Plutarh, Vieti paralele - o posibila comparatie a lumii grecesti cu cea romana

Plutarh, Vieti paralele - o posibila comparatie a lumii grecesti cu cea romana

despre Theseus

"Iar dupa moartea lui Aigeus, punandu-si in minte un mare si minunat lucru, Theseus a pus sa locuiasca laolalta, intr-o singura cetate, pe toti locuitorii Atticii, si a facut astfel sa se arate ca-s un singur popor al unei singure cetati aceia care pana atunci traiau imprastiati si nu puteau fi chemati spre a hotari ceea ce-i de folos pentru toti indeobste, ba uneori traiau chiar in dezbinare si se razboiau unii cu altii. Mergand el deci, pe la fiecare, a incercat sa-I convinga sa primeasca planul lui, dupa asezari si neamuri, si in timp ce oamenii de rand si saracii primeau repede chemarea lui, el propunea celor cu trecere o constitutie fara rege si un regim democratic, in care el avea sa fie numai comandant in razboi si straja legilor, iar celorlalti avea sa le dea tuturor egalitatea in drepturi. Pe unii I-a convins, iar cei care se temeau de puterea lui, care era mare, si de curajul lui au gasit ca-i mai bine sa cada la invoiala prin convingere decat constransi.

Desfiintand deci pritaneele si sfaturile si slujbele care erau pe la fiecare, a facut un singur pritaneu de obste pentru toti aici, si un sfat unde se ridica acum cetatea si a numit cetatea Atena si a facut din Panathenee sarbatoare obsteasca, in care se aduc jertfe.

A intemeiat si sarbatoarea Metoikiilor, in care se aduc jertfe in a saisprezecea zi a lunii Hecatombaion, pe care o praznuiesc si acum.

Si desfiintand regalitatea, asa cum fagaduise, a inceput sa impodobeasca cetatea, incepand cu zeii, caci, intreband oracolul de la Delphi, I-a venit un raspuns in privinta cetatii, care suna astfel:

Theseus al lui Aigeus, urmas al Pittheidei,

Multor cetati tatal meu le-a asezat

Sfarsitul destinului in cetatea voastra,

Dar tu nu te zbuciuma inlauntrul sufletului tau,

Caci tu vei pluti usor pe marea framantata.

Se istoriseste ca oracolul acesta l-a rostit mai in urma si Sibylla cu privire la cetate, zicand:

Ca un burduf vei pluti, dar nu ti-e dat sa te scufunzi."

(Plutarh, Vieti paralele, vol. I, pg. 31)

"Si dorind ca cetatea sa creasca si mai mult, Theseus a inceput sa-i cheme pe toti strainii, dandu-le drepturi egale cu ale atenienilor; se spune ca chemarea Veniti aici toate popoarele a fost crainicita de Theseus, cand a voit sa stranga laolalta toate noroadele Helladei.

Totusi n-a pierdut din vedere ca democratia ateniana era fara randuiala si amestecata din pricina multimii necalauzite care se revarsa necurmat, ci el cel dintai a ales de o parte pe eupatrizi, pe geomori si pe demiurgi, iar eupatrizilor le-a harazit sa aiba in grija cinstirea zeilor, sa dea conducatorii cetatii si sa fie dacali ai leghilor si calauze in cele sfinte si neprihanite si I-a pus astfel cam pe picior de egalitate cu ceilalti cetateni, deoarece eupatrizii pareau ca se disting prin faima, geomorii prin folosul muncii lor, iar demiurgii prin multimea lor.

Cat despre faptul ca el cel dintai a inclinat catre popor, dupa cum spune Aristoteles, si a dat la o parte monarhia, se pare ca o marturiseste si Homer in Catalogul Corabiilor, caci numai pe atenieni ii numeste popor.

A batut si moneda, punand sa se faca pe ea capul unui bou, fie in amintirea taurului de la Marathon, fie in amintirea lui Tauros, comandantul oastei lui Minos, fie ca chema pe cetateni la plugarie. De la el se spune ca se trag cuvintele: suta de boi si zecile de boi. Si unind trainic Megara cu Attica, a ridicat faimoasa coloana in Isthm, care despartea cele doua tari, scriind o inscriptie in doua trimetre, dintre care pe unul l-a scris pe partea dinspre rasarit. Acest vers glasuia asa: Aici nu-I Peloponesul, ci Ionia. Iar celalalt era spre apus si glasuia asa: Aici este Peloponesul, nu Ionia.

A intemeiat el cel dintai jocuri, imitand pe Heracles si avand ambitia ca elenii sa sarbatoreasca jocurile olympice in cinstea lui Zeus, datorita lui Heracles, dar sa sarbatoreasca si jocurile isthmice, in cinstea lui Poseidon, datorite siesi. Caci jocurile intemeiate in cinstea lui Melikertes tot acolo se sarbatoreau, mai mult noaptea si aveau mai mult randuielile unor mistere decat ale unui spectacol si adunari obstesti.

A oranduit deci si a statornicit pentru corintieni sa dea un loc de frunte atenienilor, care vor veni la jocurile din Isthm, atat cat ar ocupa panza intinsa a corabiei pe care au venit. Acestea le istorisesc Hellanicos si Andron din Halicarnassos."

(ibidem, vol. I, pg. 32)

despre Romulus

"Dar povestea care merita cea mai mare crezare si pe care o adopta cei mai multi autori este aceea ale carei puncte principale le-a facut cunoscute elenilor Diocles Peparethios, pe care l-a urmat si Fabius Pictor in cele mai multe privinte. Bineinteles ca si in privinta acestei povestiri s-au iscat deosebiri de pareri. Dar, in general, firul povestirii curge dupa cum urmeaza:

Mostenirea tronului regilor care au domnit in Alba a ajuns la doi frati: Numitor si Amulius. Amulius a impartit toate lucruirle in doua si de o parte a pus domnia, iar in cealalta parte a pus bogatiile si aurul adus din Troia, iar Numitor si-a ales domnia. Avand deci Amulius bogatiile si, cu ajutorul lor, dobandind o putere mai mare decat numitor, I-a luat usor domnia lui Numitor, dar temandu-se ca nu cumva fiica lui Numitor sa aiba copii, a facut-o preoteasa a Vestei, ca sa traiasca mereu necasatorita si fecioara. Unii spun ca fata se numea Ilia, iar altii Rhea, iar altii Silvia.

Nu dupa mult timp se dovedeste ca Silvia este insarcinata, calcand legea pe care trebuiau s-o pazeasca vestalele. Fiica regelui, numita Antho, rugand pe tatal sau, a facut in asa fel ca Silvia sa nu sufere grozaviile pedepsei. Silvia a fost aruncata in temnita si silita sa-si duca viata izolata de lume, pentru ca nu cumva sa nasca fara sa stie Amulius. Silvia a nascut doi baieti peste fire de voinici si de frumosi. De aceea, Amulius, fiind cuprins si mai tare de teama, a poruncit unui slujitor sa-i ia si sa-I arunce. Unii spun ca slujitorul se numea Faustulus, iar altii zic ca Faustulus se numea, nu cel care i-a aruncat, ci cel care i-a luat la el. Punand deci slujitorul pruncii intr-o albie, a coborat la rau ca sa-i dea pe garla, dar vazand raul revarsandu-se in valuri mari si curgand cu repeziciune, s-a temut sa se apropie de apa si, punand albia langa malul raului, a plecat. Dar raul tot revarsandu-se, valurile au luat albia si, purtand-o usor, au dus-o pe un loc ses si nisipos, pe care astazi il numesc Germalus, iar in vechime il numeau Germanum, pentru ca romanii pe frati ii numesc si germani.

Era insa in apropiere un smochin salbatic, pe care-l numesc Ruminal, fie in amintirea lui Romulus, dupa cum cred multi autori, fie ca rumegatoarele se odihneau aici, la umbra, dupa ce au pascut, fie din pricina ca aici au fost alaptati gemenii, pentru ca romanii de demult numeau tata ruma si, api, sub numele de Rumilia ei cinstesc o zeita pe care o cred ocrotitoare a hranei pruncilor si-i aduc sacrificii fara vin si-i fac libatii cu lapte. Aici se spune ca au fost lasati pruncii si a avenit lupoaica sa-I alapteze si a avenit si o pasare, numita ghionoaie, aducandu-le de mancare si pazindu-i. Lupul si ghionoaia sunt socotite vietatile lui Marte. Dar pe ghionoaie, latinii o cinstesc si o venereaza in chip deosebit. De aceea a si gasit crezare mama gemenilor cand a spus ca I-a facut cu Marte."

(ibidem, vol.I, pg. 57)

"Iar Romulus ingropand pe Remus in Remorium si odata cu el si pe cei care-i crescusera, a umplut cetatea cu oameni, chemand din Etruria niste oameni ca sa-l calauzeasca in toate dupa anumite datini si scrieri sfinte si sa-l invete, ca si cand l-ar fi initiat intr-un mister. Astfel, s-a sapat un sant care inconjoara Comitium de astazi, iar inceputurile tuturor lucrurilor de care se foloseau dupa lege, fiindca erau bune, iar dupa natura, fiindca erau necesare, le-au asezat aici. Apoi, fiecare aducea cate putin pamant din locul de unde venea si-l arunca si-l amesteca aici. Si santul acesta il numesc cu acelasi nume cu care numesc Olympul, si anume mundus.

Apoi in jurul lui ca centru, in forma de cerc, au tras marginile cetatii. Iar intemeietorul cetatii, punand sub plug un brazdar de bronz si injugand un bou si o vaca, mana vitele si trage o brazda adanca de jur imprejurul hotarelor, iar cei care-l urmeaza au sarcina de a zvarli inauntru brazdele pe care le rastoarna plugul, pentru ca sa nu se mai vada afara nici o brazda rasturnata. Cu o linie ei despart zidul si zidul se numeste, prescurtat, pomoerium, care inseamna inapoia zidului sau dupa zid. Iar unde se gandesc ei sa faca o poarta, iau brazdarul de la plug si, ridicand plugul in sus, intrerup brazda. De aceea, ei socotesc ca intreg zidul este sfant, in afara de porti, caci daca le-ar fi socotit sfinte, n-ar fi putut sa primeasca sau sa scoata pe poarta lucruri necesare, dar necurate, fara sa manie zeii."

