc incalcarea unor norme de drept care, prin excelenta, sunt inzestrate cu sanctiuni. Pe de alta parte, sanctiunea juridica apare ca obiect al raspunderii juridice, ca scop final al acesteia. Asa privita, raspunderea juridica apare ca un cadru institutional si juridic care asigura realizarea sanctiunilor juridice.

3. Functiile raspunderii juridice

In evidentierea functiilor raspunderii juridice trebuie sa pornim de la menirea sociala a dreptului de a reglementa relatiile sociale stabilind pentru subiectele dreptului o anumita comportare obligatorie. Aceasta comportare stabilita prin vointa statala imbina in mod armonios interesele generale ale societatii cu interesele personale ale indivizilor. In societatile in care dreptul exprima interesele si vointa maselor largi (in sistemele democratice) majoritatea covarsitoare a cetatenilor se conduc, in relatiile lor reciproce, in activitatea lor, dupa prescriptiile normei de drept. Cu toate acestea, nu este exclusa posibilitatea unor incalcari a prescriptiilor legale. De aceea, la nivel social se stabileste un complex de masuri si mijloace pentru a preveni savarsirea faptelor ce incalca prevederile dreptului, iar, cand aceasta incalcare a avut totusi loc, se aplica sanctiunile prevazute de norma juridica. Prin aplicarea sanctiunilor se restabileste ordinea juridica perturbata, se izoleaza elementele periculoase pentru societate reparandu-se si eventualele pagube cauzate. Se profileaza, astfel, functia sanctionatorie a raspunderii juridice privita in sensul larg al notiunii. In virtutea acesteia, se aplica celui vinovat o pedeapsa cu caracter moral sau material ori este obligat la repararea unui prejudiciu cauzat printr-o atitudine culpabila (in functie de natura normelor sociale incalcate). In acest sens, functia sanctionatorie o include si pe cea reparatorie a prejudiciului material, functie determinanta si specifica pentru raspunderea civila si materiala. Dar, indiferent de felul ei , sanctiunea se reflecta pe planul constiintei si atitudinii celui vinovat, ca o constrangere sau ca o privatiune de natura sa-l retina pe viitor de la comiterea altor abateri.

Functia sanctionator - reparatorie a raspunderii juridice cu efectul ei preventiv in ce priveste comiterea de noi abateri, de catre aceleasi persoane sau de catre altele se intregeste cu functia educativa. Prin forta acesteia are loc schimbarea comportarii celui sanctionat prin reeducarea lui si reintegrarea in ordinea de drept existenta. Puterea educativa a unei sanctiuni se alimenteaza si din corecta aplicare a acesteia. Numai o justa si obiectiva aplicare a sanctiunii, cu respectarea legii si in limitele ei, este de natura sa asigure realizarea functiei educative in raport de persoana celui vinovat, cat si a functiei preventive (general - educative) in raport de celelalte persoane. Aceasta ultima functie isi realizeaza valentele prin avertismentul adresat tuturor persoanelor asupra consecintelor faptelor ilegale.

Principiile raspunderii juridice

In manifestarea concreta, in diferitele sfere ale vietii sociale raspunderea juridica prezinta forme variate avand particularitati distincte si anumite reguli ce le guverneaza. Cu toata diversitatea de forme sub care apare, raspunderea juridica (privita global) se sprijina pe un fond comun de reguli, pe anumite idei orientative ce-si gasesc expresia in normele de drept ce reglementeaza aceste forme si care se afla in stransa legatura cu principiile generale ale dreptului.

Raportate la principiile generale ale dreptului, principiile raspunderii juridice apar ca o specie a acestora intrucat nu toate normele ce alcatuiesc dreptul pozitiv au incidenta in zona raspunderii juridice. Pe de alta parte, principiile care guverneaza raspunderea juridica nu au o esenta pur juridica, ele avand si conotatii politice si morale.

