Intre Aliati. Razboiul rece. NATO. Pactul de la Varsovia

Intre Aliati. Razboiul rece. NATO. Pactul de la Varsovia

In timpul Conferintei de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943) - prima intalnire intre Stalin, Churchill si Roosevelt - conducatorul sovietic si-a reafirmat puternic revendicarile teritoriale asupra Poloniei. Foreign Office a admis necesitatea concesiilor (la est de linia Curzon), care corespundeau avantajelor obtinute prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Roosevelt, la randu-i, a aprobat tacit acest aranjament, dar a refuzat sa se angajeze, de teama reactiilor negative din Congres. Principalul sau obiectiv la Teheran era sa obtina increderea lui Stalin pentru a mentine coeziunea 'marii aliante', pentru a obtine sprijinul acestuia in organizarea postbelica a lumii, pentru instaurarea unui nou mecanism al securitatii colective. Intr-o lunga scrisoare, datata 29 ianuarie 1944, William Bullitt, fost ambasador american la Moscova intre 1933 si 1936, lansa un avertisment presedintelui: 'Stalin nu este convertit la idealurile Chartei Atlanticului nu a abandonat proiectele sale �revolutionare�, obiectivele politice si teritoriale nu au fost schimbate El se va stradui sa anexeze Basarabia, Bucovina de Nord, o parte nedefinita din Polonia Orientala si Tarile Baltice Cand va putea, va instala un guvern sovietic in Romania, Bulgaria, Polonia si Germania'. Bullitt prevedea ca 'partizanii' comunisti din Iugoslavia vor pune in miscare un guvern de tip sovietic si ca Eduard Beneš va face jocul lui Stalin 'Nu exista decat un singur mijloc de a impiedica Armata Rosie sa traverseze Europa: asigurarea ca armatele americane si britanice sa elibereze Europa Orientala inaintea sovieticilor' [6] .

           La 6 iunie, armatele anglo-saxone comandate de generalul Dwight Eisenhower debarcau in Normandia. Armatele sovietice avansau in Polonia si in Balcani. Stalin nu avea nici un motiv sa abandoneze catre sfarsitul razboiului exigentele teritoriale pe care le formulase in 1941, atunci cand armatele Reich-ului erau la cativa kilometri de Moscova. Armata poloneza de interior a generalului polonez Tadeusz Bor-Kamarowski (guvernul polonez de la Londra) a dorit sa participe la eliberarea teritoriilor poloneze rasaritene. A fost refuzata. Sovieticii deja formasera armata lor poloneza; tot acum, ei au recunoscut, de facto, Comitetul Polonez de Eliberare Nationala, condus de Boleslaw Bierut.

Deoarece Armata Rosie sosise la portile Varsoviei, guvernul polonez din exil si Armata de Interior au decis sa declanseze insurectia in Varsovia, in speranta eliberarii orasului inainte de venirea sovieticilor. Insurectia s-a transformat intr-o tragedie. Nazistii au inabusit-o, rusii nu s-au implicat, in pofida solicitarilor exprese ale lui Churchill si Roosevelt.

W. Churchill a decis, in octombrie 1944, sa mearga la Moscova, sa discute cu Stalin problema poloneza. (Seful guvernului polonez din exil, Stanislaw Mikolajczyk, a participat la negocieri.) Nu s-au realizat progrese, deoarece guvernul polonez nu a acceptat linia Curzon si colaborarea cu guvernul pro-sovietic instalat de Stalin la Lublin.

In timpul acestor discutii, Churchill i-a propus lui Stalin faimosul 'acord de procente', care repartiza in termeni aritmetici influenta Rusiei Sovietice si a aliatilor occidentali in regiunea balcanica si in Ungaria. Churchill a relatat apoi, in Memorii, propunerile pe care le-a facut lui Stalin: 'Armatele voastre se gasesc in Romania si Bulgaria. Noi avem interese, misiuni si agenti in aceste tari. Vom evita sa ne ciocnim pentru chestiuni care nu au valoare de sanctiuni. In ceea ce priveste Marea Britanie si Rusia, ce ziceti Dv. de o predominanta de 90% in Romania pentru Dv., de o predominanta de 90% in Grecia pentru noi si de o egalitate de 50/50% in Iugoslavia In timp ce se traduceau cuvintele mele, eu scriam pe o foaie de hartie: Romania : Rusia = 90%, altele = 10%; Grecia : Marea Britanie (in acord cu SUA) = 90%; Rusia = 10%; Iugoslavia = 50-50%; Bulgaria : Rusia = 75%, altii = 25%. Eu am pus hartia in fata lui Stalin, caruia i s-a tradus. El s-a oprit un timp lung. Apoi a luat creionul sau albastru, a trasat o linie groasa in semn de aprobare si ne-a inapoiat-o' [7] .

