SOCIETATEA ROMANA IN EPOCA PRINCIPATULUI

SOCIETATEA ROMANA IN EPOCA PRINCIPATULUI

1. Viata economica si sociala

Regimul institutionalizat de Augustus, Principatul, marcheaza o noua etapa in viata social-economica a lumii romane.

Imperiul beneficiaza in secolele I-II d. Chr. de o prosperitate economica recunoscuta, desi dezvoltarea diferitelor regiuni este inegala.

Agricultura si productia manufacturiera cunosc o inflorire deosebita in Italia meridionala (Campania), dar in special in partea nordica (valea Padului) unde productia destinata pietelor danubiene face din aceasta zona placa turnanta a comertului roman. Augustus si alti imparati au incercat sa favorizeze cultura graului, concurata de masivele importuri din Egipt. Rentabila era cultura vitei de vie si a maslinului pentru care aproape intreg teritoriul Italiei prezenta conditii favorabile. Din sec. II d.Chr., Hispania se va impune pe piata italica in aces domeniu.

Incepand din secolul II apar primele indicii ale crizei care incepe sa se manifeste in sistemul economic roman. Datorita concurentei produselor provenite din provincii si a transformarilor structurii agrare, agricultura Italiei decade. Indicii ale crizei ni le ofera accentuarea fenomenului de parasire a terenurilor agricole de catre micii producatori, ca si tendinta tot mai accentuata a paturilor avute de a investi tot mai mult in provincii. Pentru a stopa acest fenomen, unii dintre imparatii dinastiei Antoninilor vor emite hotarari privind obligativitatea investirii unei parti a venitului in bunuri italice.

Marile domenii, imperiale sau ale latifundiarilor, erau puse in valoare, in principal, de munca colonilor. Colonatul devine in sec.II o forma economica si sociala dominanta in agricultura care concureaza sclavajul rural. Colonii descind din oamenii pe care imparatii ii foloseau pentru cultivarea pamanturilor folosite, din prizonieri barbari, din lucratori sezonieri. Apare astfel o patura tot mai numeroasa de tarani arendasi. Arenda putea fi platita in bani sau in natura, iar relatiile dintre proprietari si coloni incep sa fie tot mai clar reglementate pe plan juridic. Sclavii, a caror pondere reala a fost exagerata, erau mai numerosi doar pe marile latifundii din Italia, Sicilia si Egipt.

Exploatarile miniere, care apartineau in general statului, cunosc un puternic avant (fier in Gallia, Britannia, Dalmatia, Noricum si Dacia, cositor si plumb in Britannia, metale pretioase si cupru in Hispannia, Noricum si Dalmatia). Pentru spatiul italic, minele din insula Elba furnizau minereul de fier necesar, iar prelucrarea lingourilor de fier se facea mai ales la Puteoli. La inceputul secolului I d.Chr. prelucrarea bronzului cunoaste un deosebit avant, atelierele din Capua fiind cele mai cunoscute. Varietatea formelor (vesela, lampi, ustensile) si a motivelor decorative, tehnicile diverse aplicate in confectionarea pieselor (topire, laminare, incrustare, cizelare in basorelief, argintare, aurire), precum si finetea executiei vadesc priceperea acelor mestesugari.

Spre sfarsitul secolului I un rol tot mai important il are olaria. Ceramica sigillata venita din Pergam si Samos infloreste concurand produsele locale. Principalele centre ale ceramicii de lux cu decor in relief (terra sigillata) in Italia erau la Arretium, Cumae si Puteoli. Curand aceasta ceramica este imitata in centrele est gallice (Graufenseque si Lezoux) si renane (Rheinzabern si Westerndorf), care ajung sa concureze produsele italice. Prelucrarea sticlei, prin utilizarea tehnicii suflarii difuzata de alexandrini cunoaste o rapida dezvoltare.

Expansiunea economica este mai dinamica in special in provinciile occidentale, pe langa vechile centre din Orient. Spre sfarsitul secolului I, productia manufacturiera a provinciilor atinge ritmul si nivelul calitativ din Italia, incepand sa o concureze chiar pe pietele peninsulei. Sunt inventate acum sau se difuzeaza anumite cuceriri tehnologice: plugul greu, moara de apa, teascul, butoiul, pergamentul ca material de scris etc.

La inceputul Principatului, comertul, este favorizat de stabilitatea si abundenta monedei romane, de infrastructura rutiera si portuara si stimulat de furniturile catre stat, de cererea obiectelor de lux, de lucrarile publice. De aici rezulta un intens trafic de marfuri si o accentuata activitate in porturi: Alexandria si Antiohia in Orient, Ostia si Pozzuoli in Italia cu variate produse ( grau, vin, ulei, bijuterii, mirodenii din Orient, sclavi, fildes, lemn pretios, animale salbatice din Africa, chihlimbar, blanuri din zonele nordice etc.). Comertul cu obiecte de lux va determina o scurgere a aurului Romei spre Orient, cu efecte inflationiste.

Sistemul financiar roman se definea prin cateva trasaturi proprii. Finantele statului cuprindeau tezaurul senatului (aerarium Saturni), controlat de chestori, pretori si prefecti ai tezaurului. Asupra acestora se exercita, prin intermadiul senatului, autoritatea imparatului. Tezaurul, alimentat din veniturile provinciilor senatoriale, acoperea cheltuielile aferente activitatii senatului. Cea mai mare parte a domeniul financiar depindea de administratia financiara centrala (fiscus Caesaris), subordonata imparatului, care percepea venitul provinciilor imperiale, al impozitelor indirecte, al vamilor, al mostenirilor fara urmasi. Ea suporta cheltuielile armatei, ale administratiei civile, lucrarile editare etc.