In literatura de specialitate se apreciaza ca principii fundamentale ale raspunderii juridice: principiul legalitatii raspunderii juridice, principiul raspunderii personale, principiul unicitatii raspunderii juridice, principiul justetei si proportionalitatii raspunderii juridice, principiul raspunderii subiective, principiul celeritatii si operativitatii raspunderii juridice.

a.     Principiul legalitatii raspunderii

Format initial in dreptul penal ca o expresie a vechilor adagii latine: 'nullum crimen sine lege' (legalitatea incriminarii) si 'nulla poena sine lege' (legalitatea pedepsei), principiul legalitatii raspunderii a fost extins apoi la toate formele raspunderii juridice.

In lumina acestei reguli, o persoana nu poate fi trasa la raspundere decat in cazurile prevazute de lege in forma si limitele stabilite de aceasta potrivit unei proceduri speciale desfasurate de organe ce au competenta in acest sens.

Acest principiu se cirscumscrie contextului mai larg al cerintelor legalitatii ce guverneaza viata juridica in general si care presupune respectarea tuturor normelor juridice atat in procesul de legiferare, cat si in cel de aplicare si realizare a normelor de drept.

Elaborarea normelor juridice trebuie sa se desfasoare cu stricta observare a principiului suprematiei legii si a competentei organelor emitente, iar aplicarea acestora trebuie sa se faca, de asemenea, in limite legale.

b.     Principiul raspunderii personale

Ca regula generala, raspunderea juridica revine numai celui ce a savarsit fapta ilicita, iar intinderea raspunderii se stabileste dupa circumstantele personale ale autorului faptei. In cazul raspunderii sanctionatorii (represive), regula imbraca un caracter absolut, pe cand in cazul raspunderii reparatorii, in conditii limitativ prevazute de lege se admite si o raspundere pentru fapta altuia. Dar chiar atunci cand raspunderea izvoraste din fapta altuia sau din aceea savarsita solidar cu altul ea se raporteaza numai la imprejurarile obiective si subiective care insotesc fapta autorului.

c.      Principiul unicitatii raspunderii (non bis in idem)

Principiul 'non bis in idem" presupune ca unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura imputare a raspunderii. Cumulul diferitelor forme de raspundere juridica in sarcina aceleiasi persoane nu este de natura sa incalce regula mentionata. Daca prin fapta savarsita persoana incalca o pluralitate de norme juridice de natura diferita este posibila interventia simultana a mai multor forme de raspundere juridica.

Persoana care prin fapta savarsita a incalcat concomitent o norma juridica penala si o alta civila, va suporta atat pedeapsa penala, cat si sanctiunea civila (cazul distrugerii unor bunuri). Sau, daca in executarea contractului de munca salariatul savarseste o fapta ilicita care, in materialitatea ei intruneste atat elementele abaterii disciplinare, cat si trasaturile constitutive ale unei alte infractiuni, raspunderea penala poate fi cumulata cu cea disciplinara. Tot astfel, daca abaterea disciplinara intruneste si trasaturile caracteristice unei contraventii, raspunderea disciplinara poate fi cumulata cu raspunderea administrativa. Regula 'non bis in idem' nu este nesocotita nici in acele situatii in care se impune aplicarea unor sanctiuni cumulative (in cadrul aceleiasi forme de raspundere juridica). In cadrul raspunderii penale pot fi cumulate, de exemplu, inchisoarea si amenda sau inchisoarea si interdictia exercitarii anumitor drepturi. Sau, in cadrul raspunderii administrative, poate fi cumulata raspunderea disciplinara cu cea materiala.

In lumina "autoritatii lucrului judecat" este interzisa rejudecarea unui proces solutionat definitiv, evitandu-se astfel contrazicerile dintre doua hotarari judecatoresti. Nici chiar instanta care a solutionat cauza nu poate relua judecarea acesteia, decat in conditiile prevazute de lege (cum ar fi, restituirea dosarului pentru o noua solutionare de catre instanta de casare cand se exercita o cale ordinara sau extraordinara de atac).

d.     Principiul justetei sau proportionalitatii raspunderii juridice

Acest principiu impune corelarea raspunderii sau sanctiunii cu gravitatea faptei savarsite. Astfel spus, instanta de judecata va trebui sa faca o proportionare a raspunderii in functie de pericolul social al faptei, intinderea pagubei, forma si gradul vinovatiei regasite in latura subiectiva a acesteia.

