Bucegii

Ce viu clipesc sub cer Bucegii

Numai eternul Virf cu Dor,

Instrainat de lumea noastra

Se pierde-n taina unui nor.

P. CERNA[1]

Sint munti atit de des cercetati in toate directiile si atita ce li s-au descris pina-n amanunte tainuitele cotloane, incit in paginile de aice se va cuprinde prea putin din farmecul lor. In ei se prind fantasticele imaginatiuni ce le poate natura scoate din rigida piatra, iti amintesc blocul de marmora din care Michelangelo, cu vointa-i neinfrinta, cu perseverenta supraomeneasca, a scos mult admirata statuie a lui David.

Un urias masiv ca un cub se inalta intre valea Prahovei si a Dimbovitei. Calcarele si conglomeratele ce-l alcatuiesc dau material minunat pentru sculptura in amanunt, prin ajutorul daltitelor cu care natura stie sa lucreze. Muntii din jur sint formati din pietre mai moi; virfurile lor sint mai joase. Bucegii apar, asemenea unui monolit, deasupra celorlalti. Se vad din toate partile, cu aspecte diferite ca si Ceahlaul.

Din departari nu se zaresc decit fetele cubului enorm, mai albe in contrast au umbra padurilor de brad din jur. Asa-i vezi din drumul catre Giuvala; asa cind ii inconjuri la nord, pe la Bran. Fata estica o admiri de cum ai ajuns in Azuga si pina la Predeal. Straluceste in trandafirul zorilor zilei senine. Dupa perspectiva inaltimii apar cind impunatori, ca la Busteni, cind asemenea altor munti, cu virfuri ascutite.

Vine apoi in joc varietatea factorilor care i-au sculptat in amanunt. In primul rind e apa. Calcarul o suge; o duce la adinc. Cum insa el nu ajunge pina la temelie, ci se vristeaza cu alte roci care opresc apa-n pinze subpamintene, din care ies izvoarele, de jur imprejurul masivului s-au sapat vai adinci, incepind de la valea Risnoavei, numai in Prahova dau vreo cinci riuri, tot atitea ferestre catre ascunzisurile atractive ale masivului. Valea Cerbului, valea Jepilor, vestita vale a Pelesului procura drumuri ademenitoare pentru turisti, dau tablouri variate pentru privire. Apele sar din prag in prag, zbuciumate si ele. Apar gilgiitoare, curg zgomotoase cind le vine prea plinul zapezilor topite, murmurind numai cand seceta le seaca. Plasticii si coloritului se adauga astfel variatia muzicii, care intregeste maretia tabloului natural. Uneori apele dispar o bucata de vreme, in hrube subpamintene. Piriul din valea Cerbului se face nevazut la Poiana Cerbului. Reapar mai limpezi mai fermecatoare, aducind cu ele soapta lumii nevazute. Silite sa sara de pe briu de piatra pe alt briu, nasc cascade si de 40 metri, cum e sub Caraiman. Urlatoarea, cu un debit abundent de apa, e mai cunoscuta, caci din Poiana Tapului usor ajungi la ea. Chiar si pe scurta vale a Pelesului, cu apa suficienta, alterna mici cascade si chei, cu surizatoare pasuni verzi cri paduri de brad. Sopotul ei cind lin, cind mai vioi, susurul cetenelor si tremuratorul glas al frunzelor de fag, lamuresc rascolirea imaginatiei (). Chiar in mijlocul masivului, luindu-si viata din pinza de apa de sub Omul, trecind prin straturi mai groase de calcaruri, Ialomita si-a sapat la inceput chei adinci, desi nu atit de impunatoare ca ale Dimbovitei din Ghimbav, dar marite ca importanta si farmec prin vristari, prin taina pesterilor ce o intovarasesc. Pestera Ialomicioarei cu sihastria de la intrare e mai vizitata. Drumul in intunerecul palatului fermecat e mai variat. Cind abia poti strabate prin coridoare strimte, cind dai in bolti marete, de nu li se vede plafonul; cind auzi zbuciumul apei ce o largeste; cind, la lumina facliilor, se oglindeste intinsul unui lac.

In acest chip apele curgatoare au schimbat in amanunt blocul de piatra in sir de munti, a caror virfuri le urmaresti de-a lungul Prhovei. De la Virfu cu Dor, cu creasta taraganata peste care se asterne flacarile smirdarului, prin Jepii - Mari si Mici - inaltindunse in Caraimanul cu crucea asezata la peste 2000 m, pana la culmea Clabucetului, se insira fiecare au particularitatile frumosului lor.

Tapsanul platoului neted a ramas in jurul Omului, varful cel mai inalt, de unde, cind ziua e limpede, in adevar se desfasoara o grandioasa panorama. Spre nord intinsul ses al Tarii Birsei apare ca un lan intins, pe care plutesc insulitele inverzite ale satelor. Spre apus, tot mai estompate in ceata, se insira unul dupa altul virfurile Alpilor fagaraseni peste muchia spinarii Pietrii Craiului. Spre rasarit se aduna soborul muntilor, din care rasar coltii Ciucasului. Catre seara, cind se lasa cortina stravezie peste noianul muntilor, plutesc in vazduhul nedefinit constelatiile becurilor electrice din Brasov, rarele palpiituri ale gurilor de gaz natural dinspre Ploiesti, boghioasele stele de pe cerul senin. E un tablou neintilnit aiurea, de o feerie in adevar ca din povesti.

