Années folles: mit si realitate

Années folles: mit si realitate

Memoria europenilor, cel putin a celor din Vest a pastrat din deceniul de dupa razboi imaginea unei perioade de prosperi­tate si lipsita de griji, un fel de intoarcere la Belle Epoque, caracterizata in plus printr-o libertate a moravurilor si un amestec al claselor sociale, totul pe fundalul unei muzici ritmate, a dansurilor frenetice, a grupurilor nocturne, a delirului dadaist. Toate acestea s-au numit années folles care contrastau pe de o parte cu razboiul si ororile sale, iar pe de alta parte cu ingrijorarea si disperarea unei a doua perioade ce precedea un alt razboi. Este oare vorba de o iluzie retrospectiva, creata prin comparatie cu anii sumbri care au precedat, apoi au urmat acestei perioade trecatoare, sau de o realitate traita ca atare de majoritatea locuitorilor Europei industrializate?

Dupa suferintele si privatiunile razboiului, in majoritatea tarilor beligerante dar mai ales in cele victorioase, se produce o explozie a bucuriei de a trai, de respingere a oricarei constrangeri care se manifesta de exemplu in pasiunea pentru muzica de jazz, adusa in Europa in 1917 de soldatii lui Pershing si pentru dansurile noi venite tot din America: lascivul tango ar­gentinian, foxtrotul, charlestonul sau shimmy-ul "made in USA", Parisul, Londra si Berlinul sunt orasele simbol ale acestei noi arte de a trai. Parisul mai ales, unde vin din lumea intreaga toti exilatii Europei pentru a se bucura de acest avant de liber­tate. Fenomenul nu este nou, asa cum s-a vazut deja, dar in anii treizeci el capata o amploare fara precedent. Localuri de dans, cabarete, baruri de noapte, music-hall-uri, teatre de bule­vard care erau pline de o populatie pestrita, cosmopolita venita aici pentru a se distra si a gusta din placerile ce-i erau refuzate in alta parte. Artisti avangardisti, scriitori, intelectuali, ziaristi renumiti, vedete ale lumii politice si economice, altete regale, femei frumoase, frecventeaza localurile scumpe de distractie nocturna cum sunt "Maxim's", cabaretul Le Boeuf sur le toit sau Revue Negre unde se remarca Josephine Baker. intr-o pers­pectiva total diferita, pictori ca francezul de origine olandeza Kees Von Dongen, ca germanii Georg Grosz sau Otto Dix, au reprezentat in panzele lor aceasta lume de "noctambuli" pari­zieni si berlinezi, primul pictand fauna din Montparnasse cu ingaduinta si umor, ceilalti doi denuntand cu o cruzime ustura­toare comportamentul si relatiile dubioase ale clasei conduca­toare germane.

Deci, daca vrem, acestia au fost "anii de nebunie", dar numai pentru un mic numar de oameni bogati domiciliati in marile metropole europene. Ca si perioada Belle Epoque acesti ani nu au fost resimtiti ca plini de nebunie de populatia batranului continent in totalitatea sa. Mai intai pentru ca in randul categoriilor instarite nu a existat o tendinta de generalizare a practicilor hedoniste. Mediile vechilor notabili, ale bugheziei de provincie si majoritatea reprezentantilor claselor de mijloc sunt legate de idealurile lor de austeritate si de ascensiune sociala pentru a privi sarbatoarea citadina altfel decat ca pe un spectacol fata de care se pastreaza o anumita distanta. Apoi pentru ca marea masa a populatiei traieste in conditii grele.

