LITERATURA ROMANA SI LITERATURA PENTRU COPII - Dezvoltati intr-un eseu tema natura in poezia romanticǎ si in cea simbolistica

LITERATURA ROMANA SI LITERATURA PENTRU COPII

Dezvoltati intr-un eseu tema natura in poezia romanticǎ si in cea simbolisticǎ.

Romantismul romanesc se constituie intr-un curent national si popular devenind o componentǎ fundamentalǎ a spiritualitǎtii romanesti. Scriitorii romani creeazǎ o literaturǎ cu un pronuntat specific national, fǎcand din istorie, din folclor, din frumusetile naturii ale patriei si din viata ei socialǎ sursele principale de inspiratie.

Între romanticii europeni, Mihai Eminescu tine, prin vremea, spatiul si viziunea despre lume pe care le reprezintǎ, un loc proeminent, un loc aparte.

Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, in jurul cǎrora se grupeazǎ elementele universului sǎu: natura, dragostea si istoria.

Natura este o temǎ tipic romanticǎ. Ea apare poetului sub douǎ infǎtisǎri principale.

Întai, ca toti romanticii, poetul e atras de o naturǎ de inceput de lume, de materia care se naste din haos. El imagineazǎ in Scrisoarea I un astfel de inceput si o astfel de nastere a universului:

La-nceput, pe cand fiintǎ nu era, nici nefiintǎ,

Pe cand totul era lipsǎ de viatǎ si vointǎ,

Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns

Cand pǎtruns de sine insusi odihnea cel nepǎtruns.

Fu prǎpastie? genune? Fu noian intins de apǎ?

N-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ,

Cǎci era un intuneric ca o mare fǎr-o razǎ,

Dar nici de vǎzut nu fuse si ici ochi care s-o vazǎ.

Aceste imagini cosmogonice le gǎsim si in alte poezii, ca si in marele poem Luceafǎrul, unde Hyperion face o cǎlǎtorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naste. De romantismul acesta al viziunii se leagǎ la Eminescu predilectia pentru universul noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitǎtilor, cum sunt cerul si marea. Tudor Vianu nota cǎ, spre deosebire de clasici, care au fost atrasi de natura solarǎ a Sudului european, cu tǎrmuri clare de mare si cu temple albe scǎldate in luminǎ, romanticii ca Eminescu sunt poeti ai pǎdurii pline de umbre si mistere, populate de fǎpturi reale sau himerice.

În al doilea rand, natura eminescianǎ se infǎtiseazǎ, mai ales in poeziile de dragoste, ca o naturǎ plǎcutǎ, luminoasǎ, blandǎ si ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spatii cosmice, depǎrtate si reci ca acelea de unde vine Hyperoin in Luceafǎrul, sau misterioase, nepǎtrunse, ca acelea din Scrisoarea I, ci si un iubitor de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat in poezia La mijloc de codru :

La mijloc de codru des

Toate pǎsǎrile ies,

Din huceag de alunis

La voiosul luminis,

Luminis de langǎ baltǎ,

Care-n trestia inaltǎ

Legǎnandu-se din unde,

În adancu-i se pǎtrunde

Si de lunǎ si de soare

Si de pǎsǎri cǎlǎtoare,

Si de lunǎ si de stele

Si de zbor de randunele

Si de chipul dragei mele.

Aici observǎm cat de armonioasǎ este aceastǎ a doua naturǎ eminescianǎ. Cerul si pǎmantul se pǎtrund, soarele si luna se oglindesc in lac, alǎturi de chipul iubitei. E o naturǎ paradisiacǎ, in care-si fac aparitia vietǎti obisnuite. Ea protejeazǎ pe indrǎgostiti. Din acelasi domeniu provin si imaginile interiorului (casa, camera) eminescian, care este unul ocrotitor, chiar dacǎ uneori sugereazǎ singurǎtate. Poetul scrie la o masǎ de brad, ascultand focul ce palpaie vesel in cǎmin sau zgomotul soarecilor care rod cotoarele cǎrtilor din pod. Natura exterioarǎ se prelungeste in interior, cu tot firescul.

Rege al poeziei cum il numeste Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri a ilustrat prin opera lui evolutia romantismului romanesc.

Ca poet reuseste sǎ realizeze o poezie originalǎ. Tematica liricǎ este variatǎ si cuprinde: valorificarea poeziei folclorice, poezie eroticǎ, zugrǎvirea frumusetilor naturii, evocarea trecutului istoric, aspecte sociale.

Cel mai unitar dintre ciclurile in care Alecsandri si-a organizat, succesiv, opera poeticǎ este cel intitulat Pasteluri. Acestea transcriu reactiile poetului la spectacolul schimbǎtor, dupǎ anotimpuri, al naturii. Spatiul Pastelurilor e mǎrginit la cat cuprinde privirea, e un univers familiar, adicǎ unul prin care poetul se miscǎ fǎrǎ a se simti invadat de nelinistea necunoscutului. Este o lume de forme ale naturii, nu de forte ale ei, ceea ce vede poetul sunt aparentele naturii, nu miscǎrile ei interioare, procesul prin care se produc formele si care leagǎ pe dedesubt aparentele de totul cosmic, fǎcand din fiecare peisaj un moment al devenirii universale sau in orice caz o parte ce comunicǎ intim cu universul. De aici caracterul fundamental static al poeziei din Pasteluri. Miscarea, catǎ este, e superficialǎ, se petrece adicǎ la suprafata fragmentului de naturǎ observat de poet. Pastelul lui Alecsandri este o poezie esential descriptivǎ. Urmǎrirea peisajului in modificarea determinatǎ de succesiunea anotimpurilor nu anuleazǎ statismul viziunii asupra naturii, ci il face si mai evident, cǎci poetul inregistreazǎ modificarea elementelor de decor, nu schimbǎri mai adanci, ce ar afecta substanta insǎsi a peisajului.