Acordul era valabil pe durata ostilitatilor contra Reich-ului - pretinde Churchill, care este insa suficient de realist in Memorii pentru a-i consemna consecintele nefaste. El se disculpa cu argumente puerile de tipul scuzelor ca nu a putut prevedea, cu certitudine, brutalitatea represiunii sovietice. Mai este adevarat ca el nu a asociat cabinetul britanic acestor nefaste procente si ca americanii nu au fost consultati

A urmat Conferinta de la Yalta (4 februarie 1945). Stalin a acceptat proiectul de organizare a ONU, sustinut cu ardoare de Roosevelt si de secretarul sau de stat, Edward Stettinius. In contrapartida, pentru implicarea impotriva Japoniei, sovieticii au solicitat si obtinut acceptul anglo-american pentru ocuparea insulelor Kurile si a partii septentrionale a insulelor Sahalin, dreptul de control asupra cailor ferate din Manciuria, bazele navale de la Dairen si Port Arthur. Tot la Yalta s-au acceptat dezmembrarea Germaniei si linia Curzon, pentru granitele orientale ale Poloniei [8] . Cat priveste regimul politic in aceasta tara lucrurile ramaneau neclare. Aliatii au preferat o solutie improvizata, dandu-si acordul pentru formarea - din comunisti pro-sovietici si reprezentanti din exil - a guvernului polonez provizoriu de unitate nationala.

Stalin a acceptat Declaratia asupra Europei eliberate [9] .

Franklin D. Roosevelt a murit la 12 aprilie 1945. Harry Truman, noul presedinte, avea cunostinte limitate in domeniul afacerilor internationale. Lipsa de experienta in afacerile straine l-a obligat sa tina seama de sfaturile consilierilor - care aveau pareri impartite in legatura cu atitudinea fata de URSS - si de aici consecinte negative care au generat o confuzie prelungita in definirea politicii externe americane.

In perspectiva strategica, URSS lasa impresia ca ar dispune de o putere enorma, raspandita pe o mare parte a masei continentale eurasiatica. Era vorba, insa, de un colos cu picioare de lut. Stalin declara la Potsdam ca Armata Rosie a pierdut 6 milioane de oameni. Istoricii evoca cifre mult mai consistente, 8-9 milioane de soldati, inclusiv cei din lagarele germane. Populatia civila a suferit de asemenea foarte mult - 26-27 milioane de morti.

Pe langa faptul ca URSS era ramasa in urma din punct de vedere economic si social, partea occidentala, in particular Bielorusia si Ucraina, a fost pur si simplu devastata de razboi: au fost distruse 1.710 orase, 70.000 de sate, 32.000 de intreprinderi industriale, 65.000 km de cai ferate au fost scoase din uz, 100.000 de colhozuri si sovhozuri au fost desfiintate.

In acelasi timp, SUA era, in fapt, prima putere economica a lumii, cu un avans considerabil fata de alte tari industrializate, in particular fata de URSS. Aproape 1/2 din produsele fabricate in lume purtau marca 'made in USA'. In 1945, SUA dispunea de o mare parte din rezervele de aur ale planetei. In cursul anilor 1940-1944, PNB american a crescut cu 15% pe an. Puterea militara americana era considerabila. In momentul capitularii Germaniei, fortele militare ale SUA erau de circa 8.300.000 de oameni, din care 69 divizii in Europa si 26 in Asia si Pacific. Marina lor militara si comerciala era fara egal si aviatia militara le conferea suprematia aeriana. Americanii descoperisera bomba atomica. SUA se bucura in mod egal de un mare prestigiu ideologic si politic. Presedintele Roosevelt era omul 'New Deal'-ului. Principiile liberale care au fost propagate contra fortelor Axei erau inscrise in Charta Natiunilor Unite.

