Caracteristici ale reprezentarilor sociale

Caracteristici ale reprezentarilor sociale

1. O notiune cheie pentru psihologia sociala

Cine deschide un manual de psihologie sociala nu poate fi decit uimit de diversitatea domeniilor pe care acesta le trateaza. Capitole diferite se refera la studiul opiniilor, la atitudini, la luari de decizii, la procesele de socializare, la relatiile intre grupuri, la comportamentele agresive, la dinamica influentei sociale etc. Fiecare dintre aceste domenii a dat nastere unor elaborari teoretice particulare, o sarcina importanta pentru psihologii sociali contemporani fiind aceea de a lucra la o imbinare sau o articulare a acestor abordari teoretice diferite (v. Doise, 1982). Studiul reprezentarilor sociale nu are drept scop adaugarea unui nou domeniu celor pe care psihologii sociali le explo­reaza deja, ci incearca sa gaseasca ceea ce este comun in aceste domenii diferite, aparent separate si juxtapuse. Studiul reprezentarilor sociale ar trebui sa ajunga la o organizare de ansamblu a domeniilor studiate de catre psihologia sociala; el ar trebui sa aduca psihologiei sociale o notiune care ar juca rolul pe care l-au avut notiunile de geneza si de dezvoltare in psihologia copilului.

Reprezentarile sociale constituie un obiect de studiu, obiect dotat cu o realitate proprie neimprumutata de la alte stiinte, capabil deci sa se constituie intr-un punct solid pe care sa se sprijine dezvoltarea psihologiei sociale. Pe ce se bazeaza aceasta teza?

Toate interactiunile umane, fie ca se consuma intre doi indivizi sau doua grupuri, presupun asemenea reprezentari. Tocmai acest fapt le face specifice. intotdeauna si pretutindeni, cind ne intilnim, cind intram in contact cu alte persoane, cu lucrurile, vehiculam anumite asteptari, un anume continut mental corespunzind unor judecati si unei cunoasteri a grupurilor, a persoanelor si a lucrurilor in cauza. Daca neglijam aceasta realitate, nu vom studia decit schimburile, actiunile si reactiunile elementare, prea putin bogate. Daca psihologia sociala vrea sa fie ceea ce pretinde ca este, adica o stiinta a interactiunilor, reprezentarile sociale trebuie sa constituie centrul ei de interes.

Daca largim perspectiva si privim societatea in ansamblul ei sau, cel putin, pe grupuri foarte mari, nu putem evita sa punem problema ideologiei. in actele cele mai

simple, ca si in cele mai solemne, ale vietii de zi cu zi, convingerile politice, morale si religioase au o importanta considerabila si constanta, atit de evidenta incit ar putea parea "naturala'. Cind un profesor examineaza un student sau cind un student judeca un profesor, cautind sa sesizeze sensul profund al vorbelor acestuia, cind un cetatean se adreseaza unui om politic sau incearca sa-i descifreze intentiile, cind aflam ca in viata urbana, asa cum este ea organizata, copiii si batrinii singuri nu prea au loc, nu realizam doar un act tehnic izolat, ci ne raportam in toate aceste cazuri la o viziune asupra lumii.

Toate acestea sint cunoscute. Dar, daca nu se tine cont de ele, nu vom obtine decit un rezultat partial si artificial, asa cum s-a intimplat in psihologia sociala in cazul a numeroase cercetari cu privire la atitudini si prejudecati.

in domeniul atit de vast si de problematic al ideologiei, reprezentarile sociale se raporteaza la ceea ce are ea mai concret si mai usor sesizabil, atit din punct de vedere cognitiv, cit si din punctul de vedere al influentei sale asupra comportamentului.

O ideologie traieste prin forta sistemului conceptual, quasi-logic, care o sustine; reprezentarea sociala nu are aceasta structura sistematica, este oarecum constituita din blocuri conceptuale diverse, legate intre ele in diferite moduri.

