 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Biologie | Chimie | Didactica | Fizica | Geografie | Informatica |
| Istorie | Literatura | Matematica | Psihologie |
Caracteristici generale
Marile rasturnari social-politice, economice si spirituale determinate de Revolutia franceza din 1789 au dus la o mare efervescenta in tarile europene si au stimulat, totodata, preocuparile pentru studierea trecutului. Acum se profileaza noi directii in orientarea istoriografiei universale si, in special, celei europene, prin aparitia ideilor liberale si nationale.
Liberalismul s-a ridicat impotriva ideilor conservatoare nobiliare, iar ideile nationale, avand ca punct de pornire tendintele statelor de a se organiza pe baze moderne, nationale, s-au afirmat, ca principalele coordonate ale vietii spirituale a intregii natiuni. La baza renasterii spiritului national au stat ideile filosofice ale secolului al XVIII-lea si exemplul ideologiei politice a Revolutiei americane din 1776, dar mai ales al celei franceze din 1789.
Revolutia franceza a declansat pe plan european conceptul de "drept al nationalitatilor" in raport cu "dreptul monarhilor" asupra supusilor. Dreptul nationalitatilor la suveranitate era considerat in lumina noilor idealuri ca un corolar al dreptului la libertate individuala, care-si avea izvorul in "dreptul naturii". In mod concret principiul nationalitatii a fost exprimat in "Declaratia de independenta" (1776) si in 'Declaratia drepturilor omului si cetateanului", adoptata la 26 august 1789 de Adunarea Constituanta a Revolutiei franceze. Pentru triumful ideilor revolutiei, pentru egalitatea popoarelor, toate fortele progresiste impotriva monarhilor.
Congresul de la Viena (1815) a marcat, prin incheierea 'Sfintei Aliante" un insemnat pas in coalizarea monarhiilor impotriva principiului nationalitatilor. Prin adoptarea formulei "principiului legitimitatii" si a "principiului echilibrului european", Congresul de la Viena a determinat revenirea la situatia de dinaintea revolutiei, la negarea drepturilor natiunilor, in favoarea privilegiilor monarhilor si a familiilor domnitoare.
Ca urmare, pe plan european a inceput lupta deschisa intre principiul dinastic reprezentat de vechiul regim si principiul national, care tindea spre afirmarea dreptului popoarelor asuprite la o viata politica independenta.
Toate miscarile din apusul si rasaritul Europei, din Spania, Italia, Franta, Germania, Grecia, Polonia, Austria, Ungaria, Serbia, Slovacia, Transilvania, Muntenia, Moldova etc, s-au ridicat sub impulsul principiului nationalitatilor. Este epoca desteptarii popoarelor la o viata nationala al carui deznodamant s-a produs in Revolutia de la 1848. In chip firesc, secolul al XIX-lea a fost denumit "secolul nationalitatilor", pentru ca ideea dominanta a epocii a fost "ideea nationala conceputa intr-un spirit nou, in spiritul timpului modern, "Zeitgeist' sau "1'esprit du siecle". Paralel cu avantul miscarilor nationale are loc si dezvoltarea teoretica a principiului national prin aparitia unor lucrari filosofice, juridice si, de asemenea, prin afirmarea unei istoriografii care au reflectat marile idealuri ale epocii.
Pe plan istoriografic, acum se deschide epoca confruntarilor dintre cele doua tendinte distincte, una reprezentata de istoriografia traditionala cauta sa acrediteze ideea legitimitatii absolutismului, a statului nobiliar, ca opera a divinitatii, iar alta care tinde spre promovarea ideilor liberale ce reprezentau aspiratiile claselor mijlocii ale societatii si, in egala masura, ale natiunilor etnice apasate sub dominatia imperiilor multinationale.
Istoriografia franceza in prima jumatate a secolului al XIX-lea
Primatul in afirmarea istoriografiei liberale de continut romantic il detine Franta. Una din misiunile prioritare ale istoriografiei romantice franceze era de aparare a cuceririlor Revolutiei de la 1789, amenintat timp de cateva decenii, istoriografia Restauratiei, care tindea sa dea o justificare teoretica, in sprijinul aducerii la conducerea Frantei. Noua istoriografie afirma rolul determinant ce revenea, dupa 1789 natiunii franceze condusa de noua burghezie.
In intreaga Europa creste interesul pentru cunoasterea istoriografiei ca arma de lupta sociala si nationala; istoria evolueaza pe doua coordonate: mai intai se contureaza tot mai pregnant reflectarea tendintei de afirmare a rolului claselor mijlocii in istorie, al revolutiilor burgheze din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, in al doilea rand, se afirma ideea unificarii statelor nationale apusene si de emancipare a natiunilor etnice in plina maturizare, aflate sub dominatia imperiilor multinationale.
In acest context, istoricii moderni nu mai apeleaza la cunoasterea antichitatii, cum faceau umanistii, ci cultiva istoria framantarilor sociale si politice din evul mediu, care putea furniza mai multe argumente pentru faurirea unei istorii militante. Caci atentia se indreapta acum spre colectivitatile etnice cu specificul, traditiile si cultura lor proprie, spre cautarea idealului comun.
Principala menire a istoriei este, in epoca romantica, fidelitatea fata de propria natiune, cultivarea trecutului si faurirea viitorului.
Unul din reprezentantii de seama ai istoriografiei romantice este Augustin Thierry (1795-1856), istoric, profesor si jurnalist, la o serie de ziare liberale, discipol si secretar al filozofului utopist Saint-Simon.
A scris: Istoria cuceririi Angliei de normanzi (1825), Scrisori asupra istoriei Frantei (1827), Povestiri din timpuri merovingiene (1840), Consideratii asupra istoriei Frantei (1840), Incercare asupra istoriei formatiunii si progresului Starii a Treia (1853).
In primele sale scrieri A. Thierry s-a afirmat ca istoric narativ de talent, oferind modele de povestiri pitoresti, bazate pe cronici medievale din epoca merovingienilor (secolele V-VIII), pline de culoare si forta evocatoare. Treptat, a inceput sa abordeze o tematica mai bogata, incepand din epoca cuceririi francilor asupra Galiei, pana in timpul Revolutiei franceze. Prin simpatia nutrita fata de popor s-a manifestat ca istoric militant; l-a. preocupat cu deosebire starea a treia din epoca revolutiei, al carui rol pozitiv si hotarator in istorie l-a demonstrat cu argumente convingatoare.
In teoria sa istorica subliniaza ca istoria popoarelor se explica prin lupta intre rasa cuceritoare si rasa cucerita apoi prin lupta de clase". In acest sens, ofera ca exemplu lupta dintre romani si franci (secolele V-VI). Este primu1 care sustine ca istoria Frantei a fost o indelungata lupta de clasa. Dar, argumentul cel mai frapant in sustinerea teoriei sale il aduce in lucrarea sa, larg cunoscuta in epoca, privind istoria cuceririi Angliei de catre normanzi (secolul al XI-lea).
Opera istorica a lui A. Thierry a avut un ecou larg in istoriografia europeana, pe care a stimulat-o.
Contemporan ca A. Thierry si reprezentant de seama al aceleiasi directii este Francois Guizot (1787-1874). Profesor la Sorbona si om politic, istoric de renume, membru al Academiei Franceze, a jucat un rol important in viata publica a Frantei pana, la 1848, de pe pozitia burgheziei.
A scris: Incercare asupra istoriei Frantei (1823), Istoria revolutiei din Anglia (1826-1856), Istoria generala a civilizatiei din Franta (1845).
Si-a consacrat intreaga opera noii clase care a pasit pe scena istoriei dupa Revolutia din 1789, burghezia. Principala sa preocupare a fost de a demonstrat rolul determinant al burgheziei in istorie, ca o consecinta fireasca a luptei sale impotriva nobilimii si monarhiei feudale. El si-a ghidat atitudinea si actiunile politice in conformitate cu istoria. In opera istorica sustine ca, in fata anarhiei si despotismului, Franta n-a renuntat niciodata la libertate si ordine. Cele doua conditii fundamentale ale existentei natiunilor.
In teoria sa istorica, Guizot accentueaza latura cercetarii cauzelor si a inlantuiri faptelor din care se desprinde progresul societatii spre ordine si libertate.
Este un asiduu cercetator al regimurilor si institutiilor politice din Franta si subliniaza. fenomenul luptei sociale in istorie, ca dinamica a evolutiei societatii. Dupa el, civilizatia societatii moderne este determinate de trei factori care se conditioneaza. reciproc: a. traditiile romane, la care se adauga principiul autoritatii monarhice; b. traditiile germanice, din care s-au nascut spiritul de independenta, feudalitatea si dorinta de libertate politica; c. traditiile crestine, din care a izvorat ridicarea morala si frumusetea artistica, sentimentul egalitatii si al ridicarii claselor populare.
Cel mai proeminent reprezentant al istoriografiei romantice franceze a fost Jules Michelet (1798-1874). Profesor stralucit la Sorbona, unde l-a continuat pe Guizot, apoi, din 1838 la College de France si director al Sectiei istorice de la Arhivele Nationale. La catedra de la College de France si-a expus cu vigoare ideile liberale si democratice care anuntau Revolutia. A sprijinit cu entuziasm declansarea Revolutiei de la 1848, ceea ce i-a atras suspendarea de la catedra in 1849, iar cu doi ani mai tarziu destituirea; in 1852 a fost demis si de la Arhivele Nationale.
A scris: Manual de istorie moderna (1827), Istoria Romana (1831), Istoria Frantei, in 17 volume; Evul Mediu (1833-1843), Revolutia, I-VII (1847-1859), Renasterea si timpurile moderne (1855-1867), Istoria secolului al XIX-lea (1876), Poporul (I846), Biblia umanitatii (1846).
Principala sa opera este Istoria Frantei, in care o greutate specifica are istoria Revolutiei de la 1789, in sapte volume. Aceasta lucrare vasta are la baza o informatie bogata, culeasa in cea mai mare parte din Sectia de Istorie a Arhivelor Nationale, al carei director J. Michelet a fost pana in 1852. Metoda utilizata de el in elaborarea lucrarii a fost cea pe care a expus-o in Istoria Romana. Primul volum trateaza epoca de dinaintea fuzionarii dintre rase; al doilea este un tablou al provinciilor vazute in diversitatea lor geografica si umana, de unde a iesit utilitatea franceza; a urmat apoi epoca lui Ludovic al XI-lea si secolele care au pregatit Revolutia franceza din 1789, careia ii acorda o dezvoltare ampla. Tratarea epocii de dupa 1848 este mai putin scrupuloasa.
