Italia fascista

Italia fascista

Desi s-a numarat printre statele invingatoare in primul razboi mondial, Italia a considerat ca efortul ei de pe front alaturi de Antanta, concretizat in circa 600.000 de morti, nu a fost suficient rasplatit la Conferinta pacii. O explicatie pentru rolul rezervat autoritatilor de la Roma rezida in performanta militara modesta a acestora, care nu a fost pe masura pierderilor, motiv pentru care tara a ramas cu datorii, nivelul de trai s-a deteriorat si, drept consecinta, guvernantii si-au pierdut prestigiul in fata propriei populatii.

De altfel, Italia a cunoscut puternice agitatii bolsevice inca din 1917. La 13 august, la una din manifestatiile desfasurate la Torino s-a strigat chiar "Traiasca Lenin", iar lozinca "Toata puterea in mana sovietelor" va fi foarte populara pe parcursul verii, marcata si de o puternica greva generala soldata cu 50 de morti in urma interventiei armatei. Violenta cu care extrema stanga incerca sa-si impuna punctul de vedere a creat teren propice si pentru manifestarile de dreapta, intre cei care vor profita de climatul de nesiguranta numarandu-se si Benito Mussolini. Fondatorul fasciilor italiene de lupta, eveniment petrecut la Milano, la 23 martie 1919, si fostul redactor la ziarul socialist Avanti va declara cu acel prilej: "Ne vom permite luxul sa fim aristocrati si democrati, conservatori si progresisti, reactionari si revolutionari, legalisti si ilegalisti, urmand circumstantele de timp, loc si impre­jurari."

Avand in vedere starea de lucruri de acasa, diplomatia italiana a incercat sa o compenseze prin cererile depuse cu prilejul tratativelor de la Paris. Considerand ca solicitarile ei nu sunt luate in consideratie, delegatia condusa de premierul Orlando la Conferinta pacii se va retrage de la negocieri la 24 aprilie 1919, data la care presedintele american Wilson facea un apel public impotriva pretentiilor teritoriale ale Italiei in zona Adriaticii. Revenit la discutii, la 5 mai, Orlando va fi nevoit sa-si dea demisia din fruntea guvernului la 19 iunie, fiind inlocuit de Francesco Nitti.

La 2 septembrie 1919 a fost adoptata o noua lege electorala, fiind adoptat modelul francez al listelor. Pe aceasta baza a avut loc scrutinul din 16 noiembrie, castigat de socialisti, care au reusit sa-si asigure o majoritate relativa. Totusi, contextul intern era unul deosebit de complex, predominanta fiind nemultumirea fata de vechiul regim, existand conditiile prielnice declansarii unor miscari revolutionare. De aceasta stare de lucruri au profitat miscarile extremiste, de dreapta sau de stanga. In acest context se impune gestul socialistilor, care au refuzat sa-1 salute pe rege cu prilejul deschiderii lucrarilor noului Parlament.

In 1920, Italia se afla in pragul revolutiei bolsevice. Taranii ocupau marile proprietati agricole si puneau bazele unor cooperative, iar muncitorii preluau gestionarea fabricilor. Doar interventia armatei, care a tinut situatia sub control, a facut sa nu se repete situatia din Rusia. Nu este mai putin adevarat ca stangii i-au lipsit liderii autentici, capabili sa conduca masele spre revolutie.

Mai mult, socialistii nu au reusit sa fructifice momentul favorabil, pentru ca la congresul partidului, desfasurat intre 13 si 22 ianuarie 1922, se va produce divizarea dintre aripa moderata si cea radicala, comunista. De remarcat ca la acea data se consemnasera deja primele ciocniri de strada dintre comunisti si fascisti la Florenta (27 februarie 1921).

Desi la alegerile din 15 mai 1921, desfasurate pe baza scrutinului universal, victoria a apartinut fortelor democrate si liberale, fascistii obtinand doar 22 de mandate, liderul de extrema dreapta Benito Mussolini a fost cel a gestionat cel mai bine situatia politica profund confuza in care se afla Italia, mesajul sau politic punand accent pe termenul de natiune. De remarcat faptul ca, la sfarsitul lui 1919, Mussolini fusese gata sa renunte la proiectul sau politic in conditiile in care exaltarea nationalista si tema revansei erau captate de cunoscutul scriitor Gabriele d'Annunzio.

La 28 octombrie 1922, Mussolini va organiza celebrul mars asupra Romei, in fruntea a 40.000 de aderenti, purtand faimoasele camasi negre. Efectul a fost cel scontat, regele oferindu-i posibilitatea sa formeze guvernul, la 31 octombrie fiind puse bazele unui cabinet de coalitie in care intrau fascistii si nationalistii. Mai mult, la 25 noiembrie, Mussolini va primi puteri dictatoriale din partea regelui si a Parlamentului pe o perioada, e drept, determinata, pana la 31 decembrie 1923. Nu este de neglijat faptul ca la finele lui 1922 fasciile numarau deja circa un milion de membri.

