TEMA EROTICA IN LITERATURA INTERBELICA ROMANEASCA

TEMA EROTICA IN LITERATURA INTERBELICA

ROMANEASCA

Pentru romanul romanesc interbelic, erosul nu mai este tema exclusiva, "zeul" creatiei artistice, cum se intampla in literatura epocii anterioare, totusi amorul ca tema de creatie ocupa o pondere considerabila in literatura interbelica, "in jurul lui si de la el pornesc si se nasc toate intamplarile" ¹, caci in literatura ramane valabila legea conform careia nouazeci la suta dintre intrigi se fac si se desfac in jurul patului.

In acest prim capitol voi incerca sa analizez fetele erosului, asa cum se reflecta el in creatiile literare ale lui Liviu Rebreanu, Camil Petrescu si Hortensia Papadat Bengescu.

E de precizat ca dezvoltarea literaturii interbelice sta sub semnul a cateva nume: Liviu Rebreanu (intemeietorul romanului romanesc modern) si gruparile "Criterion", si respectiv "Sburatorul". "Criterion" isi trage seva din metafizica mentorului sau, Nae Ionescu, prin urmare literatura produsa de membrii grupului va fi o literatura de idei, filozofic si autenticista, o literatura in care erosul corelat thanatosului va fi imginat si exprimat in termenii metafizicii naiesciene. De cealalta parte "Sburatorul" va incerca alinierea literaturii la standarde occidentale, impuse in epoca de nume ca Proust si Joyce, deci erosul va fi pentru membrii cenaclului punctul de plecare in analiza psihologica, in studiul problemelor de constiinta, in procesul de transformare a individului sub influenta urbanismului si a intelectualizarii. In ceea ce il priveste pe Liviu Rebreanu, mai varstnic decat membrii celor doua grupari, acesta va ilustra in productia sa literara un eros, preponderent de factura rurala.

Socul noutatii perspectivei rebreniene l-a facut pe Nicolae Iorga sa vorbeasca despre o "salbateca autenticitate" ² in literatura de inspiratie rurala a autorului. Daca e adevarat ca orice opera e costruita pe un secret, atunci opera lui Rebreanu ascunde secretul cuplului etern. Mitul cuplului etern se integreaza viziunii rebreniene mai compexe asupra erosului. Nicole Iorga este prima autoritate a epocii care-i reproseaza lui Rebreanu instinctualitatea eroilor sai. Prin evidentierea mitului etern se doreste indreptarea atentiei spre acel "sentiment mai inalt si mai pur al vietii" ³ existent in opera lui Rebreanu. Nu exista roman al lui Rebreanu in care iubirea sa nu-si realizeze aspiratiile. Substanta epica este tragica - "un tragism izvorat din energiile dezlantuite ale erosului tulburat si amenintat de alte valori". Cu toata aparenta de conflict social din romanele sale, nucleul generator al tragediilor trebuie cautat in scenariul erotic.

Aceasta situatie dramatica , iubirea intrerupta de moarte sau de viata din drumul ei firesc, de scopurile sociale sau politice ale individului, isi exercita presiunea asupra gandirii si imaginatiei. "Fantasma cea mai frecventa pentru erosul rebrenian e cuplul etern fericit"⁴ ca o forma particulara de intruchipare a utopiei erotice.

Din perspectiva ideii de eros, romanele lui Liviu Rebreanu se impart in doua mari categorii: pe de o parte Adam si Eva, Gorila, Padurea Spanzuratilor, adica romanele in care fantasma cuplului etern e dezvaluita si explicitata, pe de alta parte, restul creatiei rebreniene in care se poate vorbi doar de latenta unei proiectii a erosului, intrucat nu se inregistreaza nici evolutie, nici regres in manifestarea idealului erotic.

Adam si Eva e romanul "doctrinar al cuplului etern"⁵. El preia teza indiana a metempsihozei, dar nu metempsihoza e subiectul romanului, ci variatiunile pe aceeasi tema, a iubirii cu implinirea amanata. Abia in cealalta viata inceteaza suferinta si incepe fericirea. Obsedat intai de o poveste de dragoste, romancierul sfarseste prin a fi obsedat de metempsihoza, care i-ar explica misterul. Adam si Eva e apreciat de George Calinescu drept un "poem metafizic"⁶, construit in jurul unui roman al nazuintei spre iubirea eterna. Acest roman mizeaza pe figura reluarii laitmotivice; in fond, cele asa-zise nuvele sunt constructii tautologice. Aceasta obstinatie a pastisarii capitolului prim degaja acel sentiment al destinului tragic concentrat in mitul reincarnarii. Este importanta aceasta figura a repetitiei deoarece pe ea se sprijina adevarata semnificatie a romanului. Tiparul lui sapte este semnificativ intrucat acesta aduce cu el aura mistica si ideea predestinarii. In momentul mortii, in sufletul lui Toma Novac vegheat fericit de Ileana, isi face loc o "constiinta in afara de timp si spatiu". Privirea femeii e de o elocventa muta: "In adancimile verzi ale ochilor licarea trist iubirea tainica". Pentru Toma Novac, tanguirea Ilenei ii intareste convingerea uniunii: "Plansul era ca o chemare la care nu mai poate raspunde. Chemarea ii picura