In dreptul penal, de exemplu, aplicarea principiului justetei sanctiunii presupune individualizarea corecta si aplicarea adecvata a sanctiunilor in functie de circumstantele savarsirii infractiunii, gradele vinovatiei, personalitatea infractorului, mijloacele de reeducare a celui condamnat si de restabilire a ordinii de drept tulburata prin infractiunea respectiva.

e.      Principiul raspunderii subiective (pentru faptele savarsite cu vinovatie)

Fondat pe teoria raspunderii subiective (bazata pe vinovatie) principiul presupune ca nimeni nu poate fi chemat la raspundere pentru fapta sa decat daca i se imputa o greseala.

Cum este cunoscut, raspunderea juridica intervine numai pentru fapte materiale de conduita ce au un caracter ilicit. Ea nu vizeaza ideile, trairile oamenilor care nu au fost materializate in acte de conduita (de intentis non judicat praetor). Ideea neexteriorizata ramane un simplu fapt de constiinta ce nu poate aduce atingeri normalei desfasurari a raporturilor sociale si deci nu poate constitui fundament al raspunderii juridice.

Daca, insa, ideile umane au fost materializate in acte de conduita care incalca interesele si valorile ocrotite de drept, raspunderea juridica este operanta.

Constatand asemenea incalcari organele competente nu vor trece imediat la aplicarea sanctiunii fara a clarifica problema atitudinii psihice a autorului incalcarii fata de fapta ilicita si consecintele ei. Si numai in masura in care se constata ca faptuitorul a avut (sau trebuia sa aiba) reprezentarea faptelor si a consecintelor ilicite ale acestora va fi supus raspunderii juridice.

In practica vietii juridice sunt invocate adesea imprejurari exoneratoare de raspundere cand conduita individului scapa de sub controlul acestuia, faptele sale nemaifiind o manifestare libera a vointei. Anumite imprejurari inlatura capacitatea individului de a lua o decizie in cunostinta de cauza (alienatia mintala, betia involuntara completa, consumul de stupefiante, droguri), pe cand altele ii pot rapi libertatea de vointa (constrangerea fizica si morala). Sunt si imprejurari care pot depasi posibilitatea normala de prevedere si prevenire a producerii lor (cazul fortuit sau de forta majora). In toate situatiile de mai sus, desi s-au produs fapte ilicite raspunderea juridica nu este antrenata.

Daca, dimpotriva, o persoana este sanctionata si atunci cand nu i se poate imputa nimic, efectul educativ al raspunderii juridice este anulat.

f.      Principiul celeritatii sau operativitatii tragerii la raspundere

Prin functia preventiva pe care o indeplineste raspunderea juridica are rolul de a impiedica atat pe cel vinovat (preventie speciala) cat si pe ceilalti membrii ai societatii (preventie generala) de a mai savarsi in viitor fapte ilicite.

Pentru ca aplicarea sanctiunii sa aiba maxima eficienta, in sensul aratat, este necesar ca momentul aplicarii ei sa fie cat mai apropiat de cel al comiterii faptei.

In sprijinul unei operative trageri la raspundere juridica vine si institutia prescriptiei operanta in aproape toate ramurile de drept. Prescriptia extinctiva, definita ca un mod de stingere a dreptului material la actiune prin neexercitarea acelui drept inlauntrul unui interval de timp prevazut de lege, asigura aplicarea principiului celeritatii tragerii la raspundere atat in domeniul dreptului material cat si cel al dreptului procesual.

5. Continutul raspunderii juridice

In continutul sau raspunderea juridica apare ca un raport juridic, intrucat presupune subiecte intre care se leaga, un continut alcatuit din drepturile si obligatiile subiectelor, precum si un obiect concretizand conduita partilor.

Subiecte ale raporturilor juridice de raspundere sunt, pe de o parte, persoana care a savarsit fapta, iar pe de alta parte, organul de stat competent sa aplice sanctiunea. Dar, posibilitatea statului de a aplica sanctiuni nu este aceeasi, in toate situatiile.

In cazurile grave cand fapta ilicita aduce atingeri unor valori de importanta majora pentru intreaga societate, statul, ca reprezentant al societatii, este obligat sa intervina pentru a restabili ordinea juridica perturbata si a inlatura consecintele negative produse.