Poemele verii sunt mai revelatoare pentru ceea ce este poezia naturii la Alecsandri. Ceea ce retine in primul rand atentia este impresia de spatiu plin, de saturare a peisajului, datǎ de aglomerarea de vietuitoare, pǎsǎri, animale, plante:

Ceru-n zare se roseste: mii de vrǎbii desteptate

Ciripesc si se alungǎ pe girezi netrierate.

Balta vesel clocoteste de-un concert asurzitor,

Si din ochiuri se inaltǎ card de rate ca un nor.

Printre stuhul ce se miscǎ iatǎ-o luntre vanǎtoare!

Serpii lungi se-ncolǎcezǎ sub a nufǎrilor floare;

Ratele prin mosunoaie dupǎ trestii se ascund,

Si pe sus nagatii tipǎ, lisitele dau in fund (Balta)

Cand o salcie pletoasǎ lin pe baltǎ se coboarǎ,

Cand o mreanǎ saltǎ-n aer dupǎ-o viespe sprintioarǎ,

Cand sǎlbaticele rate se abat din zborul lor,

Bǎtand apa-tunecatǎ de unnour trecǎtor (Malul Siretului)

Îngrǎmǎdirea devine excesivǎ in Concertul din luncǎ, de unde, in parte, impresia de artificial. Poetul nu mai vede, ci alcǎtuieste un inventar, punand alǎturi tot felul de plante (romanite, clopotei si mǎzǎrele, sulcinǎ, stelisoare, nalbe, busuiocul, deditei si garofite, toporasi, lǎcrimioare, cimbrul, fetica, nufǎrul, viorele, condurii doamnei, rochiti de randunele, macul), pǎsǎri si insecte (dumbrǎvenci, granguri, ciocarli, randunele, mierle, gaite, stigleti, presuri, macalendri, turturele, gandǎcei, grieri, fluturi, albine, privighetoare). Alecsandri nu descrie aceastǎ bogatǎ figuratie, ci doar o numeste, impresia de ordin plastic fiind datǎ de aglomerarea insǎsi, nu de detalii. În Concertul in luncǎ adaugǎ simplei numiri cate unul sau mai multe determinative, fǎrǎ a face propriu-zis descriptie, cǎci caracterizǎrile sunt cel mai adesea de ordin moral, nu plastic (blande nalbe, gingase lǎcrǎmioare, nufǎrul intriatat, duioase turturele, cucul plin de inganfare) sau fǎcand-o sumar si in termeni lipsiti de pregnantǎ (bujorelul e rumen, odoleana e naltǎ, garofitele sunt parguite in foc de soare, nufǎrul e galben, viorelele - oachese, gandǎceii au blǎnurile smǎltuite, fluturii - aripioare pudrate). Cand in peisaj apar si oameni, ei sunt vǎzuti tot in aglomerǎri: În ce lan cu spicuri nalte au intrat secerǎtorii [] Toti, privindu-i de departe, dar cǎ-noatǎ-n galbin rau (Secerisul); Iatǎ, vin cosasii veseli. Se pun rand. [] Unii brazdele rǎstoarnǎ, in cǎpiti altii le-adunǎ (Cositul).

Cu asemenea elemente Alecsandri compune adevǎrate tablouri. Un tablou este fiecare poem, mai exact o parte a marelui tablou care este peisajul intregului ciclu. Poetul ne aratǎ tabloul fragmentar, dupǎ ce l-a descoperit el insusi, luminat de strǎlucirea soarelui sau a lunii. Mai toate poemele verii au drept punct de plecare tocmai momentul dezvǎluirii, luminǎrii tabloului : Aburii usori ai noptii ca fantasme se ridicǎ [] / Eu mǎ duc in faptul zilei, mǎ asez pe malu-i verde / - Si privesc; Si deodatǎ Aurora se iveste radioasǎ, / Ca un ochi ce se deschide sub o geanǎ radioasǎ; Ceru-n zare se roseste; mii de vrǎbii desteptate / ciripesc / Balta vesel clocoteste. Poetul Pastelurilor e un indrǎgostit de incantǎtoare forme si gestul lui caracteristit e cel din versul: Eu mǎ duc in faptul zilei, mǎ asez [] / Si privesc. Poezia nu e in descriptia sumarǎ a tablourilor, ci in reactia la ele, in sentimentul de sigurantǎ pe care-l inspirǎ o naturǎ neclintitǎ in masivitatea ei: vantul tace, frunza deasǎ stǎ in aer neclintitǎ/ Sub o panzǎ de luminǎ lunca pare adormitǎ; aerul e-n neclintire - sau in care miscarea linǎ se face deasupra si fǎrǎ a lǎsa urme: Valuri limpede de aer, ca o mare nevǎzutǎ, / Trec alin pe fata lumii si din treacǎt o sǎrutǎ. / Pe campia rouratǎ pasul lasǎ urme verde, / Ce-n curand sub raza caldǎ se usucǎ si se pierde. Într-o asemenea stare de calm, ochiul inregistreazǎ cu incantare formele ca pe tot atatea componente ale unui mare si linistitor spectacol, Admirand jocul luminei pe splendorile verdetii, / Admirand in umbra caldǎ florile de prin poiene, / Si paraie cristaline, si vulturi cu mandre pene - si enumerarea ar putea continua panǎ la epuizarea figuratiei, care participǎ toatǎ la vibrarea armonioasǎ, la tainica armonie ce leagǎ elementele marelui tablou conferindu-le calitatea liricǎ. Intuirea devenirii lipseste, sentimentul e al prezentei, masivǎ si definitivǎ, si contemplarea unui rau nu-l zdruncinǎ: Si gandirea mea furatǎ se tot duce-ncet la vale / Cu cel rau care-n veci curge, fǎr-a se opri din cale, cǎci si curgerea e resimtitǎ in permanenta ei, nu ca trecere.