Pentru a impiedica emigrarea italicilor in provincii care le oferea posibilitatea unei rapide imbogatiri, sub Antonini statul roman va practica o politica de acordare de alocatii si subventii. In multe parti ale Italiei se constituie o retea de asistenta sociala, prin organizarea institutiei publice alimenta. Inceputurile acestui sistem, dateaza din perioada Nerva-Traian, pentru ca sub urmatorii imparati acesta sa cunoasca o extensie. Prin intermediul 'rasplatilor pentru cresterea copiilor' (alimenta), Antoninii acorda imprumuturi agricultorilor italici. Dobanzile obtinute sunt utilizate ca subsidii pentru parintii italici in vederea cresterii a cat mai multi copii.

Prosperitatea lumii romane se baza pe un fragil echilibru care trebuia pastrat prin existenta unor conditii de pace interioara si exterioara tot mai greu de pastrat. La inceputul secolului II populatia Imperiului se ridica la 50-60 de milioane de locuitori, dintre care doar 10% erau cetateni romani . Incepand cu Claudius, apoi sub Flavieni, Antonini si Severi, cetatenia romana se va extinde considerabil. Imparatii vor acorda tot mai des cetatenie romana unor grupuri de provinciali pana la edictul lui Caracalla (212) care o acorda tuturor locuitorilor Imperiului.

Procesul de romanizare a populatiei Imperiului se realizeaza in primul rand ca urmare a urbanizarii. Elitele provinciale, vor fi asociate la administratia Imperiului. Mentalitatile dependente de cetate (civitas) tind sa dispara datorita conceptiilor universalizante ce cunosc in secolul II o larga raspandire. In urma extinderii Imperiului, schimbari profunde se produc si in structura mentala, impunandu-se o alta scala a valorilor, pe baza careia conceptul de 'om roman' (homo Romanus) este treptat inlocuit cu cel de 'cetatean roman' (Civis Romanus).

La Roma nu au existat clase sociale in acceptia moderna, ci doar categorii socio-profesionale, ordine civice (ordines) si 'stari' (status). Populatia se imparte in trei ordine civice

(senatorial, ecvestru si decurional) si multimea compozita a plebeilor. Membrii ordinului senatorial (ordo senatorius), mari proprietari funciari, formau varful piramidei sociale. Senatul, latin sub Augustus, isi schimba compozitia prin promovarea unor italici, membri ai aristocratiei municipale italice. Ulterior, prin promovarea membrilor elitelor provinciale, incepand cu epoca Flavienilor, senatul cunoaste un proces de provincializare treptata. In el patrund persoane originare din provinciile occidentale si apoi chiar din Orient.

Cavalerii, membrii ai ordinului ecvestru (ordo equester), constituiti din elita financiara in timpul Republicii, tind sa devina o categorie distincta a functionarilor publici, ocupand pozitii importante in administratia publica si militara. Noii cavaleri se recruteaza din randul elitelor municipale italice, dar si din provinciile romanizate (gallice, hispanice, africane) sau din Orient.

In orasele italice si provinciale, politica imperiala se baza pe ordinul decurionilor (ordo decurionum), organul deliberativ al orasului autonom, alcatuit de fosti magistrati municipali (questori, duumviri etc.). Ca urmare a dezvoltarii unei aristocratii municipale, aceasta, dispunand de o stare materiala superioara, devine binefacatoarea oraselor prin finantarea lucrarilor de constructii, de infrumusetare si de aparare, precum si prin organizarea si finantarea de spectacole oferite concetatenilor ei. Ansamblul acestor 'binefacri' defineste trasatura esentiala a comportamentului social al aristocratilor municipali care se afirma in societate - evergetismul. Decurionii reprezentau categoria sociala din randul carora se recrutau viitori membrii ai ordinelor ecvestru si senatorial.

Reformele impuse de Septimius Severus si Caracalla determina intensificarea procesului de ridicare sociala a notabilitatilor locale in provincii. Acesta va determina un profund proces de restructurare sociala a Imperiului in beneficiul cavalerilor si a elitelor provinciale.

Plebea capitalei si a marilor orase, formata din cetateni romani, constituia o categoie sociala privilegiata. Peregrinii (necetateni), nu puteau ocupa magistraturi si beneficia de onoruri locale. Libertii, cetateni romani de categoria a doua, marcati de originea lor servila, nu pot patrunde in elitele locale. Doar fiii lor aveau aceasta posibilitate. Deosebiri mari, de conditie sociala si de statut social, separau diferitele categorii de sclavi (imperiali, publici - mici functionari, domestici si rurali). Atitudinea fata de sclavi inregistreaza o sensibila modificare, tratamentul aplicat lor fiind mai mai bland, iar posibilitatile de eliberare multiplicandu-se. Chiar si legislatia privitoare la aceasta categorie sociala inregistreaza modificari semnificative.

Tinand seama de interferentele existente intre starea civila si situatia materiala a diferitelor straturi, putem creiona o imagine mai veridica a societatii romane. Cetatenii romani si peregrinii bogati, o grupare a sclavilor si libertilor imperiali cu venituri substantiale alcatuiesc clasa superioara (honestiones). Masa oamenilor liberi de conditie modesta, sclavii si libertii acestora alcatuiau treapta inferioara a societatii (humiliores). Limitele dintre straturile societatii erau relativ labile, in concordanta cu lumea romana aflata intr-o continua transformare (disparitia micii proprietati si concentrarea de 'capital'; peregrinii devin cetateni; sclavii devin liberti; libertii incearca sa se inbogateasca pentru a accede intr-o categorie superioara; cetatenii saraciti devin intretinutii comunitatii).