O ideologie presupune un aparat care sa o apere si sa-i pastreze ortodoxia, in timp ce reprezentarea sociala nu are asa ceva. De aceea, lumea ideologiei este o lume mai stabila, reificata, in timp ce universul reprezentarilor este mai difuz, mobil, mereu schimbator. Ideologia este un fenomen social prea vast (datorita puternicei componen­te teoretice care o caracterizeaza si a puternicului aspect de legitimare interna de care dispune) si prea plin de semnificatii deja elaborate pentru a putea fi obiect de studiu doar pentru psihologia sociala; pe de alta parte, constructii ipotetice ca atitudinea, atribuirea, prejudecata sint prea slabe si fragmentare pentru a constitui un obiect complet si efectiv al unei discipline stiintifice.

Reprezentarile sociale au o incontestabila existenta reala, de acelasi ordin ca lim­bajul, banii, starile psihice de buna dispozitie sau de suferinta. Ele prezinta o consis­tenta proprie, ca produse ale actiunii si comunicarii umane.

Comune si comunicabile, reprezentarile sociale constituie o parte imposibil de neglijat a universului individual al fiecaruia dintre noi, asa cum a remarcat deja Mauss (1950) in descrierea rolului important pe care il joaca reprezentarile sociale in constiinta individuala, existind sub forma de idei, de concepte, de categorii sau de motive, pentru a realiza o practica traditionala, sau sub forma unor sentimente colecti­ve si a unor expresii ale emotiilor fixate social.

Cu aceasta, vrem sa spunem ca reprezentarile sociale sint cumva autonome fata de constiinta individuala. E adevarat ca tocmai indivizii sint cei care le gindesc si le produc, dar aceasta se intimpla in cursul schimburilor, al actelor de cooperare, si nu in mod izolat. Este vorba, deci, despre realitati impartasite. in viata grupurilor, repre­zentarile sociale se deplaseaza, se combina, intra in relatie si se resping, unele dispar, altele sint elaborate in loc. Fiecare dintre ele poate fi inteleasa si explicata numai plecind de la o alta reprezentare (sau, la limita, de la o teorie sau de la o ideologie) care i-a dat nastere; o reprezentare nu poate fi inteleasa in totalitate plecind numai de la studiul comportamentelor, fie si sociale.

"Tipul de fenomene' numite reprezentari colective a fost studiat initial de catre sociologul Durkheim si a jucat un rol foarte important in opera lui (Lukes, 1973). Moscovici (1976), ca psiholog social, a tratat acelasi tip de fenomene in lucrarea sa asupra reprezentarilor sociale ale psihanalizei, dar intr-un mod diferit de acela al fondatorului sociologiei moderne.

Durkheim a privit, intr-adevar, reprezentarile colective in mod analog cu catego­riile pur logice si invariante ale spiritului in care, in opinia lui, sint incluse toate modurile de cunoastere. in legatura cu aceasta, Moscovici (1984) atrage atentia asu­pra faptului ca, daca reprezentarile sociale sint privite intr-un mod atit de general, in loc sa devina instrumente euristice, ele devin obstacole in fata cunoasterii articulate a realului. El le priveste mai degraba ca pe un mod specific, particular, de a cunoaste si de a comunica ceea ce se cunoaste; ele ocupa, in aceasta perspectiva, o pozitie speciala intre concept, avind drept scop abstragerea unui sens din real, si imagine, reproducind realul in mod concret.

Reprezentarile sociale se prezinta intotdeauna cu doua fatete : aceea a imaginii si aceea a semnificatiei, care isi corespund reciproc; ele fac sa corespunda oricarei imagini un sens si oricarui sens o imagine. Ele constituie o forma particulara a gindi-rii simbolice, fiind in acelasi timp imagini concrete vizualizate direct si trimiteri la un sistem de raporturi sistematice care dau o semnificatie mai ampla acestor imagini concrete. in acest sens, reprezentarile sociale difera deci, pe de o parte, de sistemele teoretice mai elaborate, ca ideologiile si teoriile stiintifice, si, pe de alta parte, de imagini ca produse imediate ale perceptiei (cf. in aceasta privinta si Barthes).