In perspectiva americana, ordinea politica de dupa razboi trebuia sa permita restaurarea liberalismului economic. Institutiile create la Bretton Woods in 1944, sub egida SUA si Marii Britanii, erau chemate sa asigure o noua ordine economica internationala, care sa fie favorabila expansiunii comertului, cresterii economice.

Acest proiect ideologic si politic - similar liberalismului Marii Britanii in secolul al XIX-lea - era chemat sa asigure expansiunea SUA. La 5 iulie 1945, Congresul a autorizat presedintele sa conduca negocierile comerciale putand implica importante reduceri de tarife care protejau economia americana. Guvernul american dorea, in contrapartida, ca Marea Britanie sa demanteleze sistemul protectiei imperiale conform angajamentelor luate, acceptand prêt-bail-ul din 1942. Articolul 7 prevedea eliminarea tuturor formelor de tratament discriminatoriu in comertul international, reducerea tarifelor si a altor forme de bariere vamale.

Aceasta retorica universalista de inspiratie liberala avea, insa, limite. Daca conducatorii americani se opuneau decupajului societatii internationale in sfere de influenta, apararea intereselor lor i-a angajat intr-o politica diferita. La Washington, mediile militare, cele ale marinei in particular, voiau sa restabileasca reteaua de baze in Pacific si Atlantic, pentru a asigura apararea avansata a Statelor Unite. (Guvernul american mentinea controlul in numeroase insule japoneze si era gata sa negocieze baze militare cu Marea Britanie, Portugalia si Islanda.)

Aceste baze ar fi putut fi folosite, in mod egal, pentru functionarea si dezvoltarea aviatiei civile si marinei comerciale americane, dezvoltare care ar fi contribuit la hegemonia economica a SUA in lume. Americanii asociau respectul principiilor Natiunilor Unite exigentelor securitatii americane. In ultima analiza, explicau concluziile unui memorandum al Statului-Major inter-arme (Joint Chiefs of Staff), factorul militar cel mai important pentru securitatea lumii este securitatea militara absoluta a Statelor Unite [10] .

In 1945, Marea Britanie exercita o influenta decisiva asupra evolutiei vietii internationale. Elitele sale guvernamentale nu lasau sa se creada nici o clipa ca nu jucau un rol de prim-plan in reglementarea pacii si in orientarea politicii mondiale. Din cele trei puteri victorioase, Marea Britanie era singura dirijata de un guvern si o administratie obisnuite sa gandeasca relatiile internationale in perspectiva globala. Foreign Office era o masina bine rodata, dispunea de diplomati si experti de talent care puteau sa arunce asupra lumii priviri avizate printr-o lunga experienta politica. Multi dintre ei insa, din ratiuni asupra carora istoriografia inca mai ridica interogatii, au livrat NKVD-ului secretele politicii si strategiei britanice [11] .

Armatele britanice victorioase participasera intr-o maniera decisiva la debarcarea din Normandia, la eliberarea Frantei, la infrangerea celui de-al treilea Reich. Ele ocupau Germania, Franta, Venetia. Erau in Grecia; erau in vechile posesiuni italiene din Africa, in Orientul Mijlociu, in Iran, Transiordania si Palestina. Ocupau inca o parte din Iran - inclusiv rafinaria de la Abadan, prima din lume, care producea mai mult petrol decat ansamblul tarilor din Orientul Mijlociu. Cei circa 4.500 de britanici locuiau in zone inchise si primeau zilnic editia ziarului The Times. Compania anglo-iraniana dispunea de flota proprie, de spitale si scoli. Complexul petrolier functiona independent de economia iraniana.

In Egipt, 'baza' de la Suez era un vast ansamblu care se intindea din Mediterana, de la Marea Rosie pana langa Cairo. Cuprindea o retea de sosele, cai ferate, porturi, garnizoane, aerodromuri, antrepozite de munitii, terenuri de manevre. Catre sfarsitul razboiului stationau aici circa 200.000 de oameni.