Istoria Frantei este considerata drept marea epopee a Frantei, "o capodopera a artei romantice". G. Lefebre afirma ca Jules Michelet este "marele istoric al Frantei" care a introdus poporul pe scena istoriei si a abordat cu fervoare Revolutia de la 1789. In aceasta opera poporul francez apare ca fiinta vie, ea actioneaza asupra ei insasi. Influentat de Herder, el sustine ca geografia este fundamentul istoriei. In viziunea lui, istoria nu este - cum spunea Thierry - numai lupta dintre rase sau jocul institutiilor (Guizot), aceste doua laturi trebuie topite pentru a putea ajunge la cunoasterea acelei resurectii a vietii izvorata din structura sa interioara, profunda.
Prima parte a Istoriei Frantei, pana la 1848, cu deosebire epoca revolutiei franceze, este considerata ca o veritabila opera de reinviere a trecutului poporului francez, in care J. Michelet s-a afirmat prin metoda de expunere si analiza informatiei ca un istoric de profunda originalitate. Ideile sale cu privire la revolutie si la problema nationala raman valabile si in istoriografia din zilele noastre. Lucrarea sa Poporul, supranumita "Catehismul burgheziei democratice si religia patriei", in care poporul apare ca principala forta a societatii, a fost primita cu entuziasm de istoricii romani de la 1848 (N. Balcescu, M. Kogalniceanu, Gh. Baritiu), caci idealurile poporului roman.
Puternicul efect pe care l-a avut opera lui J. Michelet asupra lui Gh. Baritiu a facut ca acesta sa publice in "Gazeta de Transilvania", in anul 1846, un capitol din lucrarea Poporul, intitulat de marele istoric francez "Vor nationalitatile sa dispara?". Insusi J. Michelet cunostea o serie de revolutionari romani aflati la Paris in timpul Revolutiei de la 1848 si s-a referit in lucrarile sale la Revolutia din Tara Romaneasca. Pretuirea lui pentru miscarea nationala a popoarelor europene a facut ca opera sa sa se bucure de o mare audienta in spatiul geopolitic in care natiunile militau pentru eliberarea de sub monarhiile multinationale.
Contemporanii cu aceasta pleiada de reprezentanti ai romantismului francez au fost istoricii Alexis Tocqueville, Edgar Quinet, Auguste Mignet, Adolphe Thiers, De Barante, care au imbogatit literatura istorica cu lucrari de rasunet in epoca.
Alexis de Tocqueville (1805-1859), jurist, om politic, participant la evenimentele politice din anul 1848, si-a consacrat activitatea de istoric studierii naturii si a progreselor democratiei. Lucrarea care l-a consacrat este Democratia in America 2 vol. (1836-1840), in care face o analiza profunda asupra cauzelor istorice care au dus Statele Unite la democratie si mare prosperitate economica si politica; pornind de la exemplul america, Tocqueville prevede o dezvoltare similara a Frantei, in drumul evolutiei sale.
Intr-o noua lucrare, scrisa dupa Revolutia de la 1848, Vechiul regim si Revolutia, el considera ca Revolutia nu este inceputul, ci rezultatul evolutiei istorice din epoca regalitatii, care a determinat centralizarea administrativa, egalitatea cetatenilor contra aristocratiei.
Edgar Quinet (1803-1875), profesor la College de France, istoric si om politic cu idei liberale si republicane. S-a afirmat prin doua lucrari: Revolutia din Italia (1848-1852) si Revolutia (1865) in care, apropiindu-se de ideile lui Tocqueville, analizeaza in stil romantic si religios radacinile istorice ale genezei miscarilor care au dus la declansarea revolutiilor din cele doua tari.
A facut parte dintre istoricii care au manifestat intelegere pentru miscarile nationale ale popoarelor din rasaritul Europei, cu deosebire fata de romani, carora le-a consacrat o apreciata lucrare, Romanii. A avut stranse relatii cu emigratia revolutionara romaneasca de la Paris, iar dupa 1848 a devenit unul din marii prieteni ai romanilor si membru de onoare al Academiei Romane, din 1867.
O prezenta activa in epoca a avut Adolphe Thiers (1797-1877), om politic implicat in evenimentele din 1848 si 1871, publicist si istoric de prestigiu. A facut elogiul revolutiei de pe pozitiile marii burghezii si a sustinut teoria luptei sociale in lucrarea Istoria Revolutiei franceze (1823-1827) desi este o opera voluminoasa (10 volume), Thiers n-a insistat prea mult asupra cauzelor profunde ale Revolutiei de la 1789. In lucrarea sa de mari dimensiuni, intitulata Consulatul si Imperiul publicata in 20 de volume, intre 1845-1862, el trateaza mai analitic si mai profund istoria Frantei din epoca napoleoniana.
Auguste Mignet (1796-1884) a abordat aceeasi problematica pe care a studiat-o si amicul sau Thiers, in lucrarea Istoria Revolutiei franceze (1824). Publicist de renume si istoric cu vederi liberale, potrivnic Restauratiei, el s-a afirmat printr-o mai mare precizie a stabilirii faptelor si evenimentelor revolutiei, fiind unul dintre creatorii si sustinatorii teoriei luptei de clasa.
Sub influenta gandirii istorice a lui Thierry, si-a scris opera De Barante (1782-1866), intitulata Istoria ducilor de Burgundia (1824-1826) in care a readus la viata istoria consemnata in vechi cronici si documente medievale, punand temeliile naratiunii istorice, care lipsea in istoria Frantei.
Un loc aparte ocupa in istoriografia franceza si universala din prima jumatate a secolului al XIX-lea, Jean Fr. Champollion (1790-1832) celebrul egiptolog care, pornind de la "Piatra de la Rosseta", a izbutit sa descifreze hieroglifele egiptene. Tanarul savant si-a concentrat experienta studiilor asupra scrierii egiptene in Manual al sistemului hieroglific, pe care l-a tiparit in 1824. Lucrarile consacrate egiptologiei au fost publicate postum: Monumente din Egipt si Nubia, 4 volume (1835-1845), Gramatica egipteana (1835-1841), Dictionar egiptean (1841-1843).
Istoriografia germana in prima jumatate a secolului al XIX-lea
A evoluat in aceasta perioada pe doua coordonate, una de natura filozofico-politica, iar alta, cu continut metodologic. Ea a fost influentata, in mare masura de gandirea lui Hegel (1778-1831), principalul reprezentant al filosofiei clasice germane; pornind de la ideea "spiritului universal" (Weltgeist) si a dezvoltarii dialectice a societatii, Hegel ajuns la concluzia ca elementul fundamental al istoriei universale este statul. Intreaga conceptie istorica a lui Hegel graviteaza in jurul ideii "specificului national" si a "statului", conceptie pe care o vede concretizata in unificarea statelor germane in jurul Prusiei. Aceste idei au fost exprimate in lucrarile: Liniile principale ale filosofiei dreptului (1821) si Prelegeri de filosofia istoriei (1837); ele s-au inscris in climatul spiritual al epocii si au imprimat o directie specifica gandirii istorice germane.
Cea de-a doua directie a fost reprezentata de Berthold Niebuhr si, cu deosebire, de Leopold Ranke, istoricii cei mai reprezentativi ai metodei critice si erudite din aceasta epoca.
Impulsul l-a dat B. Niebuhr (1776-1831) prin lucrarile sale Istoria Romei (1811-1832) si Lectii de istorie antica, in care pentru prima data a supus analizei informatiile de natura traditionala legendara si folclorica, in comparatie cu realitatile izvorate din structurile economice ale societatii antice greco-latine. Metoda analitic-comparativa schitata de Niebuhr s-a impus prin publicarea, la initiativa sa, sub patronajul Academiei Prusiene de Stiinte din Berlin, a colectiei Corpus scriptorum historae byzantinae (1828-1897).
Adevaratul intemeietor al scolii critice erudite germane este Leopold Ranke (1795-1886). El este "creatorul istorismului" si a exercitat o influenta deosebita asupra istoricilor de pretutindeni (G. Lefevre). Profesor la Universitatea din Berlin, din 1836, si istoric oficial al Prusiei, L Ranke si-a pus opera in slujba unificarii Germaniei si a suprematiei Prusiei; a fost innobilat cu titlul de "Von".
A scris: Istoria popoarelor romanice si germanice, din 1494 pana in 1535 (1824), Principii si popoare in Europa sudica in sec. XVI-XVII (1827), Papii romani, biserica si statul lor in sec. XVI si XVII (1834-1837), 3 volume; Germania in epoca Reformei sec. XVI si XVII (1852-1861), 5 volume, Istoria Angliei cu deosebire in sec. XVII (1859-1867), 6 volume, Istoria Wallensteinilor (1869), Istoria universala (1880-1886), 6 volume.
Ranke s-a afirmat in istorie din deceniul trei al secolului al XIX-lea, al inceput apartinand scolii romantice, apoi a depasit limitele curentului, devenind - prin eruditia si metoda comparativ-critica - principalul reprezentant al scolii obiective germane. Prin imbinarea armonioasa a cercetarii critice a izvoarelor cu generalizarea, opera sa a atins cel mai inalt nivel al istoriografiei moderne, in perioada cuprinsa intre 1840-1880.
Ranke a acordat o importanta deosebita surselor istorice, cu predilectie documentelor diplomatice; el este adeptul ideii ca istoricul are menirea de a studia faptele pe baza analizei si interpretarii critice riguroase a izvoarelor, de a scrie istoria asa cum a fost in realitate ("wie es eigentlich gewesen"). Pentru Ranke, factorii hotaratori in evolutia istoriei popoarelor il constituie ideile politice, statul, politica externa, echilibrul de putere in state, forta militara, personalitatile. In viziunea lui, popoarele romanice si germanice au adus o contributie mai insemnata la mersul istoriei universale, in aceasta privinta el face elogiul ideii unitatii lumii romano-germanice in istoria europeana. A subliniat indeajuns importanta istoriei universale pentru cunoasterea obiectiva a istoriei nationale, aceasta idee s-a concretizat in publicarea operei sale Istoria universala, incepand din 1880.
Viziunea lui Ranke asupra istoriei porneste de la conceptia sa de natura deista, cu tendinte conservatoare, axata pe studierea precumpanitoare a factorilor politici. Sub raportul metodologiei generalizatoare, el a fost un creator de directie pozitivist-critica in istorie, exercitand o influenta majora asupra istoriografiei europene din secolul al XIX-lea. Ideile lui Ranke s-au reflectat si in istoriografia romaneasca, in primul rand in operele lui M. Kogalniceanu, A.D. Xenopol, N. Iorga si I. Lupas.
Printre cei mai de seama discipoli ai lui L. Ranke se numara istoricii germani H. Sybel, I.G. Droysen, H. Treitschke s.a. Ei s-au afirmat in epoca ascensiunii Prusiei si a evenimentelor legate de unitatea Germaniei, in slujba careia si-au pus intreaga activitate istoriografica.