(ibidem, vol. I, pg. 64)

paralela intre Theseus si Romulus

"Theseus, fara sa sufere el insusi nimic, a pornit impotriva talharilor pentru altii, pe cand Romulus si Remus, atat timp cat na-u suferit ei insisi nici un rau, din partea tiranului, nu luau in seama nedreptatile la care erau supusi toti ceilalti. Si daca este un mare lucru ca Romulus a fost ranit cand lupta impotriva sabinilor, ca a ucis pe Acro si ca a pus mana pe multi dusmani in lupta, cu aceste fapte pot fi puse in fata lupta impotriva centaurilor si batalia cu amazoanele."

(Vieti paralele, vol. I, pg. 87)

"Si daca se cuvine sa nu se puna toate nenorocirile lor pe seama unui zeu, apoi trebuie sa se caute, la origine, deosebirile de caracter si de temperament, atunci nimeni nu poate sa-i absolve de o furie nejudecata si de o manie grabita si nechibzuita de care a dat dovada Romulus fata de fratele sau, iar Theseus fata de fiul sau. Dar motivul care a pus in miscare mania il dezvinovateste mai mult pe cel care s-a maniat dintr-o pricina mai mare, care l-a lovit parca greu. Astfel, nimeni nu s-ar fi asteptat ca ratiunea lui Romulus sa cada prada unei astfel de patimi, tocmai pe cand el se pregatea si chibzuia asupra trebilor obstesti, in clipa cand a izbucnit cearta cu fratele sau. Pe Theseus l-au ridicat impotriva fiului sau dragostea si gelozia si invinuirile sotiei sale, lucurir de care foarte putini oameni au scapat. Dar ceea ce este mai de seama, mania lui Romulus a trecut la actiune si la o fapta care a avut un sfarsit nenorocit, pe cand mania lui Theseus a ajuns numai pana la cearta si injuraturi si blesteme batranesti, iar de rest se pare ca tanarul a avut noroc. Incat, in aceasta privinta, s-ar putea da lui Theseus votul superioritatii."

(ibidem, vol. I, pg. 88)

despre Lycurg

"A doua si cea mai indrazneata fapta politica a lui Lycurg este impartirea pamantului. Intr-adevar, fiind o infricosatoare neegalitate intre cetateni, in timp ce multi saraci si nevoiasi se revarsau amenintator in cetate, iar bogatia curgea numai in mainile catorva, Lycurg, voind sa izgoneasca din cetate violenta si pizma si rautatea si viata de risipa si cele doua rele ale randuielii cetatii, care erau mai vechi si mai grele, si anume bogatia si saracia, a convins pe cetateni sa socoteasca tot pamantul la un loc si sa-l imparta de la inceput si sa duca intre ei o viata de egalitate, avand cu totii ogoare la fel de mari, iar locul de cinste sa-l dea virtutii, gandind ca pricina de dezbinare si inegalitate nu va fi intre ei, decat aceea pe care o hotarniceste dojana faptelor urate si lauda celor bune. Lycurg, adaugand vorbei fapta, a impartit pamantul Laconiei in trei mii de loturi, pe care le-a dat periecilor, iar pamantul care tinea de cetatea Sparta l-a impartit in noua mii de loturi, caci atatia erau cetatenii Spartei. .

Iar lotul de pamant era atat de mare, incat putea sa aduca un venit de saptezeci de medimne de orz pentru un barbat si douasprezece pentru sotia lui si, la fel, o cantitate de lichide, caci el le socotea ca le este de ajuns atata, deoarece aveau nevoie de hrana doar spre a-si pastra bunastarea si sanatatea, dar pentru nimic altceva."

(ibidem, vol. I, pg. 114)

"Legi scrise, Lycurg n-a dat, ci numai una din rhetre are chip de lege. Caci el socotea ca daca cele mai insemnate si mai puterncie masuri care conbtribuie la fericirea si la sporirea cetatii sunt bine implantate in moravurile si deprinderile cetatenilor, raman neclintite si bine temeinicite, de vreme ce deprinderea este o legatura mai puternica decat constrangerea, deprinderea pe care o statorniceste la cei tineri educatia fiind, pentru fiecare din ei, un adevarat legiuitor."

(ibidem, vol. I, pg. 119)

despre Numa

"Astfel deci Numai, socotind ca nu e lucru mic si nici usor sa puna stapanire pe un popor cuprins de mare exaltare si atatare si sa-l aduca in buna randuiala la pace, s-a folosit de ajutorul zeilor, recurgand la jertfe si ceremonii religioase si dansuri, pe care el insusi le-a sarbatorit si le-a oranduit si care , pe langa ca erau marete, se desfasurau si cu farmec si cu placuta omenie, izbutind astfel sa conduca multimea si sa-i potoleasca inflacararea si dorinta de razboi. Au fost imprejurari cand Numai vestea poporului unele semne infricosatoare din partea zeilor si aratari nemaivazute de daimoni si glasuri rostind cuvinte rau prevestitoare, si izbutind astfel sa supuna poporul si sa-i inmoaie infumurarea prin teama superstitioasa de zei.

De aceea intelepciunea si invatatura lui Numai i-au adus si mai multa faima ca statuse de vorba cu Pythagoras. Caci o mare parte din filozofie, pentru Pythagoras, si o mare parte din politica, pentru Numai, o constituia lucrarea si consfatuirea cu divinitatea."

(ibidem, vol. I, pg. 159)

paralela intre Lycurg si Numa

"Indeobste, se vede lamurit ca amandoi au indrumat multimea cetatenilor spre stapanire de sine si intelepciune, iar dintre celelalte virtuti unuia I-a placut mai mult barbatia, iar celuilalt dreptatea, fara numai daca, pe Zeus, fata de firea sau traditia fiecaruia dintre cele doua sisteme politice, care erau deosebite, nu era nevoie si de o procedare deosebita. Astfel, nici Numai n-a desfiintat razboiul din pricina lasitatii, ci numai cu scopul de a nu savarsi nedreptati, nici Lycurg n-a facut pe cetateni razboinici pentru a savarsi nedreptati, ci pentru a nu suferi nedreptati.

Amandoi indepartand deci excesele si implinins lipsurile starii de fata, in privinta cetatenilor au fost siliti sa aduca mari schimbari. Si, desigur, in ceea ce priveste randuiala si regimul constitutiilor, constitutia lui Numai era curat populara si proteguitoare a multimii, deoarece el a facut un popor amestecat si pestrit din aurari si flautisti si curelari, pe cand constitutia lui Lycurg este austera si aristocratica, deoarece lasa, ca necurate, mestesugurile populare in mainile periecilor si ale sclavilor, iar pe cetateni I-a strans la scut si la lance, facandu-i mesteri in razboi si slujitori ai lui Ares, care nu mai stiau si nu se mai pregateau pentru nimic altceva decat sa se supuna stapanitorilor si sa infranga pe dusmani. Astfel, oamenilor liberi nu le era ingaduit cautarea castigului de bani, pentru ca sa fie cu totul si odata pentru totdeauna liberi, ci chiverniseala banilor era data sclavilor si hilotilor, asa cum le era data si slujirea mesei si a mancarurilor."

(ibidem, vol. I, pg. 177)

"Numai n-a facut nici o astfel de osebire, ci a pus capat dorintelor de castig prin razboaie, dar celelalte castiguri de bani nu le-a oprit si nici n-a nivelat o astfel de deosebire intre cetateni si a ingaduit sa se inainteze cu bogatia pana la culme si nu s-a sinchisat de multa saracie care se strecura si se strangea in cetate, desi trebuia sa se impotriveasca poftei nesaturate de la inceput, indata, cand nu era inca multa si mare neegalitate intre cetateni, ci cand isi duceau viata la fel si nu erau departe unul de altul in bogatie, asa cum a facut Lycurg. Numai trebuia sa ia seama la neajunsurile care decurg din lacomie, care nu erau mici, ci care au fost samanta si inceputul celor mai multe si mai mari rele, care s-au abatut asupra Romei.

Iar impartirea pamantului, dupa cate socotesc eu, nu-l face vrednic de dojana nici pe Lycurg, pentru ca a facut-o, nici pe Numai, pentru ca n-a facut-o. Intr-adevar, unuia I-a adus asezare si crepida constitutiei egalitatea insasi, iar pe celalalt - impartirea pamantului fiind proaspata - nimic nu l-a impins sa puna la cale alta impartire si nici sa se atinga de prima impartire, care dainuia in tara, asa cum se pare."

(ibidem, vol. I, pg. 178)

despre Solon

"Iar cele ce spun autorii mai tineri, cum ca atenienii, ascunzand rautatile lucruirlor prin cuvinte cuviincioase si blande, le dezmiarda cu multa cuviinta, numind prostituatele prietene, si impozitele contributii, pe paznicii cetatilor straji, iar inchisoarea casa, a fost, dupa cat se pare, un siretlic nascocit de Solon, care a numit taierea datoriilor seisahtheia. Solon a luat intr-adevar mai intai aceasta masura, scriind o lege care prevedea ca datoriile de fata se iarta, iar pe viitor nimeni nu mai are voie sa dea bani cu imprumut luand drept chezasie persoana datornicului.

Totusi, unii, printre care este si Androtion, spun ca saracii l-au iubit pe Solon, nu fiindca le anulase datoriile, ci fiindca fusesera usurati prin micsorarea dobanzilor si ca au numit aceasta masura omeneasca si cresterea masurilor si valoarea banilor fixata odata cu asta, seisahtheia. Intr-adevar, Solon a ridicat valoarea minei la o suta de drahme, pe cand inainte era numai de 73 de drahme, astfel ca datornicii dadeau o suma egala de bani, dar cu valoare mai mica; in acest fel platnicii erau foarte mult ajutati, iar cei care primeau nu erau deloc pagubiti."

(ibidem, vol. I, pg. 214)

"In al doilea rand, Solon, voin sa lase toate demnitatile celor bogati, iar la restul conducerii, la care nu lua parte pana atunci poporul, sa participe cu totii, a luat de baza censul cetatenilor si pe cetatenii care faceau cinci sute de masuri de grane sau de lichide I-a pus in prima clasa si I-a numit pe toti pentacosiomedimni. In a adoua clasa a pus pe cei care puteau sa creasca un cal si sa faca trei sute de masuri, si pe ei I-a numit cavaleri. Zeugiti au fost numiti cei din a treia clasa de cens, care faceau doua sute de masuri de grane si lichide. Toti ceilalti au fost numiti theti, si lor nu le-a dat sa indeplineasca nici o slujba, ci ei luau parte la conducerea cetatii numai prin aceea ca votau in ecclesia si la judecati. Aceste demnitati, la inceput, pareau ca nu inseamna nimic, dar mai tarziu s-a vazut ca erau foarte mari, caci cele mai multe neintelegeri veneau in fata judecatorilor. Intr-adevar, impotriva hotararilor pe care le-a oranduit sa le dea dregatorii, el a dat dreptul oricaruia sa faca apel la o judecata."