In momentul victoriei, efectivele fortelor sub comanda britanica erau considerabile: peste 5 milioane de barbati si femei deplasati in Europa si Mediterana, pe oceanele lumii. Alte 4 milioane de persoane lucrau in industria de razboi. Trupele engleze participau in Asia la razboiul contra Japoniei. Ele debarcau in Indochina, Malaysia, Birmania si Indonezia.

Va asigura Anglia si dupa 1945 responsabilitati imperiale? Era intrebarea pusa repetat in mediile politice si economice britanice. Aceleasi medii vedeau pesimist lucrurile. In primul rand nimeni nu putea ignora ruina economiei. Erau, apoi, probleme de urbanism, de suprastructura, sociale. Lordul Keynes avertiza in aprilie 1945 asupra unui 'Dunkerque financiar'.

Franta, la randu-i, era slaba. Multumita guvernului generalului de Gaulle si Rezistentei, ea a avut o contributie insemnata la batalia contra Germaniei. Pentru a-i compensa slabiciunile, de Gaulle a stabilit legaturi privilegiate cu URSS, afirmand in Europa o politica independenta fata de aliatii anglo-saxoni. Este sensul politic pe care 1-a angajat la Moscova, la inceputul lui decembrie 1944. El a semnat cu Rusia Tratatul franco-sovietic, acceptand sa recunoasca de facto guvernul pro-sovietic de la Lublin prin trimiterea unei misiuni diplomatice la Varsovia. De Gaulle a refuzat sa se asocieze principiilor Declaratiei asupra Europei eliberate. In realitate, politica lui de apropiere fata de Moscova era fara rezultate pozitive, pentru ca Stalin nu avea prea multa simpatie pentru seful Frantei libere.

Conferinta de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) a fost superficial pregatita de anglo-americani. Mai mult, ea nu a avut ordine de zi, nu au existat in prealabil contacte si acorduri la varf. S-a acceptat Declaratia asupra Europei eliberate, s-au discutat problemele Romaniei, Bulgariei, Poloniei, Iugoslaviei, Ungariei, intrarea URSS in razboi impotriva Japoniei. Stalin a jucat si aici un rol central; a sosit mai tarziu, lasand impresia ca este bolnav (ceea ce nu l-a impiedicat sa studieze foarte atent dosarele) Conferinta a deschis larg portile sferelor de influenta.

Deschiderea solemna a lucrarilor primei Adunarii Generale a Natiunilor Unite a avut loc la Londra la 10 ianuarie 1946, in absenta lui Molotov, ministrul afacerilor straine ale URSS, si a lui Visinski, supleantul sau. Acesta din urma a atacat dur, in sedinta Consiliului de Securitate din 21 ianuarie 1946, politica britanica in Grecia.

La sfarsitul lui februarie 1946, insarcinatul cu afaceri la Moscova, George Kennan, este rugat de departamentul Trezoreriei americane sa explice ratiunile pentru care URSS refuza sa adere la Banca Mondiala si la Fondul Monetar International. Intr-o celebra scrisoare, Kennan analizeaza pasii imperialismului comunist, sovietic, in Europa si in lume. Consideratiile facute de Kennan asupra tendintelor sovietice au avut un profund impact la Washington, inclusiv asupra lui H. Truman. Exact in aceeasi perioada, fostul premier britanic W. Churchill era intr-o vizita privata in SUA. La 5 martie el era in compania presedintelui la Fulton, in Missouri, cu ocazia acordarii de catre universitatea de aici a titlului de Doctor Honoris Causa. Cu aceasta ocazie, Churchill a sustinut, in Aula universitatii, un lung discurs asupra politicii mondiale. Intre altele, a spus: 'De la Stettin din Marea Baltica, pana la Triest in Marea Adriatica, o cortina de fier s-a abatut asupra continentului. In spatele ei se gasesc capitalele vechilor state din Europa Centrala si de Est: Varsovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucuresti si Sofia. Toate aceste frumoase capitale si populatia acestor tari sunt situate acum in zona de influenta sovietica'

In vara lui 1946, Truman l-a insarcinat pe consilierul sau personal, Clifford Clark, sa-i redacteze un raport secret asupra relatiilor sovieto-americane. Raportul propunea ca SUA sa angajeze o politica activa de sustinere a tarilor democratice aflate in pericol de a intra in sfera sovietica [12] .

