GUVERNAREA PERSONALA A LUI GEORGE AL III LEA. PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE

GUVERNAREA PERSONALA A LUI GEORGE AL III‑LEA. PIERDEREA COLONIILOR AMERICANE

I. Born and educated in this country, I glory in the name of Britain[1] De la aceste cuvinte si de la aceasta imprejurare, pe George al III‑lea il as­tepta o popularitate pe care n‑au cunoscut‑o nici­odata stramosii sai. Preferase sa scrie Britain in loc de England pentru a nu supara pe prietenii sai scotieni, dar de fapt era englez ca infatisare, ca maniere, ca limbaj si caracter. Hanovra nu mai era pentru el decat o amintire de familie. Se povesteste ca nu reusea sa gaseasca Electoratul pe harta. To­tusi, desi primii doi George, regi straini si grotesti, au avut domnii usoare, al treilea, infinit mai demn de stima, avea sa intre de mai multe ori in conflict cu poporul sau. Educat de parintele sau, Frederic, apoi de mama sa, printesa de Wales, in dispretul fata de nevolnicul sau bunic, fusese hranit cu doc­trinele expuse de Bolingbroke: 'Regele patriot tre­buie sa domneasca si sa guverneze. De ce ar asculta el de ordinele unui cabinet, de cateva mari familii, de un parlament, care nu reprezinta tara? Din contra, el trebuie sa devina campionul supusilor sai impotriva oligarhiilor. Ochii unui intreg popor sunt indreptati spre el, plini de admiratie si de dragoste'.

II. Aceasta doctrina, incitandu-l pe rege sa instau­reze o putere personala, il expunea la grave con­flicte cu parlamentul sau. Dar George al III‑lea se gandea ca, daca whigii dominasera Camera Comune­lor cumparand circumscriptii si voturi, ar putea si el sa faca jocul acesta tot asa de bine ca si dansii. Se stradui, asadar, sa infiinteze in tara un partid - 'Prietenii regelui' - si spera sa fie ajutat de noua stare de spirit a torylor. Squire‑ii provinciali si clergymen‑ii anglicani renuntasera, in cele din urma - dupa rasunatorul esec al lui Carol‑Eduard - la iacobitismul lor. Decat sa mai cedeze locul - asa cum faceau de la 1688 incoace, din fidelitate fata de o doctrina perimata - unui pumn de mari seniori whigi, sprijiniti pe oameni ai banului, toryi doreau sa devina de aici inainte un partid de guvernamant. Impotriva whigilor, dezbinati in urma unui prea lung monopol al puterii, regele s‑ar fi putut sprijini in mod util pe aceasta noua forma a torysmului. Dar caracterul sau excludea orice sorti de izbanda. Om cinstit, sot bun, auster, cast, 'fermierul Geor­ge' era vanitos, razbunator. 'Ceea ce nu uit nu iert', spunea el si avea o memorie prea buna. Din mo­mentul urcarii sale pe tron, razboiul, care marea prestigiul lui Pitt, ii displacu. Anglia avea un rege patriot, dar 'care se numea William, si nu George'. Atat de tare il ura George pe William, incat ar fi acceptat infrangerea externa daca i‑ar fi dat pri­lejul unei victorii interne. Chiar in primul sau dis­curs ar fi vrut sa vorbeasca despre 'acest razboi sangeros si costisitor' si a fost nevoie de toata auto­ritatea lui Pitt pentru a-l face sa accepte formula 'just si costisitor'.

