In curmezisul Carpatilor moldovenesti

Ce tablou, ce carte face cit spectacolul naturei ?

Sint imitari palide, cel mult mingiieri pentru oamenii obloniti.

TAINE[1]

E un drum plin de contraste.

Din campia Muresului de la Gheorgheni, urci pripor de murite inalt. Calea bine intretinuta e numai cotituri indraznete. Strabati umbra.padurii de fag, apuci prin cea de brad, tot mai rarita, pina ce dai in domnia pasunilor. E suis de munte, cu placerile imediatelor conditiuni, variate de la loc la loc, ceea ce da noutate chiar aceluiasi drum facut in anotimpuri diferite, iti procura privelisti si senzatii felurite, iti apare mereu nou. Natura prin aceasta e vesnic alta.

Ceea ce da drumului acestuia o particularitate este privirea spre sesul Muresului, cu umbra salciilor ce-i arata mersul. Zidul Architei il inchide spre apus. Satele par rotocoale inverzite, iar ceata departarii da o patina tainica tabloului. In urcusul urmat nu sint sate; rar chiar casoaie. E natura singura cu florile ei, cu arborii ei, cu pasunile inverzite, imbinate dupa bogata ei imaginatie.

Partea aceasta din Carpati e framintata. Peste temeiul vechi al rocilor ce dau aspect masiv muntilor Rodnei, au ramas ca niste ruini, zimti si sloiuri mai mari de calcar. Calcarul mareste decorul unei regiuni. Unde apare el macar cit niste colti, tabloul naturii se schimba.

Formele sint mai indraznete; rasar din invalisul mohorit al padurii, ca niste fantastice chipuri, care au izbit si imaginatia poporului. Apele de ploaie le darima, sculptindu-le fel si chipuri. Se strecoara lesne inlauntrul lor, de nasc pesteri impodobite cu fantastice forme ale stalagmitelor.

Si iata cum, urcind mereu pe coasta muntilor dinspre Gheorgheni, deprins cu peisajul ce l-ai intilnit adesea, deodata ramii pironit. Relieful devine zbuciumat. Masive albe rasar ici si colo. Ruini de stinci incununeaza virfurile, imbracamintea naturii se schimba, cu colorit si forme variate.

Natura are metodele ei proprii pentru a croi noi frumuseti. Pe la inceputul veacului al XIX-lea, probabil in urma unui cutremur de pamint, o parte din muntele Suhardul, de calcar, se naruie. Ruinele lui stavilesc apele limpezi ale piraielor tinere de la izvoarele Bicazului. Asa lua nastere un lac, in mijlocul muntilor, in care se aduna Piriul Cailor, Piriul Oilor, Piriul Suhardului, ce suroiesc din toate partile. Farmecul noului peisaj este astfel indeplinit: munte, oblinda de apa, brazi, poclada verde de pasune, s-au adunat intr-un cadru restrins, nascind un tablou unic, in fata caruia, de piatra sa-ti fie inima, si tot nu te poti opri sa nu-i admiri frumusetea. Muntele proaspat surpat isi inalta catre nord viirfu-i ascutit. Pieptul lui e numai rana. Batut de soare, in apus, marmura alba se imbujoreaza, iar cei citiva molizi, ce au crescut pe naruituri, se profileaza ca dungi intunecate. Muntele pare un monument maret, rasarit din desisul padurii de brad ce-l inconjoara.

Jos, in vilcea, lacul - Taul Rosu[2] - se intinde in forma unui S, cu apa limpede, dar mohorita, reflectind verdele inchis al padurilor. Numai cind soarele se inclina spre asfintit, razele piezise il fac sa se mai lumineze la fata, iar muntele se reflecteaza in apa lui lucie. Se naste astfel un dublu peisaj, cel de pe oglinda apei, mai atractiv prin contururile sterse, prin taina coloritului. Ca niste tarusi rasar din apa trunchiurile desfrunzite, dar neputrezite, ale padurii de demult, restul careia formeaza cadrul intunecos al lacului.

O pajiste grasa, plina, in sanatoasa ei desfasurare, se asterne peste tot, intre apa, stinca si padure. Omul a inceput sa adauge si el ceva la infrumusetarea naturii; vilele dragute, unele in stilul chaleurilor sviteriene, cu cerdac proeminent, vristeaza, prin ruginiul trunchiurilor abia descojite din care sint cladite, pajistea verde.