Pe fondul conferintelor si tratatelor de pace (1946-1947), al razboiului civil din Grecia, in 1948 americanii au lansat Planul Marshall. La 28 iunie 1948, la Paris, intr-o declaratie publica, Molotov exprima opozitia fata de oferta americana. (Vezi pe larg subpunctul dedicat Planului Marshall.)

 Va urma Conferinta asupra Germaniei a ministrilor afacerilor straine, la Londra, 25 noiembrie - 16 decembrie 1948, terminata printr-un esec, din perspectiva colaborarii fostilor Aliati [13] .

Dupa esecul conferintei, Bevin i-a spus lui Bidault ca Europa este divizata din Grecia la Marea Baltica si de la Oder la Triest si ca este dificil, daca nu imposibil, de a penetra aceasta linie. Discursul lui Bevin a gasit un larg ecou in capitalele occidentale [14] . La Bruxelles, Paul-Henri Spaak a raspuns imediat printr-un comunicat de atasament fata de Occident, in care isi exprima si intentia de a contacta in acest sens colegii din Tarile de Jos si Luxemburg

Negocierile pentru un sistem multilateral de aparare s-au desfasurat la Bruxelles. La 17 martie 1948 se semna tratatul intre Marea Britanie, Irlanda de Nord, Belgia, Franta, Luxemburg si Olanda.

In ziua semnarii Tratatului de la Bruxelles, Truman anunta Senatului vointa sa de a asocia SUA apararii Europei. In saptamana urmatoare, la 22 martie, au inceput tratative ultrasecrete americano-britanico-canadiene. (Franta nu a fost invitata, de teama ca nu cumva Partidul Comunist, infiltrat in armata si administratie, sa le deconspire. Precautiunea a fost inutila, caci Donald MacLean, primul secretar al ambasadei britanice la Washington, era spion sovietic!)

Riposta sovietica la Tratatul de la Bruxelles si la inceperea Conferintei asupra Germaniei la Londra (20 aprilie), conferinta prin care s-a format RFG, a fost Blocada Berlinului (31 martie) [15] .

Podul aerian organizat de occidentali va dura 323 de zile si va accelera organizarea apararii occidentale.

La 30 aprilie 1948, ministrii apararii si sefii statelor-majore ai celor 5 tari semnatare ale Tratatului de la Bruxelles s-au reunit la Londra, pentru a studia nevoile de material militar, pentru a cerceta in ce masura ele pot fi satisfacute prin productie proprie si pentru a determina marimea ajutorului suplimentar care trebuie cerut SUA. Incepand cu iulie 1948, experti americani si canadieni vor asista la aceste reuniuni in calitate de observatori. In septembrie 1948, in cadrul Tratatului de la Bruxelles a fost creat un organism militar: Organizatia de Aparare a Uniunii Occidentale (UEO).

Feldmaresalul Montgomery a fost numit presedinte permanent al Comitetului Comandantilor-sefi, care avea cartierul general la Fontainebleau (Franta). Au fost desemnati comandanti-sefi: generalul Lattre de Tassigny (Franta), pentru fortele terestre, maresalul-sef al aerului, Sir James Robb (Regatul Unit) pentru fortele aeriene si viceamiralul Janjard (Franta) pentru fortele navale.

Crearea unei organizatii de aparare in tarile libere ale Europei nu putea lasa indiferenta America. La 11 aprilie 1948, secretarul de stat, generalul George C. Marshall si subsecretarul Robert M. Lovett au deschis convorbiri preliminare cu senatorii Arthur H. Vandenberg si Tom Connally pe probleme de securitate in regiunea Atlanticului de Nord.