in suflet o fericire nemarginita, o merinde pentru o cale necunoscuta si nesfarsit de lunga".

Dincolo de romanul politic din Gorila se afla un conflict epic ascuns: "un conflict de iubire". " Personajele pur politice sunt fantose fara viata. Indata ce s-a amestecat iubirea, fantosele au dobandit inima si sange"⁷.

Conflictul politic, sec si retoric, poate fi evitat la lectura prin contaminarea cu zbuciumul dragostei. Arivistul Toma Pohontu din Gorila prezinta similitudini cu celelalt Toma din Adam si Eva. Din dragostea sincera pentru Cristiana Belcineanu, Pohontu va iesi innobilat: "glasul iubirii" acopera la el glasul politicii, impingandu-l pe adorator spre dezastru.

In Pohontu, Rebreanu a facut sa apara un patimas care se descopera , cu surpriza, trezit de aventurile amorurilor, aventuri neconsumate la timp. Toate sfarsesc insa in satietate. Ravna adulterina pentru Cristiana Belcineanu e cu totul altceva decat ratacirea cu actrita de teatru de revista Tatiana Popescu; se dematerializeaza: "el isi zicea ca e iubire pura". Personajul reuseste totusi ceva: isi salveaza sufletul. "Soarta lui Toma este de a muri pentru ca a cedat iubirii, reintegrandu-se omenescului pur"⁸. Pohontu sfarseste fara sa fi ajuns la implinirea iubirii, care ramane sa se realizeze dincolo de moarte, ca in orice roman rebrenian.

Metafora iubirii ca merinde pentru vesnicie va reveni si in Padurea Spanzuratilor. Talismanul privirii e semnul unui sentiment scos din temporalitate si determinatii. Indragostitii cuplului etern rebrenian nu par sa inceapa vreodata iubirea, ci numai sa continue intr-un mod misterios o relatie de reciprocitate proiectata intr-un viitor fara sfarsit. In Padurea Spanzuratilor, intr-un moment de rascruce al vietii sale, cand era incredintat de iubirea Ilonei, Apostol Bologa i-a totusi o hotarare dramatica: accepta moartea refuzand lupta pentru supravietuire. Printr-o puternica iluminare interioara, Ilona e capabila sa-l transfigureze si sa-i dea linistea. Uniunea dintre ei e menita sa dea celor doua fiinte sugestia infinitului si a eternitatii. Felul in care Bologa renunta la viata, atunci cand Klapka ii spune ca mai exista o sansa, dovedeste inradacinarea unei fantasme: "Acuma mi-e sufletul linistit . De ce sa reincep chinurile?.Nu mai vreau nimic. Iubirea imi ajunge.[ . ] O respir in fiecare clipa . E in mine si-n afara de mine, in tot cuprinsul infinitului . .Cine n-o simte nu traieste aievea; cine o simte traieste in eternitate . Cu iubirea in suflet poti trece pragul mortii, caci ea stapaneste si dincolo, pretutindeni, in toate lumile existente si inexistente".

Apostol Bologa ar putea rosti odata cu Victor Petrini al lui Marin Preda sentinta Sfantului Pavel: "daca dragoste nu e, nimic nu e". Iubirea e si pentru Apostol Bologa o experienta transfiguratoare ce releveaza fiintei umane absolutul. Din marturisirile lui Rebreanu aflam ca, intr-o varianta, romanul trebuia sa se sfarseasca in "livada iubirii"⁹, dupa moartea eroului, cu plangerea Ilonei pe mormantul proaspat. Imaginea emblematica de incheiere a romanului ar fi fost foarte semnificativa in sensul iubirii dincolo de moarte. Inlaturand acest fragment in forma definitiva, scriitorul a evitat tezismul.

In restul operei lui Rebreanu, nu se mai intalnesc exprimari atat de clare ale acestui mit al cuplului. Intr-o societate tiranic paternista ca cea din Ion femeia e manipulata abuziv. Pentru Ion al Glanetasului, obsedat de pamant si avere, nu Florica, fata saraca, ii va fi obiectivul imediat, ci Ana, fiica instaritului Vasile Baciu. El se va intoarce insa la cea dintai, raspunzand mult mai tarziu glasului iubirii.