III. Hotarat sa‑si aleaga singur ministrii, George al III‑lea avu pretentia sa impuna acestei tari ne­bune dupa Pitt pe lordul Bute, om integru, cinstit, dar prea putin facut pentru a guverna, despre care se zvonea ca ar fi fost amantul printesei vaduve de Wales. Huiduit de multimile din Londra, de doua ori indignate de a vedea idolul lor pus sub autori­tatea altuia, acest altul fiind scotian, Bute se dez­gusta repede. In focuri aprinse in semn de bucurie, cetatenii Londrei aruncau tartane, bonete, in sfarsit toate simbolurile Scotiei. Ministrul, inspaimantat, isi dadu demisia. Grenville, care-l inlocui, nu fu mai bine tratat de public. Cand se planse de necesitatea imprumuturilor impuse de razboi si intreba Camera unde ar putea gasi bani, teribilul Pitt, imitand glasul plangacios al lui Grenville, murmura refrenul unui cantec la moda: 'Dragutule pastor, spune‑mi unde' Grenville purta toata viata porecla de 'Dragutul pastor'. Un membru al Camerei Comunelor, Wil­kes, stralucit si spiritual pamfletar, criticand, in nu­marul 45 din North Britain, discursul tronului din 1763, fu arestat, la cererea regelui, in virtutea unui mandat in alb lansat 'impotriva oricarei persoane raspunzatoare de aceasta publicatie'. Arestarea se facuse in dispretul privilegiilor parlamentare. Curtile de justitie ii dadura castig de cauza lui Wilkes (care fu totusi expulzat in anul urmator de Camera Co­munelor si se refugie in Franta) si condamna pe secretarul de stat, pentru arestare arbitrara, la opt sute de livre daune‑interese. Londra fu iluminata sarbatoreste, pe toate casele stralucea cifra 45. Dupa dinastia Stuart, George al III‑lea isi dadu si el seama de necesitatea, fie si pentru cel mai patriot dintre regi, de a respecta libertatile traditionale ale en­glezilor.

IV. Evenimente mult mai grave aveau sa izbuc­neasca in colonii din pricina apararii libertatilor. In America cele treisprezece 'plantatii' formau acum un popor de trei milioane de locuitori, un popor prosper, dornic de independenta si care, putin cate putin, i‑a constrans pe guvernatorii regali sa lase pu­terea reala adunarilor locale. In aceasta lupta peri­petiile au fost cam aceleasi ca in Anglia. Adunarile au invins fiindca ele tineau baierile pungii. Dar coloniile fura silite sa se apere, in timpul razboiului de sapte ani, impotriva Canadei franceze. Trupele necesare in razboiul acesta au fost furnizate de me­tropola si tot ea a suportat cheltuielile de campanie. Dupa razboi a fost nevoie sa se mentina in America o forta permanenta de zece mii de oameni, care sa faca fata unei posibile revolte a canadienilor fran­cezi. Grenville propuse ca o treime din suma nece­sara pentru intretinerea acestei armate sa fie per­ceputa in colonii sub forma taxelor de timbru. Ma­sura nu era monstruos de nedreapta, dar americanii, ca toti contribuabilii, detestau impozitele si gasira sprijin in aceasta chestiune pana si in metropola. 'Nici o taxa fara reprezentare' fusese, incepand din evul mediu, una din maximele politice permanente ale Angliei. Or, in parlamentul din Westminster, coloniile nu erau reprezentate. E adevarat ca cea mai mare parte din marile orase engleze nu aveau nici ele deputati; dar cel putin toate 'interesele' engleze gaseau acolo un purtator de cuvant, ceea ce nu era cazul pentru interesele coloniale decat pe o cale mult prea ocolita.

V. De altminteri, in favoarea punctului de ve­dere colonial existau si alte argumente. Coloniile contribuisera la prosperitatea comertului englez; ele fusesera exploatate dupa principiile mercanti­lismului, adica in interesul natiunii‑mame. Doctrina mercantilista cerea de la fiecare colonie: 1. sa pri­measca si sa expedieze marfurile pe vasele construite in Anglia sau in colonii (Actul de Navigatie); 2. co­mertul colonial sa treaca prin porturile engleze, chiar daca marfurile colonistilor s‑ar fi putut plasa la preturi mai bune in Franta si in Olanda; 3. sa fie interzisa construirea in colonii a unor uzine care ar putea concura cele din Anglia. Pitt insusi decla­rase ca 'daca America ar fabrica un singur fir de lana, o singura potcoava, ar intesa‑o cu soldati'. La taxele directe votate de Adunari, trebuia sa se adauge, asadar, pentru a calcula contributia reala a coloniilor la veniturile regatului, profiturile indus­triasilor si comerciantilor englezi, impozabili si ei.