La 18 aprilie 1948, ideea unui sistem unic de aparare mutual, ingloband si depasindu-l pe cel al Tratatului de la Bruxelles, a fost public avansata de Saint-Laurent in Camera Comunelor a Canadei. 0 saptamana mai tarziu, Ernest Bevin comenta foarte favorabil aceasta sugestie. Pentru a permite constitutionalitatea intrarii SUA in Alianta, senatorul Vandenberg va prefata, consultand Departamentul de Stat, o rezolutie care recomanda 'asocierea SUA pe cale constitutionala la masurile regionale sau colective, fondata pe ajutor individual si mutual, efectiv continuu', contributia lor la mentinerea pacii, afirmand determinarea lor de a exersa dreptul de legitima aparare individuala sau colectiva (Art. 51 din Carta ONU) in caz de atac armat care sa le afecteze securitatea nationala.

Aceasta rezolutie data din fericita initiativa a celor doi senatori amintiti a fost adoptata la 11 iunie 1948 de Senatul SUA. Discutiile preliminare intre Washington si ambasadorii Canadei si puterilor Uniunii Occidentale s-au desfasurat in perioada 6 iulie - 9 septembrie 1948. Ele s-au concretizat intr-un raport prezentat guvernelor si Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles. La 15 martie 1949, tarile semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, Canada si SUA au invitat oficial sa li se alature Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia.

La 18 martie 1949, textul tratatului a fost facut public. La 4 aprilie 1949, in ciuda presiunilor exercitate de URSS asupra statelor participante, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat, la Washington, de ministrii de externe ai Belgiei, Canadei, Danemarcei, Statelor Unite, Frantei, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei, Portugaliei si Regatului Unit. Parlamentele l-au ratificat in urmatoarele 5 luni.

Grecia si Turcia au fost invitate in septembrie 1951 sa se alature Aliantei, aderand oficial la 18 februarie 1952.

RFG a fost invitata sa intre in Tratat dupa semnarea acordurilor de la Paris, in octombrie 1954, si a devenit oficial membra a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord la 9 mai 1955. Din acest moment incepea sa se scrie istoria celebrei institutii Euro-atlantice [16] .

SUA au interpretat si reactionat la toate posibilele consecinte care puteau porni de la tendinta sovieticilor de control asupra Turciei si stramtorilor Dardanele (in august 1946).

Presedintele Truman a respins proiectele lui Henry Wallace, secretarul american al comertului, de incepere a negocierilor cu URSS in vederea colaborarii economice; la randul sau, URSS refuza, fara sa il examineze, un acord avantajos cu FMI, care i-ar fi permis sa beneficieze de importante ajutoare. Daca este sa il credem pe Bedell Smith, ambasadorul american la Moscova, Stalin nu a acordat o prea mare importanta dezacordurilor sovieto-americane de pana la Conferinta de la Moscova din aprilie 1947. Divergentele erau legate de Germania. Americanii nu aveau incredere in practicile zise democratice ale sovieticilor si vedeau deja o Germanie reunificata dominata de acestia, motiv pentru care au contribuit la divizarea ei (un embrion de putere politica se crea la Frankfurt in mai 1947) [17] . Se pare, insa, ca sovieticii nu doreau sa profite de slabiciunile europenilor, pentru a se angaja mai mult in Germania - daca este sa dam credit dezbaterilor din Academia Sovietica de Stiinte, condusa de Eugen Varga. (Dezbateri relatate de istoricul W. Loth.)

Doctrina Truman a fost anuntata la 12 martie 1947. Intrebarea care se mentine actuala si astazi este daca discursul anticomunist avea un suport real sau presedintele Truman dorea sa obtina creditele Congresului in profitul democratiilor occidentale. Ne putem apoi intreba daca discursul lui Marshall, din 5 iunie 1947, se adresa intr-adevar intregii Europe, inclusiv statelor aflate sub control sovietic. Molotov [18] exprimase public, in repetate randuri, faptul ca era interesat de ajutorul bilateral, nu si de constructia europeana comuna. Ruptura s-a produs la 2 iulie 1947. Moscova a interzis tarilor din Rasarit sa adere la Planul de Reconstructie Europeana. Impartirea Europei, realizata, in fapt, in iulie 1947, fusese luata cu mult inainte in calcul de americani si de sovietici. George Kennan, in Foreign Affairs (iulie 1947), preciza ca doctrina Truman este un moment important al razboiului rece.