H. Sybel (1817-1895) a fost unul din elevii cei mai fideli ai lui L. Ranke. Profesor la Universitatea din Bonn si la cea din Munchen, apoi director al Arhivelor Statului Prusian si fondator al consacratei reviste "Historiche Zeitschrift". Cea mai importanta lucrare a sa a fost Fundarea Imperiului German de catre Wilhelm I (1889-1894), in 7 volume, in care sustine cu tarie politica lui Bismark, de unire a Germaniei prin "sange si fier" in jurul Prusiei. Conceptia sa conservatoare asupra istoriei o exprima si in lucrarea Istoria epocii revolutiei (1853-1860), sustinand ca rezultatul Revolutiei franceze din 1789 se rezuma la transferul de proprietate de la nobilime spre "tiers etat".
Acelasi ideal este urmat si de J.G. Droysen (1808-1884), profesor la Berlin care, pornind de la modelul statelor autoritare ale antichitatii grecesti, a facut apologia regimului militar prusac, fiind considerat intemeietor al scolii prusace de istorie. In lucrarea sa Istoria politicii prusace (1815-1886), in 14 volume, manifesta adversitate fata de regimurile politico-parlamentare si elogiaza rolul statului militar si al politicii de forta.
Continuatorul cel mai de seama al lui L. Ranke a fost H. Treitschke (1834-1896) care, dupa moartea acestuia (1886) a devenit istoricul oficial al Prusiei. A fost profesor la mai multe universitati, printre care, la Heidelberg si Berlin. Principala sa opera este Istoria Germaniei in secolul al XIX-lea (1879-1894), in 5 volume. Conservatorismul si subiectivismul sau se manifesta in apologia dusa pana la ultimele limite ale nationalismului sovin, prin aprecierile negative la adresa istoriei altor popoare.
Istoriografia engleza din prima jumatate a secolului al XIX-lea reflecta, in general, lupta dintre liberalismul britanic si reprezentantii legitimismului conservator.
Cel mai de seama reprezentant al epocii este Th.B. Macaulay (1800-1859). Opera sa principala este Istoria Angliei de la urcarea pe tron a lui Iacob al II-lea (1849-1861) in 5 volume in care elogiaza revolutia de la 1688 si pe Wilhelm al III-lea. Este adversar al puritanismului si absolutismului reprezentat in istoria Angliei de Iacob al II-lea , Macaulay este unul dintre cel mai populari istoriei din vremea sa, datorita calitatilor literare de mare prozator.
Contemporan cu el, s-a afirmat ca adversar al liberalismului si ca pasionat sustinator al fortelor autocratismului englez Th. Carlyle (1795-1881). Opera: Eroii, cultul eroilor si eroismul in istorie (1841), Istoria Revolutiei franceze (1837), in 3 volume, Istoria lui Frederic al II-lea, numit cel Mare (1858-1865), in 6 volume. Conceptia istorica a lui Carlyle este dominata de ideile religioase si de credinta in forta misterioasa a eroilor, considerati de el drept mesageri trimisi pe pamant de fortele divine. Lucrarile sale sunt dominate de mari personalitati ale istoriei universale ca: Mahomed, Dante, Shakespeare, Luther, Cromwell s.a. Opera lui Carlyle a avut o puternica influenta asupra istoriografiei europene, datorita marelui sau talent de scriitor cu care si-a zugravit personalitatile si evenimentele din istoria Angliei.
Istoriografia generala in Estul, Centrul si Sud-Estul Europei in prima jumatate a secolului al XIX-lea
Principalul reprezentant al istoriografiei ruse din aceasta perioada este N.N. Karamzin (1766-1826), prin opera sa Istoria statului rus (1816-1829), in 12 volume. Aceasta este cea dintai sinteza a istoriei rusesti, scrisa in maniera moderna, sub influenta istoriografiei din Europa Occidentala, cu deosebire a celei franceze; lucrarea cuprinde istoria Rusiei pana in 1612, este sprijinita pe o documentare ampla si scrisa in spirit national, urmarind un scop educativ. La baza conceptiei istorice a lui Karamzin sta ideea etatist-monarhista potrivit careia principala forta a progresului Rusiei o constituie statul unitar in frunte cu tarul, un regim autocrat.
Scrisul istoric din prima jumatate a secolului al XIX-lea s-a afirmat pe calea liberalismului si la popoarele din Europa Central-Rasariteana, cu particularitati distincte fata de istoriografia apuseana datorita conditiilor de dominatie a marilor monarhii multinationale, aici istoriografia este angajata cu prioritate, in lupta pentru renasterea sociala si nationala a popoarelor supuse.
Apeland la istorie pentru a deslusi in primul rand identitatea etnica a acestor popoare, istoricii si-au fixat ca ideal scrierea unor opere in spirit national. Factorul principal al istoriei il constituia, in viziunea lor, natiunea etnica - in opozitie cu "natiunile politice" stapanitoare.
In aceasta directie, istoriografia poloneza s-a dovedit deosebit de activa prin revolutionari de talie europeana ca Adam Mickewicz si prin scrierile istorice ale lui J. Lelewel (1796-1869).
Primul a propovaduit - alaturi de J. Michelet si E. Quinet - ideea nationala la College de France, in calitate de profesor, in anii premergatori Revolutiei de la 1848, iar al doilea a realizat prima sinteza nationala a istoriei polone, intr-o viziune noua, liberala si patriotica, Istoria Poloniei (1844).
Opera lui Lelewel si a altor istorici din generatia sa a contribuit la trezirea constiintei istorice a polonezilor, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Istoria ceha s-a afirmat prin Fr. Palacky (1798-1876), care a publicat Istoria popoarelor ceh si morav (1836-1867), in versiune ceha si germana, care a scos in relief lupta seculara pentru libertate din aceste provincii.
La sarbi si-a facut cunoscuta lupta Vuk Karadic, istoric si folclorist care a publicat lucrarea Revolutia sarba (1830).
O influenta semnificativa a avut noua directie de eliberare nationala, miscarea Eteriei grecesti, care a promovat "Marea Idee" a reinvierii spiritului elenic. Cea mai importanta sinteza scrisa in aceasta perioada, in viziunea eliberarii nationale este Istoria civilizatiei helenice, 5 vol.(1860-1872) a lui K. Paparrigopoulos (1815-1891), profesor la Universitatea din Atena. Este o istorie a poporului grec, de la origini pana la inceputul secolului al XIX-lea, in care este demonstrata evolutia neintrerupta a spiritului grec si militeaza pentru independenta politica.
La unguri, miscarea nationala exprimata in istoriografie a avut un caracter aparte, comparativ cu celelalte popoare din rasaritul Europei. Aici, miscarea de eliberare de sub dominatia habsburgica s-a manifestat intr-o serie de lucrari istorice de orientare nobiliar-liberala; dar in acelasi timp, ea a fost dublata de actiunea de inlocuire a limbii latine ca limba oficiala in stat, cu limba maghiara. Aceasta masura s-a repercutat negativ asupra tendintei spre libertate a unor a unor natiuni etnice din cuprinsul monarhiei habsburgice, mai cu seama asupra romanilor, sarbilor si slovacilor.
In Italia, spiritul renasterii nationale a fost cultivat in mai mare masura decat in alte tari. Generatia de ganditori si istorici din jurul unor revolutionari ca Mazzini, Garibaldi si Cavour au aprofundat ideea nationalitatii, care a creat Italia unita.
Cel care a formulat pentru prima data o definitie asupra conceptului modern de natiune a fost Pascal Mancini, profesor de drept international la Universitatea din Turin, in Prelegeri (1871), iar Maximm Deloche a tratat pe larg despre ideea suveranitatii poporului si despre vointa natiunii, in lucrarea Principiul nationalitatii (1860). Istoricul Cesare Cantu (1804-1895), profesor si participant la Revolutia de la 1848, a militat pentru independenta Italiei si a exprimat deschis pozitia antihabsburgica in lucrarea Istoria italienilor, 6 vol. (1854-1856).
Un accentuat caracter militant a avut istoriografia romaneasca din prima jumatate a secolului al XIX-lea, exprimat in operele lui M. Kogalniceanu, N. Balcescu, G. Baritiu, S. Barnutiu s.a.
In scopul valorificarii cercetarilor arhivistice s-au pus bazele unor colectii de izvoare ca baza de pornire pentru cercetarea critica a istoriei. Alaturi de cunoscuta colectie Monumenta Germaniae Historica, intemeiata in 1826 de G. H. Pertz si continuata din 1875 de G. Waitz, Theodor Mommsen tipareste, incepand din 1863, prestigioasa serie Corpus inscriptionum latinarum. In Italia se editeaza, din 1834, Monumenta historiae patriae. Aceste colectii sunt urmate apoi de altele din numeroase tari, care largesc considerabil peisajul istoriografic al surselor care scot din uitare istoria europeana.
Necesitatile de valorificare a rezultatelor istorice, precum si nevoia de comunicare si colaborare intre istorici au dus, in chip necesar, la intemeierea unor reviste de specialitate. Printre primele reviste de prestigiu se afirma "Historische Zeitschrift", intemeiata in 1859 de H. Sybel, elev al lui L. Ranke. A urmat "Revue Historique", editata la Paris de G. Monod, incepand din 1876, care a atras in jurul coloanelor sale numerosi istorici europeni; din 1884 a inceput sa apara "Revista storica italiana", dupa care sunt mentionate revistele "English historical Review" (1886), "American Historical Review" (1896) s.a.
Aceste periodice au jucat un rol important in circulatia informatiilor, a ideilor si a noi-lor puncte de vedere ale cercetarii istorice si au exercitat o influenta asupra istoriografiei universale.
Daca in prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe primul plan al istoriografiei universale s-au impus istoricii francezi, prin viziunea si arta scrisului lor, in cea de a doua jumatate a veacului prioritatea au detinut-o istoricii germani, sub raportul metodei de cercetare si al eruditiei. Terenul il pregatise in aceasta directie, cu deosebire, Leopold Ranke, prin marea sa eruditie si prin spiritul critic introdus in cercetarea istorica.
Printre cei mai insemnati continuatori ai lui Ranke se numara si Georg Waitz (1813 - 1886), istoric erudit care a manifestat un interes deosebit pentru analiza surselor istorice si a abordat o problematica de natura juridica. Acestuia ii revine meritul de a fi editat faimoasa colectie de izvoare istorice, "Monumenta Germaniae Historica", incepand din 1875. In principala sa opera, Istoria Constitutiei germane, 8 volume. El face o analiza istorica a institutiilor politice din Germania, cu privire speciala asupra Constitutiei, de la inceputuri, pana in secolul al XII-lea.
Cel mai de seama reprezentant al istoriografiei germane din ultima jumatate a secolului al XIX-lea a fost Theodor Mommsen (1827 - 1903). Jurist ca formatie si istoric, Mommsen a fost profesor de drept roman si de istorie antica la cateva universitati, printre care la cele de la Kiel, Liepzig si Berlin.