VI. Sistemul mercantilist putea, la rigoare, sa fie suportat de coloniile din sud; acestea cultivau tutun si alte produse pe care Anglia trebuia sa le cum­pere; ele obtineau astfel aur, care le ingaduia sa dobandeasca la randul lor produsele manufacturate pe care le trimitea metropola. Regimul acesta era, dimpotriva, insuportabil pentru coloniile din nord, ale caror produse nu erau complimentare, ci riva­lizau cu cele din Anglia. Aici e cauza imediata a razboiului de independenta americana. Englezii soco­tisera pana atunci coloniile ca un plasament imediat remuneratoriu. Nici unul dintre ei nu concepuse ideea unui imperiu. Or, cucerirea Canadei nu putea 'sa renteze'. Pitt dobandise teritoriul acesta cu toata impotrivirea unor spirite meschine care 'in virtutea ideii de comert vand tot ce pot, pana si onoarea, adevarul si constiinta'. Mercantilistii, incapabili sa accepte, ba nici macar sa‑si imagineze o colonie care, departe de a fi o sursa de venituri, sa devina pentru Anglia pricina unor cheltuieli, gasira cu cale sa sileasca vechile colonii sa sustina cheltuielile nou­lui imperiu. Nu mai putin egoiste decat metropola, acestea voiau sa participe la avantajele imperiului, dar nu la cheltuielile sale. Un impozit asupra melasei ii indarji pe distilatorii americani, care vindeau romul lor indienilor. Apoi Starnp Act, statornicind un drept de timbru, indrepta spre casieriile fiscu­lui putinul aur pe care-l posedau coloniile si facu imposibil comertul lor.

VII. La inceputul lui 1766, interveni Pitt. Dupa retragerea sa, se instalase la Bath, fiind atat de chinuit de guta incat nu mai era bun de nimic. Desi nu mai putea merge fara carje, nici sa tina furculita la masa, nici sa scrie citet, veni in momentul dis­cursului tronului sa recomande 'suprimarea taxei'. Dupa parerea sa, Anglia nu avea nici un drept sa pretinda taxe coloniilor. 'Ni se spune ca ceea ce face America e o rebeliune - declara el -; va raspund ca ma bucura impotrivirea Americii Intr‑o asemenea lupta ma tem mai curand de victorie decat de infrangere. America, daca ar cadea in lupta, ar cadea ca Samson: s‑ar apuca de coloanele templului si ar darama o data cu ele si constitutia Americanii nu au actionat totdeauna cu prudenta, dar nedrep­tatea ce li s‑a facut i‑a impins la nebunie. Ii veti pedepsi oare pentru nebunia ai carei autori sunteti voi?' Actul fu anulat si George al III‑lea trebui, impotriva vointei sale, sa ofere guvernul lui Pitt. Cand infirmul acesta se prezenta regelui, era din nou omul cel mai puternic si idolul regatului. Dar o greseala, un gest, un cuvant sunt de ajuns pentru a pierde favoarea poporului. Pitt, pe jumatate ne­bun din cauza durerilor fizice, parasi Camera Co­munelor si lua titlul de conte de Chatham. Cand se aflase ca accepta ministeriatul, multimea se pre­gatise sa ilumineze sarbatoreste Londra; cand se raspandi vestea ca trece in Camera Lorzilor, se re­nunta la iluminatie. Era absurd sa se spuna ca Pitt a tradat. A trece din Camera Comunelor in Camera superioara nu era o crima; dar pentru marele Commoner era o greseala. Poate ca Chatham ar fi putut invinge opozitia si sa‑si recucereasca popularitatea, daca n‑ar fi fost sleit de puteri, dar boala il aduse intr‑o asemenea stare nervoasa incat deveni inaccesibil. In zadar ii trimise regele emisari: ei dadura peste un nebun care nu facea altceva decat sa ame­ninte cu carja. Un rege incapatanat, un cabinet de­capitat, un premier paralizat, iata ce a fost timp de cateva luni guvernarea Angliei.