O vreme, prin erotizarea pamantului, acest substitut al feminitatii ii da putere printr-o prelungire compensatorie de scurta durata."Ion nu poate suporta prea mult un astfel de surogat si va sfarsi strivind intre pleoape chipul Floricai, ducandu-l cu sine dincolo de mormant"¹⁰.

Relatia erotica, fie si mediata simbolic, traduce, in constiinta lui Ion, o relatie de putere, din care lipseste orice urma de idealism. Ana si pamanturile ei reprezinta fatalitatea materiala si esecul dragostei, iar aspiratia spre Florica imagineaza o sansa de spiritualizare si de salvare, o sansa irosita sau ratata: "Ion nu iubste, el poseda. Femeia este pentru el numai un mijoc de a parveni.In acest sens este un Julien Sorel rural, dar fara sa aibe subtilitatea si rafinamentul aceluia"¹¹. Ana este pentru Ion un simplu instrument de dobandire a proprietatilor, in timp ce Florica joaca rolul unei nostalgii pure, a carei implinire ii e inutila in ordinea materiala, dar necesara pentru a se realiza pe deplin. Ion se indreapta spre aceasta din urma, care insa e "craiasa"("Crede-ma, in inima mea tot tu ai ramas craiasa") in sufletul sau, numai cand echilibrul sau uman e distrus. El nu iubise cu adevarat pana atunci, dar aspira sa iubeasca; e prea tarziu caci eroarea fusese facuta. Cuplul etern este o structura specifica romanelor lui Rebreanu. Esecurile erotice ale personajelor lui Rebreanu trebuie intelese in raport cu aspiratia spre iubirea eterna. Nicaieri in literatura interbelica nu va mai fi zugravita astfel iubirea, in aceste note pesimiste ca la Rebreanu. Impletirea eros si thanatos este prezenta la toti marii creatori interbelici, dar viziunea pesimista rebreniana va fi inlocuita printr-un eros luminos, paradisiac, fie printr-un eros subordonat psihologicului.

Scriam in debutul acestui capitol ca mare parte din creatia literara interbelica sta sub semnul cenaclului "Sburatorul" si a geniului lovinescian. Incepand cu anii 1926-1927, "Sburatorul" va reusi sa-si definitiveze un contur estetic propriu si, puternic influentat de literatura proustiana si joyseana, va cultiva, printre altele, un anumit "lirism de <atmosfera>, senzorial"¹².

Intr-o asfel de literatura accentul va cadea pe constiinta, pe psihologiile complicate ale personajelor; din acest punct de vedere in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" intereseaza scenele de climat conjugal intim, momentele de neliniste si, in cele din urma, de prabusire a casniciei celor doi. Cautand, chiar daca nu o marturiseste, in feminitatea Ellei, absolutul feminitatii, "esenta" eternului feminin, asa cum o proiecteaza el in sfera intelectualului, Stefan Gheorghidiu isi observa permanent sotia cu exigenta celui insetat de absolut.

Rezultatul acestei minutioase observatii este urmatorul: "succesiv sunt contrazise toate ideile investite in fiinta nevestei: ideea de intelectuala, ideea de sotie, ideea de

femeie "¹³; se ajunge astfel la o catastrofa in plan conjugal, catastrofa care nu se doreste a fi evitata si nici impiedicata a se produce.

Stefan Gheorghidiu a ascultat, in scurta experienta erotica, de constrangerile casatoriei, incercand astfel imposibilul, adica sa obtina controlul asupra fericirii. Spre deosebire de Fred Vasilescu care iubeste total, Stefan Gheorghidiu iubeste pe jumatate, asadar trecator. Fazele sentimentului ar fi, dupa Camil Petrescu urmatoarele: "dorinta, nevoie dureroasa, satisfactie, saturatie, dezgust"¹⁴. Stefan Gheorghidiu le traverseaza pe toate si asta face din el un erou tragic, fara insa sa inspire mila intrucat asa cum naratorul insusi marturiseste "o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie" (Ultima noapte)