Chiar daca, in aparenta, razboiul a provocat un profund amestec social, apropiind orasenii si taranii, burghezia si proletarii, intelectualii si oamenii simpli care se frecventeaza si se cunosc mai bine, chiar daca acesta a facut si a distrus averi, a "fabricat" noi bogati si noi saraci, pe scurt, chiar daca a zdrun­cinat temporar diferentele sociale, s-a vazut repede ca in esenta el a avut mai degraba tendinta de a accentua dezechilibrele sociale si de a agrava problemele cu care se confruntase populatia in ajunul conflictului. Majoritatea taranilor, chiar intr-o tara ca Franta in care prima perioada a anilor douazeci coincide cu apogeul micilor intreprinderi familiare si cu o crestere evidenta a veniturilor, isi vad distrus universul lor familiar fara ca victo­ria civilizatiei urbane sa schimbe mare lucru in conditiile lor de trai. Cat despre muncitori, acestia nu beneficiaza decat in mica masura de efectele proprietatii si de marea crestere a pro­ductivitatii care in tarile Europei industrializate s-a produs in urma introducerii metodelor americane. Este adevarat ca pana la izbucnirea crizei, somajul tinde sa dispara, iar orele supli­mentare permit muncitorilor din industrie sa-si rotunjeasca salariul, sa-si imbunatateasca alimentatia si sa-si mareasca suma alocata cheltuielilor pentru locuit, haine, sanatate si timp liber. Cu toate acestea, participarea lor la prosperitatea generala ramane foarte relativa, mai ales ca apar greutati de ordin struc­tural ca in Marea Britanie, asa incat situatia se inverseaza pentru multi dintre ei.

Notiunea de "clasa muncitoare" ascunde de altfel o reali­tate complexa. Categoriile clasice de muncitori folositi in micile ateliere artizanale, muncitori calificati si necalificati din indus­trie ale caror conditii de lucru si remuneratii ofera mult in func­tie de marimea intreprinderii si sectorul de activitate, li se adauga un nou tip de muncitor, putin raspandit inainte de razboi si a carui inmultire este rezultatul adaptarii in Europa a lucrului pe etape, perfectionat in intreprinderile de dincolo de Atlantic. Acestia sunt muncitorii "specializati" [ouvriers specialises], numerosi in ramurile cele mai moderne ale industriei, cele care, ca industria de automobile, au adoptat motoarele taylorismului si au transformat radical modul de lucru industrial. Desigur, muncitorii calificati nu au disparut din uzina moderna. Din contra, acestia ocupa un loc important in operatiunile de ajustare, de utilare, de reglare si de finisare care nu necesita automatizarea benzilor si care fac din ei un fel de aristocratie muncitoreasca, dar care nu reprezinta decat o fractiune minoritara a personalului utilizat in marea industrie. Ei sunt cei care efectueaza operatiu­nile cele mai grele si mai dezumanizante ale muncii din indus­trie, cei care suporta efectele demoralizatoare ale unui mediu in care s-au intensificat procedurile de supraveghere si de cronometrare care fac ca uzina sa semene cu o "ocna", iar lucrul pe banda cu o forma moderna a sclaviei. Ei sunt cei carora li se impune salariul in functie de randament si primesc remunera­tiile cele mai mici, cei care sunt primii dati afara de indata de ce poate trece la inlocuirea acestor muncitori proveniti adesea din imigranti de data recenta, formati "la gramada" si fara nici un fel de cunostinte tehnice. in sfarsit, tot ei sunt cei care populeaza universul sordid al periferiilor urbane (la Paris, Lyon, Milano, Birmingham, Manchester, Hamburg etc.), unde traiesc in "colibe" construite in graba in mijlocul zonelor industriale innegrite de fum. Din randul acestor muncitori calificati ai industriei "rationalizate", tinerele partide comuniste (cel italian pana in 1924-1925, cel german pana in 1933, apoi francez, bel­gian, austrian, ceh) isi vor recruta membrii cei mai numerosi si mai combativi.

