Iancu corvin si corbul

IANCU CORVIN SI CORBUL   

Regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, auzise ca de plaiurile si in padurile batrane ale Hunedoarei se afla vanat mare si ales: cerbi, capre negre, mistreti uriasi dar si ursi din cei batrani. Ca aici ostenii tineri isi puteau incerca puterea si cutezanta cu fiarele salbatice ca in nici o alta parte mai bine.

S-a tot gandit regele ca n-ar fi rau sa mearga si prin partile acelea, sa vada si cetatea Deva, sa vada si ce fac oamenii: vitejii cneji si crai de pe valea Cernii si Zlastiului. Avea doar la poalele Sanpetrului, la Hunedoara, o cetate pe care inaintasii sai o cucerisera de la valahii care o ridicasera, la inceput din pamant, apoi din piatra, pe locul unde stramosii lor, dacii, aveau o alta cetate de piatra.

S-a format suita regala din conti, baroni si grofi, pornind voiosi cu regele lor spre Comitatul Hunedoara.

Erau dornici sa le arate valahilor salbatici cine sunt ei, cei plini de fireturi si ingamfare, dar care inca nu vazusera cum arata un turc sau alta lifta pagana. Dupa cateva zile de mers au ajuns la Deva. Aici au tras si innoptat la palatul lui Borsa, cel care i-a infruntat pe Arpadieni si nu li s-a supus. A doua zi de dimineata, pornind de la Santandrei, tinand pe mana dreapta raul Cerna, au dat de Cetatea Hunedoarei. De aici s-au indreptat apoi pe raul Zlasti spre Grosi, afundandu-se in padurile Bojului si Aranesului, pana sub Socet. Ziua le-a fost cu spor: au vanat mult si cu pricepere. Dat le-a fost sa vada si o matahala de urs cum nu au mai intalnit altul. Regele s-a repezit sa doboare ditamai dihania, dar cand fiara s-a ridicat in doua picioare i-a speriat pe "vitejii" veniti cu el de la Buda, luand-o la fuga si lasandu-si stapanul prada fiarei.    Atunci a rasarit, ca din pamant, Voicu, fiul lui Jaru din Cincis, care cu un cutit incovoiat, pe care l-a primit in dar de la tatal sau, s-a bagat sub urs spintecandu-l si scotandu-l pe Sigismund din imbratisarea mortii, ca doar om era si el, chiar daca purta pe frunte o coroana regala.

Regele si-a dojenit ostenii, care pe cat erau de infumurati pe atata erau de fricosi. Numai gura era de ei. Daca nu era Voicu, acum Sigismund s-ar fi aflat in fata lui Dumnezeu la dreapta judecata. Dupa ce si-au ales vanatul, suita s-a indreptat agale pe valea Zlastiului spre cetatea Hunedoarei. Cand pe cer a rasarit luna din padure, in apropiere de cetate, se aude un glas de privighetoare cantand ca un heruvim o balada noua plasmuita special pentru batranul Jaru, care i-a oprit pe turci sa patrunda prin "Poarta de Fier a Transilvaniei", infrangandu-i la Zeicani.

Glasul fetei era cristalin si cald, iar viersul ii curgea dulce din gura ca mierea. Vorbele se auzeau deslusit de le pricepu Sigismund, desi nu stia romaneste, ci doar latineste, pe care o vorbea bine si o folosea atunci cand vorbea cu valahii.

Sigismund s-a oprit in loc ascultand ca fermecat glasul fetei. Cand aceasta a terminat balada, regele il intreba pe Voicu:

Viteazule, cine-i Jaru acesta pe care il canta fata aceea ?

- E tatal meu, Maria Ta ! El i-a batut pe pagani impreuna cu Candestii din Rau de Mori.

Se vede ! Aici sunt osteni de seama, la fel de bravi ca si cei din Valahia.

Pai suntem frati, Maria Ta ! Tot romani ca si noi.

Dar fata aceea care canta asa frumos, de unde-i ?

- E din neamul cnezilor de Marginea, stapanii din Lelese si o cheama Elisabeta, Maria Ta !

- Viteazule, spune-i ca regele Sigismund al Ungariei ar fi onorat daca la cina ar veni in cetate sa-i cante balade vechi, dar si noi, ca sa pot cunoaste mai bine neamul acesta neasemuit al valahilor.