Poemele iernii se definesc, in general, prin note opuse celor ale verii. E o poezie a nelinistii urcand panǎ la spaimǎ, pricinuitǎ de absenta a ceea ce fǎcea dincolo incantarea poetului. Mai intai, de golirea spatiului, de sǎrǎcirea tabloului mare: Oaspetii caselor noastre, cocostarci si randunele, / Pǎrǎsit-au a lor cuiburi s-au fugit de zile rele; / Cardurile de cucoare, insirandu-se-n lung zbor, / Pribegit-au... clameazǎ Alecsandri cu jalnic dor, la venirea iernii. Tot atunci, Frunzele cad, zbor in aer, si de crengi se deslipesc, Soarele iubit s-ascunde, o infiorare se rǎspandeste, Boii rag, caii rǎncheazǎ, canii latrǎ. Locul multimii de pǎsǎri variate si cantǎtoare este luat de un card de corbi iernatici, prin vǎzduh croncǎnitori. Substantialǎ liric e tocmai aceastǎ spaimǎ de gol, de intinderea pustie. O slabǎ compensatie a densitǎtii de altǎdatǎ a tabloului e in grǎmezile de zǎpadǎ, privite mereu: norii de zǎpadǎ, / Lungi troiene cǎlǎtoare adunate-n cer grǎmadǎ; / Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi [] / Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iarǎ! / Cu o zale argintie se imbracǎ mandra tarǎ; Valuri albe trec in zare, se asazǎ-n lung troian, / Ca nisipurile dese din pustiul african. E insǎ un vǎl monoton, acoperind varietatea, catǎ a mai rǎmas, a peisajului: Tot e alb pe camp, pe dealuri, impregiur, in depǎrtare - si spre a-si satisface cat de cat simtul plastic poetul retine putinele forme ale acestui univers uniform: flori de iarnǎ pe cristalul inghetat al ferestrei, crini si roze de zǎpadǎ, un pod de gheatǎ intre maluri, ghirlanda de cristaluri de la stresinile caselor, zǎpada de pe campii ce pare-un lan de diamanturi. Spaimei de gol i se adaugǎ spaima de intunericul care il lasǎ parcǎ suspendat pe indrǎgostitul de spectacolul linistitor al formelor: ziua scade, noaptea scade, Afarǎ ninge, ninge, si apriga furtunǎ / Prin neagra-ntuneciune rǎspande fiori reci. Cand nu este complet anulat, spectacolul armonios este inlocuit cu unul haotic si agitat, care sporeste nelinistea: Viscolul frǎmantǎ lumea! Lupii suri ies dupǎ pradǎ, / Alergand, urland in urmǎ-i prin potopul de zǎpadǎ. / Turmele tremurǎ; corbii zbor vartej, rǎpiti de vant, / Si rǎchitile se-ndoaie lovindu-se de pǎmant. În locul vibrǎrii armonioase, a concertului tuturor elementelor peisajului, Zberǎt, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spǎimantate, / Se ridicǎ de prin codri, de pe dealuri, de prin sate, / Si-n departe se aude un nechez rǎsunǎtor. Oroarea cea mai mare e insǎ de ger, care nu doar acoperǎ tabloul, ca ninsoarea, ci il ucide: Gerul aspru si sǎlbatic strange-n brate-i cu jǎlire / Neagra luncǎ de pe vale care zace-n amortire; / El ca pe-o mireasǎ moartǎ o-ncununǎ despre ziori / C-un vǎl alb de promoroacǎ, plopii sunt fantasme albe, În pǎduri trǎsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! / Stelele par inghetate, cerul pare otelit, Totul e in neclintire fǎrǎ viatǎ, fǎrǎ glas; / Nici un zbor in atmosferǎ, pe zǎpadǎ - nici un pas. În fata unui asemenea spectacol dezolant, tulburǎtor pentru spirit, Omul, trist, cade pe ganduri si s-apropie de foc, poetul se inchide in casǎ: Perdelele-s lǎsate si lampele aprinse; / În sobǎ arde focul, tovarǎs mangǎios, / Si cadrele-aurite, ce de pǎreti sunt prinse / Sub palidǎ luminǎ, apar misterios. / / Afarǎ plouǎ, ninge! Afarǎ-i vijelie, / Si crivǎtul aleargǎ pe campul innegrit; / Iar eu in pace, astept din cer sǎ vie / O zanǎ drǎgǎlasǎ, cu glasul aurit. Cu privirea intoarsǎ de la intristǎtoarea infǎtisare a peisajului real, se abandoneazǎ unei stǎri de reverie si-si creeazǎ un univers imaginar compensatoriu, prelungind in fantazare datele oferite de tablourile de pe pereti: Pe jiltu-mi, langǎ masǎ, avand condeiu-n manǎ, / Cand scriu o strofǎ dulce pe care-o prind din zbor, / Cand ochiu-mi intalneste s-admirǎ o cadanǎ / Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor. / / Frumoasǎ, albǎ, junǎ, cu formele rotunde, / Cu pulpa mǎrmurie, cu sanul, dulce val, / Ea pare zea Venus cand a iesit din unde / Ca sǎ arate lumei frumosul ideal. Sau fantazeazǎ fǎrǎ alt punct de sprijin decat jocul flǎcǎrilor: Asezat la gura sobei noaptea pe cand viscoleste / Privesc focul, scump tovarǎs, care vesel palpaieste, / Si prin flacǎra albastrǎ vreascurilor de alun / Vǎd trecand in zbor fantastic a povestilor minuni / / [] Iatǎ cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punti de aur; / Iatǎ cai ce fug ca gandul; iatǎ zmei inaripati / Care-ascund in mari palaturi mandre fete de-mpǎrati.. Reintrarea in universul real e incercatǎ numai in cate o zi insoritǎ cand tabloul pare a fi mai putin sǎrac si ceva mai animat: Zi cu soare, ger cu stele!Hai, iubitǎ, la plimbare. / Caii muscǎ-a lor zǎbale, surugiul e cǎlare / [] Pe campia inǎlbitǎ, netedǎ, strǎlucitoare / Se vǎd insule de codri, s-aud cani la vanǎtoare, / Iar in lunca puduritǎ cu mǎrunt mǎrgǎritar / Saltǎ-o veveritǎ micǎ pe o creangǎ de stejar.