Totul te incinta. Simti insa ca e numai preludiul unui fenomen mai maret. Te cuprinde emotia asteptarii, ca si inaintea unui spectacol dorit. Natura atrage tocmai prin contraste, ca si intr-o simfonie beethoveniana. Surle si timbale iti rascolesc sufletul, dupa ce un andante te leagana in visari. Asa e si viata.

De la un loc, dupa ce treci pe sub un portal de piatra, soseaua inceteaza. Nu vezi inca riul, ii auzi numai vijiitura valurilor salbatece, care dau navala. In fata ti se arata un urias dom naruit. Din el n-au ramas decit turnuri si ziduri surpate. De o parte e Turnul Bardosului, de alta Chiatra Bicazului, monolite peste l 000 m, impunatoare in rigiditatea lor de piatra goala. Printre naruituri natura a azvirlit poclazi de arbori, de muschi, intr-un amestec cum numai ea stie sa-l faca atractiv. Pe o carare, inceput de drum neterminat, sco-bori in cotiri strinse spre fundul pilniei. Abia atunci zaresti spume ca de zapada a Bicazului in minie, silit sa-si faca loc din repezis in repezis, sarind peste bolovani cit casa, furisindu-se printre ei, acum numai spuma, acum nevazuta. E vinjoleala intre cele doua forte, lupta trup la trup, cu zgomot, cu lovituri, cu siretenii. In sfirsit ai ajuns jos, linga apa, pitic in imensitatea fundului de crater, ce-si ridica paretii drepti, aproape de jur imprejur. Maretia naturii te copleseste, te simti marunt, dar singuratatea iti inalta gindurile spre culmi mai ridicate decit virful Bardosului, iti inchipui vremea cind Bicazul isi rostogolea furios valurile, ca in scocul unei mori de giganti. Se involbura, loveste; nu despereaza, roade mereu. E truda omului, care vrea sa-si ajunga tinta.

Timpul insa fuge. Ca sa scapi din cotlonul ce-ti pare infernul prin dezlantuirea zgomotului, n-ai cum face altfel decit sa inaintezi pe linga apa, pe cararuia ce ti-o lasa, largita de la o vreme, de poate trece pe ea o caruta, ca si un automobil, daca indrazneste conducatorul lui. Mai placut e sa mergi pe jos, sa sai din bolovan in bolovan, sa te opresti dupa voie, sa asculti intr-una muzica apei si sa-i urmaresti truda-i neogoiata de a-si largi calea.

Fara sa vrei ii tii tovarasie, ascultindu-i cintecul izbindei si al puterii. Acum se incordeaza lovind piciorul stincii ce i se pune in cale; il naruie, il macina. Pe paretii de piatra ramin semnele virtejului ei minios, ca niste oale uriase sapate in locul bataii valurilor. Aschii, proaspat desprinse din piatra mereu naruita, stau gramada in lungul parerilor. Apa isi indreapta furia asupra lor, caci prin ruinele cazute, paretele incearca a-si face aparare. Apa nu sufera nici o piedica in cale. Se opinteste, misca bolovanii din loc, ii rotunjeste. Ce huruitura satanica trebuie sa fie pe aicea cind riul ramine stapin, in marile viituri, dupa ploi ori topirea zapezii.

Si apoi dintr-odata, la un loc mai larg, cu un suris de biruinta, apa se linisteste. E ca un ochi verzui de mare, cu pat de nisip; se odihneste o clipa, isi ia de sama; din nou se stropeste cu picaturile ce se ridica uneori ca un slab fum din viltoare. Nu mai poti tine socoteala de timp. Apa te cheama, te fascineaza in lupta-i neogoiata. Ar ramine numai dezolare in calea ei daca Natura ar permite. Ranile sint repede lecuite. Paretii ar ramine albi, curati, asa cum au iesit din surpare. Prin sulful ei de viata, natura ii abureste cu licheni, cu dungi do iarba, cu cultuci de muschi; ici anina un bradut, dincolo un mesteacan, de nici nu stii cum au rasarit dintr-o stirbitura a pietrei.

Pe un prichici mai ridicat s-a adunat indeajuns pamint, ca o campanula delicata sa-si indoaie floarea albastra din virf, ca si cind cata spre viltoarea apei, mirata de neastimparul ei.

Cum ai putut ramine tu senina,

Nesocotind prapastia vecina

Ce pentru muritori ar fi mormint ?