Intre cei doi soti nu exista o comunicare sufleteasca autentica. Obiectul pasiunii lui Gheorghidiu e o femeie frumoasa, dar cam prea comuna: copilaroasa, sensibila, cicalitaore, staruitoare, incapatanata, care ascunde in fond egoism si suficienta. In ciuda faptului ca nu simte nicio atractie pentru speculatiile intelectuale, doamna Gheorghidiu frecventeaza cursurile de filozofie , ca sa fie tot timpul langa sotul ei. "Gheorghidiu e silit in patul conjugal sa faca o expunere a principalelor sisteme filozofice, nu pentru ca sotia lui ar tine realmente sa se informeze, ci pentru ca ea are necontenit ambitia sa fie prezenta in intimitatea gandirii eroului"¹⁵. Dragostea devine in aceste conditii un "act acaparator, devorant, care e in stare sa anihileze personalitatea partenerului"¹⁶. Razboiul e experienta majora care-l face pe Gheorghidiu sa vada cat de grav a gresit: pe de o parte, constata vanitatea iluziei conform careia independenta se poate gasi in lumea ideilor pure, pe de alta parte, sub amenintarea mortii, isi masoara " proportiile exacte ale dramei lui sentimentale"¹⁷. Facand un bilant, Gheorghidiu constata falimentul relatiei lui cu Ella, faliment pe care-l imagineaza in termenii unei infrangeri armate, se considera un general cazut in dizgratie, promis degradarii. "Defilare si parada"¹⁸ este iubirea lui Gheorghidiu de la un capat la altul. El a fost interesat mereu si exclusiv de propria personalitate si de protejarea vanitatii masculine: "Mi se pare penibil sa obtin cel mai neinsemnat sprijin datorita nevestei mele", insa "As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand mereu nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic". Energia si forta femeii independente il ofenseaza. Stefan Gheorghidiu nu e niciodata indragostit si e un amant imperfect din cauza orgoliului sau exagerat. Vanitatea sa masculina e satisfacuta pentru ca este iubit "de cea mai frumoasa dintre studente". Stie ca iubeste, adica stie ca traverseaza o experienta. Nu e traire si, poate, nici cunoastere. Mai degraba autocunoastere limitata de suma de certitudini despre sine cu care intra in joc.

Intre cele doua nopti camilpetresciene, femeia e vazuta ca un mic animal, o jucarie, un bibelou caruia i se refuza orice manifestare rationala sau spirituala. Pentru Gheorghidiu, emanciparea femeii, maturizarea ei, "este o insulta adresata barbatului atras de ghidusiile erotice ale unui animal cu moliciuni catifelate si cu prospetiuni de fruct"¹⁹. Ca orice intelectual care se gandeste pe sine filozof, Stefan Gheorghidiu nu sufera niciodata din dragoste (ar fi o injosire), ci din orgoliu ranit. Dar " femeia mea se instraina" si din acest punct perspectiva se schimba brusc.

Rememorand povestea de iubire, Stefan Gheorghidiu isi simte sufletul "deschis ca o rana" din cauza ca pacatul - instictul- a introdus in lume timpul care consuma; poate fi identificata la eroii camilpetrescieni si aceasta dimensiune metafizica: nostalgia paradisului in afara caruia totul e "vis si ramane de vant". Siguranta si superioritatea cu care Stefan Gheorghidiu redacteaza "procesul verbal" al propriei sale iubiri sfarseste prin a fi indoielnica si cumva, artificiala.

Patul lui Procust este celalalt roman camilptrescian ce se asaza sub semnul autenticitatii; proza romanesca compusa din cateva scrisori semnate Doamna T., dintr-un memorial atribuit unui aviator defunct, Fred Vasilescu, din subsoluri cu adnotari auctoriale si extrase din presa si doua epiloguri ale autorului; dramele sunt declansate de sentimentul inaccesibilitatii "concretului substantial"²⁰ feminin. Acesta e incarnat de Doamna T. In ea, Fred Vasilescu si George Demetriu Ladima vad "feminitatea de zona superioara"²¹, feminitatea ideala. Toate personajele masculine din literatura camiliana cauta in iubitele lor o Doamna T. Se poate crede ca si Gheorghidiu o considera pe Ella la inceputul relatiei lor o posibila Doamna T.

Patul lui Procust propune dicutiei cazul urmator: Ladima nu mai e intelectualul liber de costrangerile vietii sociale, dimpotriva, e obligat sa se zbata pentru a trai, sa indure cele mai penibile experiente. Ladima e poetul de o mare sensibilitate si totodata e omul gesturilor exemplare, cavaleresti. "Acest erou poarta toate sintagmele poetului neinteles"²². Ceea ce i se intampla, sa se indragosteasca de o semi-prostituata, e o consecinta a conditiei sale jalnice sociale si materiale. Ladima refuza sa vada cu luciditate mizeria in care se scufunda. El are o uimitoare capacitate de a converti mizeria in poezie. Paradoxal, el se agata cu disperare de o lume pe care o detesta si cu care ar trebui sa rupa orice legatura. Cunoscutii il cosidera tipul perfectului ratat , numai cativa prieteni vad in el o fiinta cu o structura sufleteasca de o rara frumusete. "Cu Ladima se petrece o drama jalnica, strivitoare, descurajanta. Emilia il foloseste ca un paravan social. Se intretine cateva ore pe zi cu el cand, istovit, esueaza in locuinta ei, alcov meschin de mahala"²³. Acest suflet ratacitor nu circula in lumea demimondena a Emiliei pentru ca el nu vrea sa afle adevarul;