Iarna este pentru Alecsandri cumplitǎ, insǎ devastarea naturii adusǎ de ea e superficialǎ si trecǎtoare si tot asa tristetea poetului, sentimentul lui de neliniste. Un simbol al bradului ii exprimǎ pe amandoi: În zadar tu, vrǎjitoare, / Aduci viforul pe-aice [] În zadar ingheti pǎmantul, / Ucizi florile si stupii / Si trimiti moartea cu lupii [] În zadar aduci cu tine / Corbul negru si prǎdalnic, / Si din codrii cu jivine / Faci sǎ iasǎ urlet jalnic. / / În zǎdar, urgie crudǎ, / Lungesti noaptea-ntunecoasǎ / [] / În zǎdar imi pui povarǎ / De zǎpadǎ si de gheatǎ. / Fie iarnǎ, fie varǎ, / Eu pǎstrez a mea verdeatǎ! Zǎpada si gerul sunt o povarǎ, un adaos pe trupul unei naturi ce nu poate fi alteratǎ de nimic. Înlǎturarea lui va reda tabloului infǎtisarea normalǎ. Un asemenea act este pentru Alecsandri primǎvara. Primele momente ale recompunerii tabloului sunt: Paraiele umflatecurg iute sopotind, / Si mugurii pe creangǎ se vǎd imbobocind. / / O, doamne! Iatǎ-un flutur ce prin vǎzduh se perde! / În campul vested iatǎ un fir de iarbǎ verde / Pe care-ncet se urcǎ un galben gandǎcel (Sfarsitul iernii). Pustiul incepe sǎ se populeze. Pentru umplerea spatiului e nevoie mai intai de pǎsǎrile dispǎrute in toamnǎ si poetul salutǎ repetat revenirea lor: În fund, pe cer albastru, in zarea depǎrtatǎ, / La rǎsǎrit, sub soare, un negru punct s-aratǎ! / E cocostarcul [] / În aer ciocarlia, pe casǎ randunele, / Pe crengile pǎdurii un roi de pǎsǎrele / Cu-o lungǎ ciripire la soare se-ncǎlzesc / Si pe deasupra bǎltii nagatii se-nvartesc (Oaspetii primǎverii). Cand totul a fost pus la loc, poetul priveste si ne aratǎ un fragment mai larg al tabloului, asemǎnǎtor celui din Concertul din luncǎ : Paserea-si gǎteste cuibul, floarea mandrele-i colori, / Campul, via sa verdeatǎ, lanul scumpele-i comori, se uitǎ cu incantarea stiutǎ la paingul de pe un frasin, apoi Jos pe la tulpini, la umbrǎ, unde fluturii, flori zburǎtoare, / Se-ndrǎgesc in pǎrhere pe san alb de lǎcrimioare, / Si, ca roi de petre scumpe, gandǎceii smǎltuiti / Strǎlucesc, vie comoarǎ, pe sub ierburi tǎinuiti, ascultǎ duetul gangurului cu privighetoarea, dialogul stejarului cu iarba, al vulturului cu ciocarlia (Lunca din Mircesti). Cǎci vibrarea armonioasǎ a acestei naturi, perceptibilǎ vara si anulatǎ apoi de zgomotele haotice ale iernii, a fost refǎcutǎ, printr-un act solemn, al tunetului: Vǎzduhul bubuieste! Pǎmantul desmortit / Cu mii si mii de glasuri semnalului rǎspunde / [] La rǎsǎrit urare! Urare la apus! / Un card de vulturi ageri, rotindu-se pe sus, / Se-naltǎ ca s-ascultemult vesela fanfarǎ / Ce buciumǎ prin nouri frumoasa primǎvarǎ (Tunetul). De atunci spatiul s-a reumplut de sunete, de ecouri si un fluid muzical strǎbate totul, desǎvarsind unitatea tabloului: O pǎtrunzǎtoare soaptǎ umple lunca, se ridicǎ. / Ascultati! stejarul mare grǎieste cu iarba micǎ, / Vulturul cu ciocarlia, soarele cu albul nor, / Fluturul cu planta, raul cu limpedele izvor. Poetul isi redobandeste starea sufleteascǎ din poemele verii, de calmǎ contemplare a spectacolului formelor naturii, de abandonare in gustarea plǎcerii de a fi scǎldat in luminǎ, de a privi, cu un ochi mai curand somnolent, desfǎsurarea de splendori ale firii si de a auzi, tot mai vag, tainica ei armonie.