Mai mult, Durkheim priveste reprezentarile colective in mod static. Moscovici vede in acest aspect un risc grav de blocare a oricarei posibilitati cognitive, cu atit mai mult cu cit reprezentarile sociale la care se raporteaza Durkheim nu sint cele ale societatilor primitive sau cele conservate in memoria colectiva a popoarelor, ci acelea ale societatii de azi, raportate la domeniul politic, stiintific, uman in care traim actual­mente, insuficient de indepartate in timp pentru a le considera drept traditii.

Din aceasta perspectiva, ne gindim mai ales la formele dinamice, cu caracter mobil si circulant, care se transforma cu o relativa facilitate. Se poate spune ca ele leaga existenta abstracta a cunoasterii si a credintelor noastre de existenta noastra curenta, de indivizi sociali. Cum vom vedea, Moscovici propune in legatura cu acest subiect o analiza detaliata a raporturilor absolut particulare intre sistemele de comuni­care si reprezentarile sociale.

in sectiunea urmatoare a acestui capitol, ne vom baza deci, in primul rind, pe lucrarea lui Moscovici (1976), ce trateaza despre reprezentarile sociale ale psiha­nalizei, pentru a arata cum se modifica aceste reprezentari cind sint actualizate in raporturi de comunicare diferite. Vom descrie apoi caracteristicile mai generale ale reprezentarilor sociale, servindu-ne, in principal, de aceeasi lucrare. intr-o a patra sectiune vom prezenta rezultatele celor mai recente cercetari asupra legaturilor dintre reprezentare si profesionalizare.

2. Presa franceza si psihanaliza

Studiul reprezentarile sociale revine intotdeauna la punerea in relatie a caracteris­ticilor raporturilor simbolice din interiorul si dintre grupurile sociale. Este ceea ce a facut Moscovici pentru reprezentarile sociale ale psihanalizei in diferite organe ale presei franceze de la inceputul anilor '50. Au fost studiate trei tipuri de publicatii: presa militanta apropiata de Partidul Comunist, presa emanata de Biserica catolica si ziarele de mare tiraj. Aceste trei sectoare ale presei franceze nu intretineau acelasi tip de raporturi cu cititorii si cu mediul lor social si cultural. Sa schitam pe scurt cele trei modalitati de raportare care le disting.

Difuzarea. Acest raport este caracterizat printr-o diferentiere intre sursele si recep­torii comunicarii. Autorii articolelor din presa de larga difuziune transmit informatia pe care ei insisi au primit-o, la rindul lor, din partea specialistilor. Din acest motiv, ei sint intr-un fel receptori de informatie, ca si cititorii lor. Scopul lor principal este, in acelasi timp, sa creeze o cunoastere comuna si sa se adapteze intereselor publicului lor.

Propagarea. Acest raport este stabilit de catre membrii unui grup care au o viziune bine organizata asupra lumii, o credinta ce trebuie propagata in paralel cu acomodarea altor tipuri de cunoastere la acest cadru stabil. in exemplul ales de Moscovici, era vorba sa se studieze modul in care sistemele de comunicare pe care se sprijinea Biserica catolica adaptau achizitiile psihanalizei la scopurile lor religioase.

Propaganda. Este o forma de comunicare ce se inscrie in raporturi sociale puter­nic antagoniste. Miza acestei comunicari este opozitia intre adevar si fals, transmiterea unei viziuni conflictuale, a unei incompatibilitati a viziunii asupra lumii propusa de sursa si cea propusa de un partid advers.