(ibidem, vol. I, pg. 216)

despre Poplicola

"Vrand deci Valerius sa se faca, nu numai pe sine, ci si conducerea la indemana si pe placul poporului, in loc de infricosatoare cum era mai inainte, a luat securile din fascii, si insesi fasciile, cand se ducea in adunarea poporului, le lasa si le punea in fata poporului, dand astfel chip unei mari fapte democratice. Aidoma lucrul acesta il respecta pana astazi consulii. Poporul nu si-a dat seama ca Valerius nu se umilea pe sine, cum credeau ei, ci, prin aceasta cumpatare, indeparta si taia din radacina orice ura, dar lui isi castiga o atat de mare putere cat se parea ca pierde din drepturile sale, deoarece poporul I se supunea de buna voie. De aceea I-au dat si numele de Poplicola, care inseamna: cel care cinsteste poporul. Acest renume a a vut mai mare faima decat numele mai vechi al lui.

Astfel, el a ingaduit sa se prezinte la consulat oricine vrea. Dar, inainte de alegerea colegiului, nestiind cine va fi ales si temandu-se de opozitie, datorita urii si nepriceperii, in cele mai frumoase si mai mari actiuni politice ale sale a procedat ca un monarh.

Intr-adevar, mai intai a completat senatul, care avea putini membri, caci unii fusesera ucisi mai inainte de Tarquinus, iar altii de curand in lupta. Se zice ca cei inscrisi de el in senat au fost in numar de o suta saizeci si patru. Dupa aceea, a scris legi, dintre care cel mai mult a intarit puterea poporului aceea care prevedea ca cei osanditi de consuli sa poata cere sa faca apel la popor. A treia era aceea care venea in ajutorul saracilor, pe care I-a scutit de impozite si I-a facut sa se apuce cu mai multa tragere de inima de mestesuguri. Iar legea scrisa impotriva celor care nu se vor supune consulilor n-a parut deloc mai putin populara, ci, dimpotriva, a parut ca este scrisa mai mult de popor decat de conducator. Intr-adevar, ca pedeapsa a neascultarii, Poplicola a oranduit cinci boi si doua oi. Iar pretul unei oi era de zece oboli, iar al unui bou de o suta, deoarece romanii nu se foloseau atunci mult de bani, ci faceau socotelile in capete de vite mari si mici.

De aceea si veniturile, pana astazi, le numesc dupa numele turmelor, peculia, iar pe cele mai vechi monede se vad sculptate un bou sau o oaie sau un porc. De altfel, si copiilor le dadeau numele de Suillius, sau Bubulcus sau Caprarius si Porcius, caci ei numesc caprele caprae, iar porcii porci."

(ibidem, vol I, pg. 254)

paralela intre Solon si Poplicola

"Ura impotriva tiranilor a fost mai puternica la Poplicola. Astfel, Solon propune darea in judecata a celui care ar aspira la tiranie, dupa ce a fost dovedit, iar Poplicola ingaduie uciderea lui chiar inainte de judecata. Si daca Solon se mandreste pe drept si legiuit ca, desi situatia ii ingaduia sa inscauneze titania, iar cetatenii o primeau de buna voie, si el torusi n-a primit, nu mai putin frumoasa este fapta lui Poplicola, care a primit o conducere tiranica si a facut-o mai democrata, nefolosindu-se nici de puterile de care dispunea."

(ibidem, vol. I, pg. 267)

"O fapta mai deosebita a lui Solon este suprimarea datoriilor, prin care a intarit mai ales libertatea cetatenilor. Intr-adevar nu-i de nici un folos libertatea pentru saraci, daca datoriile le-o smulge si tocmai acolo unde se pare ca cetatenii se bucura de libertate, fiind pusi sa judece si sa conduca si sa vorbeasca, ei sunt sclavii celor bogati, de la care primesc porunci si carora le slujesc. Dar mai mult decat asta, desi dupa orice stergere de datorii urmeaza o rascoala, Solon - ca si cand s-ar fi servit de un leac indraznet, dar si puternic - a destramat la timp si rascoala, infrangand urata faima si invinuirile aduse masurii prin virtutea si bunul sau renume.

Din intregul curs al activitatii sale politice, la inceput Solon a fost mai stralucit, caci el a condus si n-a urmat pe nimeni, si dupa propriile sale socotinte, nu impreuna cu altii, a savarsit cele mai multe si mai mari fapte obstesti, dar la sfarsit Poplicola a fost norocos si de invidiat. Astfel, Solon insusi si-a vazut legiuirea destramata, pe cand legiuirea lui Poplicola a pastrat cetatea in randuiala pana la razboaiele civile. Solon, de indata ce a dat legile sale, lasandu-le pe table de lemn si in scrierile sale fara ajutor, a plecat, indepartandu-se de Atena, pe cand Poplicola ramanand si conducand si chivernisind cetatea a asezat lefgile sale si le-a pus pe o temelie trainica, ferita de zbucium. Mai mult, Solon nici n-a putut sa impiedice pe Peisistratos, care ii presimtise gandul, ci a fost infrant, si tirania s-a inscaunat, iar Poplicola, desi regalitatea avea putere de multa vreme si era in vigoare, a doborat-o si a nimicit-o, dand dovada de o barbatie pe masura actiunii sale si avand parte si de un noroc si o putere care I-a sprijinit barbatia."

(ibidem, vol. I, pg. 268)

despre Themistocles

"De indata ce acele marete fapte au fost savarsite, Themistocle a inceput sa ridice cetatea pustiita de foc si sa dureze un zid in jurul ei, cumparand pe efori ca sa nu se impotriveasca, dupa cum spune Theopompos, iar dupa cum istorisesc cei mai multi, inselandu-i. Intr-adevar, Themistocles s-a dus la Sparta, in chip de solie. Spartanii il invinuiau ca atenienii ridica ziduri in jurul cetatii, si chiar Polyarhos, care fusese trimis intr-adins din Egina, il acuza, dar Themistocles raspundea ca nu-i adevarat si-i indemna sa trimita la Atena martori oculari, voind, prin aceasta, sa dea ragaz ridicarii zidurilor si sa puna la indemana atenienilor ostatici pentru el. Asa s-a si intamplat. Intr-adevar, lacedemonienii, desi au aflat adevarul, nu I-au facut nici un rau, ci, ascunzandu-si mania, l-au lasat sa plece. De aceea, a construit portul Piure, dandu-si seama de buna asezare a locului si, prin aceasta, nu numai ca a pus intreaga cetate in legatura cu marea, dar, intr-un chip oarecare, a si dus o politica in totala potrivnicie cu vechii regi. Intr-adevar, aceia, dupa cum se spune, straduindu-se sa indeparteze pe cetateni de la mare si sa-i obisnuiasca sa-si duca viata fara sa calatoreasca pe mare, ci sa cultive pamantul, au nascocit povestea cu zeita Athena, cum ca, certandu-se cu Poseidon, in fata scaunului judecatii, pentru pamantul pe care se gasea orasul, a biruit numai fiindca le-a aratat judecatorului maslinul. Iar Themistocles n-a lipit Pireul de Atena, cum zice poetul comic Aristofan, ci a unit cetatea cu Pireul si pamantul cu marea. Prin aceasta el a si sporit puterea poporului impotriva aristocratiei si l-a umplut de curaj, de vreme ce puterea trecuse acum in mana vaslasilor si comandantilor de vaslasi si a ajutoarelor de comandanti de vas. De aceea, si tribuna de pe Pnyx, care fusese facuta cu fata spre mare, mai in urma cei treizeci de tirani au intors-o cu fata spre tarina, socotind ca puterea pe mare inseamna inceputul democratiei, pe cand cei care cultiva pamantul rabda mai usor oligarhia."

(ibidem, vol. I, pg. 302)

despre Camillus

"Iar Camillus, fie datorita maretiei faptei savarsite, de vreme ce cucerise o cetate vrajmasa Romei, dupa ce fusese zadarnic asediata timp de zece ani, fie datorita celor care-l felicitau, a fost impins spre infumurare si spre o mandrie prea de nesuferit din partea unui conducator politic legiuit. Intr-adevar, a pregatit un triumf maret si a strabatut Roma intr-un car purtat de patru cai albi, ceea ce nu mai facuse nici un comandant inaintea lui si n-a facut nici dupa el. Caci un astfel de alai, romanii il socotesc sfant, fiind ingaduit numai regelui si tatalui zeilor. Din aceasta pricina a inceput sa fie invinuit de cetateni, care nu fusesera obisnuiti sa se dedea luxului; si a mai fost invinuit si ca se ridica impotriva legii cu privire la impartirea cetatii. Intr-adevar, tribunii adusesera un proiect de lege care prevedea ca senatul si poporul sa fie impartiti in doua parti egale si ca unii sa ramana pe loc, iar altii, trasi la sorti, sa se duca sa locuiasca in cetatea nou cucerita, la gandul ca vor fi mai imbelsugati in toate, si cu ajutorul celor doua mari si frumoase cetati vor putea pastra, in acelasi timp, si pamantul si viata fericita. Poporul, care ajunsese numeros si sarac, a primit cu bucurie propunerea si, ingramadindu-se in jurul tribunei, cerea in gura mare sa se treaca la vot, dar senatul si cei mai cu trecere dintre cetateni, socotind ca tribunii pun la cale, nu impartirea, ci distrugerea cetatii si fiind cuprinsi de manie, au dat fuga la Camillus. Camillus, temandu-se de lupta dintre cetateni, aducea mereu alte pretexte, spunand ca este prins cu alte treburi, si amana mereu voratea legii. Din aceasta pricina ajunsese sa fie nesuferit de popor. Dar cel mai vadit si mai puternic sentiment de dusmanie pe care l-a avut poporul impotriva lui a izbucnit din pricina zeciuieluu prazilor, care parea ca are o socoteala, chiar daca poporul nu avusese o prea dreapta pricina sa se porneasca pe manie. Astfel, Camillus, cand era gata sa plece la Veii, s-a rugat zeilor ca, va darui zeului a zecea parte din prazi. Cetatea fiind cucerita si pradata, fie ca sovaia sa supere pe cetateni, fie ca, din pricina multelor treburi de care era prins, uitase de juruinta, a lasat pe soldati sa profite. Cu mult mai in urma, dupa ce depusese acea insarcinare, a facut un raport senatului asupra celor petrecute, iar prezicatorii au vestit ca jertfele arata ca zeii sunt maniati si cer sacrificii de impacare si de multumire."