Sursǎ de incantǎri, peisajul e privit cu veneratie, e un peisaj sǎrbǎtoresc (Lumea-i toatǎ-n sǎrbǎtoare, / Ceru-i plin de ciocarlii). Cand intervine, figuratia umanǎ trebuie sǎ se integreze acestei atmosfere. Totul pare mai simplu cand natura este privitǎ intr-o zi de sǎrbǎtoare. Poetul alege Pastele, vǎzut insǎ nu ca sǎrbǎtoare crestinǎ ci in semnificatia lui strǎveche, de mitologie pǎganǎ, ca celebrare a renasterii naturii. Oamenii sunt infǎtisati in mijlocul firii, bucurandu-se de soare, de triumful vietii din jur, nu in biserici. Un scranciob mai la vale, pe langǎ el adunǎ / Flǎcǎi si fete mandre ce rad cu voie bunǎ; / Si-n sunet de vioare, de cobze si de nai / Se-ntoarce hora linǎ, cǎlcand pe verde plai. / / Bǎtrani cu fete stinse, romani cu fete dalbe, / Pe iarba rǎsǎritǎ fac praznic la un loc. / Iar pe-mpregiur copiii se prind la luptǎ-n joc. / / Si scranciobul se-ntoarce, purtand in legǎnare / Pǎrechi imbrǎtisate cu dulce infocare. Dar chiar privindu-i la muncǎ, poetul cuprins de euforie nu-i poate vedea altfel: Noroc bun!Pe campul neted ies romanii cu-a lor pluguri! / Boi plǎvani in cate sease trag, se opintesc in juguri. / Bratul gol apasǎ-n coarne, campul rǎsunǎ-n mare zgomot de voioasa argǎtime, la pranz Card de fete si neveste de la sat aduc merinde, seara plugarii cǎtre sat, / Hǎulind pe langǎ juguri, se intorc de la arat (Plugurile). Asemenea imagini sǎrbǎtoresti se sprijinǎ pe o idee mai adancǎ: lucrarea pǎmantului este un mod de a intra in relatie cu natura, este un act ritualic si deci solemn, sǎrbǎtoresc: Sfantǎ muncǎ de la tarǎ, izvor sacru de rodire, / Tu legi omul cu pǎmantul in o dulce infrǎtire!. Pastelurile exprimǎ o viziune asupra naturii, nu asupra omului. Omul nu este decat obiect secundar al poeziei, imaginea lui fiind subordonatǎ celei a naturii. Aglomerǎrilor de plante, pǎsǎri li se adaugǎ uneori grupuri umane, privite ca atare, global si avand aceeasi semnificatie, de elemente ale naturii, si aceeasi functie poeticǎ, de componente ale tabloului. Alecsandri contemplǎ omul in conditia lui naturalǎ, nu in cea socialǎ, in raporturile cu firea, nu cu oamenii.

Pǎtrunzand cu atentie fluxul natural, cǎruia-i raporteazǎ posibilele aventuri ale existentei umane, V. Alecsandri transferǎ poeziei sale un echilibru de exceptie care este, de fapt, cel al sufletului sǎu, mereu in cǎutare de armonie si de confruntǎri cu tainele universale. Unui atare echilibru i se subordoneazǎ neapǎrat compozitia pastelului, mereu osmoticǎ intre culoare si muzicǎ, antiteze si unitate, estetism de tip clasic si extaz mereu aparent subiectiv.

Si prin temperament si prin program estetic, simbolistii aduc in poezie un nou unghi de perceptie a naturii. Imaginea nu mai este nici descriptivǎ, smǎltuitǎ si rece, nici de tipul pastelului, naturǎ moartǎ versificatǎ. Vizualitatea simbolistilor este slabǎ, imprecisǎ si neglijabilǎ, cǎci in poezia lor emotia nu pleacǎ din afarǎ inǎuntru, ci dinǎuntru in afarǎ. Natura este o regiune unde infloresc misterele, simbolurile si corespondentele percepute prin intuitie.

Asupra cadrului cosmic poetul proiecteazǎ sensibilitatea sa, printr-un puternic transfer emotional. El o pǎtrunde, o animǎ, ii dǎ un suflet si personalitate. Peste tot poetul simbolist descoperǎ viatǎ, afectivitate, senzatii, ritm la care el participǎ.

Natura in ansamblu nu suferǎ in simbolism o alterare radicalǎ, ci doar un proces de selectare, de interpretare si de restructurare, pe stiutele baze psihologice, proprii curentului. Cat priveste pe Bacovia, el afirmǎ cǎ a reflectat in poezia sa culoarea mediului cosmic familiar.

Un prim aspect bine cunoscut, euforic, este acela care se traduce prin cultivarea intensǎ a senzatiilor olfactive. Marea predilectie pentru flori la simbolisti de aici vine si nu pentru aspectul lor coloristic, plastic.

