Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE)

Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE)

Incepand cu 1945 constatam internationalizarea 'ordinii', prin tendinte si uneori reusite, de reconstructie a vechii ordini a democratiilor occidentale de dinainte de razboi. SUA, mai mult decat Europa, a tinut si atunci ca si astazi, in 1999, sa gestioneze reconstructia modelului care, in expresie ideologica, este de tip neoliberal. Din aceste considerente economice, dupa razboi, inregistram doua directii: ordinea monetara internationala - sistemul Bretton Woods si ordinea comerciala internationala - sistemul GATT. Principiile de baza, vizau in ambele situatii, dezvoltarea multilateralismului*.

Pana la transformarea in OCDE, in 1960-1961, OECE, Organizatia Europeana de Cooperare Economica, creata la 16 aprilie 1948, cu ocazia Planului Marshall, a contribuit la mentinerea legaturilor intre statele membre, in cel putin doua domenii:

1. repartitia ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari, 85% sub forma de materiale sau produse si 15% imprumuturi, in functie de nevoile si cerintele tarilor membre. (Patru tari - Marea Britanie, Franta, Germania si Italia - au beneficiat de 60% din ajutorul Marshall);

2. cresterea schimburilor comerciale, prin doua mijloace - limitarea contingentarilor si amenajarea mijloacelor si modalitatilor de plata si a schimburilor intre tarile membre.

La terminarea conflagratiei, monedele europene nu erau convertibile intre ele, platile si deficitele comerciale constituiau o frana in calea schimburilor. Pentru a face fata problemelor, s-au semnat acorduri de plati si compensari in octombrie 1948 si septembrie 1949, apoi, Acordul din 16 septembrie 1950, prin care s-a pus in miscare Uniunea Europeana de Plati. UEP a instituit sistemul compensatiilor multilaterale si  de creditare automata intre tarile membre in OECE. S-a adoptat un sistem de clearing girat de Banca pentru Reglementari Internationale (BRI) (dolarul american a fost ales ca unitate de cont). OECE a desfasurat activitati in domenii diverse: utilizarea si mobilizarea mainii de lucru, difuzarea procedeelor tehnice, formarea profesionala si dezvoltarea regiunilor prin Agentia Europeana de Productivitate (1953), aprovizionarea cu energie, prin Comitetul Energiei, fondat in 1956.

OECE a incercat sa promoveze calea veritabilei unificari europene. In acest sens tarile membre s-au angajat, in 1948, sa elaboreze un program anual comun - 1948-1949 , apoi un program pe 4 ani, 1949-1953. Programele nationale, ireconciliabile ideii comunitare, au torpilat intentiile asumate. Europa nu era, inca, pregatita pentru uniunea economica. Se manifestau opozitii nationale de tipul celor care au impiedicat tentativele de uniune vamala franco-italiana (in ciuda tratatului semnat in martie 1949) sau cele dintre tarile scandinave, din noiembrie 1949.

OECE a contribuit, totusi, in cursul anilor '50, la reducerea sensibila a contingentarilor intre statele membre si la elaborarea, prin intermediul Uniunii Europene de Plati, a mijloacelor si modalitatilor 'vizibile' de reglementare a schimburilor comerciale. In decembrie 1960 a fost semnata Conventia prin care se crea OCDE, Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica, intrata in vigoare in septembrie 1961. 18 tari europene din OECE au pornit la drum alaturi de SUA si Canada - semnatare ale Conventiei din decembrie 1960; apoi Japonia (aprilie 1964), Finlanda (ianuarie 1969), Australia (iunie 1971), Noua Zeelanda (mai 1973). Statele sus-mentionate s-au pus de acord pentru a realiza 'expansiunea, considerata posibila, a economiei si slujbelor si progresul nivelului de viata in tarile membre, pentru a contribui la dezvoltarea comertului mondial pe o baza nediscriminatorie si multilaterala'.

Demobilizarea tarifara s-a efectuat in cadrul organizatiilor europene - in conformitate cu Art. XXIV al GATT, sub forma de asociere sau de integrare. Asocierea comporta libertatea interna a schimburilor, in timp ce integrarea viza adaptarea de politici vamale comune fata de terti.

Ca o concluzie la activitatea desfasurata de tarile europene, formula integrarii a devenit din ce in ce mai atractiva pentru Franta, Italia, Benelux si Germania. Aceste state au parcurs un lung traseu integrationist, de la formarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (Tratatul de la Paris, aprilie 1951) la Piata Comuna, vazuta ca o Comunitate Economica Europeana (Tratatul de la Roma, din martie 1957).

Formula asocierii a fost utilizata de Marea Britanie care va grupa in juru-i 6 tari (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia si Elvetia) in cadrul AELS - Asociatia Europeana a Liberului Schimb. Institutia a fost creata prin Conventia de la Stockholm, in ianuarie 1960. (Finlanda a devenit membru asociat in 1961; Islanda a intrat in organizatie in 1970.) Dupa largirea CEE, de la 6 la 9 membri, prin adeziunea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, in 1973, AELS s-a redus la 7 membri. Acestia au semnat acorduri de liber schimb cu CEE, constituind ceea ce in limbajul curent s-a numit Europa Celor 16.

OCDE a creat, ca reactie la noua strategie din 1973 a OPEC, Agentia Internationala a Energiei. AIE a propus, la 18 noiembrie 1974, Programul International al Energiei. 20 de tari membre ale OCDE (din 24) au aderat la Program. Franta, Finlanda, Islanda si Norvegia au preferat un statut special. AIE a devenit o agentie autonoma a OCDE si si-a stabilit, la 23 iulie 1980, propriul centru, Consiliul de Directie, Comitet de Gestiune, 4 grupe permanente de lucru si un Secretariat. Influenta anglo-saxona in AIE este dominanta. Ea este prima organizatie internationala compusa din tari consumatoare ale unui produs de baza - petrolul.