Apele curgatoare au taiat vai adinci, chei inguste, valcele numai colturi de stinci; umezeala a sculptat fine decoruri plastice, rasplata urcusului; urmele ghetarilor adauga insa variatiuni grandioase. Nu sint atit de impresionante, ca in Paring ori Retezat, dar impunatoare indeajuns prin largi perspective deschise. De jur imprejur Omul este sapat cu asemenea circuri, continuate prin larga deschidere de pe valea Malaestilor.

Muntele are viata lui, ca si orice forma, furnica ori astru. S-a nascut din ruinele altor munti, cimentate sub apa; a fost inaltat diferit dupa jocul fortelor geologice, isi capata fizionomia lui proprie, prin inceputul declinului lui. Fiecare fir de praf scobit prin puterea cetii, fiecare bolovan din coasta, inseamna inceputul evolutiei lui ca forma matura. Ni se pare neschimbat, neclintit, pentru ca factorul timp este preponderent.

Dar tocmai amanuntele care ne fascineaza sint semnele necontenitei lui daramari. Apa, sub toate formele, ii e dusmanul cel mai activ, zi de zi, clipa de clipa. Vine in ajutor insa si vintul, fara piedica, suflind pe inaltimi expuse. Il invaluie, il biciueste, il roade unde piatra e mai moale. Astfel au luat nastere acele fantastice si uriase chipuri de pe podisul Caraimanului, carora poporul le-a spus Babele, stand la sfat.

Acelasi joc de forte a dat nastere celeilalte stinci, care in adevar seamana cu capul sfinxului din Egipt.

Cuprins intre doua drumuri mai batute, acel al Branului spre vest, al Predealului, mai nou, spre est, asezat intre doua mari orase, Brasovul si Bucurestii, masivul Bucegilor atrage vara si iarna. De aceea este mai cunoscut; de aceea adaposturi comode sint pe ei mai numeroase; de aceea ratacirile sint mai rare, putind sa se urmeze insemnarile de pe arbori ori stinci. Pe Bucegi a activat scoala turismului roman. De aici s-a raspindit dorul de a trai mai indelung in atmosfera muntilor. Frumusetile muntelui au atras; au ademenit spre popasuri de reculegere, de gustare a farmecului naturii. Podoaba vegetatiei ce-l acopera e una din latura atractiva a lor. Variati in amanuntul formelor, sint variati si ca flori. Prin sufletul lor mai usor de prins, fac legatura intre sufletul omului si "duhul' muntilor, s-ar putea spune sufletul lor.

In aceasta privinta, Bucegii au destule colturi tainuite in care popasul ajunge o inchinare spre frumosul de natura, incit turismul capata alt aspect, educativ, de inaltare si innobilare a ghidurilor. Atmosfera curata, flacara vie a smirdarului, sopotul cetinilor, pajistea verde, murmurul izvoarelor, sopotul incadrat in maretia formelor, () fac din munti altarul de purificare sufleteasca, sub influenta maretiei naturii, cind gingasa, cind impunatoare.

Aceasta e adevarata caracteristica omeneasca a Bucegilor atractivi. De aice s-a inspirat Bucura Dumbrava, de a scris minunata carte de chemare spre duhul muntilor.[2] "Adevaratul alpinist, scrie ea, dupa ce a trecut prin stadiul pasiunii necoapte si neechilibrate, iubirea lui pentru munti trebuie sa se spiritualizeze; sa-i aiba in suflet cu toate florile si padurile, cu apele si vinturile, cu zilele si cu noptile, cu soarele, cu luna si cu stelele, cu tot tilcul lor dumnezeiesc si vesnic'.

Bucura Dumbrava, prin Bucegi, a fost cea dintii trimbitasa a frumiisetii muntilor nostri, luati in intregime; ea a pus temeiul adaposturilor din Bucegi prin cladirea "Hanul drumetilor' de pe valea Ialomitei. A gasit un fervent adept in regretaitul Mihai Haret, ce trebuie socotit ea adevaratul intemeietor al turismului roman, nu numai prin intetirea cladirii adaposturilor, prin marcarea drumurilor, prin descrierea itinerarului, cit mai ales pentru ca el e unul din putinii care au inteles muntele nu ca o arena de sport, ci ca o scoala a prefacerilor sufletesti prin cunoasterea intregimii lor: piatra, planta, om. Imbinind in ei conditii prielnice pentru mai lesnicioasa drumetie, Bucegii au servit si vor putea servi mai intens pentru apropierea sufletelor noastre de pamiriitul tarii. Prin aceasta, ei capata nu o simpla valoare turistica, ci una inalta, etica, nationala.

Este atita nevoie sa ne cunoastem noi pe noi, ce avem si ce putem savirsi, incit atractia Bucegilor a avut o importanta deosebita in chemarea sufletelor spre ce e al nostru.