VIII. Lordul North, care a acceptat in 1770, in calitate de prim‑ministru, sa acopere guvernarea personala a lui George al III‑lea, avea cinismul lui Walpole fara sa aiba nici intelepciunea si nici vi­goarea sa. In afacerea coloniilor, regele ceda de fapt si suprima legea timbrului, dar mentinu, pentru a salva principiul, cateva drepturi foarte reduse asu­pra unor articole secundare ca sticla si ceaiul. Aceasta insemna sa nu‑i cunosti pe colonisti. Multi dintre ei pastrasera spiritul violent de disidenta al stramosilor lor; tocmai 'principiul' nu-l puteau ad­mite. In sfarsit, cu majoritate de un vot, cabinetul North hotari sa nu mentina decat o singura taxa, aceea asupra ceaiului. Pentru o biata suma de saisprezece mii de lire, Anglia pierdu un imperiu. Intrucat americanii refuzasera sa cumpere ceai, daca trebuia taxat, Compania Indiilor Orientale, care avea stocuri imense, primi ordin sa trimita o nava in­carcata cu ceai la Boston. Afacerea s‑ar mai fi putut aranja daca vanzarea ceaiului ar fi fost incredintata negustorilor obisnuiti, dar compania voi sa-l vanda direct consumatorilor. Ea ii jigni astfel pe comer­cianti, dupa cum ii starni pe oamenii liberi. Preveniti de prietenii lor din Londra, protestantii americani, deghizati in indieni, dadura navala pe nava si arun­cara in mare lazile de ceai. Actul acesta de rebeliune atrase dupa sine represalii, si teama de a le vedea extinzandu‑se impinse coloniile sa se uneasca in ve­derea rezistentei. Un astfel de conflict nu putea duce decat la razboi, si peste un an si jumatate de la afacerea din Boston incepura ostilitatile. Un Covenant solemn ii coaliza pe colonisti, asa cum se unisera odinioara presbiterienii scotieni. De altfel, erau departe de a fi unanimi. Din sapte sute de mii de barbati de varsta militara, numai a opta parte se inrola in armata. In nici o batalie Washington nu a avut sub comanda sa mai mult de douazeci de mii de oameni. Aristocratia din Virginia, oamenii de rand si clasele mijlocii se declarara pentru rezistenta, dar fermierii bogati si cei mai ponderati liberi‑profesionisti ramasera loialisti.

IX. Toti expertii erau de parere ca in scurt timp colonistii vor fi invinsi. 'N‑aveau nici un oras for­tificat, nici un regiment disciplinat, nici un vas de razboi, n‑aveau credite. Nici din punct de vedere financiar, nici din punct de vedere militar nu erau pregatiti ca sa sustina un razboi impotriva Angliei si, in afara de aceasta, daca ea inceta sa‑i mai ocro­teasca, aveau sa fie expusi unor atacuri din partea tuturor puterilor maritime din lume Americanii - spuneau expertii - sunt un popor slab care tre­buie sa fie ocrotit timp de inca vreo cateva secole de o putere navala'. Poate ca, in pofida geniului lui Washington, ar fi fost intr‑adevar batuti daca Franta, fericita de prilejul care i se oferea de a se razbuna impotriva tratatului din 1763 si stimulata de entuziasmul public, nu i‑ar fi sustinut. Pentru monarhia franceza interventia aceasta a fost un act nesabuit; a desavarsit ruina ei financiara; le‑a oferit tuturor francezilor imaginea unei republici victo­rioase si i‑a invatat limbajul democratic. In Anglia interventia Frantei a transformat natura conflictu­lui. Pitt, pe moarte, simti trezindu‑se in el ura im­potriva casei de Bourbon si veni in parlament sa pronunte cel mai dramatic discurs din istorie. Totul a fost zadarnic. Flota franceza, refacuta de Choiseul, domina marea. Bailivul de Suffren, amiralii de Grasse, de La Motte‑Picquet, d'Estaing au repurtat victorie dupa victorie. Succesul militar al americani­lor a fost determinat de o lupta navala, lupta de la Chesapeake.