O mai mare gravitate o are tratarea florii ofilite ca simbol al stingerii vietii, al mortii. În simbolism nu inflorirea intereseazǎ, ci fanarea, corola care se usucǎ si se desface inertǎ. În acest plan, piesa capitalǎ este Rondelul rozelor ce mor de Macedonski:

E vremea rozelor ce mor,

Mor in grǎdini si mor si-n mine,

Si-au fost atat de viatǎ pline,

Si azi se sting asa usor.

În tot ce simte un fior,

O jale e in orisicine :

E vremea rozelor ce mor,

Mor in grǎdini si mor si-n mine.

Poetul simbolist are, asadar, despre sine o reprezentare diafanǎ, gingasǎ si solidarizarea sa prin corespondentǎ cu existenta fragilǎ si efemerǎ a florii devine fireascǎ.

Aceastǎ psihologie depresivǎ se dezvoltǎ mai mult in atmosferǎ citadinǎ, apǎsǎtoare, unde sufletul obosit intretine o pronuntatǎ legǎturǎ afectivǎ cu elementele naturii, devenite rare. Este totusi numai o fatǎ a sufletului simbolist, a cǎrui vitalitate, intratǎ din cauze stiute in surdinǎ, incepe totusi sǎ vibreze ori de cate ori contactul cu natura se restabileste. Sub formǎ de fragmente, de parcuri, de buchete de flori izolate, natura revine in permanentǎ in intimitatea poetului. Si acesta incearcǎ de fiecare datǎ emotii, tresare, vibreazǎ.

Din astfel de contacte se alimenteazǎ intreaga euforie si vitalitate macedonskianǎ:

Avantul simtirilor mele

Mǎ duce-ntr-o sferǎ strǎinǎ

De ceata lumestilor rele,

În care pe fruntea-mi se-nclinǎ

Mari roze bogate si grele.

Metoda are insǎ si dezavantaje. Parfumul devine toxinǎ, stupefiant si inhalarea, oricat de consolatoare, se preface in viciu:

Nu-mi pasǎ de-a vietii otravǎ,

De chinul ce-si urcǎ talazul;

O rozǎ-nfloreste, suavǎ ;

Ca nor risipit e necazul. 

Cand este practicatǎ sistematic, sub formǎ de betie, de anihilare euforicǎ a realitǎtii, aceastǎ atitudine reprezintǎ, intr-adevǎr, o pozitie decadentǎ si Macedonski, dacǎ n-o trǎieste efectiv, cel putin o prefigureazǎ.

Perceptia naturii sub luminǎ difuzǎ, clar-obscurǎ, specificǎ picturii impresioniste, se constatǎ si in simbolism, asociatǎ de multe ori parfumurilor florare si parcurilor solitare.

Tema apare in diferite variante, chiar si eminescianǎ :

Privind si azi de pe pridvor

În faptul inserǎrii,

La vraja zilelor ce mor,

Prin toamna depǎrtǎrii

Si ne frǎmantǎ un fior

Prevestitor uitǎrii .

Sunt interferente inevitabile si teoria dupǎ care Eminescu ar fi primul poet simbolist roman se alimenteazǎ si din sublinierea acestei zone melancolice, a cornului de vanǎtoare care rǎsunǎ nostalgic, a furiei amurgului in pǎdure. Alteori, poetul descoperǎ tema, se contopeste in ea si incepe, precum Bacovia, s-o rǎsuceascǎ pe toate fetele. Poetul este plin de amurg de toamnǎ, de iarnǎ, de amurg de toamnǎ violet, insangerat, de iarnǎ, sumbru de metal, in care:

Vaslind, un corb incet vine din fund,

Tǎind orizontul diametral. 

Nu se poate contesta afinitatea psihologiei lui Bacovia cu ideea poeticǎ de "amurg". Dar chiar cu nota depresivǎ pe care el i-o imprimǎ, ceea ce izbuteste este repetitia, monotonia, imposibilitatea de a scoate mai mult din temǎ decat ceea ce ea a dat de la inceput: siuni sumbre, dureroase, adesea chiar funerare. Senzatia, in cele din urmǎ, este de sufocare si atunci parcǎ simti nevoia sǎ deschizi pe Minulescu si sǎ contempli Crepuscul la Tomis:

Pe mare-n asfintit

Si vantul

Îmi poartǎ barca pe cǎrarea

Pe care soarele si marea

Se-mbrǎtiseazǎ cu pǎmantul!

Ambele solutii sunt dintre cele care indreptǎtesc sǎ se vorbeascǎ de o adevǎratǎ manierǎ simbolistǎ, foarte vizibilǎ la acest capitol al cadrului sǎu cosmic.

Cand se deplaseazǎ in spatiu, poetul simbolist n-are nici o afinitate pentru natura giganticǎ, sǎlbaticǎ, sublimǎ a romantismului. Ceea ce el cautǎ este linistea parcului melancolic, cu alei tǎcute, discrete, bazine si jocuri de apǎ, statui si boschete delicate. Aici este liniste, lumina irizeazǎ prin frunzisuri, zgomotele orasului se aud vǎtuite sau sunt inexistente, totul predispune la solitudine si reverie. În acest cadru stilizat poetul isi plimbǎ nostalgiile, uneori si sperantele, de cele mai multe ori regretele.

Un Cantec al parcului publicǎ Ion Minulescu incǎ din 1905 si acest motiv va fi tratat, ulterior, in maniera sa caracteristicǎ:

În parcul presǎrat cu statui,

De Nimfe,

Fauni

Si Silvani,

De-a lungul celor trei alei

De plopi,

De tei

Si de castani,

Pe bǎncile vopsite-n verde

Si pe nisipul galben - sters,

Multicolorele covoare de frunze vestede s-astern

În ritmul vantului de toamnǎ,

Un vers cu care se sfarseste-un cant -

Dintr-un Poem etern. 