(ibidem, vol. I, pg. 332)

despre Pericles

"Aristocratii, vazand chiar de mai inainte ca Pericle ajunsese cel mai de seama cetatean si dorind totusi sa fie cineva in cetate care sa I se impotriveasca si sa-i stirbeasca din putere, pentru ca sa n-ajunga un adevarat monarh, au ridicat drept potrivnic lui Pericles pe Thucydidea din Alopex, un om intelept si ginere al lui Kimon. Thucydides, mai putin inzestrat cu insusiri militare decat Kimon, dar era mai dibaci in agora si mai incercat in trebile politice si mai veghetor in cetate, luandu-se la harta cu Pericles la tribuna din agora, repede a izbutit sa dea un alt curs politicii. Intr-adevar, Thykidides n-a mai lasat pe cei asa-zisi buni sa se imprastie si sa se amestece cu poporul ca mai inainte, lasandu-si faima vestejita de popor ci, alegandu-i osebit si strangandu-i la un loc, a intarit puterea tuturor, aruncand-o ca pe o greutate in cumpana. Caci, de la inceput, era un fel de indoita infatisare ca la o arma cu doua taisuri care arata dezbinarea politicii intre popor si aristocrati. Iar lupta si ambitia celor doi barbati, tragand o taietura foarte adanca in cetate, a facut ca o parte sa se numeasca popor, iar alta oligarhi. De aceea, mai ales atunci, Pericles, dand frau liber poporului, ocarmuia cetatea spre a-si atrage favoarea populara, punand mereu la cale cate un spectacol sau o ospatare sau o ceremonie, izbutind sa conduca poporul ca pe un copil cu desfatari nelipsite de placerile artelor. In fiecare an el trimitea din cetate saizeci de corabii pe care multi cetateni slujeau opt luni pe plata, exercitandu-se si in acelasi timp invatand mestesugul de corabier. Pe langa asta, a mai trimis si o mie de colonisti in Chersones, in Naxos - cinci sute, in Andros - doua sute cincizeci, iar in Tracia a trimis o mie de atenieni care sa locuiasca printre ceilalti, iar pe altii I-a trimis in Italia, cand s-a populat orasul Sybaris, care s-a numit Thurioi. Si toate acestea le facea usurand cetatea de multimea trandava si gata de rascoala si inlaturand stramtorarea poporului si varand in aliati teama si paza, spre a nu se razvrati."

(ibidem, vol. I, pg. 388)

"Dar fapta care a adus cea mai mare placere si stralucire cetatii Atena si a miscat foarte puternic pe ceilalti oameni si care singura marturiseste Helladei ca nu si-a tradat faimoasa ei putere si vechea stralucire, este constructia monumentelor. Aceasta fapta politica a lui Pericles o pizmuiau cel mai mult dusmanii sai si pentru ea il invinuiau in ecclesia. Ei strigau in gura mare ca poporul este dezonorat si-si aude vorbe rele, cum ca a luat banii obstesti ai elenilor de la Delos si I-a dus la Atena, iar pricina cea mai cuviincioasa pe care o arata poporului, pe care-l invinuiesc, , si anume cum ca de teama de dusmani a luat banii obstesti de acolo si-i pazeste la loc sigur, a nimicit-o Pericles insusi, iar Hellada pare ca este supusa unei nemaipomenite silnicii si este tiranizata in fata tuturor, vazand cum cu banii adusi de ea, de nevoie pentru razboi, noi imbracam in aur cetatea si o impodobim frumos ca pe o femeie mandra, incarcand-o de pietre scumpe, de statui si de temple care costa mii de talanti. Atunci Pericles lamurea poporul ca atenienii nu sunt datori sa dea socoteala aliatilor de bani, de vreme ce lupta pentru ei si-i apara de dusmani. Ei nu dau nici un cal, nici o corabie, nici un hoplit, ci numai bani, care nu mai sunt in stapanirea celor care-i dau, ci in a acelor care-i primesc, dar pentru ceea ce primesc dau in schimb cele hotarate. Trebuie deci ca cetatea, dupa ce s-a pregatit temeinic cu cele cuviincioaserazboiului, sa-si intoarca prisosul veniturilor spre implinirea acelor lucruri de la care va dobandi o slava nepieritoare, iar cand vor fi gata, va fi si bunastare, de vreme ce acum ies la iveala tot felul de meserii si lucrari care, trezind la viata toate mestesugurile si punand la lucru toate mainile, fac din cetate o salariata care se si impodobeste, dar se si intretine cu propriile mijloace. .

Intr-adevar, acolo unde era material de constructie: piatra, fier, fildes, aur, abanos, chiparos se aflau si mesteri care le lucrau si le transformau in obiecte - tamplari, statuari, mesteri lucratori in bronz, pietrari, boiangii, modelatori de aur si de fildes, zugravi, broderi, gravori - precum si negustori care sa le faca reclama si sa le duca de ici acolo, si corabieri si carmaci, pe mare, iar pe uscat rotari si carutasi si vizitii si fgranghieri si tesatori si curelari si lucratori, constructori de drumuri si mineri, iar fiecare mestesug asi avea stransa, asa cum isi are un comandant o armata, o multime de muncitori care lucrau pentru un salariu, oameni de rand, care erau instrumentul si trupul lucrarilor, iar folosirea lor impartea si imprastia, ca sa zic asa, belsugul la oameni de toate varstele si categoriile."

(ibidem, vol. I, pg. 389)

despre Fabius Maximus

"Dupa ce acestea s-au petrecut asa, Fabius, punand la cale sa-s insele pe Hannibal, a dat porunca ostasilor din Rhegium sa strabata Bruttium si sa cucereasca cetatea Caulonia cu forta. Acesti soldati erau in numar de opt mii, cei mai multi voluntari, adusi de Marcellus din Sicilia, incarcati de necinste, soldati netrebnici, pe care cetatea putea sa-I piarda fara grija si paguba. Fabius nadajduia ca, aruncandu-I lui Hannibal si momindu-l cu ei il va abate de la Tarentum. Ceea ce s-a si intamplat, pentru ca Hannibal a pornit cu toata armata spre ei, ca sa-I urmareasca. A saptea zi, Fabius si-a asezat tabara langa Tarentum, iar tanarul care chibzuise toate cu bruttianul cu ajutorul surorii sale, s-a dus noaptea la Fabius, cunoscand cu de-amanuntul si vazand locul pe care, stand de straja, bruttianul avea sa dea cetatea si sa se predea celor care aveau sa atace.

Totusi Fabius nu s-a bazat numai pe tradare, ci, apropiindu-se el insusi de acel loc, a stat in tacere, iar restul armatei s-a napustit asupra zidurilor, de pe uscat si de pe mare, scotand tipete si facand zgomot mare, pana cand, in timp ce cei mai multi dintre tarentini sareau in intampinarea dusmanilor si se napusteau impotriva celor care atacau zidurile, bruttianul I-a semnalat lui Fabius, urcandu-se pe scari, si sarind zidul din partea de unde se afla, a cucerit cetatea.

Aici se pare ca a fost mai prejos de onoare, caci a dat porunca sa se ucida primii bruttieni intalniti, pentru ca sa nu para ca a cucerit cetatea cu ajutorul tradarii. Prin aceasta si-a patat faima si si-a atras invinuirea ca a fost necinstit si crud. Au murit multi si dintre tarentini, iar cei vanduti au fost treizeci de mii. Cetatea a pradat-o si in vistieria publica a Romei s-au dus trei mii de talanti. In timp ce toate erau jefuite si pradate, se zice ca secretarul lui Fabius l-a intrebat ce porunca da in privinta zeilor, intelegand prin asta picturile si statuile, iar Fabius i-a zis: Sa lasam pe zei, ca sunt suparati pe tarentini. Totusi, aducand colosul lui Heracles de la Tarentum la Roma, l-a asezat pe Capitoliu si alaturi a pus statuia lui insusi calare."

(ibidem, vol. I, pg. 448)

paralela intre Pericles si Fabius Maximus

"Cucerirea insulei Samos de catre Pericles I s-ar putea pune in paralela luarea Tarentului si, pe Zeus, cuceririi Eubeei i s-ar putea pune in paralela cucerirea cetatilor din Campania, de vreme ce Capua insasi o ocupasera consulii Fulvius si Appius.

Se vede lamurit ca Fabius n-a repurtat vreo izbanda intr-o batalie cu osti anume randuite, afara de aceea in urma careia a dobandit triumful, pe cand Pericles a inaltat monumente de biruinta pe pamant si pe mare, in urma infrangerii dusmanilor. Nu se pomeneste, fireste, de nici o fapta de a lui Pericles cum a savarsit Fabius cand a smuls pe Minucius lui Hannibal si a salvat tabara romana neatinsa. A fost o fapta frumoasa si care a vadit, in acelasi timp, barbatie, prevedere si omenie. De altfel, nu se pomeneste nici de vreo amagire suferita de Pericles, asa cum a patit Fabius, care a fost inselat de Hannibal cu ajutorul unei cirezi de boi, atunci cand Fabius, desi prinsese pe dusman intrat in stramtoare de la sine, prin voia intamplarii, l-a scapat totusi din mana, caci nu si-a dat seama ca Hannibal s-a ascuns in timpul noptii, iar a doua zi Hannibal a recurs la forta si I-a luat-o inainte si l-a infrant in lupta tocmai pe Fabius, care-l avea in mana pe el."

(ibidem, vol. I, pg. 454)

"Dar in ceea ce priveste politica, mare invinuire pentru Pericles este razboiul, caci se spune ca el l-a pricinuit, sustinand cu tarie sa nu se cedeze lacedemonienilor. Mi se pare ca nici Fabius Maximus n-ar fi cedat cartaginezilor, ci a infruntat cu tarie de caracter primejdia luptei pentru conducere. Iar bunatatea si blandetea lui Fabius fata de Minucius scoate mai mult in lumina lupta lui Pericles impotriva lui Kimon si Thucydides, barbati buni si de vita, care au fost exilati si ostracizati din pricina lui. De altfel, trecerea si puterea politica a lui Pericles erau mai mari. De acee, nici n-a lasat pe alt comandant sa abata propria-i nenorocire asupra cetatii, datorita relei chibzuinte, ci doar singur Tolmides, scapandu-i din mana si facandu-si drum cu forta, s-a izbit de boetieni, zdrobindu-se. Ceilalti insa s-au supus si s-au dat dupa parerea lui in randuiala, datorita marii lui treceri politice.