Pastrand sistemul constitutional, Benito Mussolini a reusit sa puna stapanire pe mecanismele puterii, folosindu-se cu abilitate de ele pentru a consolida treptat, dar sigur, pozitia propriei formatiuni. Astfel, dupa ce a impus o noua lege electorala, la 14 noiembrie 1923, potrivit careia partidul care castiga alegerile obtinea automat doua treimi din locurile Parlamentului, deci o majoritate confortabila, Mussolini va obtine o victorie clara in scrutinul de la 6 aprilie 1924. Pe acest fond, asasinarea, la 10 iunie, a liderului socialist Giaccomo Matteoti, dupa ce acesta publicase o carte in care ataca abuzurile fascistilor, va fi usor musamalizata.

La 24 decembrie 1925, Mussolini va schimba titlul de presedinte al consiliului cu cel de sef al guvernului, beneficiind de puteri mult largite care consfinteau instaurarea practica a dictaturii. Este de subliniat, in acest sens, si acordul tacit al monarhiei si Vaticanului.

La 12 mai 1927, era adoptata o noua lege electorala, mult mai restrictiva. Practic, sufragiul universal era abolit, drept de vot avand doar barbatii peste 21 de ani, platitori de un impozit de cel putin 100 de lire. Masa alegatorilor se restrangea astfel la doar circa trei milioane de persoane. Pasul urmator 1-a constituit legalizarea unei stari de fapt. Cu incepere de la 15 noiembrie 1928, Marele Consiliu Fascist devenea organ oficial de stat, avand, intre alte atributii, si pe cele de numire a parlamentarilor si de control asupra activitatii guvernului.

Un rol important l-au jucat politia secreta a lui Mussolini, O.V.R.A., precum si tribunalele speciale infiintate dupa 1926. Totusi, se impune mentiunea ca, raportandu-ne la alte regimuri dictatoriale si in primul rand la Germania hitlerista sau Rusia stalinista, represiunea din Italia nu poate fi considerata una masiva. Promovand teoria statului "corporatist, autoritar si regenerat", Mussolini s-a impus in plan atat intern, cat si international, beneficiind de prestigiu in exterior. De altfel nu pot fi negate unele succese initiale ale regimului, cum ar fi echilibrarea bugetului, dezvoltarea industriei si ameliorarea conditiilor de lucru ale muncitorilor, constructia primelor autostrazi.

Desigur nu lipsesc elemente caracteristice regimurilor totalitare. Este impus un nou stil arhitectonic, iar cultul personalitatii Ducelui este omniprezent fiiind organizate mari parade si demonstratii. Efectul este fascizarea societatii si, in consecinta, betia puterii isi face efectul asupra conducatorului, formula Mussolini are intotdeauna dreptate fiind edificatoare in acest sens. Totusi, inclinam sa-i acordam credit lui F.W. Deakin, care observa: "Fascismul italian nu a reusit niciodata sa devina totalitar si destinul sau a fost decis finalmente in enclavele in care timp de 20 de ani, nu a reusit sa patrunda: curtea, armata, serviciile civile si chiar politia".

Dictatura fascista era astfel bine instalata la Roma, desi monarhia fusese prezervata, iar relatiile cu Vaticanul erau excelente dupa incheierea Concordatului de la Lateran, din 11 februarie 1929, prin care era introdus invatamantul religios in scoli. In aceste conditii, legea de organizare a statului corporatist a venit firesc la 10 ianuarie 1934.

Ambitiile lui Mussolini nu se opreau insa la nivelul Italiei, el visandu-se si un mare lider mondial. Pentru a-si pune in practica ambitiile, Ducele a ales Etiopia, stat independent situat pe coasta estica a Africii, pentru atacul din 3 octombrie 1935. De aceasta data, Liga Natiunilor va reactiona si Italia va fi declarata stat agresor la 5 octombrie. Cu toate acestea, Mussolini nu si-a revizuit linia politica externa. Mai mult chiar, in iulie 1936 se va amesteca in razboiul civil din Spania, iar la 16 martie 1937, in timpul unei vizite in Siria se va proclama protector al musulmanilor. Era un atac deschis la adresa pozitiilor pe care Anglia si Franta le detineau in lumea araba.

Pregatindu-se pentru punerea in practica a visurilor externe, Mussolini va retrage Italia de la Societatea Natiunilor la 11 decembrie 1937, dupa care, la 7 ianuarie 1938, guvernul sau va anunta initierea unui ambitios plan de constructii navale. In plan intern se va constata continuarea politicii dictatoriale, la 8 octombrie 1938. Marele Consiliu Fascist luand decizia de a inlocui ultimul vestigiu al vechii Constitutii, Camera Deputatilor, cu o Camera a Fasciilor si Corporatiilor.

Ca expresie a bunelor relatii cu Germania, Mussolini va sprijini solutia adoptata la München in septembrie 1938 in chestiunea Cehoslovaciei si va incheia un tratat de alianta cu Hitler la 22 mai 1939. Totusi, atunci cand a izbucnit cel de-al doilea razboi mondial, Italia s-a declarat initial neutra, aceasta si in ideea mentinerii unui posibil canal de negociere intre partile implicate in conflict. Abia dupa ce caderea Frantei a devenit evidenta sub loviturile armatei germane, Mussolini se va alatura deschis lui Hitler, sperand ca impreuna vor reusi sa domine lumea.