Daca, dimpotriva, faptele ilicite lezeaza interesele de grup sau individuale, interventia statului este conditionata si de atitudinea persoanei vatamate prin asemenea fapte. Aceasta nu va putea actiona direct pentru a obtine reparatia si repunerea sa in situatia anterioara savarsirii faptei, intrucat potrivit unui principiu, cu radacini pana in dreptul roman - nimanui nu-i este permis sa-si faca dreptate singur. De aceea, persoana vatamata poate apela la forta de constrangere pentru realizarea dreptului la reparatie, dar, in egala masura, poate renunta.

Continutul raportul juridic de raspundere este alcatuit dintr-un complex de drepturi si obligatii corelative ce revin celor doua subiecte. Adesea este posibil ca latura obligationala sa cada mai pregnant pe un subiect, ceea ce nu influenteaza calitatea de raport juridic a raspunderii. In dreptul penal, de exemplu, infractorul este obligat la o pedeapsa bine individualizata si executata in conditiile legii. Tot astfel statul ca subiect al raporturilor juridice de raspundere are dreptul sa aplice o pedeapsa si sa organizeze executarea, dar aceasta implica si o obligatie corelativa de a aplica o pedeapsa legala, proportionala cu periculozitatea faptei si de a asigura executarea ei corespunzatoare.

Obiectul raportului juridic de raspundere consta in conduita celor doua subiecte care este centrata pe aplicarea sanctiunii. Fie ca se refera la persoana autorului faptei ilicite, la bunurile acestuia sau la valabilitatea unor acte juridice, sanctiunea juridica presupune constrangerea statala, cu toate consecintele negative ce decurg de aici. Ea poate consta intr-o pedeapsa sau anularea unui act, repararea unei pagube, restituirea unui lucru. Raportul juridic analizat mai sus, concretizeaza notiunea de raspundere juridica utilizata in sens larg, conceptul amintit putand sa apara in limbaj juridic si intr-un sens restrans, vizand latura obligationala a raportului de raspundere.

6. Conditiile raspunderii juridice (Fundamentul raspunderii juridice)

In ultima analiza, raspunderea juridica apare ca o consecinta a 'incompatibilitatii dintre conduita unui subiect de drept si dispozitia unei norme juridice". Temeiul raspunderii juridice il constituie, deci, intotdeauna o anumita conduita concreta a omului (ce se regaseste in ansamblul manifestarilor aflate sub controlul vointei si ratiunii sale). Indiferent de ramura dreptului pe care o avem in vedere, pentru ca fapta omului sa genereze o raspundere juridica, trebuie sa intruneasca, cumulativ, patru conditii pozitive:

- caracterul ilicit;

- un rezultat daunator (prejudiciul);

- legatura cauzata intre conduita ilicita si rezultat;

- vinovatia;

In opinia majoritatii autorilor, la aceste conditii pozitive trebuie adaugata si o conditie negativa, inexistenta unor imprejurari care exclud raspunderea juridica.

Fapta ilicita constituie o incalcare a normelor juridice (cuprinse in diferite acte normative) sau a altor acte juridice emise pe baza normei de drept (acte de aplicare a dreptului, contract, testament). Ea trebuie sa prezinte un grad mai mare sau mai mic de pericol social. Daca organul de aplicare a dreptului, constata, cu ocazia calificarii juridice a unei fapte, ca nu s-a produs nici o incalcare a normelor de drept, atunci fapta nu are un caracter ilicit si nu poate exista un temei pentru aplicarea unei sanctiuni juridice persoanei respective.

Caracterul ilicit al faptei presupune ca autorul nu este indreptatit sau obligat sa savarseasca fapta pagubitoare. Astfel, nu are caracter ilicit exercitarea unui drept in limitele scopului sau social economic, chiar daca se provoaca astfel o paguba unui tert, (cum ar fi cazul cand prin constructia ridicata de proprietar se intuneca vederea la imobilul vecin).

Incalcarea dreptului poate avea loc atat prin actiune, cat si prin inactiune.

Actiunea presupune savarsirea unei activitati ilicite si poate imbraca forme variate: furt, calomnie, distrugerea unui bun, incalcarea unor obligatii profesionale, a unor obligatii contractuale, incalcarea regulilor de circulatie etc. Este modalitatea cea mai frecventa de realizare a conduitei ilicite.