Fabius insa, fiind fara slabiciune si grseala in ceea ce-l priveste, a fost mai prejos datorita neputintei de a opri pe altii sa greseasca, pentru ca romanii n-ar fi suferit atatea nenorociri daca Fabius ar fi avut la ei atata trecere cata a avut Pericles la Atena. Iar marea lor cumpatare fata de bani, unul a aratat-o prin aceea ca n-ar lua nimic de la cei care-i dadeau, iar celalalt prin faptul ca a daruit mult celor care erau in lipsa, rascumparand pe prizonieri cu propriii sai bani. Suma acestor bani nu era mare, ci se ridica numai la sase talanti. Cat despre Pericles, nici nu s-ar putea spunecati bani putea sa ia el de la aliati si de la regi, care voiau sa traga foloase cautandu-i favoarea, si totusi s-a pazit necorupt si curat. In ceea ce priveste maretia lucrarilor si templelor si a constrctiilor cu care a impodobit Pericles Atena, nu s-ar putea pune in paralela cu toate lucrarile ridicate din ambitie la Roma inaintea Caesarilor, ci maretia zidirii si stralucirea artei lucrarilor Atenei au detinut intaietatea mai presus si de necomparat cu cele de la Roma."

(ibidem, vol. I, pg. 455)

despre Alcibiade

"Atunci dusmanii lor iarasi erau descurajati si se temeau, ca nu cumva, la judecata, din interes, poporul sa-I fie favorabil lui Alcibiade. In fata acestei stari de lucruri ei pun la cale ca oratorii care nu pareau ca-s dusmani lui Alcibiade, dar care-l urau tot asa de mult ca si cei declarati, sa se ridice in adunarea poporului si sa spuna ca este nepotrivit ca un comandant cu puteri depline, caruia I se incredintase o armata atat de mare - in timp ce ostasii sunt adunati si aliatii sunt in fata - sa-si piarda timpul pretios intre cei care trag judecatorii la sorti si masoara apa in clepsidra. Acum, ziceau ei, sa porneasca pe mare intr-un ceas bun, si, dupa terminarea razboiului, sa se prezinte spre a se apara dupa aceleasi legi. Dar lui Alcibiade nu I-a scapat siretenia propunerii, ci, pasind in fata poporului, a spus ca e un lucru primejdios sa plece, in fruntea unei atat de mari forte, lasand in urma lui invinuiri si acuzari, ci se cade ca, daca nu spulbera invinuirile, sa fie osandit la moarte, dar daca le spulbera si se dovedeste curat, atunci sa porneasca impotriva dusmanilor, fara teama de sicofanti."

(ibidem, vol. II, pg. 43)

"Alcibiade avea o faima buna si era admirat in public in fata poporului, dar si in particular cauta sa-si atraga poporul, lingusindu-l, si sa-l incante, ca un sarlatan, ducand o viata de sparta. Astfel, cand il vedeau spartanii razandu-se pana la piele, spalandu-se cu apa rece, mancand paine de orz si supa neagra, nu le venea sa creada si erau incurcati, si se intrebau daca acest om avusese vreodata bucatar acasa sau daca vazuse vreun parfum sau se imbracase cu vreo stofa tesuta la Milet. Alcibiade avea, dupa cum se spune, aceasta singura dibacie si iscusinta de a castiga poporul, anume ca putea sa se adapteze la felul de viata si sa se identifice cu simturile altora, fiind in stare sa ia cele mai deosebite infatisari, ca si cameleonul."

(ibidem, vol II, pg. 47)

despre Coriolan

"Acelasi sentiment stapanindu-l si pe Marcius, el singur si-a pus drept tel savarsirea virtutii si, voind sa fie mereu exceptional, a strans vitejii peste vitejii, a ingramadit prazi peste prazi, si facea ca noii comandanti sa se ia la cearta cu cei dinaintea lor, sfadindu-se cum sa-i cinsteasca mai bine pe Marcius si sa spuna ca I-au intrecut."

(ibidem, vol. II, pg. 82)

"La volsci, impotriva carora purtau razboi atunci romanii, cetatea Corioli avea cea mai mare faima. Cand consulul Cominius a asezat armata in jurul acestei cetati, ceilalti volsci, de teama romanilor le-au sarit de pretutindeni in ajutor. Cominius, impartindu-si armata, el insusi le-a iesit in cale volscilor care veneau din afara, iar la asediu au lasat pe Titus Larcius, unul dintre cei mai de seama romani. Locuitorii cetatii Corioli, dispretuind pe romanii care-I impresurau, au pornit la atac si, dand batalia, mai intai I-au infrant si I-au urmarit pana la tabara. Atunci Marcius, dand fuga numai cu cativa ostasi, a doborat pe cei care ii cadeau in mana, iar pe ceilalti, care se napusteau, I-a oprit pe loc si chema cu glas tare pe romani intr-ajutor. Cand dapdea piept cu dusmanul, Marcius era, intr-adevar, asa cum cerea Cato sa fie un ostas: infricosator si de neinfrant nu numai prin lovitura bratului, ci si prin taria glasului si prin expresia fetei. Adunandu-se deci multi ostasi si rezistand in jurul lui, dusmanii s-au retras inspaimantati.. De atunci Marcius a capatat cel de-al treilea nume Coriolan."

(ibidem, vol. II, pg. 85)

"Marcius, afland de toate acestea, si mai mult s-a indarjit si, parasind asediul, a pornit spre Roma, impins de manie, si si-a asezat tabara la asa-zisele gropi ale Cloeliei, la o distanta de 40 de stadii de Roma.Au hotarat deci cu totii sa trimita o solie la Marcius, ca sa-l recheme in patrie si sa-l roage sa puna capat razboiului impotriva Romei.. Lucrurile nu s-au intamplat deloc in acest fel, ci solii, fiind condusi prin tabara dusmanilor, au dat de Marcius care sedea, plin de trufie si de o manie insuportabila.. Dupa ce solii I-au spus cuvinte blande si omenoase in toata cuviinta, au tacut. Atunci Marcius a vorbit pe un ton iritat despre sine insusi si revoltat despre cele ce-ndurase; cat despre volsci, ca comandant al lor, a indemnat pe soli sa le dea inapoi cetatile si pamantul pe care li-l luasera cu razboi si sa voteze pentru ei dreptul de cetatenie, ca si pentru latini, caci nu va fi alta incetare a razboiului temeinica decat cea intemeiata pe egalitate si dreptate."

(ibidem, vol. II, pg. 104)

paralela intre Alcibiade si Coriolan

"Oamenii asezati erau dezgustati de politica lui Alcibiade, care era prea nerusinata, si de murdaria badaraniei si bufoneriei de care da dovada in lingusirea poporului, iar poporul roman a urat politica lui Marcius, lipsita de cuviinta, mandra si oligarhica. Asadar, nu trebuie sa laudam pe nici una dintre ele.

Dar demagogul si lingusitorul este mai vrednic de dojana decat cei care batjocoresc poporul ca sa nu para ca fac demagogie. Este, intr-adevar, urat sa lingusesti poporul pentru dobandirea puterii, dar puterea dobandita prin infricosare, prin rautate si violenta, pe langa ca este urata, este si nedreapta."

(ibidem, vol. II, pg. 113)

"Este vadit lucru ca Marcius s-a dovedit simplu si firesc in felul lui de a fi, pe cand Alcibiade, in politica, a fost siret si prefacut. Foarte tare ii invinuiesc oamenii rautatea si inselaciunea, la care supunand pe solii lacedemonienilor, dupa cum istoriseste Tucidide, a rupt pacea.. Dionysos istoriseste ca Marcius a purtat si el razboi prin inselaciune impotriva romanilor si volscilor, aducand invinuiri mincinoase impotriva celor care venisera la spectacol. Dar pricina faptului face vina mai usoara. Astfel, Marcius n-a savarsit fapta din ambitie, nici din dorul intrecerii si al luptelor politice, cum a facut Alcibiade, ci, pentru a-si potoli mania, de la care n-a primit nici o multumire, si, din pricina maniei impotriva propriei sale patrii, a tulburat multe parti ale Italiei si a prapadit zadarnic multe cetati, care nu-I facusera nici un rau."

(ibidem, vol. II, pg. 114)

"Se istoriseste ca Alcibiade a luat adesea bani, in chip necinstit, ca mita si I-a cheltuit rusinos cu desfraul si nerusinarea, pe cand Marcius n-a primit banii nici atunci cand comandantii I-au oferit cu mare cinste. De aceea, cu atat mai mult era Coriolan urat de popor in timpul dezbinarilor cu datoriile, pentru ca el batjocorea pe saraci nu din interese materiale, ci datorita mandriei sale excesive si dispretului fata de plebe."

(ibidem, vol. II, pg. 115)

"Cauza tuturor acestor fapte a fost firea lui nesociabila si prea mandra si increzatoare in sine, care este urata de popor, dar cand mai este insotita si de ambitie, atunci devine cu totul salbatica si neinduplecata. Astfel de oameni nu se poarta cuviincios fata de popor, ca si cand n-ar avea nevoie de onoruri din partea poporului, apoi se supara cand poporul nu-I cinsteste. Este adevarat ca nici Metellus, nici Aristide si nici Epaminonda nu s-au tinut strans de popor si nu l-au cinstit, dar cand au fost ostracizati si indepartati prin votul poporului si judecati, fiindca dispretuisera cu adevarat lucrurile pe care poporul era stapan sa le dea sau sa le ia, ei nu s-au maniat impotriva nerecunostintei poporului, ci s-au bucurat cand au vazut pe cetateni ca se caiesc si s-au impacat cu ei, cand I-au chemat inapoi. Se cade ca cetateanul care nu linguseste deloc poporul sa nu se razbune deloc pe popor deoarece mania provenita din nedobandirea cinstirii izvoraste din prea marea dorinta de a o dobandi."