el are nevoie sa se automistifice, sa-si construiasca un univers imaginar de afectiune, de calm si curatenie morala, fara de care n-ar putea trai. Inainte de a se sinucide, compune o scrisoare de dragoste adresata distinsei Doamne T., femeie frumoasa, culta, delicata, antiteza a Emiliei spre a inlatura orice banuiala ca ar fi fost in stare sa se omoare pentru o vulgara prostituata.

De cealalta parte a lui Ladima il gasim pe Fred Vasilescu, tanar bogat, frumos, sportiv, un barbat cu succes in randul femeilor; el e indragostit de Doamna T. , dar, cu toate ca si ea il iubeste, o va evita sistematic pana ce in final va muri intr-un accident aviatic. " Pe Doamna T. o iubeste realmente si o socoteste infinit superioara lui. De aici vine si retinerea sa. Cand a cunoscut-o n-a avut impresia aceasta si s-a purtat cu ea asa cum obisnuia sa se poarte cu orice femeie pe care tinea sa o cunoasca"²⁴. Dupa ce reuseste sa patrunda in intimitatea eroinei, intelege ca a intalnit o fiinta deosebita, superioara lui prin inteligenta si delicatete. Senzatia ca s-a purtat vulgar cu o asa femeie ii va paraliza toate demersurile sale viitoare legate de existenta acestei persoane."Iubirea lui Fred e inumana si proiectata in ireal"²⁵. Fred traieste inceputul unei iubiri, in afara oricaror conventii si prejudecati, in spatiul protector al odaii. "Odaia adaposteste in Patul lui Procust singularitati in doi de semn arhetipal. Uitati de lume, cei doi parteneri refac o experienta primara, aceea a corespondentelor secrete, a complementaritatii"²⁶. Pentru Ladima "iubirea e o boala, nu o idee" (Patul.). Daca pentru Fred iubirea este un blestem construit de buna voie, pentru Ladima blestemul cade dinafara, e o capcana malefica intrucat imaginea lui de ziarist profund si intransigent e dublata de o fiinta destramata sufleteste. Ladima isi suporta destinul si abandoneaza cand tributul este prea mare, Fred isi controleaza iubirea, iar acest autocontrol are savoarea farmecului "dureros de dulce", el se hraneste din tristete, absenta, sacrificiu; e cunoastere. Pentru Ladima e tulburare a mintii.

Sensul romanului enuntat metaforic in titlu este acesta:" Fred si Ladima sunt victimele aceluiasi pat psihologic al lui Procust, unul mai scund, celalat mai inalt decat dimensiunile fixe ale acestui culcus"²⁷. Doamna T. e prea mare sufleteste pentru Fred sau, cel putin, el are aceasta impresie. Pentru Ladima, ea nu e prea mica, si nici el nu-i este inferior; sunt, virtual, tocmai perechea potrivita, dar intre ei se casca un abis. " Pe ambii eroi dragostea ii mutileaza, incercand sa-i scurteze sau sa-i lungeasca"²⁸ asa cum dicteaza fatalitatea.

Camil Petrescu se desparte net, in viziunea sa asupra erosului, de ceilati prozatori interbelici. De Anton Holban cu analiza demolatoare de sentiment, de scazutele "drame" sentimentale ale lui Gib Mihaiescu, de Hortensia Papadat Bengescu cu bolnavii ei cazuti intamplator in simple impreunari fiziologice, atinse de grotesc, de livrescul melodramatic al lui Cezar Petrescu, de dulcegariile dragostei sagalnice din proza lui Ionel Teodoreanu si chiar de patima violenta, viguroasa, inrudita cu pamantul a lui Liviu Rebreanu.

Nimeni in literatura romana, afara de Hortansia Papadat Bengescu, n-a descris mai amanuntit "simtaminte ale femeii ca femeie: pe strada, in tramvai, in pat, in baie, in timp ce-si face toaleta matinala, in timp ce mananca. Nimeni n-a surprins mai revelator manifestari de psihologie juvenila si infantila, de psihologie senila, de psihologie adulterina si donjuanesca, a pramatiei tentante, de psihologie a barbatului <fraier> si a celui cu sexualitatea atrofiata prin exercitare impusa"²⁹.