In legislatie nu sunt enumerate limitativ toate actiunile interzise, lucru imposibil de realizat daca avem in vedere marea varietate de forme sub care se manifesta. Normele prohibitive stabilesc interdictiile, iar cele cu caracter dispozitiv precizeaza conduita legala in anumite situatii, subintelegandu-se ca prin orice alta actiune contrara acesteia se incalca dispozitiile legale.

Inactiunea, constand in nesavarsirea unei actiuni de catre o persoana, are un caracter ilicit numai cand persoana avea obligatia sa actioneze intr-un anumit mod si nu a actionat ca atare. O asemenea obligatie poate izvora: direct din prevederile legi, dintr-un contract, din indatoririle profesionale sau de serviciu. De exemplu, obligatiile angajatorului de a lua toate masurile necesare pentru protejarea vietii si sanatatii salariatilor, sunt obligatii stabilite prin legislatia muncii, incalcarea lor antrenand raspunderea juridica (datorita incalcarii legii prin inactiune). Raspunderea juridica pentru o inactiune ilicita poate rezulta si din neindeplinirea unor obligatii contractuale (neplata chiriei, neexecutarea prestantei de transport, nelivrarea la termen a unor produse).

De asemenea, exista raspundere pentru o inactiune in cazul incalcarii unor obligatii profesionale (cum ar fi cazul medicului care nu s-a ocupat de bolnavul ce-l avea in ingrijire sau al unei autoritati administrative, care a refuzat in mod nejustificat rezolvarea unei cereri, formulata de o persoana, ce privea un drept recunoscut de lege). Rezultatul daunator al conduitei ilicite se impune ca o conditie intrucat acesta permite sa se aprecieze in majoritatea covarsitoare a cazurilor pericolul social al faptei ilicite. Pericolul social al acestor fapte trebuie sa fie apreciat prin prisma consecintelor lor daunatoare (negative) pentru persoanele fizice, juridice, ca si pentru bunul mers social. De aceea, organul de stat care investigheaza cazul, pentru a face incadrarea juridica a faptei, are sarcina de a constata nu numai existenta unei actiuni sau inactiuni ilicite ci si consecintele produse de acestea. In functie de constatarile sale va fi stabilita raspunderea juridica precum si sanctiunea corespunzatoare.

Dar importanta rezultatului daunator pentru stabilirea raspunderii nu se prezinta in toate ramurile de drept la fel. In dreptul civil, sau in dreptul muncii (in cazul raspunderii patrimoniale a angajatilor) sanctiunea se aplica numai atunci cand s-a produs rezultatul ilicit, adica prejudiciul (in cazul acesta rezultatul daunator imbracand o forma materiala, a diminuarii patrimoniului). In alte ramuri de drept (dreptul administrativ, dreptul penal, raspunderea disciplinara din dreptul muncii) rezultatul vatamator imbraca forma atingerilor aduse ordinii de drept existente (cum ar fi tulburarea ordinii ocrotite prin normele de drept penal sau de drept administrativ sau a disciplinei de munca). In ramurile amintite, in anumite cazuri, legea stabileste o raspundere juridica si atunci cand rezultatul vatamator nu s-a produs (in formele aratate mai sus), ci s-a creat numai pericolul producerii lui. Astfel, in cazul atentatului la viata unei persoane, chiar daca rezultatul urmarit nu s-a produs (moartea victimei) raspunderea este antrenata. Tot astfel, in cazul incalcarii regulilor de circulatie, chiar daca accidentul nu a survenit, sanctiunea este aplicata. In dreptul penal tentativa se pedepseste .

Raportul cazual intre conduita ilicita si rezultatul vatamator produs

In toate cazurile in care pentru antrenarea raspunderii pe langa fapta ilicita se cere indeplinita si conditia unui rezultat ilicit, trebuie examinata legatura directa (cauzala) dintre acea fapta si rezultatul ilicit ( trebuie sa fie stabilita, deci, existenta sau inexistenta unui raport de cauzalitate).