A scris: Istoria Romei, vol. I-V (1854 - 1856 si 1885); Dreptul roman public, 3 vol. (1871 - 1888); Istoria numismaticii romane (1860); Cronologia romana pana la Caesar (1858); Corpus inscriptionum latinarum - colectie initiata si condusa de el din 1863, din care a publicat 20 de volume.
Mommsen a devenit celebru prin opera sa Istoria Romei, un veritabil model, sub raportul eruditiei si a metodei analitice, al originalitatii interpretarii si stilului. Istoricul francez G. Lefebvre considera opera savantului german " o forma stralucita a eruditiei ".
Avand ca punct de pornire studierea complexa a izvoarelor primare ale Istoriei Romei, cu deosebire a surselor epigrafice si numismatice, precum si a institutiilor romane ( politice, juridice, lingvistice si religioase ), Mommsen face in vol. I-V ale principalei sale opere, o analiza sistematica si profunda a evolutiei societatii romane, de la origini pana la asasinarea lui Caesar, in anul 44 i. Hr. Vol. IV pe care n-a mai reusit sa-l scrie, era consacrat istoriei imparatilor romani, apogeului si decaderii puterii Romei, din perioada lui Octavian August pana in 476.
Prin aceasta opera, ca si prin cateva colectii de izvoare romane si conscriptii militare, precum si prin lucrarile cu caracter strict juridic, de drept public, drept privat, drept penal, Mommsen s-a impus ca una dintre cele mai de seama autoritati stiintifice din Germania si Europa din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Din punct de vedere al conceptiei, opera lui Theodor Mommsen urmeaza linia traditionala a "scolii prusiene", acordand importanta preponderentei statului in evolutia societatii, dar cu tendinte liberale, influentat in unele privinte de ideile Revolutiei de la 1848. El si-a scris opera in spiritul nazuintelor liberalismului, prin care isi manifesta increderea intr-o monarhie "democratica" de tipul aceleia instituita de Caesar la Roma antica, in secolul I i.Hr.
Un alt reprezentant proeminent al istoriografiei germane din aceasta epoca este Karl Lamprecht (1856 - 1915), profesor la universitatile din Bonn, Marburg, Leipzig. Daca opera lui Th. Mommsen s-a impus prin istoria politico-juridica, contributia lui K. Lamprecht a stralucit prin istoria civilizatiei si a culturii.
A scris: Viata economica germana in evul mediu, 4 vol. (1866); Istoria Germaniei, 16 vol. (1891 - 1909); Metoda istoriei culturale (1900); Stiinta istorica moderna (1905); Introducere in gandirea istorica (1912).
Fata de Mommsen, Lamprecht abordeaza o problematica mai larga si mai variata asupra trecutului, manifestand preocupari asupra unor aspecte social- economice, precum si asupra evolutiei ideilor, culturii si psihologiei societatii. El a initiat tendinta cultural-istorica in istoriografia germana la Institutul pentru Istoria Culturala si Universala de la Universitatea din Leipzig. Lambrecht nu se limiteaza numai la istoria Germaniei din epoca feudala, ci isi extinde aria cercetarilor si asupra altor tari, cu deosebire asupra istoriei Frantei. Una dintre contributiile sale esentiale este marea sinteza de istorie germana; sprijinindu-se pe o imensa cantitate de informatii, el reconstituie evolutia civilizatiei germane, cu prioritate in aspectele sale social-economice si spirituale.
K. Lamprecht este un deschizator de orizonturi noi in istoriografia inceputului de secol XX, prin abordarea teoretica a unor domenii necercetate pana la el; punand la temelia procesului dezvoltarii istorice ideea, el surprinde existenta unui sistem de legi istorice concretizate in anumite forme de civilizatie si cultura materiala sau spirituala, in "idei ale unor epoci culturale" . Principala sa atentie in interpretarea istoriei se indreapta asupra culturii si psihologiei colective, sustinand ca istoria este in primul rand o "scoala a psihologiei sociale".
Gandirea lui Lamprecht a exercitat o anumita influenta asupra istoriografiei romanesti prin N. Iorga, care si-a trecut doctoratul cu el. Istoricul german a initiat publicarea in limba germana a doua din cele mai importante lucrari ale lui Nicolae Iorga: Istoria poporului roman in cadrul formatiunilor sale statale si Istoria Imperiului Otoman, in faimoasa colectie "Allgemeine Staatengeschichte" (Geschichte der europäischen Staaten).
A fost ales membru de onoare al Academiei Romane.
Unul dintre istoricii germani cu tendinte innoitoare in scrisul istoric din ultimile decenii ale secolului al XIX-lea a fost Karl Beloch (1854 - 1929). Studiind istoria in Italia, s-a specializat in antichitatile greco-romane, cu deosebire in probleme demografice.
Principala sa lucrare care l-a consacrat in acest domeniu este Populatiile lumii greco - romane, publicata in 1886. Prin examinarea temeinica a informatiei in lumina criticii moderne, Beloch a izbutit sa elaboreze un studiu cantitativ temeinic asupra relatiilor demografice in spatiul grecesc si roman ale epocii antice. Lucrarea Istoria Greciei, in 3 volume (1893 - 1904), il impune prin eruditie, spirit critic si adancimea interpretarii, printre cei mai mari specialisti ai istoriei lumii grecesti.
Asupra istoriei Orientului antic, cu deosebire asupra Egiptului, o contributie importanta a dat istoriografiei Ed. Meyer (1855 - 1930). Profesor la universitatile din Berlin, Leipzig s.a., acesta a cultivat istoria antichitatii intr-o versiune larga, concretizata in sinteza in cinci volume intitulata Istoria antichitatii (1884 - 1902). A lasat o Cronologie egipteana (1904 ) si o masiva lucrare in 3 volume asupra Originii si inceputului crestinismului (1921- 1923). Ed. Meyer a conceput istoria in functie de factori multipli (politici, economici, culturali, religiosi) si de vointa oamenilor. Opera sa a exercitat o influenta insemnata asupra istoriografiei europene, cu deosebire in Europa Centrala si Sud - Estica.
Un loc aparte il ocupa in peisajul
istoriografiei de limba germana din aceasta epoca
elvetianul Jacob Burckhardt (1818 - 1897), profesor la
Universitatea din
Pricipalele sale lucrari istorice: Epoca lui Constantin cel Mare (1853); Cultura Renasterii in Italia (1860); Istoria civilizatiei grecesti. Burckhardt nu s-a inrolat in curentul pozitivist - critic, ci a extins investigatia istorica in campul manifestarilor artistice si literare, izvorate cu deosebire din Renasterea italiana; dupa parerea lui, omul si umanitatea au fost descoperite de Renastere, care a avut un rol determinant in dezvoltarea personalitatii umane. Aceasta conceptie si-a pus amprenta pe ideile epocii sale, privind definirea culturii renascentiste italiene. In acelasi timp, opera sa este strabatuta de cautarile laturilor psihologiei social - politice ale trecutului.
Un alt istoric elvetian de limba germana este Eduard Fueter (1876 - 1928), autor al lucrarii Istoria istoriografiei contemporane (1911), aparuta in editie franceza, in 1914. Aceasta este o opera fundamentala asupra istoriografiei universale (cu deosebire a celei occidentale); totodata, opera de referinta pentru cei care studiaza fenomenul istoriografic.
E Fueter a mai publicat lucrari de istorie politica universala, printre care: Istoria sistemelor statelor europene, 1492 - 1559 (1919); Istoria mondiala din ultimii o suta de ani, 1815 --1920 (1921).
In Franta, directia pozitivista - critica, sub raport metodologic, a fost reprezentata de o serie de istorici, intre care s-au distins cu deosebire Gabriel Monod si Victor Duruy. Noua orientare pornea de la principiul inlaturarii dogmelor, in numele obiectivitatii si adoptarii unor noi metode de cercetare critica.
Gabriel Monod (1844 - 1912) s-a afirmat ca istoriograf si medievist format in mediul universitar german, sub influenta lui L. Ranke si Th. Mommsen.
A scris: Studii critice asupra surselor istoriei merovingiene, 2 vol. (1872 - 1885); Studii critice asupra surselor istoriei carolingiene (1898); Bibliografie de istoria Frantei (1888); Maestrii ai istoriei: Renan, Taine, Michelet (1894); Jules Michelet. Studii asupra vietii si operelor sale (1895).
G. Monod a cultivat metodologia cercetarii comparatist - critice in istoriografia fran-ceza, atat in lunga sa activitate desfasurata la École practique des hautes études ( 1868 - 1912 ), cat si in cadrul prestigioasei "Revue Historique", intemeiata de el in 1876, in coloanele careia si-au publicat lucrarile cei mai de seama istorici francezi si straini, in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Victor Duruy (1811 - 1894) a fost cel care a pus bazele, in 1868, importantului institut de cercetare istorica École practique des hautes études, unde s-au format generatii de cercetatori in spiritul istoriografiei pozitiviste. La randul sau, Duruy a publicat, in acelasi spirit, lucrari importante: Istoria Frantei, 2 vol. (1862); Istoria grecilor , 2 vol. (1862); Istoria romanilor , 7 vol. (1871 - 1885). De asemenea, a initiat si coordonat o Istorie universala.
Pe plan mai general, noua tendinta a istoriografiei franceze a fost reprezentata de Auguste Comte (1798 - 1887), considerat intemeietor al filozofiei pozitiviste. El si-a expus conceptia asupra istoriei in Curs de filozofie pozitivista, 6 volume (1839 - 1842), care a devenit cunoscut in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cand a exercitat o anumita influenta asupra gandirii istorice europene.
In abordarea problemei cunoasterii istorice, A. Comte porneste de la o conceptie apriorica, in virtutea careia nu se bazeaza pe cercetarea concreta a trecutului si considera ca factorul fundamental al evolutiei istorice este intelectul, ideile si desavarsirea permanenta a spiritului uman.
Desi A. Comte isi afirma intentia cunoasterii faptelor "pozitive", el inlatura complet factorii vietii economice din cercetarea trecutului. Credea intr-o evolutie istorica legica, la baza careia stau factorii colectivi. In conceptia sa, indivizii nu pot schimba cursul civilizatiei, caci ei depind de dezvoltarea colectiva a spiritului uman.
Valoarea operei lui A. Comte este de natura teoretica si consta in incercarea de a descoperi sensul general al evolutiei societatii umane, prin globalizarea faptelor istorice, cautand sa le ordoneze intr-un sistem unitar si sa surprinda anumite legitati in desfasurarea lor, la fel ca si in stiintele pozitive. Prin aceasta el a impulsionat gandirea istorica spre o viziune mai larga si mai cuprinzatoare a istoriei, in contextul istoriei civilizatiei.
Incercari de patrundere a cunoasterii legilor istorice care guverneaza evolutia istoriei intalnim si la Hippolite Taine (1828 - 1893), ganditor, critic de arta, istoric si profesor la École des Beaux - Arts din Paris.