Alte scene, cu grǎdini  violete, cu serbǎri galante in parc, sunt insǎ rupte direct din simbolismul francez. Ele reprezintǎ deplasǎrile estetizante ale temei, perceptibile uneori si la Bacovia, ca in acest pastel manierat, policrom, cu havuzuri, lebede, statui:

Havuzul din dosul palatului mort

Mai aruncǎmai plouǎmai plange,

Si stropi cǎzand in amurg iau culori

De sinealǎde aurde sange

Trei lebede albe plutesc intr-un lant,

Havuzul in tremur trei lebezi resfrange,

Si-aruncǎ pe lebezi amurgul culori

De sinealǎde aurde sange

Existǎ in simbolism si o altǎ viziune a parcului : desfrunzit, cenusiu, rǎscolit de rafale prelungi, muzicale.

În acest cadru melancolic, poetii simbolisti gǎsesc numeroase corespondente si toamna devine anotimpul lor de predilectie.

La Macedonski Vantul de toamnǎ are de luptat cu un temperament vitalist si euforic. El tulburǎ, dar nu depresiv, ci numai ca o ipotezǎ neasteptatǎ a mortii :

Cu octombrie ce vine

Fi-voi oare frunzǎ-n vant,

Doboratǎ la pǎmant

Si uitatǎ de oricine?

Si Bacovia apare coplesit de manierǎ: strǎzi pustii, acorduri de vioarǎ, frunzisul smuls (Note de toamnǎ) in varteje (Toamnǎ), sau care sunǎ-n geam frunze de metal (Monosilab de toamnǎ), amurg de toamnǎ pustiu, de humǎ (Amurg de toamnǎ), plumb de toamnǎ si mai ales amurg de toamnǎ violet (Amurg violet). Culoarea il obsedeazǎ pe Bacovia, care o introduce inevitabil in scenariu:

În toamna violetǎ, compozitori celebri

Au aranjat un vast concert

Pe galbene alei, poetii tristi declamǎ lungi poeme

E-o toamnǎ, ca intotdeauna, cand totul plange

Frumos si inert."

Muzicalitatea are totusi un sunet particular, mai funebru:

« La geamuri, toamna cantǎ funerar

Un vals indoliat si monoton

Hai sǎ valsǎm, iubito, prin salon,

Dupǎ al toamnei bocet mortuar.

Nelinistea este mai gravǎ si nervii de toamnǎ ai lui Bacovia au o vibratie mai

dureroasǎ. Ei se inrudesc, in ciuda deosebirilor de regim sufletesc, unul depresiv, altul jovial, cu fiorii lui Minulescu:

O frunzǎ vestedǎ si-asteaptǎ intarziatele visǎri

O!Neintreruptǎ disonantǎ de schingiuiri

Ce-ti dǎ fiori!

O!Nesfarsitele regrete abia soptite!

Poetul face insǎ eroarea nu numai de a da toate explicatiile (toamna e simbolul

ideilor defuncte), dar si aceea de a trata anecdotic (Isprava toamnei), uneori cu pigmentǎri erotice, de un mic echivoc voit:

Octombri - curtezanǎ palǎ, cu obraji fardati

Si buze supte,

Octombrie - amanta celor care pornesc

Sǎ nu se mai intoarcǎ,

Octombrie a poposit in parcul cu alei cotite

Si-ntrerupte

De visǎtoarele basinuri

Pe-albastrul - cobora - o barcǎ.

Momentul cel mai pǎtrunzǎtor din poezia toamnei este, fǎrǎ indoialǎ, ploaia, ale

cǎrei corespondente simboliste sunt insistente si de prim ordin. Ploaia sugereazǎ plictisealǎ, dezgust, tristete, suferintǎ, ca si in Cantecul ploii, din 1896, al lui Macedonski:

Plange inima mea,

Precum plouǎ in oras.

Ce este aceastǎ langoare

Care-mi pǎtrunde inima?

Cerul plouǎ fǎrǎ scop, fǎrǎ sǎ-l miste ceva,

Plouǎ, plouǎ, pǎstoritǎ, peste ape

Plouǎ, plouǎ -

Plouǎ cat poate sǎ plouǎ,

Cu ploaia ce cade, m-apasǎ

Durerea cea veche, - cea nouǎ

Afarǎ e trist ca si-n casǎ, -

Plouǎ, plouǎ.

Interpretul oarecum clasic al acestei dispozitii apǎsǎtoare, cu tendintǎ de adevǎratǎ

putrezire sub ape stǎtute de toamnǎ, este insǎ Bacovia. Poetul parcurge o intreagǎ curbǎ a depresiunii, de la melancolie:

Ce melancolie.

Plouǎ, plouǎ, plouǎ

vegetare in umezealǎ grea:

Stausi moina cade, apǎ, glod

Sǎ nu mai stiu nimic,

panǎ la enervarea exasperatǎ :

Oh, plansul tǎlǎngii cand plouǎ !

Si ce enervare pe gand !

Ce zi primitivǎ de tinǎ !

O bolnavǎ fatǎ vecinǎ

Rǎcneste la ploaie razand 

Atunci se produce izbucnirea in plans :

Oh, plouǎ, si tu gemi cu plans de armonie

- Tot altuia, de mine, aminte sǎ-i aduc

O, nu mai canta harmonie pribeagǎ, -

Cǎ plang, si nu stiu unde sǎ mǎ duc.