(ibidem, vol. II, pg. 116)

despre Timoleon

"Poate ca te-I minuna mai putin de faptul ca Timoleon a indurat nenorocirea fara sa se tulbure, dar merita sa fie privita cu placere cinstea si recunostinta pe care au aratat-o siracuzanii acestui barbat, cand orbise, ducandu-se ei insisi acasa sa-l vada si luand cu ei si pe unii straini; ii duceau acasa la el si la tarina lui, ca sa vada pe binefacatorul lor, bucurandu-se si mandrindu-se ca Timoleon isi alesese sa petreaca restul vietii la ei, si dispretuiau o incercare atat de stralucita in Elada, care-I era pregatita prin norocul lui. Desi multe si mari hotarari s-au scris si s-au infaptuit spre cinstirea lui, totusi decat nici una n-a ramas mai prejos hotararea adunarii poporului siracuzan ca, ori de cate ori s-ar isca un razboi cu strainii, sa se puna sub ascultarea unui comandant corintian. Frumoasa priveliste prilejuia si ceea ce se petrecea in adunarile poporului in cinstea lui. Astfel, dezbatand intre ei trebile obisnuite, il chemau pe el cand era vorba de cercetari mai insemnate. Iar el strabatand agora pe un car, se ducea spre teatru si, dupa ce era introdus in teatru carul cu el, asezat asa cum se nimerise, poporul il saluta adresandu-I-se intr-un singur glas, iar el, raspunzandu-I si acordand catva timp binetelor si laudelor, asculta cercetarea si-si arata parerea. Dupa ce se vota, prin ridicare de maini, parerea lui, slujitorii scoteau iarasi carul din teatru, iar cetatenii petrecandu-l in strigate si aplauze, chibzuiau intre ei restul trebilor publice."

(ibidem, vol. II, pg. 162)

despre L. Aemilius Paulus

"Faptele savarsite de Aemilius in Macedonia au mai dobandit si o alta multumire din partea poporului. Se spunea ca atat de multi bani a varsat el in vistieria publica, incat poporul n-a mai avut nevoie sa plateasca impozitele pana pe vremea lui Hirtius si Pensa, care au fost consuli in timpul primului razboi dintre Antoniu si Cezar. Deosebita si faimoasa mai este inca o fapta a lui Aemilius, anume ca, desi imitat cu ravna si cinstit in chip deosebit de catre popor, a ramas totusi in randul aristocratilor si n-a spus si n-a facut nimic de hatarul poporului, ci in trebuirle politice s-a sfatuit intotdeauna cu fruntasii si cu cei mai cu vaza oameni din cetate."

(ibidem, vol. II, pg. 209)

paralela intre Timoleon si Aemilius Paulus

"Asa cum ni-I prezinta istoria, se vede ca paralela intre acesti doi barbati nu prezinta multe deosebiri si neasemanari. Amandoi au purtat razboiae cu dusmani faimosi, unul cu macedonenii, iar celalalt cu cartaginezii. Izbanzile lor au fost, de asemenea, faimoase: unul a cucerit Macedonia si a pus capat succesiunii lui Antioh cu al saptelea rege, iar celalalt a desfiintat toate tiraniile in Sicilia si a eliberat insula. Poate, pe Zeus! Cineva ar dori sa arate ca Aemilius a pornit impotriva lui Perseu cand acesta era plin de curaj si infransese pe romani, iar Timoleon s-a napustit peste Dionysos, dupa ce acesta renuntase cu totul la lupta si fusese zdrobit sau ca Timoleon a infrant multi tirani si marea armata a cartaginezilor cu forte stranse la intamplare, nu ca Aemilius, cu oameni incercati in razboaie si obisnuiti sa fie comandati, ci cu mercenari si cu soldati care se razboiau dupa bunul lor plac. Izbanzile egale care nu sunt rezultatul unei egale pregatiri arata ca meritul este al comandantului."

(ibidem, vol. II, pg. 214)

"Timoleon insa, care a fost trimis cu puteri depline in Sicilia la cererile si rugamintile siracuzanilor, el care avea nevoie nu sa caute puterea, ci s-ao pastreze dupa ce o primise din partea siracuzanilor, si-a pus drept tel al strategiei si stapanirii lui, desfiintarea calcarii de lege. Totusi, este minunata fapta lui Aemilius, care, dupa ce a rasturnat o domnie atat de mare, nu si-a sporit averea cu nici o drahma, nici n-a vazut bani, nici n-a pus mana pe ei, desi a impartit si a daruit multi bani altora. Nu spun ca Timoleon trebuie dojenit pentru ca a primit de la siracuzani o casa si o tarina, caci nu este urat a primi un dar de la astfel de oameni, totusi refuzul este mai frumos, parca un prisos al virtutii, deoarece cele ce se pot face arata ceea ce nu trebuie facut. Dupa cum un corp poate indura frigul sau caldura, dar cel care le rabda pe amandoua este mai zdravan, tot asa acel suflet este zdravan si rezistent pe care nici fericirea nu-l moleseste si nu-l slabeste prin ingamfare, nici nenorocirile nu-l descurajeaza. In aceasta privinta se vede ca mai desavarsit a fost Aemilius, care nu s-a aratat prea mic si nedemn, desi se afla intr-o grea nenorocire si intr-o mare suferinta, aceea cu copiii lui. Timoleon, desi a savarsit o fapta nobila impotriva fratelui sau, nu s-a putut impotrivi patimii cu ratiunea, ci, umilit de cainta si de durere, n-a mai avut curajul sa apara la tribuna si in agora. Trebuie sa fugim si sa ne rusinam de faptele urate, insa teama de orice defaimare este, desigur, in firea unui caracter bland si delicat, dar lipsit de maretie."

(ibidem, vol. II, pg. 214)

despre Aristide

"Se zice ca Hyperbolos l-au ostracizat pentru pricina urmatoare: Alcibiade si Nicias, care aveau o mare trecere in cetate, erau in cearta. Cand deci poporul era gata sa aduca cioburile (ostraca) si era vadit ca avea sa scrie pe ele numele unuia dintre cei doi, Nicias si Alcibiade, vorbindu-se intre ei si amandoi aducandu-si partizanii in acelasi loc, s-au inteles sa-l ostracizeze pe Hyperbolos. Poporul maniindu-se ca ostracismul a fost luat in batjocura si - defaimat - l-a parasit cu totul si l-a defiintat. Ca sa vorbim lamurit, pentru efectuarea ostracismului se proceda dupa cum urmeaza. Fiecare cetatean lua un ciob si scria pe el numele cetateanului pe care dorea sa-l exileze, apoi il ducea intr-un loc din agora inconjurat de jur imprejur cu un gard de lemn. Iar dregatorii, mai intai, socoteau numarul cioburilor la un loc - caci daca cei care scrisesera pe cioburi erau mai putini de sase mii, ostracismul ramanea fara rezultat - apoi, deosebind cioburile dupa numele scrise, pe cel scris de cei mai multi il declarau prin strigatul crainicului exilat pe zece ani cu dreptul de a-si folosi rodul averii sale."

(ibidem, vol. II, pg. 238)

despre Marcus Porcius Cato

"Cand a incercat sa opreasca poporul roamn, care se pornise, la timp nepotrivit, pe masurari si impartiri de grau, Cato a inceput sa vorbeasca asa:Este greu, cetateni, sa vorbesti stomacului, care nu are urechi. Si, dojenind luxul, a spus ca e greu sa se salveze o cetate in care un peste costa mai scump decat un bou. A mai spus ca romanii se aseamana cu vitele. Caci asa cum ele nu asculta, fiecare, dar toate, in cireada, urmeaza pe cei care le mana, tot asa si voi, azis, cand va strangeti, toti sunteti condusi de aceia ale caror sfaturi socotiti fiecare in parte ca nu trebuie sa le urmati. Vorbind despre dominatia femeilor, a spus: Toti oamenii conduc femeile, noi ii conducem pe toti oamenii, iar pe noi femeile. Dar aceasta anecdota este luata din vorbele de spirit ale lui Temistocle. Caci el a spus, cand fiul sau ii dadea prea multe ordine prin maica-sa: Femeie, atenienii conduc pe eleni, eu pe atenieni, pe mine tu si pe tine fiul, de aceea sa se foloseasca cu masura de puterea de care, necugetat fiind, dispune cel mai mult intre eleni. Cato a spus ca poporul roman decreteaza onoruri nu numai hainelor de porfira, ci si moravurilor: Caci, a zis, dupa cum vopsitorii le vopsesc cu culoarea pe care vad ca le place oamenilor, tot asa tinerii invata si imita lucrurile pe care voi le laudati."

(ibidem, vol. II, pg. 282)

paralela intre Aristide si Cato

"Se pare ca pe vremea lui Aristide, Atena nu era inca mare, averile erau modeste si cam la fel de mari, de aceea, luandu-se la intrecere cu demagogii si strategii din cetate, a ajuns repede cu vaza. Intr-adevar, cel mai mare venit era atunci de cinci sute de medimne, al doilea , al cavalerilor, de trei sute, iar la treilea, al fengitilor, de doua sute. Cato insa, venind dintr-un orasel obisnuit cu o viata de tara, s-a avantat parca pe o mare fara margini, in politica de la Roma, pe care n-o mai conduceau Curii si Fabricii si Atilii si care nu mai ingaduia sa se urce pe tribuna - ca la conducatori si oratori - oameni saraci veniti de la plug si de la sapa, ci care se obisnuisera sa se uite la nobletea gintilor, la bogatii, la distributii de bani, la intrigi electorale, si care, din pricina stralucirii, trata cu insolenta pe cei care aspirau la demnitati publice. Nu era, desigur, acelasi lucru sa ai de adversar pe Temistocle, care nu descindea nici dintr-o familie renumita si nici nu stapanea o mare avere (se zice ca averea lui, cand a intrat in viata politica, nu era mai mare de trei sau patru talenti) si sa te iei la intrecere pentru intaietate cu alde Scipio Africanus, Servius Galba ori Quinctius Flamininus, fara alt sprijin decat o limba, care vorbea cu multa libertate in apararea dreptatii."