In cuplurile bengesciene sunt excluse atat dragostea cat si senzualitatea; ideea de iubire este respinsa, afectiunea este cu desavarsire absenta, ba uneori chiar ridicola, iar posibilitatea unei iubiri carnale este evitata de autoarea marcata de tabu-ul sexual. Daca dorinta sexuala este exhibata de Anda si Lica, sugerata pe o perioada foarte scurta de Anda si Maxentiu, banuita de Elena si Marcian (ni se spune doar ca au devenit amanti), ea este refuzata in ce-i priveste pe Elena si Draganescu si pare imposibila la Lina si Rim, unde se afirma ca "separatia de corp ar fi trebuit prevazuta in contactul acestui menaj".

Mai multi Rimi coexista in trupul costeliv al profesorului si nu in ultimul rand acela care ajunsese la "epoca erotica ce-i turmenta maturitatea". (Concert din muzica de Bach). Alterneaza in fiinta lui Rim constiinta propriei uratenii cu credinta in calitatile lui ascunse de cuceritor. Doctorul este eroul si victima unui sacrificiu care, dupa cum se va vedea, se cerea recompensat: "Lumea era plina de femei placute si el nu avea decat pe ghemuita de Lina [] a carei existenta il lipsea de placeri. Facea studentelor teoria insiduoasa a amorului fizic, incerca glume echivoce cu feminista Nory.[] Erau numai luxuri de cuvinte. Un spirit prevazator il facea prudent"(Concert).

Defectiunea biologica ia in opera Hortensiei Papadat Bengescu aspectul degradarii filiatiei prin legaturi ilicite. "Buna Lina conduce un fel de clinica unde <fecioarele despletite> vin sa lepede fructul amorurilor condamnate. Pe aici va trece si Lenora, Lina insasi are o fata, pe Sia, conceputa inaintea casatoriei cu Lica Trubadurul"³⁰. Neamtul Rim este un tip pragmatic care nu poate refuza ceea ce soarta ii scoate in cale. Constient si nu prea de uratenia lui, stie bine ca frumusetea feminina ii este accesibila numai la modul artistic mental - contempland stampele. Pentru un barbat matur in plina criza libidinala, nestiinta "fecioarei" Sia poate fi o garantie a succesului intreprinderii sale. In criza erotica pe care doctorul o strabate se contrazice flagrant badarania si grosolania fecioarei si subtila panoplie de arme desfasurata pentru cucerirea ei.

Nu Sia ii desparte pe Rim si Lina ci constiinta celei de- a doua de a fi fost obiectul batjocurii atat pentru Lica, cat si pentru Rim. Infidelitatea unuia dintre soti nu este motivul esential al clivajului dintre ei. Se pare ca fiecare mariaj in parte isi contine motivul destramarii. Rim este infrant nu de esec, ci de condamnarea la o solitudine in doi, tinta a urii iremediabile a Linei.

Parasindu-i pe cei doi Rimi, este intersant de urmarit maniera in care pot fi ilustrate, la cuplurile bengesciene, cele doua posibilitati fundamentale ale naturii feminine: femeia ca iubita (arhetipul afroditic) si femeia ca mama (arhetipul demetric). Fecioarele despletite ofera o imagine elocventa a exercitiilor penibile, menite sa conserve in "lumea buna" respectul moralitatii familiale. Fiecare personaj are un secret de ordin infamat. Doru a iubit-o, de fapt, pe verisoara sa si s-a casatorit din motive inavuabile, cu Lenora. Aceasta a recurs la serviciile bunei Lima pentru a ascunde originea rusinoasa a Mikai -Le. Pentru a descoperi componeneta degradanta a surorii sale, Elena se marita cu Draganescu. "Secretele" rusinoase rod ca o cangrena pe dinauntru viata familiei Halippa, transformand-o intr-un dezgustator lant de ipocrizii, iar " problemele morale ale eroilor sa masoare mai exact termenii lamentabili la care dramele lor se reduc efectiv"³¹.