În cele din urmǎ, descompunerea, putrezirea moralǎ, devine inevitabilǎ:

Va bate ploaiasi tarziu, la geamul tǎu voi plange-ncet

Va rǎtǎci alcoolizat, apoi, in noapte, un schelet, -

Nimic tu nu vei auzi din cate voi avea de spus

În toamna asta udǎ, mai putredǎ ca cele ce s-au dus

În schimb o legǎturǎ mult mai amabilǎ intretine cu ploaia Ion Minulescu, poet

care are facultatea de a da o notǎ jovialǎ celor mai sumbre teme simboliste. El o invitǎ politicos in camera sa :

Mi-a bǎtut azi-noapte Toamna-n geam -

Mi-a bǎtut cu degete de ploaie

Si la fel ca-n fiecare an

M-a rugat s-o las sǎ intre in odaie,

Cǎ-mi aduce o cutie de "Capstan"

Si tigǎri de foi din Rotterdam

Doamne! Cum puteam s-o las sǎ plece!

Ploaia consolideazǎ, asadar, prin contrast, satisfactii intimiste. Alteori serveste

de ilustratie a existentei mecanice, citadine, precum:

În orasu-n care plouǎ de trei ori pe sǎptǎmanǎ,

Orǎsenii pe trotuare

Merg tinandu-se de manǎ,

Si-n orasu-n care plouǎ de trei ori pe sǎptǎmanǎ,

De sub vechile umbrele, ce suspinǎ

Si se-ndoaie

Umede de-atata ploaie,

Orǎsenii pe trotuare

Par pǎpusi automate, date jos din galantare.

Nu lipseste nici viziunea direct estetizantǎ:

Plouǎ!

În orasul nostru romanesc

Plouǎ asa cum stim cu toti cǎ plouǎ -

Plouǎ "gris" ca-ntr-o estampǎ japonezǎ

Sau simplu pretext pentru proza ritmatǎ (Strofe pentru ploaie, in Strofe pentru

elementele naturii).

Atmosfera pluvioasǎ serveste ca fundal preferat gravei tristeti a poetului, ea fiind inlocuitǎ uneori cu tǎcerea apǎsǎtoare a iernii, strǎbǎtutǎ din cand in cand de croncǎnitul cardurilor negre de corbi. Cǎci iarna, atunci cand albul imaculat al ninsorii imprumutǎ decorului o oarecare mǎretie, acoperind tot ceea ce este urat, murdar, descompus, hidoasa fatǎ a mizeriei, Bacovia nu se lasǎ deloc fermecat de feericul aspect al zǎpezii, ci ii surprinde tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie si de fulgi, de frig si de singurǎtate, caracteristic mai ales inceputului anotimpului alb:

Si toamna, si iarna

Coboarǎ-amandouǎ;

Si plouǎ, si ninge, -

Si ninge si plouǎ.

Si noaptea se lasǎ

Murdarǎ si goalǎ;

Si galbeni trec bolnavi

Copii de la scoalǎ.    (Moinǎ)

Chiar si atunci cand iarna isi intinde mantia albǎ si strǎlucitoare peste imensitatea campiilor, poetul descoperǎ imeginea care vine sǎ intineze albul si imaculatul vesmant al zǎpezii :

 Ninge grozav pe camp la abator

Si sange cald se scurge pe canal ;

Plinǎ-i zǎpada de sange animal -

Si ninge mereu pe un trist patinoar (Tablou de iarnǎ)

Uneori existǎ impresia unei inzǎpeziri totale, a unei izolǎri complete a oamenilor intre ei. Întregul targ pare a se fi transformat intr-un cimitir, usile u se mai pot deschide, zǎpada a invadat totul. Prin hiperbolizare, imaginea ninsorii capǎtǎ proportii fantastice, iar zǎpada, care intunecǎ orizontul, transformǎ intregul univers sensibil intr-un cavou alb:

E ziuǎ si ce intuneric

Mai spune s-aducǎ si lampa -

Te uitǎ zǎpada-i cat gardul,

Si-a prins promoroacǎ si clampa. (Decembre)

Primǎvara bacovianǎ este si ea caracteristicǎ universului poetic bacovian: este lipsitǎ de tumultul, de veselia, de sperantele pe care le aduce acest anotimp. Reinvierea naturii, care este pentru poet doar o nouǎ primǎvarǎ pe vechile dureri (Nervi de primǎvarǎ), ii trezeste melancolia si-i intensificǎ panǎ la infiorare gandul unei existente inutile:

Melancolia m-a prins pe stradǎ,

Sunt ametit.

Oh, primǎvara iar a venit

Palid si mut

Mii de femei au trecut;

Melancolia m-a prins pe stradǎ  (Nervi de primǎvarǎ )

Vara, poetul este coplesit de arsita dogoritoare si invadat de miresmele pe care le emanǎ descompunerea materiei organice sub soarele torid:

Sunt cativa morti in oras, iubito,

Chiar pentru asta am venit sǎ-ti spun;

Pe catafalc, de cǎldurǎ-n oras,

Încet, cadavrele se descompun. (Cuptor)

Acest simbolism degradat, ca intensitate si semnificatie, reduce intreaga emotie la un

spectacol agreabil.   

Prin simbolism poezia romaneascǎ s-a innoit artistic, si-a imbogǎtit considerabil mijloacele de expresie, instrumentele prozodice, lǎrgindu-si tematica indeosebi prin orientarea spre lumea orasului.