(ibidem, vol. II, pg. 303)

"In razboi, amandoi au fost neinfranti, dar in activitatea politica, Aristide s-a poticnit, fiind rasturnat si ostracizat de catre Temistocle, pe cand Cato, desi a avut adversari, ca sa zicem asa, pe toti cei care aveau mai mare trecere si influenta politica la Roma, si s-a luptat cu ei ca un atlet, a putut evita orice cadere. A avut de sustinut foarte multe procese politice si ca acuzator si ca acuzat, dar pe toate le-a castigat, avand drept scut si instrument activ in viata cuvantul, caruia s-ar cuveni sa I se atribuie mai degraba decat norocul sau vreunui geniu bun al acestui om faptul ca, desi a putut s-o pateasca rau, n-a patit totusi nimic. Si filosofului Aristotel I-a recunoscut aceasta mare calitate Antipater, dupa moarte, scriind ca filosoful, pe langa alte bune insusiri, avea si darul convingerii."

(ibidem, vol. II, pg. 304)

"Se accepta indeobste ca un om nu poate sa aiba o virtute mai desavarsita decat pe cea politica. Cei mai multi autori socotesc ca o buna parte a acestei virtuti o constituie stiinta de a-si conduce gospodaria. Intr-adevar, si cetatea, fiind o reuniune si un tot alcatuit din case, capata putere in cele publice datorita bunastarii fiecarui cetatean."

(ibidem, vol. II, pg. 304)

"Este lucru vadit ca Marcus Cato n-a fost intru nimic un conducator mai slab acasa decat in cetate. Intr-adevar, el si-a sporit averea si a fost dacal de economie si de agricultura pentru altii, si a dat multe si folositoare sfaturi, in cartile sale, in aceasta privinta. Aristide insa, prin saracia sa, a adus o faima rea dreptatii, facand sa se creada ca, aceasta virtute distruge familiile, aduce saracie si este folositoare mai mult pentru altii decat pentru cei care o dobandesc."

(ibidem, vol. II, pg. 305)

"Medicii spun ca untdelemnul este foarte folositor pentru exteriorul corpului, dar foarte vatamator pentru organele dinauntru. Dar nu in acelasi fel un om drept poate fi folositor altora si vatamator pentru sine si ale sale. Se pare insa ca politica lui Aristide tocmai prin aceasta a fost slutita, daca este adevarat, cum spun cei mai multi autori, ca nu s-a ingrijit sa lase fiicelor sale zestre, iar siesi bani de inmormantare."

(ibidem, vol. II, pg. 305)

despre Pelopida

"Iar Pelopida, desi era printre cei mai tineri, alerga pe la fiecare fugar in parte si vorbea si in fata poporului, spunand ca nu este nici bine, nici legiuit a se trece cu vederea patria lui care este in sclavie si ocupata de straini, iar ei sa prefere numai sa fie teferi si sa-si duca viata, agatandu-se de hotararile poporului la Atena si sa cinsteasca, cazand mereu in genunchi, pe cei care por sa vorbeasca si sa onoreze poporul. Ci trebuie sa se avante in primejdie pentru cele mai de seama fapte, luand pilda indrazneala si virtutea lui Trasibul, pentru ca, dupa cum el, mai inainte, pornise din Teba si rasturnase pe tiranii din Atena, tot asa si ei, pronind, la randul lor, din Atena, sa elibereze Teba."

(ibidem, vol II, pg. 334)

despre Marcellus

"Deoarece mai ramasesera unele lucruri de infaptuit in Sicilia, iar triumful al treilea producea pizma, dusmanii s-au ridicat impotriva acordarii acestui triumf lui Marcellus, el a cazut la invoiala ca in triumful cel deplin si mare sa fie dus pe muntele Alban, iar in Roma sa fie purta in triumful mic, pe care elenii il numesc evan, iar romanii oban. In acest triumf, sarbatoritul ni intra pe un car tras de patru cai si nu poarta cununa de laur si nu este insotit de cantec si trompete, ci mergand pe jos, incaltat cu blante, inconjurat de multi flautisti, avand cununa de mirt pe cap, pentru ca sa para ca este mai mult razboinic si placut decat infricosator. Aceasta este pentru mine cea mai puternica dovada ca, in vechime, romanii au deosebit triumfurile dupa felul si nu dupa marimea faptei. Intr-adevar, cei care invingeau pe dusmani in batalie si le produceau macel, intrau in acel triumf al lui Ares, care era infricosator, dupa cum se pare, impodobindu-l asa cum obisnuiau sa faca in purificarile taberelor, incununand oamenii si armele cu mult laur, iar comandantilor care nu avusesera nevoie de razboi, dar care le randuisera pe toate cu vorba si prin convingerea cuvantului, legea le acorda parca spre a-I cinsti cu paiane - acest alai nerazboinic si de lauda. Flautul este instrumentul muzical al pacii, iar mirtul este planta Afroditei, care, mai mult decat oricare zeu, este vrajmasa silniciei si razboaielor. Acest triumf se numeste obas nu pentru strigatele de bucurie, cum socotesc cei multi (caci si pe celalalt il petrec scotand strigate de bucurie si cantand), ci acest nume l-au incetatenit, imprumutandu-l de la eleni, care sunt convinsi ca si lui Dionysos, pe care-l numim Evios si Thriambos, I se cade o cinstire.

Dar adevarul nu sta asa, ci la marele triumf, potrivit unui obicei stramosesc, capeteniile de osti aduceau sacrificiu un bou, iar celalalt sacrificiu o oaie. Caci romanii numeau oile oves. De aceea, ei au numit si triumful obas."

(ibidem, vol. II, pg. 395)

"Mai intai Marcellus a cucerit cetatile samnite, cetati mari care parasisera pe romani, capturand graul mult aflat acolo si bani si pe soldatii lui Hanibal, care le pazeau, trei mii la numar. Apoi, dupa ce Hanibal ucisese in Apulia pe consulul Cn. Fulvius, impreuna cu unsprezece tribuni militari, si macelarise cea mai mare parte din armata, Marcellus a trimis scrisoare la Roma, indemnand pe cetateni sa aiba curaj, pentru ca el a si pornit sa spulbere bucuria lui Hanibal.

Titus Livius spune ca citirea acestei scrisori n-a stins jalea romanilor, ci le-a sporit frica, deoarece socoteau ca primejdia este cu atat mai mare fata de ceea ce se petrecuse, cu cat Marcellus era mai bun decat Fulvius. Dar Marcellus, asa cum scrisese, de indata a pornit sa urmareasca pe Hanibal si a navalit in Lucania si, gasindu-l langa cetatea Nomistrum, situata deasupra unor coline intarite, si-a asezat tabara in campie. Si, a doua zi, el si-a randuit cel dintai oastea pentru batalie; Hanibal a coborat in campie si s-a dat o batalie, care n-a adus hotararea, dar care a fost lunga si grea, caci desi s-au inclestat in lupte de la ora trei cu greu s-au desprins pe intuneric. De cum s-a facut ziua, Marcellus, ducandu-si din nou oastea la lupta. A randuit-o printre cadavre si-l provoca pe Hanibal sa dea batalia pentru victorie. Hanibal si-a ridicat tabara, iar Marcellus pradand, mortii dusmani si ingropand pe aliati, a pornit indata sa-l urmareasca. Si, desi Hanibal ii intindea multe curse lui Marcellus, el nu cadea in nici una, dar trezea uimire ca in toate incaierarile tot el castiga mai mult. De aceea, pentru ca se apropiau si alegerile, senatul a hotarat sa cheme pe celalalt consul din Sicilia, mai degraba decat sa-l miste de la locul lui pa Marcellus, care se inclestase cu Hanibal, iar cand consulul a sosit, I-a poruncit sa proclame dictator pe Q. Fulvius. Caci dictatorul nu se alege nici de popor, nici de senat, ci unul dintre consuli sau comandanti, pasind in mijlocul poporului, il proclama dictator pe cel pe care crede el de cuviinta. Si din aceasta cauza cel proclamat se numeste dictator, caci a zice romanii spun dicere. Unii spun ca s-a numit dictator pentru ca el nu propune vot sau alegere, ci randuieste si proclama hotararile sale de la sine. Caci si prescriptiile conducatorilor eleni le numesc diatagmata, iar romanii edicte."

(ibidem, vol. II, pg. 398)

paralela dintre Pelopida si Marcellus

"Ei bine, fiindca Pelopida n-a infrant in nici o batalie, cand era comandant, iar Marcellus a izbandit in cele mai multe, mai presus ca romanii de pe vremea lui, s-ar parea poate ca Romanul, datorita multumirii izbanzilor, sub raportul neinfrangerii, s-ar putea egala cu Tebanul neinvins.

Si, intr-adevar, Marcellus a cucerit Siracuza, iar Pelopida a scapat Teba de spartani. Dar, cred eu, a merge la Sparta si a trece cel dintai dintre muritori Eurotas-ul cu razboi este mai mare lucru decat a cuceri Sicilia, daca, pe Zeus, nu se va opune ca aceasta fapta I se cade mai mult lui Epaminonda decat lui Pelopida, ca si Leuctra, pe cand slava celor savarsite de Marcellus este de neimpartit cu altii. Astfel, el a cucerit singur Siracuza si a respins pe gali fara colegul sau si - in timp ce nimeni nu se napustea impotriva lui Hanibal, ci toti erau respinsi - el a randuit pe ostasi in linie de bataie impotriva-i, a schimbat fata razboiului si s-a aratat cel dintai comandant al indraznelii."

(ibidem, vol. II, pg. 406)

"Iar dupa moasrte, Pelopida a avut parte sa-l inmormanteze chiar aliatii pentru care a murit, iar pe Marcellus dusmanii, din pricina carora a murit. Este vrednic de pizmuit si fericita inmormantarea unuia, dar un lucru mai puternic si mai mare decat bunavointa care aduce multumiri este dusmania care admira virtutea indurerata. Caci aici, la Pelopida, binele dobandeste numai cinste, pe cand dincolo, la Marcellus, este pretuit folosul si valoarea virtutii."