X. Cand lordul North a aflat de capitularea de la Yorktown a generalului englez Cornwallis si a in­tregii sale armate, s‑a clatinat ca un om lovit de un glonte: 'O, Dumnezeule - rosti el -, totul s‑a sfarsit'. Opinia publica engleza, dezamagita, dorea sa se recunoasca independenta coloniilor. Parlamen­tul insusi, desi alcatuit din protejatii regelui, il pa­rasi. In 1780, John Dunning[2] a obtinut majoritatea in Camera Comunelor in favoarea unei motiuni in care se declara ca 'influenta coroanei a crescut, mai creste inca, si ar trebui micsorata'. Tentativa pu­terii personale a lui George al IlI‑lea se termina cu un dezastru. Irlanda, gata si ea sa se revolte, a tre­buit calmata, acordandu‑se parlamentului din Du­blin o completa independenta legislativa. Parlament de altfel ciudat alcatuit, din care catolicii fusesera exclusi si saizeci de locuri erau ocupate de trei familii. In Anglia, chiar si marile orase protestau impotriva sistemului arhaic de arondare a 'burgu­rilor' care le lipsea de reprezentanti. Esecul din America slabi guvernul. La inceputul lui noiembrie 1782, lordul North nu mai avea decat o majoritate de un vot. In 1783 trebui sa‑si dea demisia, cu toate ca regele era departe de a dori sa renunte la el. Regele se vazu silit sa apeleze la dusmanii sai, whigii, ai caror sefi erau Rockingham, Burke, Shelburne si tanarul fiu al lordului Holland, Charles‑James Fox. Admirabil inzestrat, mare orator si mare om de litere, prieten fermecator si generos, Fox adauga la aceste calitati unele defecte si vicii care l‑au impiedicat sa guverneze vreodata in Anglia. Tatal sau, un cinic, facuse din el cu buna stiinta un jucator si un libertin, ceea ce l-a determinat pe vir­tuosul George al IlI‑lea sa-l tina la distanta. Violenta zelului sau in favoarea insurgentilor americani sau irlandezi mergea pana la a dori infrangerea patriei sale. Totdeauna plin de datorii, totdeauna bogat in prieteni, trecand de la masa de joc de la Brooks la Teocrit sau la Virgiliu, era un barbat adorat, dar nu stimat. El si Shelburne au negociat pacea prin care s‑a pus capat acestui razboi nenorocit.

XI. Tarile europene Spania, Olanda si chiar Rusia s‑au declarat impotriva Angliei, dar aceasta a gasit in Rodney un mare amiral si, cu tot asediul franco‑spaniol, a putut sa salveze Gibraltarul. Pacea de la Versailles (1783) a constituit cu toate acestea o fru­moasa revansa pentru Franta asupra tratatului de la Paris, iar pentru Anglia a fost o pace umilitoare. Ea recunostea independenta coloniilor americane, restituia Spaniei Minorca, Frantei Saint‑Pierre si Miquelon, Santa‑Lucia, Tobago, Goreea si Senegalul. 'Soarele gloriei engleze a apus', spunea tanarul fiu al lui Chatham, William Pitt, si multi oameni de seama de atunci erau de parere ca s‑a terminat cu Anglia. In interior Anglia parea in descompunere; sistemul parlamentar devenise tiranic, corupt, ne­putincios; guvernarea personala dusese la dezastru. Nimeni nu‑si putea inchipui atunci ca Anglia va iesi victorioasa in 1815.

XII. Consecintele imediate ale razboiului cu Ame­rica au fost grave: a) Anglia prinse o ura profunda impotriva monarhiei franceze si‑i dorea pieirea; banii englezilor vor juca un mare rol in pregatirea revolutiei franceze, b) Cele doua mari democratii anglo‑saxone se vazura despartite si, pentru o vre­me, ostile. Multi istorici sunt de parere ca a fost o intamplare fericita, deoarece nici o minte omeneasca n‑ar fi fost capabila sa conduca o asemenea popu­latie si la o astfel de distanta. E adevarat, dar se poate concepe si ca Statele Unite sa faca parte dintr‑un Commonwealth britanic si sa exercite acolo o influenta preponderenta. O atare solutie ar fi fost poate mai favorabila pentru pacea vechiului con­tinent? c) Deoarece comertul Angliei cu Statele Unite, departe de a se micsora, se mari a doua zi dupa Tratatul de la Versailles, numerosi comercianti englezi incepura sa se intrebe daca posesiunea unui imperiu colonial era intr‑adevar de dorit, d) In sfarsit, pierderea Americii facu din India (care fusese aparata cu curaj, in timpul razboiului, de catre Warren Hastings) centrul vital al comertului en­glez si unul dintre cele mai importante elemente ale politicii externe a tarii.