Cat despre reprezentantii burgheziei si ai claselor mijlocii, legaturile pe care acestia le-au avut pe front sau in legarele de prizonieri cu proletarii sau cu micii burghezi scapatati, nu au dus la disparitia diferentelor de statut social, a sistemelor de valori sau a prejudecatilor sociale, chiar daca ele au creat o solidaritate inexistenta pana atunci si au avut ulterior influenta asupra dezvoltarii puternicelor curente egalitare. Modul in care aceste categorii reactioneaza la efectele economice si sociale ale razboiului, apoi la cele provocate de "Marea criza" ilustreaza foarte bine situarea lor pe pozitii sociale pe care aceste eveni­mente le-au zdruncinat serios, chiar daca, in termeni statistici cel putin, ideea unei "proletarizari" a burgheziei si a claselor mijlocii trebuie privita ca relativa, inclusiv intr-o tara ca Germania unde criza din 1920-1923 a avut la acest nivel efecte devastatoare. Peste tot, devalorizarea monetara a afectat patrimoniile si a determinat scaderea veniturilor traditionale (obliga­tiuni, imprumuturi publice, chirii etc.) reducand puterea de cumparare a anumitor categorii si fiind insotita de o adevarata decadere sociala. Numeroase averi au fost distruse modificandu-se in mod vizibil nivelul de viata si obiceiurile de consum. Cu toate acestea, ruinarea formatiilor bogate si aducerea lor la o stare de mizerie nu poate sa fi devenit o regula a acestei perioade.

In realitate, saraciti sau nu, numerosi reprezentanti ai burgheziei isi unesc vocile cu cele ale categoriilor sociale mo­deste pentru a-i denunta pe "profitori" si pe "proaspetii imboga­titi", cei care in conceptia lor sunt detinatorii unor averi "imora­le". Fenomenul nu este nou, numai ca marile variatii de crestere si de scadere inregistrate de patrimonii din cauza conflictului si a crizei, accentueaza reactiile provocate de repunerea in discutie a eticii burgheze traditionale si hranesc o mentalitate care, in majoritatea tarilor ii va impinge pe reprezentantii bur­gheziei si ai claselor mijlocii spre miscarea extremista de dreapta, spre antisemitism si spre fascism.

Este oare posibil sa afirmam ca trebuie sa plasam intr-o opozitie fara nuante comportamentul ostentativ si practicile hedoniste ale unei minoritati apartinand marilor metropole euro­pene, beneficiare in exclusivitate ale acestor "ani de nebunie", cu masele de oameni simpli expusi vicisitudinilor acestei perioa­de si tinuti departe de distractiile de moment? Nimic nu ar putea avea un caracter mai caricatural. Nu toata Europa traieste in ritmul "jazz-ului" sau a charleston-ului debarasandu-se de constrangerile si tabuurile moralei traditionale. Chiar daca sunt tunse a la garconne si isi scurteaza fustele dupa ultima moda, nu toate femeile sunt gata sa urmeze exemplul subversiv al eroinelor lui Victor Margueritte (La Garconne, 1922) sau al lui Raymond Radiguet (Le Diable au corps, 1923). Chiar daca "furia de a trai" caracterizeaza mai ales o elita sociala, bucuria de a trai momentul dupa suferintele si nelinistile razboiului este un fenomen general care transcende categoriile si statutele sociale, iar aceasta se prelungeste mult timp dupa ce crahul de pe Wall Street va fi anuntat sfarsitul erei prosperitatii. Timpul cortegiilor de grevisti, al marsurilor foamei, al supelor pentru saraci, al raspandirii nazismului si fascismului nu este lipsit de o anumita ambianta lipsita de griji. Evident aceasta este mai vizibila si mai raspandita in deceniul de dupa razboi decat in timpul sumbrilor ani treizeci, dar ea nu dispare totusi complet odata cu acestia. in 1935, in perioada de reinarmare a Germaniei si a crizei etiopiene, intreaga Franta fredoneaza cantecul lui Paul Misraki Totul este bine, doamna marchiza popularizat de orchestra lui Ray Ventura, iar peste trei ani, in ajunul evenimen­telor de la München, Totul e vesel, care il va face cunoscut pe Charles Trenet in aproape intreaga Europa.