(ibidem, vol. II, pg. 408)

despre Philopoimenos

"Cand Diophanes, comandantul aheenilor, a auzit ca lacedemonienii iarasi pun ceva la cale si voiau sa-i pedepseasca, iar lacedemonienii, pornind la razboi, tulburau Peloponesul, Philopoimenos a incercat sa-l linisteasca pe Diophanes si sa-i potoleasca mania, spunandu-i ca, atunci cand Antiochos si romanii se vantura in Elada cu tabere atat de mari, intr-acolo trebuie sa-si indrepte comandantul atentia si sa nu rascoleasca patria, ci sa treaca cu vederea si sa ierte anumite greseli. Dar, pentru ca Diophanes n-a dat atentie, ci a navalit in Laconia deodata cu Titus si s-au indreptat dpre Sparta, Philopoimenos s-a infuriat si, pornind cu indrazneala la un lucru nelegal si necercetat cu atentie, daca se are in vedere stricta dreptate, dar care dovedeste curajul si indrazneala lui, a intrat in Sparta si, simplu particular fiind, a inchis portile cetatii comandantului ahean si consulului roman si a facut sa inceteze tulburarile din cetate si a asezat iarasi pe lacedemonieni in liga aheilor, asa cum erau de la inceput. Apoi, catva timp mai in urma, fiind strateg, Philopoimenos avea o nemultumire din partea spartanilor, si a adus pe fugari in cetate, a ucis optzeci de spartiati, dupa cum spune Polibiu, iar dupa cum spune Aristocrates, trei sute cincizeci. A daramat apoi zidurile cetatii si, defalcand o mare parte de pamant, a impartit-o megalopolitanilor, iar pe cei care fusesera primiti cetateni in Sparta de catre tirani, I-a stramutat pe toti in Ahaia, afara de trei mii. Pe acestia, care nu-i dadeau acultare si nu voiau sa plece din Sparta, I-a vandut si, a ridicat un portic in Megalopolis. Apoi, dorind sa-si satisfaca mania impotriva lacedemienilor si atacandu-i tocmai cand sufereau pe nedrept, a savarsit cel mai crud si mai nelegiuit lucru privitor la viata lor politica. Astfel, el a suprimat si a distrus educatia intemeiata de Licurg, silindu-I ca sa le dea copiilor lor o educatie arhaica in locul celei strabune, ca sa nu se mai laude catusi de putin cu legile lui Licurg.

Atunci spartanii, din pricina acestor mari nenorociri, oferind parca lui Philopoimenos chiar nervii cetatii sa-i taie, au devenit supusi si umili, dar, catva timp mai in urma, au cerut ingaduinta de la romani si au inlaturat oranduirea politica aheeana si au reluat si intemeiat pe cea strabuna, atat cat era cu putinta dupa atatea nenorociri si distrugere."

(ibidem, vol. II, pg. 435)

despre Titus Quinctius Flamininus

"El a primit o educatie ostaseasca, deoarece Roma purta multe si mari razboaie, iar tinerii erau de la inceput invatati sa comande, luand parte la expeditii militare. Titus mai intai a luat parte la razboiul impotriva lui Hanibal ca tribun militar, sub comanda consulului Marcellus. Acesta, cazand intr-o cursa, a murit, iar Titus a fost numit guvernator al tinutului Tarentului si al orasului Tarent, care fusese cucerit a doua oara, si si-a castigat o buna faima nu atat pentru dreapta sa conducere, cat mai ales pentru faptele sale de arme. De aceea, cand s-au trimis coloni in cele doua cetati, Narnia si Consa, el a fost ales conducator si intemeietor al noilor colonii.

Acest fapt l-a umplut de avant si l-a indemnat sa treaca peste demnitatile intermediare, pe care le purtau de obicei cei tineri, tribunatul plebei, pretura si edilitatea curula, si sa se socoteasca vrednic de consulat."

(ibidem, vol. II, pg. 454)

"Dar pe Titus care era vrednic de cinstire in fata elenilor, astfel de lucruir il maniau foarte mult. De aceea, toate treburile le chivernisea el singur, fara sa mai tina seama de etolieni. Ei se simteau jigniti si cand Titus a primit o solie cu propuneri de pace din partea Macedoneanului, etolienii dadeau tarcoale pe la cetati si strigau ca se vindea lui Filip pacea, desi era cu putinta sa se taie razboiul din radacina si sa se suprime puterea care cea dintai redusese pe eleni in sclavie.

In timp ce etolienii spuneau astfel de lucruri si tulburau pe aliati, Filip insusi a venit sa trateze pacea si a destramat banuiala, punandu-se la dispozitia lui Titus si a romanilor.

Si astfel termina Titus razboiul. Regatul Macedoniei I l-a lasat lui Filip, dar I-a poruncit sa renunte la orice pretentie supra Eladei, l-a obligat sa plateasca o mie de talanti si I-a luat toate corabiile, afara de zece, si pe unul dintre cei doi fii, pe Demetrius, pe care l-a trimis la Roma, ostatic, folosindu-se foarte bine de imprejurare si prevazand viitorul. Intr-adevar, tocmai atinci Hanibal cartaginezul, un om foarte urat de roamni, exilat din patrie, venise la regele Antioh si-l indemna sa mearga inaintea norocului, urmand cursul izbanzilor sale. De altfel, Antioh insusi, datorita unor mari ispravi pe care le savarsise, fusese numitcel mare si tintea dobandirea conducerii universale. El s-ar fi ridicat mai ales impotriva romanilor, daca Titus, prevazand asta, n-ar fi inclinat intelepteste catre impacare, caci un razboi cu Antioh ar fi gasit in Elada un razboi cu Filip si impotriva Romei s-ar fi ridicat atunci, din aceleasi motive, amandoi regii, cei mai mari si mai puternici de pe vremea aceea."

(ibidem, vol. II, pg. 465)

"Adunandu-se deci elenii la Istm, o multime de oameni se asezasera in stadiu, ca sa priveasca intrecerile gimnice, asa cum era firesc sa se adune cand Elada incetase razboaiele care durau de multa vreme, in nadejdea libertatii, intr-o pace limpede. Si, dandu-se din trambite tutror semnalul tacerii, crainicul a pasit in mijloc si a spus ca senatul romanilor si Titus Quinctius, comandant consul, infrangand pe regele Filip si pe macedoneni, lasa liberi si nepaziti si neimpusi, sa se foloseasca de legile patriei, pe corintieni, pe foceeni, pe locrieni, pe eubei, pe ahei, pe phtioti, pe magnesi, pe tesalieni, pe perhaebi. La inceput n-au auzit nici toti, nici clar, dar in stadion era o miscare zgomotoasa si neoranduiala si toti se minunau de cele auzite si se intrebau ce-a spus crainicul si porunceau sa spuna iarasi. Iar cand s-a facut iarasi liniste si crainicul, ridicandu-si glasul, a strigat mai plin de avant catre toti si a patruns glasul decretului peste tot, un urlet de bucurie necrezut de puternic a patruns pana la mare, iar toti cei din teatru s-au ridicat in picioare si nimeni nu mai tinea seama de jocuri, ci toti se grabeau sa sara si sa-l salute pe Titus si sa-l numeasca salvatorul si aparatorul Eladei.

Ceea ce se spune adesea despre efectele unei voci foarte tari si puternice s-a vazut atunci. Intr-adevar, niste corbi, care zburau din intamplare pe deasupra adunarii, au cazut in stadion. Cauza a fost lovirea aerului, caci ori de cate ori se inalta in vazduh o voce puternica si plina, aerul spintecat de ea nu mai poate oferi un sprijin zburatoarelor, ci face un fel de lunecare, intocmai ca celor care calca in gol, daca nu cumva, pe Zeus; cad si mor fiind izbiti de glasuri ca de o sageata. Se poate sa fie si un fel de invartejire a aerului, care capata o rotire, ca in mare, si o intoarcere din pricina amplei rascoliri."

(ibidem, vol. II, pg. 465)

paralela intre Philopoimenos si Titus

"In ceea ce priveste marimea binefacerilor fata de eleni, nu este vrednic sa comparam cu Titus nici pe Philopoimenos, nici pe prea multi barbati mai buni decat Philopoimenos, pentru ca elenii au purtat razboaie impotriva elenilor, pe cand Titus n-a fost elen, dar a purtat razboaie pentru eleni. Si, in timp ce Philopoimenos nu era in stare sa vina in ajutorul concetatenilor sai, care erau atacati, si a pornit in Creta, atunci Titus, infrangand in inima Eladei pe Filip, eliberatoate popoarele si toate cetatile. Si, daca s-ar cerceta bataliile fiecaruia, s-ar vedea ca mai multi eleni a ucis Philopoimenos, in calitate de comandant al aheilor, decat macedoneni a ucis Titus, venind in ajutorul elenilor. Greselile, unul le-a savarsit din ambitie, iar celalalt din dorinta de izbanda, iar la manie unul era induplecabil, iar celalalt inflexibil. Astfel, Titus I-a pastrat lui Filip demnitatea domniei si s-a impacat cu etolienii, pe cand Philopoimenos, din pricina maniei, a smuls patriei sale satele de primprejur, care plateau impozite. Titus era statornic fata de aceia carora le facuse bine, pe cand Philopoimenos era gata sa distruga favoarea. Astfel, dupa ce facuse unele servicii lacedemonienilor, mai in urma le-a daramat zidurile si le-a pradat tara si, in cele din urma, le-a schimbat si le-a distrus si oranduirea politica. Se pare ca insasi viata si-a pierdut-o din pricina maniei si a ambitiei, navalind in Mesenia nu la timp, ci mai devreme decat trebuia, nu ca Titus care a purtat toate comandamentele militare cu ratiune si pentru a dobandi aparare impotriva primejdiilor."

(ibidem, vol. II, pg. 477)

"Titus, intr-adevar, si cand era conducator si cand era loctiitor le-a facut pe toate bine, iar Philopoimenos nu s-a aratat aheilor nici mai rau, nici mai inactiv decat cand a fost comandant. De pilda, cand era particular, l-a alungat pe Nabis din Mesenia si a eliberat pe Mesenieni, ca particular a tinut departe de Sparta si pe Diophanes si pe Titus, cand se indreptau intr-acolo, si a salvat pe lacedemonieni. Philopoimenos, avand o fire de comandant, a stiut sa conduca nu numai potrivit legilor, dar chiar sa conduca legile spre ceea ce era de folos si n-a cerut de la cei condusi sa ia conducerea, ci s-a folosit de ei cand era momentul potrivit, socotind ca este mai bun general acela care gandeste la interesele lor decat acela care este numai ales de ei. Nobile sunt blandetea si omenia aratate de Titus elenilor, dar sunt mai nobile rezistenta si iubirea de libertate aratate de Philopoimenos fata de romani, caci este mai usor sa faci hataruri calor care te roaga, decat sa manii pe cei mai puternici, rezistandu-le.

Si, dupa ce i-am cercetat astfel, deaorece este greu de distins deosebirea dintre ei, n-am vrea sa parem ca judecam superficial, daca vom da Elenului cununa experientei razboinice si a strategiei, iar Romanului cununa dreptatii si a blandetii."

(ibidem, vol. II, pg. 479)