XIII. E probabil ca infrangerile suferite de en­glezi in America au salvat monarhia constitutionala din Anglia. Daca regele si Camera sa incomparabila ar fi repurtat o victorie, s‑ar fi mentinut guverna­rea personala, si aceasta ar fi dus, ca in Franta, la un conflict revolutionar. Dar esecul militar a grabit caderea lordului North, iar dupa el Anglia nu va mai avea guverne care sa raspunda numai in fata regelui. Cabinetele se vor naste si vor cadea din vointa majoritatii Camerei Comunelor. O combina­tie Fox‑North, alianta imorala, a durat scurta vre­me. Tanarul Pitt, al doilea fiu al lui Chatham, care se aratase la douazeci si unu de ani 'nu numai ca o aschie care nu sare departe de trunchi, ci trunchiul insusi', avea sa redea guvernarii parlamentare pres­tigiul pierdut. Educat din copilarie de tatal sau, el isi facu intrarea in Camera Comunelor intr‑un mod atat de stralucit ca a si inceput sa se vorbeasca in legatura cu el de cele mai inalte functii. In contrast cu Fox, el aparea, cu toata tineretea sa, de o dem­nitate si o prudenta minunate. De la marele Cha­tham, Pitt mostenise o cinste ireprosabila si o auto­ritate irezistibila. Desi i se ofereau tot felul de si­necure, el stiu sa ramana sarac. Cand, cu toata impo­trivirea whigilor, regele il facu pe Pitt (atunci in varsta de douazeci si patru de ani) prim‑ministru, prestigiul sefului de guvern intuneca in scurta vre­me prestigiul suveranului. Pitt avea sa guverneze Anglia fara intrerupere mai bine de douazeci de ani si sa aduca in viata politica o noua si pretioasa ca­litate: puritatea.

XIV. De n‑ar fi staruit amintirea lui Chatham, ar fi fost poate de neconceput aceasta preluare a pu­terii de catre un adolescent. Dar virtutile per­sonale ale lui Pitt ar fi fost de ajuns s‑o justifice. La douazeci si patru de ani avea intelepciunea unui om matur. El a facut din tory un adevarat partid, independent de coroana, avand fondurile sale elec­torale, targurile si programul sau: 'Pace, economii, reforme'. El a redat functiei de prim‑ministru forta si prestigiul cu care o inzestrase Walpole. S‑a stra­duit sa taie whigilor sprijinul acordat de moneyed men. A combatut coruptia, a adjudecat imprumutu­rile celor mai puternici licitanti si a stavilit cresterea datoriei publice prin infiintarea unei case de amorti­zare. Bugetele lui sunt si astazi citate ca modele de ingeniozitate. Reforma sistemului electoral i‑a reusit mai putin. Camera Comunelor, era evident, nu mai reprezenta tara. Pitt a propus o reforma moderata. El a voit sa repartizeze saptezeci si doua de locuri Londrei si comitatelor celor mai mari, aceste locuri fiind obtinute prin desfiintarea targurilor fara alega­tori. Dar un astfel de proiect leza prea multe in­terese; a fost respins. Pitt guvernase pana atunci fara majoritate. La alegerile din 1784 ii invinse (in parte multumita aurului magnatilor anglo‑indieni) pe Fox si prietenii sai, care au cazut cu zecile si au fost supranumiti, in amintirea Cartii Martirilor lui Fox: martirii lui Fox. Adversarii lui Pitt au crezut ca‑i pierdut atunci cand regele George al III‑lea a inceput sa dea semne evidente de nebunie. Cand suveranul a ajuns sa ia copacii din parc drept regele Prusiei, a trebuit sa se numeasca un regent. Printul de Wales il prefera pe Fox lui Pitt. Din fericire pentru acesta din urma, nebunia regelui era ciclica, si suveranul incepuse sa‑si revina cand s‑a produs evenimentul despre care s‑a spus ca a fost cel mai important din istoria Angliei secolului al XVIII‑lea: caderea Bastiliei.