(P. CERNA)

Muzica se inteteste. De undeva se aud alte sunete, de tromboane, lovituri de tobe. Crezi ca spiritele pamintului s-au pus la hora, la adinc, in pesteri tainuite, a caror guri se vad ca rotocoale negre spre creasta zidurilor intre care esti inchis. Te cuprinde neastimparul. Viata apei te invaluie, iti inteteste sufletul, dupa cum goana automobilului naste dorul de a fugi si mai iute. Zgomotele devin tot mai asurzitoare. Realitatea dispare. Esti in inima pamintului si te astepti la minuni. E dansul din noaptea Valpurgilor ? E galagia Valkirelor ?[3]

Citiva pasi inca si totul se desluseste.

De dupa o creasta de piatra, vine haulind Bicajelul, sarind si ei, mai zglobiu, din cascada-n cascada, dunga de spuma alba ce-si face loc, ca un balaur minios. E o intilnire zgomotoasa, care naste un peisaj neintrecut. Spatiul se largeste. Din bolta cerului pina aice, o susinita albastrie, sprijinita pe muchea zidurilor inalte, se revarsa acum ploaie abundenta de lumina. Asa iese mai in relief toata frumusetea salbateca a pietrelor claie peste gramada, a crengilor incilcite de arbori, ici brazi seriosi alaturea de mesteceni gingasi. Printre ei, prin umezeala stropilor ce se inalta din clocotul valurilor, s-a nascut o adevarata gradina botanica de flori, muschi, licheni, o intreaga apoteoza a nazuintii spre viata, dar si o impodobire a altarului maretiei fara pereche formata de elementele firii.

Natura te copleseste prin puterea zamislirii de viata si forme. Te crezi cu mii de ani in urma; te astepti sa apara, de dupa stancile ingramadite, oamenii cu piei nedubite de ursi in spate, incinsi cu un curmei, desculti, cu privire agera, cu o sulita drept arma; ramin si ei in extaz in fata desfasurarii unui tablou, care nu putea sa nu le subjuge si sufletul lor de primitivi. Tipete de bucurie le erau manifestarea farmecului simtit. Asa te trezesti transformat si tu, calator pribeag, cind ramii tintuit locului, in maretia sceneriei de la intilnirea celor doi Bicazi, fascinat de uimitorul tablou ce ti-a aparut in cale, de muzica zgomotoasa a valurilor, invaluit de ploaia stropilor ce-ti racoresc fata.

Aice a fost nodul frumusetii. De acum inainte valea tot asa de ingusta, cu naruituri mai mari, cu acelasi joc de ape, cind inspumate, cind ca ochi de sirene, nu-ti mai evoca fiorii neprevazutului. Traiesti in tremurul deliciului ce continua sa te intovaraseasca.

Deodata se face lumina. Paretii de piatra de var, naruiti, proaspat ciopliti, dispar. Coastele vaii se dau intr-o parte. Padurile se lasa pina-n malul apei. Umbra copacilor joaca in valurile ogoiate, cu unduiri destul de repezi, ca sa necajeasca floarea de campanula, stropind-o jagalnic si facind-o sa-si scuture de stropi floarea albastra.

Cheile Bicazului s-au terminat. Un nou prag de calcar, mai stringe in chingi apa, facind-o sa se zbirleasca, gata din nou de lupta; nu tine mult. Un oftat de placere, ca dupa ceasuri de frenetic joc de sunete si scenarii, il scoti fara sa vrei, cind te asezi pe prispa celei dintii case din Bicazul ardelenesc.

Bicazul devine riu de munte, ca si fratii sai ce dau in Bistrita. Valurile sint inca iutite o bucata de vreme, dar locul larg face ca sa fie intovarasite de case, la inceput rezlete, cu polog in jur, cu clai de fin, mai apoi cu ogorase de porumb ().

Apa Bicazului curge mai departe catre Bistrita, iar pe malurile lui se tin in sirag neintrerupt casele celor ce vorbesc aceeasi limba, inruditi nu numai prin origina departata. La Chisirig, pe Neagra, privirea iti e atrasa de mindra infatisare a Ceahlaului, farul Moldovei vazut dinspre Oculasul Mic. La Bicazul de pe Bistrita poposesti mai indelung, dar tremurul senzatiilor din drum ramine inca o bucata de vreme.