Opera istorica: Originile Frantei contemporane ( Vechiul regim ) 3 vol. ( 1875 ); Revolutia , 3 vol. ( 1879 - 1884 ); Regimul modern , 2 vol. ( 1890 - 1894 ). Pornind de la examinarea evenimentelor politice din timpul Revolutiei franceze si ale anilor 1870 - 1871, Taine a ajuns la convingerea cunoasterii cauzelor si legilor procesului istoric. Pentru el, factorii de progres si stabilitate in istoria Frantei au fost regii, pe care-i numeste " adevarati revolutionari ", adversari ai nobilimii. Pe de alta parte, considera ca Revolutia de la 1789 a fost opera instinctelor, a utopiei si a violentei dezlantuite; ca revolutia a dus la agravarea absolutismului "vechiului regim". Taine avea in vedere trei factori determinanti in evolutia istoriei: rasa, mediul si circumstantele istorice; si-a exprimat scepticismul in binefacerile revolutiei, fiind convins ca dezvoltarea istorica nu poate avea loc decat pe calea evolutiilor lente, treptate.
Increderea in cunoasterea istorica si incercarile de a descoperi legile care guverneaza evolutia sociala, precum si latura interpretativa a operei sale in directia ideii ca istoria este "stiinta", il situeaza pe H. Taine printre ganditorii pozitivisti insemnati ai epocii.
Unul dintre istoricii si ganditorii francezi cei mai importanti ai epocii, considerat chiar "genial" ( de elvetianul E. Fueter ), a fost Ernest Renan ( 1823 - 1892 ), filolog si orientalist de renume, profesor la College de France.
Opera: Istoria originilor crestinismului, 7 vol. ( 1861 - 1881 ); Viata lui Iisus, 1863; Apostolii, 1866; Sfantul Pavel, 1869; Anticristul, 1873; Evangheliile, 1877; Biserica crestina, 1879; Marc Aureliu, 1881; Istoria poporului lui Israel, 5 vol. ( 1887 - 1894 ); Viitorul stiintei ( 1890 ).
Spatiul campului sau de cercetare l-a constituit istoria si cultura popoarelor orientale, cu predilectie istoria poporului evreu si istoria crestinismului. A facut cercetari arheologice in Orient ( Fenicia ) si a studiat limbile semitice, adoptand metoda istorico - filologica comparativa, ceea ce i-a deschis calea tratarii istoriei intr-o viziune noua. Ca cercetator critic, Renan este adeptul "exactitatii generale", in locul cunoasterii cu precizie a "maruntisului istoric". El si-a dedicat opera cercetarii cu deosebire originilor crestinismului si vietii lui Iisus Hristos, al carui caracter divin l-a negat. Pentru Renan, miracolul si divinul din cartile "sfinte" (Biblia) sunt de esenta legendara, iar Iisus Hristos este om, nu Dumnezeu.
O contributie de mare valoare aduce Renan in lucrarea Viitorul stiintei, in care stabileste raportul dintre religie si stiinta, ultima constituind domeniul cel mai important pentru viitorul omenirii. "Stiinta va fi adevarata religie a viitorului" - afirma el. "E necesar ca ea sa se organizeze tot mai mult, caci ea va asigura progresul umanitatii. Datoria imperioasa a momentului este de a instrui poporul, de a-i cultiva gustul, respectul si religia adevarului."
Un loc aparte ocupa in istoriografia pozitivista Denis Fustel de Coulanges (1830 - 1889) istoric al evului mediu francez, profesor la Strassbourg si Sorbona.
Opera: Cetatea antica ( 1864 ); Istoria institutiilor politice ale vechii Frante, 6 vol. (1888 - 1892 ); Monarhia franca ( 1889 ); Galia romana si invazia. Principala contributie a lui Fustel de Coulanges consta in analiza stiintifica a institutiilor feudale din Franta, din epoca cuceririi romane pana in perioada de dupa invazia francilor. Inlocuind naratiunea traditionala cu analiza problematicii izvorate din factorii social - politici si spirituali ai societatii medievale, el demonstreaza ca la baza feudalismului din Galia cucerita de franci sta fondul latin, ca invaziile germanice n-au facut altceva decat sa accelereze evolutia structurilor feudale mai vechi.
In conceptia lui F. de Coulanges, istoricul trebuie sa se bazeze exclusiv pe izvoare, fara a recurge la emiterea unor ipoteze care nu se sprijina pe texte scrise si, de asemenea, fara a incerca generalizari mai largi, in lipsa de documente. A acreditat chiar ideea ca misiu-nea istoricului se limiteaza la interpretarea documentelor, si nu la critica lor.
Contributia lui Fustel de Coulanges consta in marele sau talent literar, in forta evocatoare a trecutului si in originalitatea ideilor pe care le vehiculeaza in scopul demonstratiilor sale.
De numele istoricilor E. Lavisse si A. Rambaud se leaga realizarea uneia dintre cele mai importante sinteze colective ale istoriei universale, cu titlul Histoire générale du IV- siècle à nos jours, in 12 volume (1893 - 1901). Initiata si coordonata de cei doi istorici, a-ceasta opera a fost elaborata de o serie de specialisti pe tari si domenii, pentru capitolele de istorie romaneasca dandu-si contributia A. D. Xenopol.
Ernest Lavisse ( 1842 - 1922 ) a fost profesor la Sorbona si la Scoala Normala Supe-rioara, formandu-se mai intai ca specialist in istoria Germaniei din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, apoi s-a impus in istoriografie prin initierea unor sinteze de istorie nationala: Istoria Frantei, 10 vol. ( 1900 - 1912 ) si Istoria contemporana a Frantei, 9 vol. ( 1920 - 1922 ). Prima trateaza evenimentele de la inceputuri pana la Revolutia franceza, iar a doua continua istoria Frantei, de la 1789 pana la primul razboi mondial.
Alfred Rambaud ( 1842 - 1905 ), om politic, profesor la Sorbona, s-a distins in primul rand ca istoric cu o foarte variata sfera de preocupari, de la bizantinologie pana la istoria civilizatiei. Pe langa colaborarea cu E. Lavisse la coordonarea cunoscutei Istorii universale . , A. Rambaud a scris o serie de lucrari importante, printre care: Istoria Rusiei, ( 1877 ); Revolutia franceza si aristocratia rusa ( 1878 ); Franta coloniala ( 1866 ); Istoria civilizatiei franceze, 2 vol. ( 1885 - 1887 ).
Sub raport metodologic, istoriografia engleza are trasaturi apropiate de istoriografia germana si este reprezentata in epoca pozitivismului critic de W. Maitland, V. Stubbs, E. Freeman si F. Green.
Istoriografia engleza
W. Maitland (1859 - 1906) a fost unul dintre cei mai insemnati istorici englezi ai epocii, prin lucrarile sale erudite asupra institutiilor politice si juridice; dintre acestea amintim: Istoria dreptului englez pana in timpul lui Eduard I ( 1895 ); Istoria constitutionala a Angliei (1908). W. Stubbs (1825-1901), medievist de renume, profesor la Oxford, s-a afirmat prin publicarea metodica de izvoare si prin studierea institutiilor feudale, mai ales in lucrarea Istoria constitutionala a Angliei, 3 vol. (1874-1878). Ed. Freeman (1823-1892), profesor la Oxford, a lasat o opera bogata, axata pe o tematica variata. Principala sa lucrare este Istoria cuceririi normande in Anglia, 6 vol. (1867-1879), in care demonstreaza autohtonia institutiilor anglo-saxone si slaba influenta franceza asupra acestora.F. Green (1837-1883) a scris o sinteza ampla asupra istoriei Angliei, care s-a bucurat de o ampla raspandire: Istoria poporului englez, 4 vol. (1877-1880).
O mentiune aparte se cuvine sa acordam scolii pozitivist-critice austriece, in frunte cu Ottokar Lorenz, K. Jirecek, T. Siekel, Otto Hierschfeld si Karl Reigler, care a influentat istoriografia romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu deosebire pe D. Onciul.
Cel mai reprezentativ este O. Lorenz (1832-1904), profesor la Universitatea din Viena si autor al mult apreciatei lucrari Istoria Germaniei in sec. XII si XIV, 2 vol. (1863-1867). Ca toti istoricii austrieci, s-a dovedit un aprig adversar al ideii de stat national, in Europa.
La randul sau, K. Jirecek (1851-1919), slavist de renume, a adus contributii importante la istoria popoarelor slave din sud-estul Europei. Format in spiritul criticii germane, a intarit scoala istorica la universitatile din Viena si Praga, unde a fost profesor.
Istoriografia rusa este reprezentata in a doua jumatate a veacului trecut de S. M. Soloviov (1820-1879), profesor la Universitatea din Moscova si autor al monumentalei Istoria Rusiei in epoca feudala, 29 vol. (1851-1879). Tratand trecutul Rusiei pana in 1774, lucrarea se bazeaza pe o informatie abundenta de izvoare analizate in spirit critic. Lucrarea a avut un larg ecou de epoca.
Dintre istoricii italieni care s-au afirmat in aceasta epoca, cel mai proeminent este P. Villari (1826-1917), om politic, participant la Revolutia de la 1848, militant pentru unitatea Italiei. Dintre lucrarile sale merita a fi amintita Originea si progresul filozofiei istorice (1859) si Niccolo Machivelli si epoca sa, 3 vol. (1877-1882).
Istoriografia americana pozitivista a impus trei nume de rezonanta universala: H. Adams, G. Bancroft si Fr. Parkman.
Opera cea mai importanta a lui H. Adams (1838-1918) este Istoria Statelor Unite ale Americii in decursul administratiei lui Thomas Jefferson si James Madison, 9 vol. (1889-1891). G. Bancroft (1800-1892) a scris doua lucrari de proportii: Istoria Statelor Unite, 10 vol. (1834-1874) si Istoria formarii Constitutiei Statelor Unite, 2 vol. (1882). Fr. Parkman (1823-1893) a publicat in perioada anilor 1851-1892 o opera monumentala intr-o suita de 6 tomuri, intitulata Franta si Anglia in America de Nord. Intreaga opera este consacrata istoriei luptei colonialiste pentru suprematie dintre Franta si Anglia in nordul continentului american.
O contributie cu totul exceptionala au adus istoriografiei universale o serie de arheologi si cercetatori in domeniul dezgroparii unor civilizatii si culturii stravechi.
Printre acestia se numara R. Lepsius (1810-1884), egiptolog german care continuandu-l pe Champollion, a facut expeditii si sapaturi in Egipt consemnate in lucrarile: Monumente din Egipt si Etiopia, 12 vol. (1849-1859); Cronologia Egiptului (1849); Cartea regilor egipteni (1858).
Concomitent cu acesta s-a afirmat egiptologul francez A. Mariette (1821-1881), care, in urma sapaturilor, a descoperit "Serapeumul din Memphis".
La randul sau, egiptologul german H. Brusch (1827-1894) a publicat, pe baza cercetarilor efectuate in Egipt si Persia, lucrarile: Dictionar hieroglific-demotic, 7 vol. (1867-1882) si Istoria Egiptului.