Voluptoasa nimfa Lenora Halippa este un prototip al feminitatii care canalizeaza si utilizeaza senzualitatea in cadrele unui mariaj, libidoul ei in stare continua de alerta il copleseste pe barbat si il tortureaza.Cu pasiunea ei neobosita pentru Doru, Lenora isi compromite natura demetrica prin progenitura degenerata si prin incapacitatea de a stabili relatii normale cu fiii si fiicele sale. Pierzandu-si regalitatea amoroasa, Lenora isi cere inapoi "munca ei din dragoste" (Fecioarele despletite). "Dezastrul" din fiinta ei de carne cere "dezastrul a tot ce crease in jurul ei prin amor si ambitie". In viziunea scriitoarei, Lenora este personajul unic care mizeaza pe dragoste, fara ca aceasta sa o salveze. Renuntarea la dragoste, adica la sexualitate, echivaleaza cu renuntarea la viata. Daca vitalitatea si senzualitatea Lenorei sunt anihilatoare in mariajul cu Doru Halippa, in cel cu Walter, este randul ei sa fie neutralizata. Nevoia de "fatada fericita a casniciei" ii dicteaza lui Walter insotirea nepotrivita cu Lenora; raceala lui pentru "amor" si "femeie" o deconcentreaza, iar biata femeie constata cu stupoare lipsa ei de pret. Personajul cunoaste o durerosa anulare , cea din partea barbatului lipsit de apetenta sexuala, care nu o data o priveste fara sa o vada. Cei doi soti au in comun un singur lucru: fiecare in parte si amandoi la un loc dovedesc relevanta prin sexul opus. Walter are nevoie de o "insotitoare" pentru a putea fi interpretata si inteles. In mod similar se intampla si cu partenera sa; odata ce emanatiile de senzualitate ale Lenorei sunt oprite de ecranul opac al indiferentei sotului, personajul isi incheie menirea.Daca privatiunea de iubire carnala, de alint si de cochetarie duce la autoanulare si boala, voluptatea in exces, asociata monstruozitatii fizice, creaza satietate, iar suprasaturarea conduce spre asceza.

Walter se vindeca de greata de femei tot prin una dintre ele: Coca-Aimée, fiica cea mica a Lenorei. Aimée este importanta pentru ca destinul lui Walter nu poate fi separat de ea. Volumul Drumul ascuns relateaza sinuozitatile destinului lui Walter marcat de iubirea tarzie pentru Coca-Aimée. Daca prin Lenora cititorul este martorul "coborarii in temnitele sufletului" (Fecioarele despletite), in visceralitatea misterioasa, prin Coca-Aimée se ramane aproape intotdeauna la suprafata pojghitei de gheata ce-i margineste fiinta.

Liana Cozea apreciaza ca Aimée "insumeaza atributele dandy-ului dobandit prin cultivarea propriului eu, prin satisfactia orgolioasa de a nu fi uimit, de a dezvolta o veritabila strategie a seductiei, dar de a ramane steril si rece"³².

In literatura bengesciana exista o anumita preocupare pentru tipul androginului. La Coca-Aimée, imprejurarea de a parea a-sexuala insinuiaza ideea absentei feminitatii pronuntate; glacialitatea ii dubleaza feminitatea. Ea cultiva cu o rece voluptate, cu eleganta si stiinta actul de seducere a tatalui vitreg, in paralel cu efortul de cucerire a lumii bune a Bucurestiului. Mocneste, neindoielnic, in Aimée dorinta, dar nu cea carnala. Indiferenta fata de sexul opus, dar si fata de propriul sex, traduce, de fapt, marea iubire de sine. Probabil, inconstient Aimée realizeaza ca nici doctorul Walter, o data cucerit nu-i va putea inconjura fiinta cu dragostea cu care singura se inconjoara. Narcisismul ei compenseaza absenta iubirii. Aimée nu iubeste si nu doreste sa fie iubita; nu doreste neaparat sa-l cucereasca pe Walter, decat constransa de viitorul nesigur. Dar premeditand la rece, va obtine rezultatele unui autentic seducator. Inclusiv pierderea virginitatii, tributul monden, are un scop bine precizat: mentinerea ei in randul celor doua-trei sute din lumea buna a capitalei. Consumat fara sentiment, pragul trecut spre statutul de femeie devine un gest oarecare, din seria de acte sportive implinite si mai inaite. Aceeasi absenta a pasiunii se regaseste si in strategia de a si-l face al sau pe doctorul Walter. In ciuda felului ei de stranie frumusete, Aimée, aproape asexuata in infatisare, are un instinct aproape inascut de a-si specula o situatie profitabila.