Se impune, in acest context, o distinctie intre cauze si conditii, plecand de la principiul cauzalitatii potrivit caruia orice fenomen apare ca efect al unui alt fenomen. Cauza este, deci, cea care produce, genereaza, efectul. Conditia influenteaza numai actiunea cauzei favorizand sau franand procesul dezvoltarii cauzei si efectului. Desi imbraca un caracter obiectiv (existand si manifestandu-se independent de constiinta omului si de recunoasterea ei) cauzalitatea in relatiile sociale prezinta particularitatea ca actioneaza numai "in" si "prin" actiunile oamenilor.

In unele cazuri, raportul de cauzalitate se stabileste cu usurinta, legatura intre fapta ilicita si rezultatul vatamator fiind evidenta. Alteori, se manifesta o cauzalitate complexa, imprejurarile se succed in asa fel incat este greu de identificat fenomenul care a provocat cauza. De aceea, sarcina celui care aplica sanctiunea este mult ingreunata in situatia pluralitatii de imprejurari care concura la producerea rezultatului daunator. Situatia se complica si mai mult cand apar si se manifesta diverse conditii ce influenteaza favorabil sau defavorabil producerea rezultatului.

In situatiile acestea trebuie clarificata problema imprejurarilor ce pot fi considerate cauze precum si aceea a efectelor pluralitatii de cauze. In literatura de specialitate si practica raspunderii delictuale, de exemplu, s-au cristalizat in acest sens, doua reguli: se considera cauze numai imprejurarile care au o legatura directa, necesara, obiectiva cu rezultatul produs iar cand exista pluralitate de cauze, raspunderea trebuie impartita intre cei care au concurat la producerea cauzei. Uneori, in caz de culpa comuna a victimei si autorului unei fapte ilicite, raspunderea se imparte intre acestia.

Vinovatia

Orice actiune sau inactiune a omului se caracterizeaza nu numai prin anumite trasaturi obiective, materiale, ci constituie totodata si o manifestare a vointei si constiintei sale. De aceea, constatand ca prin actiunea cuiva a fost incalcata legea, organul competent nu poate sa treaca imediat la aplicarea sanctiunii, ci trebuie sa clarifice care a fost atitudinea psihica a persoanei respective fata de fapta comisa si rezultatul ei. Astfel spus, trebuie sa constate vinovatia persoanei, conditia de ordin subiectiv a raspunderii juridice. Preluat din dreptul penal, termenul de 'vinovatie' a fost apoi extins asupra tuturor formelor de raspundere indiferent de natura acestora. El desemneaza 'starea subiectiva ce caracterizeaza autorul faptei ilicite in momentul incalcarii prescriptiilor legale, exprimand atitudinea sa psihica negativa fata de interesele si valorile sociale protejate prin normele juridice".

Deci, in raport de momentul savarsirii faptei ilicite, se apreciaza daca in constiinta autorului faptei a existat reprezentarea caracterului antisocial al faptei si a urmarilor ei. Atitudinea psihica a autorului faptei ilicite este structurata din elemente, de natura diferita, volitiva si intelectiva. In functie de imbinarea celor doua elemente se contureaza mai multe forme de vinovatie. In dreptul penal, de exemplu, in lumina art. 19 al Codului penal roman, se considera ca exista vinovatie atunci cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau culpa. La randul ei, intentia este directa si indirecta, iar culpa se poate prezenta sub forma: imprudentei si neglijentei.

Fapta este savarsita cu intentie directa atunci cand autorul a prevazut caracterul ilicit al faptei si consecintele acesteia si a urmarit producerea consecintelor prin savarsirea faptei.

Intentia indirecta poate fi retinuta atunci cand autorul faptei ilicite a prevazut consecintele ilicite, pe care nu le-a urmarit dar le-a admis.

Culpa, ca forma atenuata a vinovatiei, imbraca forma imprudentei (culpei cu prevedere) atunci cand autorul faptei ilicite a prevazut rezultatul faptei sale, nu l-a dorit, nu l-a acceptat, dar a sperat in mod usuratic ca el nu se va produce.