La descifrarea scrierii cuneiforme persane si bablioniene si-a adus aportul asirologul englez H. Rawlinson (1810-1895) care a publicat Inscriptiile din Asiria si Babilon, 5 vol. (1861-1884).
Arheologul german H. Schliemann (1822-1890) a contribuit prin sapaturile facute la Hissarlik, apoi in Mycene si in insula Ithaca, la dezvaluirea fabuloaselor descoperiri ale civilizatiei miceniene.
La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, dezvoltarea impetuoasa a stiintelor a stimulat si preocuparile pentru cercetarea trecutului omenirii, din perspectiva filozofica. Dar abordarea dezvoltarii societatii umane prin prisma filozofiei istoriei se face in chip diferit de la un sistem filozofic la altul.
Cele mai interesante si mai influente personalitati ale gandirii filozofice ale istoriei din aceasta epoca au fost: W. Windelband, W. Dilthey si Max Weber.
W. Windelband (1849-1915) a pus bazele scolii filozofice neokantiene de la Baden si a predat filozofia la mai multe universitati germane - Leipzig, Freiburg, Heidelberg. Din vasta sa opera filozofica amintim lucrarile: Istoria filozofiei contemporane, 2 vol. (1878-1880); Introducere in filozofie (1914); Filozofia istoriei (1916). A facut o clasificare a stiintelor in "nomotetice" (stiinte ale naturii bazate pe legi) si stiinte "ideografice" (stiinte istorice care studiaza faptele individuale). Negand legitatea dezvoltarii sociale, Windelband considera ca obiectul cunoasterii istorice il constituie faptele individuale, dupa criteriul valorii.
Ideile sale au fost continuate de H. Rickert, in prima jumatate a secolului al XX-lea.
Contemporanul sau, W. Dilthey (1833-1911) s-a afirmat in domeniul filozofiei istoriei prin lucrarile: Introducere in stiintele spiritului (1883), Reconstructia istoricitatii in stiintele spiritului (1910). Dilthey considera ca istoria are ca obiect studierea faptelor individuale, unice - deoarece dezvoltarea istorica nu are la baza legi universale; este convins ca societatea omeneasca are doar forme tipice de viata si ca fiecare civilizatie, fiecare epoca istorica sau natiune trebuie evaluate in functie de trasaturile lor specifice. In procesul cunoasterii istorice acorda o importanta deosebita laturii spirituale a istoricului, psihologiei in general.
Cel care a reprezentat in mod stralucit interpretarea istoriei din perspectiva sociologica a fost Max Weber (1864-1920). Sociolog de renume si profesor la universitatile din Berlin, Freiburg si München, M. Weber s-a remarcat printr-o opera cu caracter enciclopedic in domeniul stiintelor sociale; a imbinat studiul istoriei cu sociologia si, de asemenea, cu economia politica, filozofia si dreptul - metoda care i-a dat posibilitatea sa elaboreze lucrari de larga si originala viziune.
Opera: Istoria agrara romana si importanta sa pentru dreptul public si privat (1891); Economia si societatea (1922); Statul (1920); Etica protestanta si spiritul capitalismului (1904-1905); Relatii agrare in antichitate (1908).
In opera sa, Max Weber a abordat problema cunoasterii istorice din unghiul de vedere al teoriei sociologica si pluralitatii factorilor. A respins ideea legitatii in istorie si a operat cu asa-numitele "tipuri" sociologice ideale - instrumente de sistematizare si de intelegere a faptelor istorice.
Lucrarile sale trateaza o problematica axata pe civilizatia antica cu caracter agrar si juridic, pe ideea formelor de manifestare a economiei capitaliste, incepand din antichitate pana in secolele XVI-XVII, a carei aparitie o motiveaza prin protestantism. Opera sa este in intregime o preocupare pentru dezvaluire principalelor coordonate ale evolutiei societatii omenesti privind dezvoltarea economiei, a relatiilor comerciale si juridice, a rolului religiei si statului in contextul unor epoci istorice si al conditiilor oferite de natura.
Noutatea si diversitatea problematicii abordate de M. Weber in contextul utilizarii tuturor stiintelor sociale a dus la un curent de innoire a vizunii si metodei de cercetare a istoriei, care a influentat gandirea istorica mai ales in secolul al XX-lea.
Istoriografia generala in secolul XX
Caracteristici generale
Anul 1918 a marcat o noua etapa in istoria universala, in general, si in cea europeana, cu deosebire. Pacea instaurata dupa prabusirea puterilor centrale in razboiul din 1914-1918 a insemnat o redimensionare a vechilor structuri politice de pe continent prin disparitia marilor imperii (Austro-Ungar, tarist si otoman) si aparitia sau desavarsirea unor state nationale. Totodata, in imprejurarile crizelor care s-au abatut asupra continentului nostru, in Rusia s-a impus sistemul comunist, iar in unele tari din Europa Occidentala (Italia si Germania) si-a facut aparitia regimuri fasciste.
Declansarea celui de-al doilea razboi mondial din 1939-1945 a dus la noi si profunde transformari politice in intreaga lume. Epoca de dupa 1945 este dominata de impunerea violenta a comunismului in tarile Europei Rasaritene si de patrunderea lui in partea orientala a Asiei. Continuand un proces istoric mai vechi, acum are loc dezintegrarea - pe scara mondiala - a sistemului colonial si de aparitia unor noi state nationale independente in Africa, Asia si pe continentul American.
Importantele transformari care au avut loc pe plan politic au fost insotite de progrese insemnate in domeniile economiei, civilizatiei tehnologice si implicit, al stiintei si culturii.
Inceputul secolului XX, a fost marcat de un nou avant si in domeniul stiintei istorice. Istoriografia a cunoscut noi directii de dezvoltare, in functie de marile probleme care au framantat omenirea contemporana.
O nota caracteristica a scrisului istoric in aceasta epoca, consta in largirea si diversificarea problematicii istoriografice, determinata de importantele mutatii care s-au produs pe plan general in viata politica, sociala si economica, in domeniul tehnico-stiintific, in viata spirituala si, cu deosebire, pe plan demografic si general uman.
Noile relatii ale epocii au dovedit ca secolul XX este un secol al interdependentelor, ca, datorita mijloacelor tehnice de comunicatie si informare, lumea tinde spre universalitate pe toate planurile. Acest fenomen se reflecta si in istoriografie, care a atras in jurul ei nu numai pe istorici si pe filosofi, ci si pe sociologi, economisti, politologi, etnologi, filologi si lingvisti, statisticieni etc.
Istoriografia pozitivist-critica, cu metodologia ei riguroasa, specifica ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea a cedat tot mai mult spatiu de afirmare unei istorii cu orizonturi de cuprindere mai largi, cu tendinte spre sinteza istorica. Asa cum observa Nicolae Iorga in 1920, in Doua conceptii istorice, " . istoriografia pragmatica, precumpanita de cronologie si amanuntul precis al faptelor", a facut tot mai mult loc "noii istorii culturale, care priveste mai ales la ceea ce este adanc, fundamental general in viata omului".
Initiativa noii orientari apartine istoriografiei franceze, unei pleiade de istorici precum Marc Bloch, Fernand Braudel, Pierre Renovin, ca si istoricilor belgieni Henry Pirrene si Jacques Pirrene. Acestora le revine meritul de a fi abordat cercetarea istorica intr-o noua viziune, care cuprinde pluralitatea factorilor determinanti in istorie prin imbinarea eruditiei cu forta de penetratie a analizei si demonstratiei cauzalitatii fenomenelor, punand astfel bazele teoriei sintezei istorice moderne in istoriografie.
Expresia concreta a continutului acestei directii este aparitia, incepand din 1900, a prestigioasei publicatii "Revue de synthese historique", sub conducerea lui Henry Berr, care a constituit un teren fertil de dezbateri intre specialisti din domenii apropiate istorie, care se interesau de latura teoretica a stiintei istorice. Scoala sintezei istorice franceze s-a afirmat apoi in cadrele largi ale colectiei 'L 'evolution de l'humanite' - initiate de acelasi H. Berr, in 1920 - care a antrenat in jurul ei numerosi specialisti, publicand un mare numar de sinteze asupra unor aspecte din civilizatia si cultura umanitatii.
Procesul de innoire a istoriografiei a cunoscut o alta etapa importanta in evolutia sa prin fondarea, in 1929, a revistei ' Annales d'histoire economique et sociale', de catre Lucien Febvre si Marc Bloch. In jurul 'Analelor' s-a constituit o veritabila grupare istoriografica care a preconizat, de la inceput, studierea fenomenului istoric in integralitatea lui, prin investigarea tuturor laturilor vietii materiale si spirituale, prevaland cele economico-sociale si de civilizatie. Profilul tematic al revistei rezulta cu claritate din numele pe care si l-a luat, indata dupa aparitie: ' Annales. Economies. Societes. Civilisations'.
Din 1956, conducatorul revistei a devenit Fernand Braudel, care a imprimat noi accente activitatii gruparii din jurul Analelor. El a dezvoltat latura teoretica si interdisciplinaritatea cercetarii, acordand prioritate marilor probleme ale evolutiei societatii.
Initiatorul noii directii a fost Henry Berr (1863-1954), istoric si filozof francez, care s-a impus prin 'Revue de synthese histoique' (1900), apoi prin colectiile 'L'evolution de l'humanite' si 'La Bibliotheque de synthese historique' (1920), a devenit adevaratul promotor al istoriografiei contemporane.,
Opera: Viitorul filosofiei - schita asupra sintezei cunoasterii fondata pe istorie (1899); Sinteza istoriei (1911); Istoria traditionala si sinteza istorica (1921).
Opera lui H. Berr are un caracter prevalent teoretic si demonstreaza neajunsurile istoriografiei traditionale, pledand pentru studierea problematicii majore a istoriei, legata de om si de societatea umana, pentru sinteza istorica. El s-a declarat adversar al istoriografiei axate pe naratiune si pe descrierea evenimentelor si a promovat sinteza bazata pe concluziile rezultate din examinarea analitica a informatiilor furnizate de istoria social-economica si spirituala, si pe stiintele inrudite acesteia.
Colectia de lucrari condusa de el, Evolutia umanitatii a fost o proiectie stiintifica de dimensiuni largi, care avea menirea de a reflecta aspectele fundamentale ale activitatii si gandirii omenesti, in timp si spatiu, realizata de specialisti dupa noile metode istoriografice preconizati de scoala 'Analelor'.
Contemporanul lui H. Berr care s-a impus in istoriografia franceza ca una din personalitatile cele mai proeminente in curentul de innoire a istoriografiei a fost Lucien Febvre (1878-1956). Profesor la College de France si autor al mai multor lucrari fundamentale, acesta a stat timp de peste un sfert de veac in fruntea scolii franceze de istorie de la revista 'Annales'
Opera: Istoria regiunii Franche-Comte (1912); Pamantul si evolutia umana (1922); Un destin - Martin Luther (1928); Rinul - probleme de istorie si de economie (1935).