Pe cat de sigura este Aimée, pe atat de ezitanta este Elena in criza ei de identitate. Elena alcatuieste cu Draganescu cuplul cel mai putin interesant al romanului , acoperit de crusta banalitatii." Sotii, in ciuda tineretii, par a fi coplesiti de ani, iar mariajul pare a avea vechimea unui secol"³³. Nu transpare efuziune sau tristete. Elena tinde sa-si aplece barbatul sub jugul datoriei pentru ca astfel intelege ea casatoria. Cei doi vad casatoria ca pe un contract social, un acord intre doua parti, cu sprijin mutual pentru ca masinaria sa mearga. "Cuplul Elena-Draganescu este unul de tip ierarhic"³⁴, in sensul ca Elena isi influenteaza, domina si chiar manipuleaza barbatul. In spatiul inchis al casei de pe Lascar Catargiu se contureaza o drama: "Elena nu mai avea prilej sa se acuze ca nu isi iubeste barbatul, incat sa-si impuna datoria de a-l iubi. Draganescu se da singer la o parte" (Drumul ascuns) Ramanand in intimitate timid, ascunzandu-si sentimentele sub forma unui devotament tacut, Draganescu "se multumea sa iubeasca pe Elena ca pe o divinitate inviolabila" (Drumul ascuns) Acestea erau resoturile vietii lor intime.

Desi in cadrul prozei bengesciene avem de-a face cu viziunea unei femei asupra relatiei dintre barbati si femei, erosul feminin este conturat in termeni rautaciosi,

duri. In relatia erotica, femeia este intotdeauna partea de umbra; animata de interese de orice natura, ea isi comercializeaza trupul si sufletul. Personajele feminine se tem de iubirea adevarata , de aceea ele prefera, mai degraba, relatii in care sa se implice doar fiziologic, dar care sa le asigure, in schimb, prestigiul social si financiar dupa care ravnesc atat de mult.

Personajele bengesciene, femei alaturi de barbati, au fost considerate de unii critici drept niste "monstri sufletesti"³⁵ care se avanta cu frenezie in vietuiri instinctuale tocmai pentru ca si-au construit personalitatea pe goluri de afectivitate. Barbatii, dar mai ales femeile, duc cu sine o boala de suflet: toata viata le-a fost privata de sensibilitate, de blandete, de alint, acesta este motivul pentru care, ajunsi la varsta maturitatii , se abandoneaza instinctului pur, lipsit de afect.

Dintre Liviu Rebreanu, Camil Petrescu si Hortensia Papadat Bengescu, cea din urma uimeste cel mai mult in ce priveste perspectiva asupra erosului. La nici unul din cei trei romancieri erosul nu apare prezentat intr-o viziune luminoasa ,paradisiaca, totusi si Rebreanu si Camil Petrescu vad in iubire o cale de a accede spre fericire, ca la aceasta din urma nu se ajunge, vinovata nu este iubirea, ci felul in care a fost inteleasa ea. La Hortensia, personajele sunt condamnate sa nu poata iubi, sa nu cunoasca niciodata fericirea, nici macar nu cred in existenta ei; femeile sunt produsul vointei lor sau al instictualitatii, in timp ce barbatii sunt urati sau frumosi , infirmi sau prosti, dar niciodata umani; impreunarea dintre aceste doua specii umane este pur instinctuala, nimeni nu investeste sentimente pentru ca nimeni nu aspira la fericire. Personajele isi consuma existenta cu o pasivitate extraordinara, sunt cu desavarsire plati si-si asteapta resemnati moartea. Acest lucru nu se intampla niciodata la Rebreanu sau la Camil Petrescu. Tragismul iubirii la Rebreanu rezulta tocmai din faptul ca moartea este indisociabila erosului, ea apare exact in clipa in care tensiunile se linistesc si posibilitatea implinirii iubirii este foarte mare. Erosul rebrenian este intotdeauna contrapunctat de thanatos, el nu se implineste aici pe pamant, dar are posibilitatea sa se desavarseasca in viata de dincolo de moarte, asa cum lasa sa se inteleaga finalurile la romanele sale. La Camil Petrescu, erosul nu este impiedicat a se realiza nici de boala, nici de ban, nici de moarte. Pur si simplu experienta iubirii se realizeaza fara insa a conduce la mari intelesuri metafizice. Moartea la Camil Petrescu nu mai potenteaza iubirea ca in cazul romanului rebrenian, din contra o reduce la o simpla evanescenta, manifestare adolescentina lipsita de profunzime. Pericolul mortii este singurul fapt care-l face pe individ sa inteleaga exact locul omului pe pamant si sensul acestei vieti.

Nu toata proza romanesca interbelica ilustreaza erosul in limitele acestor trei parametri: thanatos, inteligenta si maladiv asa cum am vazut ca se intampla la Rebreanu, Camil Petrescu si Hortensia Papadat Bengescu. Vom vedea in capitolele urmatoare, consacrate erosului eliadesc, alte doua dimensiuni ale iubirii: paradisiacul si trairismul.