Neglijenta (cupla simpla) poate fi retinuta atunci cand autorul faptei ilicite nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

In dreptul penal interesul, mai ales practic, al distinctiei intre formele si gradele vinovatiei, se plaseaza pe terenul incadrarii juridice a faptei si individualizarii pedepsei, o fapta savarsita cu intentie fiind mai sever pedepsita decat una savarsita din neglijenta sau imprudenta. Asadar, in raspunderea penala, ca si in cea administrativa sau disciplinara, vinovatia reprezinta o masura a raspunderii.

In alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil, intereseaza numai prezenta vinovatiei, gradul si formele pe care le imbraca fiind irelevante pentru intinderea raspunderii care este data de marimea prejudiciului si nu de una sau alta din formele vinovatiei.

In sfera raspunderii delictuale opereaza, de asemenea, atat un criteriu subiectiv, cat si un criteriu obiectiv de apreciere a culpei. In cazul intentiei  (greselii) retinute de art. 998 Cod civil, criteriul de apreciere este subiectiv, pe cand, in cazul neglijentei sau imprudentei la care se refera art. 999 Cod civil, criteriul de apreciere este obiectiv. In aceste cazuri raspunderea delictuala este masurata dupa criteriul deligentei pe care o persoana normala si prudenta trebuie sa o aiba pentru a nu vatama drepturile altora. Acelasi criteriu obiectiv si abstract al diligentei este mai riguros apreciat in ipoteza savarsirii faptei de catre un profesionist. Ceea ce distinge activitatea profesionistului si impune diligenta sporita este specializarea sa (comparatia facandu-se cu conduita unui specialist diligent).

7. Cauze care inlatura raspunderea juridica

Exista anumite imprejurari care inlatura caracterul ilicit al faptei si in consecinta, raspunderea juridica. Ele sunt prevazute de lege si difera de la o ramura de drept la alta. In dreptul penal, de exemplu, din anumite ratiuni bine definite, raspunderea penala poate fi inlaturata in cazuri cum sunt: amnistia, lipsa plangerii prealabile, prescriptia, legitima aparare, starea de necesitate, iresponsabilitatea, betia involuntara.

Legitima aparare are ca efect inlaturarea caracterului penal al faptei, si, deci, a raspunderii juridice daca sunt intrunite mai multe conditii care privesc atat atacul, cat si riposta.

Conditiile privind atacul sunt:

sa existe un atac care sa provina din partea unei persoane responsabile;

atacul sa fie material, adica sa se concretizeze in acte de violenta fizica sau verbala susceptibile de a fi percepute pe cale senzoriala;

atacul sa fie direct, adica sa provina din partea celui impotriva caruia se indreapta riposta persoanei aflate in stare de legitima aparare si sa fie imediat, in curs de dezlantuire sau pe punctul de a se produce;

atacul sa fie injust, adica sa se realizeze printr-un fapt ilicit si sa fie indreptat impotriva persoanei sau a drepturilor sale, ori impotriva unui interes public;

Conditiile privind riposta sunt:

sa fie necesara, adica finalitatea actelor de aparare sa urmareasca inlaturarea actului;

sa fie proportionala cu atacul si sub acest aspect avem in vedere natura, cat si gravitatea consecintelor pe care atacul si riposta sunt in stare sa le produca;

sa fie spontana, adica sa se desfasoare pentru a preveni un atac iminent sau a anihila un atac actual;

Starea de necesitate este o imprejurare care reflecta 'dreptul individului de a-si apara propria persoana sau bunurile amenintate de un pericol cu pretul sacrificarii unei altei persoane sau a bunurilor apartinand altora daca nu este posibila altfel inlaturarea pericolului.

Pentru inlaturarea raspunderii juridice, in cazul aratat, se cer indeplinite, de asemenea, unele conditii:

sa existe un pericol care sa creeze posibilitatea imediata a survenirii unor suferinte sau daune;

pericolul trebuie sa fie grav, iminent, fortuit;

sa nu fi fost posibila evitarea pericolului altfel decat prin savarsirea unei fapte ilicite;

cel amenintat cu pericolul sa nu aiba obligatia legala de a-l infrunta;

bunul care se salveaza cu pretul sacrificarii altor bunuri sa fie mai valoros (mai important) decat cel sacrificat.