Ca si H.Berr, L. Febvre abordeaza in lucrarile sale o problematica complexa cuprinzand, pe langa aspecte de istorie economica si sociala, numeroase alte domenii, ca istoria institutiilor, istoria vietii intelectuale si religioase, geografico, lingvistice s.a. A acordat atentie, in egala masura, stiintelor apropiate istoriei, acelora care intregesc imaginea cunoasterii prin relevarea psihologiei si a starii de spirit, a mentalului social.
Nota caracteristica a operei lui L. Febvre consta in viziunea filosofica, teoretica. asupra istoriei. El si-a dezvoltat ideile intr-o serie de articole pe care le-a publicat in culegerea 'Lupta pentru istorie', tiparita in 1959.
Cel mai apropiat colaborator al lui L. Febvre la promovarea studiilor de istorie economica si sociala, si la intemeierea si dirijarea revistei 'Annales' a fost Marc Bloch (1886-1944), profesor de istorie economica la Sorbona.
A scris: Regi si iobagi, un capitol de istorie capetiana (1920); Caracterele originale ale istoriei rurale franceze (1931); Societatea feudala, 2 vol. (1939-1940); Apologie pentru istorie sau mestesugul istoricului (1949).
Contributia esentiala a lui M. Bloch consta in studierea analitica, profunda si comparata a structurilor social-economice si a vietii feudale in general, din Franta si din Europa Occidentala
Opera sa de baza, Societatea feudala, este un model de eruditie, de profunzime si de larga viziune asupra originii si evolutiei feudalismul; aici a incercat totodata sa desluseasca preludiile obscure ale ideii nationale, radacinile nationalitatii. Aceasta a exercitat o mare influenta asupra gandirii istorice europene, in perioada interbelica.
Conducerea revistei "Analelor" a fost incredintata lui Fernand Braudel, nascut in 1902, director de studii la Ecole pratique des hautes etudes, iar, din 1950, profesor la College de France, care a continuat munca lui L. Febvre.
A scris: Mediterana si lumea mediteraneana in epoca lui Filip al II-lea (1949); Civilizatia materiala si capitalismul (1967). Continuand directia 'Analelor', F. Braudel isi alege zonele investigatiilor istoriografice in domeniul structurilor social-economice si demografice din secolele XV-XVIII, abordand probleme asupra istoriei civilizatiilor, i social-istorice, in scopul dezvaluirii cauzelor profunde ale fenomenului istoric, lansand ideea timpului istoric in care evolueaza societatea umana. F. Braudel se pronunta pentru necesitatea studierii proceselor istorice de mare amplitudine, 'la longue duree' - cum le numeste el. Staruie asupra laturii interdisciplinaritatii cercetarii si patrunderii in intelegerea adanca a tuturor aspectelor legate de evolutia omului si a societatii.
F. Braudel a desfasurat o bogata activitate stiintifica, incepand din 1954, in fruntea revistei 'Annales" al carei conducator a devenit, dupa moartea lui H. Berr. Articolele si studiile cu continut teoretic publicate in coloanele acesteia, le-a tiparit, in lucrarea scrieri asupra istoriei.
Contributii notabile la, dezvoltarea istoriografiei contemporane au adus unii istorici francezi in domeniul bizantinologiei. Printre acestia s-a afirmat Louis Brehier (1868-1951), specialist in istoria si cultura bizantina si in cea medievala in general. A abordat probleme privind consecintele invaziilor barbare, relatiile dintre cele doua biserici crestine dupa marea schisma din 1054, privind cruciadele.
Principala opera a sa este Lumea bizantina, 3 vol. (1947-1950).
Contemporan cu acesta, s-a impus prin marea sa eruditie cunoscutul bizantinolog Charles Diehl (1859-1944), care a lasat numeroase monografii si lucrari de sinteza asupra istoriei bizantine, cu deosebire din epoca imparatului Iustinian. Dintre acestea amintim Iustinian si civilizatia bizantina in sec VI (1901); Bizant, grandoare si decadenta (1919). Istoria Imperiului Bizantin (1919).
Istoria medievala este reprezentata de Ferdinand Lot (1866-1952), care a lasat o opera de mare complexitate. Lucrarea Sfarsitului lumii antice si inceputul Evului Mediu (1917) este una din operele sale monumentale, urmata de altele, printre care Invaziile barbare si populatia Europei (1937).
Contemporan lui, Camille Jullien (1859-1933), este autor al clasicei lucrari Istoria Galiei (1907-1928), o ampla si profunda reconstructie a istoriei si civilizatiei celtice din epoca premergatoare romanizarii.
Dintre istoricii francezi care s-au ocupat de istoria moderna mentionam pe Henri Hauser si Georges Lefebvre.
In preocuparile lui Henri Hauser (1866-1946), au stat cu deosebire probleme economice legate de dezvoltarea capitalismului si de expansiunea economica si politica a marilor puteri la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Sunt semnificative lucrarile: Inceputul capitalismului (1927); Imperialismul american (1905) si Metode germane de expansiune economica (1915). Pe H. Hauser l-a preocupat si evolutia problemei nationale, pana la primul razboi mondial: Principiul nationalitatii, originile sale istorice (1916).
Georges Lefebre (1874-1959) a fost unul dintre marii specialisti ai istoriei Revolutiei Franceze, domeniu in care a publicat mai multe lucrari, dintre care amintim: Revolutia franceza (1930), Napoleon (1937). In calitate de profesor la Sorbona, a predat cursul de istoriografie moderna, pe care colaboratorii sai l-au tiparit in 1971, cu titlul Nasterea istoriografiei moderne.
Evenimentele politice din perioada primului razboi mondial si relatiile diplomatice Internationale din secolul XX au fost studiate de Pierre Renouvain (1893-1974), profesor la Sorbona si director al publicatiilor 'Revue d'histoire de la Guerre mondiale" (1926-1939) si 'Revue Historique' (1945-1974). A coordonat monumentala lucrare in opt volume, Istoria relatiilor internationale (1953-1958). Primului razboi mondial i-a consacrat doua lucrari: Originile imediate ale razboiului din 1914 (1925) si Criza europeana si marele razboi din 1914-1918 (1934).
Directia data de scoala franceza a 'Annalelor' a avut un larg ecou in lumea istoricilor, ea fiind adoptata in functie de conditiile si specificul dezvoltarii istoriografiei din diferite tari.
Intr-o maniera similara cu pleiada de la 'Annales' si-au scris opera istoricii belgieni Henri si Jaques Pirenne.
Henri Pirenne (1862-1935) a fost profesor la Liege si Gand, o autoritate necontestata in domeniul istoriei medievale europene din vremea sa. El a conceput studiul istoriei medievale din perspectiva factorilor economici.
Opera: Istoria Belgiei 7 vol, (1899-1932), Orasele evului mediu (1927), Istoria Europei, de la invazii pana in sec. XVI (1936), Mahomed si Carol cel Mare (1937).
Lucrarile lui Pirenne se bazeaza pe o informatie bogata si variata, iar metoda sa impune prin profunzime si analiza. A emis o serie de idei si teorii interesante cu privire la consecintele pe care le-au avut invaziile migratorilor in Europa si inceputurile feudalismului.
Istoria Europei a lui Henri Pirenne a fost continuata de fiul sau Jacques Pirenne (1891-1972), cu lucrarea Istoria Europei de la 1500 pana la 1955, 3 vol. (1960-1962). Totodata, el a publicat o sinteza de istorie universala, intitulata Marile curente de istorie universala, 7 vol. (1944-1956). J. Pirenne a fost profesor la universitatile din Bruxelles si Geneva, si un cunoscut specialist in istoria civilizatiilor orientale; Istoria sumeriana (1944), Civilizatia babiloneana (1945), Istoria si civilizatia vechiului Egipt 3 vol. (1960-1963).
In Italia, pe primul plan al istoriografiei contemporane s-a impus Benedetto Croce (1866-1952), filozof si istoric, critic literar si om politic de orientare liberala, ostil ideilor politice de dreapta.
A scris: Teoria si istoria istoriografiei (1917), Istoria Italiei de la 1871 la 1915 (1928), Istoria Europei din sec. XIX (1932), Istoria ca gandire si actiune (1939).
B. Croce in primul rand un filosof al istoriei, un creator al filosofiei spiritului; isi trage radacinile din filosofia clasica germana (Hegel) si din ideile istoricului italian Vico (secolul al XVIII-lea). El considera ca evolutia istorica este opera fortelor spiritului si sustine ca istoria faptelor trecutului trebuie scrisa prin prisma contemporaneitatii. Desi in constructiile sale filosofice este un idealist, in lucrarile sale de istorie manifesta interes pentru factorii obiectivi ai evolutiei societatii, pe care o prezinta analitic, cu un remarcabil spirit de sinteza, intr-o viziune larga, moderna.
Ideile lui B. Croce au fost raspandite mai ales prin revista "La Critica", scoasa de el incepand din 1903.
O conceptie interesanta asupra istoriei gandirii gasim in opera italianului Federico Chabod (1901-1960), profesor la universitatile din Milano si Roma. Principala sa opera este Istoria politicii externe italiene din 1871 pana in 1896 (1951), in care sustine ca factorii determinanti ai relatiilor internationale sunt starile de spirit, si mentalitatile, pasiunile colective, ideea nationala, si nicidecum factorii economici sau de alta natura.
Istoriografia britanica
Istoriografia engleza contemporana este dominata de Arnold Toynbee (1889-1975), renumit istoric si sociolog, profesor la Universitatea din Londra, director de studii la Institutul Regal pentru Afacerile Internationale (1925-1955). Si-a inceput activitatea stiintifica publicand un impresionant numar de scrieri istorice, filosofice si politice, din care o mare parte, consacrate istoriei, civilizatiei, culturii si gandirii grecesti. Cele mai importante sunt Civilizatia la rascruce, Lumea si Occidentul, si monumentala A Study of History (Studii asupra istoriei), 12 vol. (1934-1961).
Pentru A. Toynbee, misiunea istoricului nu este de a cerceta si descrie despre evolutia politica a popoarelor, natiunilor si statelor ei, aceasta consta in studierea civilizatiilor, ca fenomene de lunga durata in timp si spatiu. Facand o incursiune in indelungata evolutie a societatii omenesti, a ajuns la concluzia coexistentei unui mare numar de civilizatii, dintre care cea mai mare parte au disparut, in epoca noastra ramanand doar cinci, independente unele de altele. In felul acesta, Toynbee neaga unitatea procesului istoric si sustine teoria ciclica a dezvoltarii societatii omenesti, ca o succesiune de civilizatii. Potrivit conceptiei sale, cele cinci civilizatii existente astazi pot fi distinse unele de altele pe criterii religioase: 1. civilizatia crestina occidentala; 2. civilizatia crestina ortodoxa din sud-estul Europei si Rusia: 3. civilizatia islamica; 4. civilizatia hindusa; 5. civilizatia Extremului Orient. Factorii care stau la baza aparitiei civilizatiilor omenirii sunt - dupa opinia lui Toynbee - de natura sociala rasiala si geografica; rolul determinant in evolutia acestora revine unei ''minoritati creatoare", iar cand forta acesteia slabeste, civilizatia respectiva dispare.