Putem vorbi deja in acel moment de razboi rece? Raspunsurile oferite de istoriografie sunt contradictorii.

Europa Occidentala se grabea sa castige timp pentru reconstruirea modelului democratic, sa-l poata opune modelului sovietic.

Americanii si sovieticii au reactionat la ruptura si au cautat, fiecare, sprijin intr-o parte sau alta a Europei - primii prin mijloace economice, ceilalti prin forta cu care impresionau. In acelasi timp, dialectica fricii 'a intarit cele doua campuri'. 'Masina invaziei' facea ca la intrebarea, fie sovietica, fie americana: 'Ce vrea celalalt?' - sa nu existe decat raspunsul: 'Ma vrea doborat'. Americanii au supraestimat puterea sovieticilor, si invers. SUA au crezut in comunizarea succesiva a tarilor europene, daca nu se iau masuri imediate. Riposta sovietica a fost Kominformul (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti, instalat la Belgrad). Jdanov intarea ideea unei lumi bipolare, inclusiv a celor doua Europe [19] .

Guvernul de la Washington a reusit rapid, cu ajutorul mass-media, sa pregateasca opinia publica americana si cea din tarile Europei Occidentale pentru ideea ca URSS era responsabila de dificultatile economice ale Europei.

Ca si CAER-ul, care a raspuns - pe masura posibilitatilor sistemului - provocarii institutionalizarii occidentale (OECE - OCDE), Pactul de la Varsovia, creat la 14 mai 1955, este raspunsul la Alianta Nord Atlantica, in particular in ceea ce priveste latura angajamentelor statelor aliate. Daca NATO este dominata si condusa de SUA, rolul, pozitia URSS a fost considerabila in dispozitivul Pactului de la Varsovia. Potentialul militar esential in Est era sovietic; era exclus ca vreun satelit sa se doteze cu arme atomice - in timp ce Anglia, Franta le detineau. Contingentele sovietice au fost instalate in cvasitotalitatea democratiilor populare. 'Comandamentul Unificat al Fortelor' - echivalentul Comandamentului Integrat al NATO - nu avea unitate operationala. In plus, Pactul de la Varsovia n-a fost numai un instrument de aparare. El avea, ca misiune interna a blocului sovietic, 'apararea cuceririlor socialismului', cu alte cuvinte sa puna in actiune doctrina Brejnev a dublei responsabilitati sau formula iugoslava de 'suveranitate limitata'. Aceasta doctrina se inscrie in ideea comunitatii socialiste. Fiecare stat din blocul sovietic avea o dubla responsabilitate - fata de poporul sau si fata de miscarea comunista internationala - de protejare a socialismului. In cazul in care acesta era amenintat de tulburari interne, statele fratesti primeau dreptul sa intreprinda actiunile necesare pentru a combate aceste pericole.

Doctrina Brejnev a fost formulata in perioada interventiei trupelor Pactului de la Varsovia (cu exceptia partii romane) in Cehoslovacia, care a pus capat 'Primaverii de la Praga', experientei 'socialismului cu fata umana'. Deja, in toamna lui 1956, reprimarea revolutiei din Ungaria cu ajutorul tancurilor sovietice primea aceeasi justificare - distrugerea 'subversiunii capitaliste'. Cu alte cuvinte, Pactul de la Varsovia a fost bratul inarmat al internationalismului proletar. La 1 iulie 1991 el se va autodizolva. In noul context, prezenta militara sovietica in Europa Orientala nu mai putea fi mentinuta. In vara lui 1991, institutiile socialiste europene au disparut de pe scena istoriei.

Spre deosebire de constructia europeana occidentala, in Rasarit s-a permanentizat dominatia marelui frate sovietic. Nu a existat aici nici parteneriat, nici vointa federativa. Aceasta 'alta Europa', nascuta din vointa lui Stalin, nu a fost expresia constiintei europene. Pentru prima data in istorie, Europa s-a regasit in mod inevitabil in partea sa occidentala, unde doar institutiile moderne bazate pe democratia liberala si-au castigat dreptul de-a amenaja, la acest sfarsit de secol, relatiile intereuropene.