In legatura cu cele doua imprejurari care, incontestabil, inlatura raspunderea penala, se pune problema daca ele inlatura (cand este cazul) si raspunderea civila. Raspunsul este afirmativ in cazul legitimei aparari pe cand, in cazul starii de necesitate, practica s-a cristalizat in sensul inlaturarii totale sau numai partiale a raspunderii civile in functie de imprejurarile cauzei. Oricum, in legislatie nu exista o reglementare expresa cu privire la aceste cauze de neresponsabilitate.

Constrangerea fizica si morala constituie cauze de exonerare de raspundere, cand fapta se savarseste sub imperiul acesteia.

Iresponsabilitatea este acea stare psihica a unei persoane care din anumite motive (varsta frageda sau discernamant afectat de o boala mintala) nu poate avea reprezentarea faptelor si a consecintelor acestor fapte.

Betia involuntara provocata de alcool sau de alte substante, independent de vointa autorului faptei poate duce la exonerarea de raspundere.

Eroarea de fapt poate fi retinuta ca o cauza exoneratoare de raspundere juridica daca autorul faptei are o reprezentare falsa (inexacta) asupra unor imprejurari sau situatii de care depinde caracterul ilicit al faptei in momentul savarsirii ei.

Forta majora definita ca o imprejurare imprevizibila si de neinlaturat, care a determinat actiunea sau inactiunea autorului duce la inlaturarea totala sau partiala, definitiva sau vremelnica a raspunderii acestuia.

8. Formele raspunderii juridice

Exista o raspundere juridica ce se poate realiza in interesul intregii societati (raspunderea penala) dupa cum exista raspundere prin care se ocrotesc interese de grup sau individuale (raspunderea patrimoniala, materiala, disciplinara, contractuala, delictuala).

a) Raspunderea penala este, in continutul sau un raport juridic de constrangere, generat de savarsirea unei infractiuni, raport ce se stabileste intre stat si infractor si care-i confera statului dreptul de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta de legea penala si de a-l constrange sa o execute Desigur, corelata cu acest drept apare obligatia infractorului de a raspunde de fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate. Sanctionarea infractorului are loc in vederea restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii. Specific dreptului penal este faptul ca nici o fapta nu este pedepsita decat daca este incriminata de legea penala. Guverneaza, deci, principiul legalitatii incriminarii exprimat prin adagiul latin "nullum crimen sine lege"(nu exista infractiune fara sa fie prescrisa de lege) si nulla poena sine crimen (nu exista pedeapsa fara fapta ilegala). Iar ca regim sanctionator, infractiunii ii este proprie pedeapsa penala-cea mai grava dintre sanctiunile juridice.

b) In sfera dreptului administrativ se disting trei forme ale raspunderii juridice:

1) raspunderea administrativ-disciplinara;

2) raspunderea administrativ- contraventionala;

3) raspunderea administrativ-patrimoniala.

2)Raspunderea administrativ-contraventionala.

c)Raspunderea civila contractuala are fata de raspunderea civila delictuala, care este dreptul comun al raspunderii civile, un caracter special, derogator. In cazul raspunderii delictuale, obligatia incalcata este obligatie legala cu caracter general ce revine tuturor (obligatia de a nu vatama drepturile altuia prin fapte ilicite).

Dimpotriva, in cazul raspunderii contractuale, obligatia incalcata este una concreta, stabilita prin acordul de vointa al partilor contractante. Izvorul raspunderii delictuale este, deci, "orice fapta a omului care cauzeaza altuia prejudiciu", pe cand izvorul raspunderii contractuale este vointa exprimata in contractul incheiat.

d) In dreptul muncii pana la adoptarea actualului Cod al muncii coexistau: raspunderea disciplinara si raspunderea materiala.

Raspunderea disciplinara era definita ca o institutie specifica dreptului muncii, constand in sanctionarea faptelor de incalcare cu vinovatie de catre oricare persoana incadrata in munca a obligatiilor asumate prin contractul de munca.

Raspunderea materiala reglementata[3] de vechiul Cod al muncii era definita ca o forma a raspunderii juridice aplicabila angajatilor care impunea obligatia acestora de a repara in conditiile legii, prejudiciul provocat in cursul executarii contractului, printr-o fapta ilicita, in legatura cu munca lor si savarsita cu vinovatie.