Conceptia istorica a lui Arnold Toynbee a starnit un mare interes in lumea stiintifica contemporana, de unii a fost denigrate cu vehementa, de altii, elogiata.
Printre cercetatorii englezi care s-au impus in domeniul studierii istoriei politice a Europei din secolele XIX si XX mentionam pe Alain Taylor (n .1906), profesor la universitatile din Manchester si Oxford. Pe langa preocuparea pentru istoria Angliei, atentia lui a fost atrasa si de lupta dintre marile puteri europene pentru dominatie, in epoca moderna si contemporana. A scris: Monarhia habsburgica, 1809-1918 (1948), Lupta pentru suprematie in Europa, 1848-1914 ( 1954), Primul razboi mondial (1963), Istoria Angliei, 1913-1945 (1965), Cel de-al doilea razboi mondial (1974).
Un interes special pentru istoria tarilor centrale si sud-est europene, au manifestat istoricii englezi R.W. Seton Watson si fiul acestuia Hugh Seton Watson.
R.W. Seton Watson (1879-1951)-"Scotus Viator-Calatorul scotian", a fost profesor la Universitatea din Londra si s-a specializat in istoria popoarelor slave din sud-estul continentului, precum si in istoria romanilor. A scris: Problema slavilor de sud si monarhia habsburgica (1911), Istoria Romanilor. Din epoca romana pana la desavarsirea unitatii publicata in engleza (1934) si franceza (1937).
Hugh Seton Watson (1916-1984) s-a specializat in istoria nationala si in cea a popoarelor din centrul si sud-estul european. Principala sa opera este Natiuni si state (1979), in care analizeaza din punct de vedere teoretic evolutia si diferitele tipuri de natiuni pe plan mondial, in stransa conexiune cu miscarile de eliberare nationala si cu aparitia statelor nationale.
Istoriografia americana
Istoriografia din Statele Unite ale Americii a evoluat in secolul XX intr-o directie similara cu cea europeana, prin preocupari, accentuate pentru problematica social-economica a civilizatiei si culturii. Dintre istoricii americani care s-au incadrat in curentul 'noii istorii'' amintim pe James Robinson (1863-1936), profesor la Universitatea Columbia, autor al lucrarii intitulate semnificativ Noua istorie. Ideile expuse in aceasta opera innoitoare prin directiile schitate de J. Robinson pentru cercetarea istorica, ca si lucrarea Memorie in creatie (1921) au exercitat o mare influenta asupra contemporanilor.
Contemporanul lui J. Robinson, profesor la aceeasi universitate, Charles Beard (1874-1948) a urmat o orientare similara, axandu-si cercetarile pe laturile economice ale institutiilor si a istoriei civilizatiei moderne americane. Lucrarile sale mai importante sunt: Interpretarea economica a Constitutiei (1913), Originile economice ale democratiei jefersoniene (1915), Dezvoltarea civilizatiei americane (1927).
In ultimele decenii s-au afirmat o serie de istorici americani care s-au specializat in domeniul istoriei popoarelor din sud-estul continentului, cu deosebire in istoria romanilor. Printre acestia amintim pe K. Hitchins, B. Jelavich, V.S. Mamatey.
Istoriografia rusa
Secolul XX a dat o deosebit de bogata istorie rusa. In primele decenii ale secolului, in Rusia a avut loc un amplu si framantat proces de trecere de la Istoriografia traditionala rusa, la istoriografia marxist-leninista, comunista.
Vechea istoriografie rusa avea la baza dezvoltarii Rusiei autocratia tarista si un intreg sistem de institutii politice si religioase, pe care aceasta isi sprijinea dominatia. Cea sovietica, pornind de la doctrina comunista a lui Marx, dezvoltata in conditiile specifice Rusiei de dupa 1917 de Lenin si Stalin se intemeia pe materialismul dialectic si istoric, care promova lupta de clasa, rolul proletariatului, cultul personalitatii si triumful comunismului in lumea intreaga.
Unul dintre cei mai important istoricii din prima perioada a fost M. N. Pokrovski (1868-1932) care, in entuziasmul sau pentru "innoirea' istoriei ruse, a alunecat pe panta schematismului sociologizant, explicand procesul dezvoltarii sociale exclusiv pe baza determinismului economic si a luptei de clasa. Lucrarile sale cele mai importante sunt: Istoria Rusiei din cele mai vechi timpuri, 5 vol. (1910-1914), Scurta schita a istoriei Rusiei, 3 vol. (1920-1923).
Dintre istoricii rusi, cel care s-a impus mai mult pe plan international in aceasta perioada a fost M. I. Rostovtev (1870-1952), profesor la Universitatea din St. Petersburg, iar dupa 1918, la Yale (S.U.A.). Acesta a fost un specialist de renume in domeniul istoriei antice si arheologiei. Si-a publicat lucrarile in limba engleza: Viata sociala si economica a lumii elenistice (1941).
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, istoriografia sovietica a cunoscut o mare dezvoltare. Au aparut lucrari in toate ramurile istoriei. Istoria antica rusa si universala este reprezentata de istoriei ca: N.A. Maschin, V.I. Avdeev, N.S. Sergheev, A.B. Ranovici s.a.; cea medic de B.D. Grecov, E.A. Kosminski; istoria moderna de S.P. Shankin, B.E Porsnev, N.M. Lakin, V.P. Volghin, E.M. Jukov, E.V. Tarle, A.S. Erusalimski, V.P. Potemkin s.a.
In domeniul elaborarii lucrarilor de sinteza s-au remarcat o serie de istorici, printre care, in mod deosebit le amintim pe A.M. Pankratova si M.V. Necikina.
Una dintre cele mai cunoscute lucrari de sinteza, elaborate de un mare numar de istorici, este Istoria U.R.S.S. din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre 12 vol. (1966-1974).
Istoriografia germana
Din deosebit de bogata istoriografie germana a secolului XX amintim cateva nume mai semnificative, mai intai pe Fr. Meineke (1862-1954). A fost profesor la universitatile din Freiburg si Berlin si s-a remarcat prin lucrari de filosofia istoriei. A scris: Burghezia mondiala si statul national (1908), Ideea ratiunii de stat in istoria contemporana (1927), Catastrofa germana (1946).
Principala contributie a lui Meineke consta in analiza teoretica a raportului dintre ideea ratiunii de stat sustinuta de Machiavelli in secolul al XVIII-lea si principiile morale care sa primeze viata politica. Pornind de la concluziile ce se desprind din aceasta, analiza, el a dat si raspunsurile care se impuneau experientei germane din cel de-al doilea razboi mondial.
Contemporan cu Meineke, s-a afirmat G. Ritter (1888-1967), profesor la universitatile din Hamburg si Freiburg, specialist in istoria Germaniei in epoca moderna. Operele sale reflecta actiunile politice care au promovat o politica expansionista in timpul lui Bismark si Frederich cel Mare: Conservatorii prusieni si politica germana sub Bismark (1913), Frederich cel Mare (1936), Demonia puterii (1947).
In ultimele decenii, in istoriografia germana a aparut o lucrare de proportii, elaborate de un mare colectiv de autori, sub redactia profesorului Theodor Schieder, Manual de istoria Europei, 7 vol. (1968-1974), care prezinta interes pentru toate statele Europei. Volumul I cuprinde istoria antica si Inceputurile feudalismului; vol II - Europa in evul mediu; vol .III - Formarea timpurilor moderne in Europa; vol .IV - Europa in perioada absolutismului si iluminismului; vol .V - Europa in timpul Revolutiei franceze. Miscarea statelor nationale, vol. VI - Europa din epoca statelor nationale si politica mondiala pana la primul razboi mondial, vol. VII - Europa din epoca revolutiei mondiale,
Dintre istoricii austrieci, A. Dobsch (1868-1953) se numara printre cei mai reputati specialisti ai istoriei antice si medievale universale, cu deosebire in domeniul civilizatiei si institutiilor romane, preluate in evul mediu timpuriu. Una din principalele sale lucrari este Bazele dezvoltarii culturii europene din epoca lui Caesar pana la Carol cel Mare. 2 vol. (1923-1924).
In general, istoriografia austriaca a fost aservita, in secolul XX, ca si in secolele precedente, ideii imperiale, de mentinere a monarhi habsburgice. Din acest punct de vedere este semnificativa lucrarea lui Fr. Nauman, Mitteleuropa, publicata la Viena, in doua editii (1915 si 1926), scrisa in baza conceptiei 'europocentriste', care preconiza edificarea unui stat supranational, cu peste 120.000 de locuitori, format din diferite nationalitati, sub suprematia centralismului Austriei Mari.
O alta solutie propunea in aceeasi perioada, A.C. Popovici, in lucrarea sa Statele Unite ale Austriei Mari (1906), care era in favoarea mentinerii Imperiului pe baze federaliste. Dar nici una din aceste forme nu corespundea mersului firesc al istoriei, care tindea spre ideea de autodeterminare nationala si formarea de state independente si suverane in centrul si sud estul Europei.
Un interes special prezinta pentru istoria romaneasca, acele lucrari care analizeaza istoria Imperiului Habsburgic si Austro-Ungar, la epoca ascensiunii si prabusirii lor, pe ruinele carora s-au emancipat popoarele oprimate de secole si si-au faurit state nationale. Dintre acestea amintim: O. Jaszi, Dezagregarea monarhiei habsburgice (1929); R.A. Kann, Nasterea si destramarea Imperiului Habsburgic (1962); E. Prister, Scurta istorie a Austriei (1949); A. Fischof, Austria si situatia burgheziei (1970).
In perioada contemporana, scrisul istoric a cunoscut pe plan mondial o dezvoltare fara precedent, sub toate aspectele: cantitativ, metodologic, precum si in privinta orientarilor si conceptiilor filosofice asupra istoriei. Imensa dezvoltare a istoriografiei greu de cuprins intr-o lucrare, fie ea si de proportii este o reflectare a evolutiei generale a societatii si stiintei in toate domeniile, cu deosebire in cercetarea institutionalizata a istoriei.
Cresterea interesului pentru istorie si istoriografie se datoreaza, in mare masura progreselor civilizatiei tehnologice a omenirii, cresterii spiritului de independenta a tuturor popoarelor lumii, iar pe de alta parte, progreselor care se fac mereu in cadrul sistemelor de comunicatii si mijloacelor moderne de informare.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