La cina, Voicu a insotit-o pe Elisabeta, purtandu-i pasii in sala cea mare, unde se faceau ospete alese si unde se aflau acum si regele cu numerosi prieteni. Cand au vazut-o cei care nu o cunosteau, in frunte cu regele s-au ridicat in picioare, scotand vorbe de admiratie. Regele, care se afla in capul mesei, a pornit in intampinarea Elisabetei, care era imbracata in haine valahe din tinutul padurenilor cu o camasa lunga, alba, doar la maneci cusuta cu flori rosii si fire verzi geometrice. Maneca era larga, dar stransa la incheietura mainii. In fata si in spate purta catrinta cusuta de mana, pe cap avea un batic rosu, petrecut pe sub barbie, ascunzand un par ca aurul rosu de Sacaramb. Privirea ii curgea sfioasa din doi ochi albastri ca cerul. Era inalta si avea mersul drept. Din cand in cand se mladia ca trestia.

Voicu o tinea pe tanara de mana dreapta, iar regele de mana stanga, invitand-o sa stea alaturi de el. "In aceasta seara, Elisabeta este regina noastra, a tuturor. S-o cinstim cum se cuvine", spuse regele.

A inceput cina. Intr-un tarziu s-a pornit dansul. Lautarii din partea locului, cu un cimpoi, un fluier si o toba au inceput a canta. Voicu, cu ingaduinta regelui, a invitat-o pe Elisabeta la joc. S-a cantat o hora veche. Pasii celor doi abia de atingeau dusumeaua. Regele s-a ridicat si s-a prins in joc alaturi de frumoasa juna si au jucat toti trei impreuna pana a venit vremea de culcare.

Dimineata, regele si toata suita au pornit catre casa, la Buda. Sigismund i-a lasat tinerei ca semn al dragostei lui un inel de aur, cu pecetea cea mica a regatului. Voicu s-a insurat cu Elisabeta si au facut nunta mare. El a ramas la Cincis, unde impreuna cu alti viteji se lupta cu turcii. La un timp, regele l-a chemat la Buda in slujba sa, facandu-l ostean de curte, insotindu-l pe rege in tot regatul. Acasa la Hunedoara s-a nascut un prunc sanatos si vioi, ca si tatal sau, care crestea vanjos si puternic. Nici nu si-au dat seama ce repede a trecut timpul. Deodata, Iancu, ca asa il chema pe fiul lui Voicu, a implinit sase ani si trebuia sa invete meseria armelor.

   

Regele il improprietari pe Voicu cu Cetatea Hunedoarei pentru fapte de arme deosebite. L-a daruit cu pamant, ape, paduri si mori, ajungand in scurt timp cel mai bogat om din Comitatul Hunedoarei, iar sotia sa a devenit prima doamna a cnezilor romani, al carei copil trebuia sa stea alaturi de tatal sau la curtea regala. Atunci si-a chemat fratele, pe Gaspar de Marginea, la Hunedoara, spunandu-i:

Frate, a sosit vremea sa ducem pruncul acesta la Buda, sa invete meseria armelor imprena cu tatal sau.

Gaspar n-a iesit din cuvantul surorii sale si s-au pregatit de drum. Mergand ei pe jos cale lunga, i-a prins osteneala si foamea. Gaspar a gasit un loc potrivit sub un stejar batran pentru a se aseza ca sa imbuce ceva. Iancu se juca voios cu arcul si cu inelul regal de aur, daruit de Sigismund de Luxemburg, ca semn de recunoastere. Elisabeta si Gaspar au atipit.

Atunci un hot de corb, vazand sclipirile inelului s-a repezit si a inhatat bijuteria, asezandu-se parca in ciuda pe craca stejarului. Micutul Iancu n-a stat pe ganduri si nici n-a plans cum ar fi facut alt copil. A pus mana pe arc, a ochit si a slobozit sageata care a lovit pasarea hrapareata. Aceasta a cazut fulgerata la radacina copacului cu inelul in cioc. Cei doi insotitori ai lui Iancu, mama si unchiul sau, s-au trezit speriati din somn, vazand corbul mort si inelul din mana pruncului. Fara inel nu aveau de ce merge la Buda. Regele nu i-ar fi recunoscut.

   

Calatorii s-au pregatit de drum si dupa cateva zile au ajuns la cetatea Buda.

Aici, impreuna cu Voicu, Iancu a fost infatisat regelui.

Gaspar i-a povestit acestuia patania cu corbul. Craiul Ungariei s-a tot minunat de cutezanta pruncului. A ascultat cu atentie cele povestite de sotia si cumnatul lui Voicu, dupa care a exclamat plin de admiratie:

Toate acestea sunt semne ceresti ! Numai la Hunedoara se nasc astfel de viteji, ca tandara nu sare departe de butuc. De buna seama, pruncul asta va fi un mare viteaz, cum nu s-a mai cunoscut altul. El va fi aparatorul crestinatatii si va merita sa fie in fruntea crestinilor.

Asa s-a si intamplat. A ajuns guvernatorul regatului, iar fiul sau, Mateias, rege al Ungariei, spre fala neamului sau de valahi din care se trage.