Este imposibil sa rezumam in 2-3 pagini cele aproximativ 200 de pagini pe care le consacra Moscovici (1976) reprezentarii psihanalizei in aceste trei sisteme de comuni­care. Sa ilustram, deci, pe scurt, principala lui ipoteza.

"Privite din unghiul structurii mesajelor, al elaborarii structurilor sociale, al legaturilor intre emitator si receptor, al comportamentului vizat, cele trei sisteme de comunicare isi pastreaza o mare individualitate. Or, tocmai aceasta particula­ritate ne permite sa apropiem difuzarea, propagarea si propaganda de opinie, de atitudine si, respectiv, de stereotip.' (Moscovici, 1976, p. 497)

Sa dam citeva indicatii care coroboreaza aceasta ipoteza.

Difuzarea ar produce mai cu seama opinii asupra psihanalizei. intr-adevar, in presa centrala se regasesc asupra acestui subiect articole slab coordonate intre ele; expunerea diferitelor puncte de vedere poate fi contradictorie si nu invita in mod necesar la o actiune determinata. Se vorbeste despre psihanaliza, dupa caz, cu serio­zitate, cu rezerva, chiar cu ironie. Psihanaliza va fi asociata cu alte teme la moda, cu astrologia, de exemplu. intr-un acelasi ziar ("Le Monde'), un cronicar dramatic nu va face apel la psihanaliza, in timp ce un critic cinematografic se va raporta la ea. Sint exprimate o multime de puncte de vedere si rezultatul este un fel de impregnare a opiniei publice cu o noua tema de conversatie la dispozitia tuturor. Scopul difuzarii este un fel de arta pentru arta: a intretine comunicarea pentru interesul (lucrativ pentru multi) al comunicarii insesi.

Propagarea lucreaza la nivelul atitudinilor.

"Sa reamintim ca atitudinea este o organizare psihica avind o orientare negativa sau pozitiva in raport cu un obiect, orientare care se dezvaluie fie printr-un com­portament global, fie printr-o serie de reactii a caror semnificatie este comuna. Conceptul de atitudine si cel de structura sint vecine. Atitudinea nu este o reuniune de opinii sau de raspunsuri particulare si heteronome, ci o imbinare ordonata a tuturor acestor opinii si raspunsuri. Functia ei este regulatoare; ea are un efect selectiv asupra ansamblului manifestarilor unui subiect. Conduita nu este urmarea ei imediata si necesara. Crearea unei atitudini traduce crearea unui raport cu un obiect pertinent din punct de vedere social.' (Moscovici, 1976, p. 498)

Cind se studiaza atitudinile in psihologia sociala, se cauta structurarea continua a unei multimi de raspunsuri diferite la prima vedere. O asemenea organizare complexa poate fi detectata in scrierile catolice asupra psihanalizei. Acestea propovaduiesc

moderatia si prudenta, pun psihanaliza in serviciul educatiei, resping dimensiunea aplicativa generalizata a libidoului, dar vorbesc despre rolul pozitiv al afectivitatii si al unei terapeutici analitice limitate. Psihanaliza este vazuta ca respingere a unui pozitivism depasit, lucrind pentru o intelegere mai deplina, care nu intra in mod necesar in conflict cu o viziune spiritualista asupra omului. Cheia interpretarii psiha­nalizei trebuie deci cautata in mesajul religios ce desemneaza compatibilitatile si incompatibilitatile, dar care nu vizeaza o acceptare sau o respingere totala.

Propaganda, dimpotriva, vizeaza exact refuzul global al unei conceptii alternative, prezentata cu consteisnta si rigiditatea unui stereotip denigrator (Moscovici, 1976, p. 19). in presa comunista din perioada razboiului rece, psihanaliza era prezentata ca o pseudostiinta sau ca o stiinta burgheza, importata in Franta din Statele Unite si menita sa propage o ideologie mistificatoare! O opozitie sistematica in raport cu lupta de clasa traversa, legindu-le in acelasi timp, domeniul politicii si cel al psihologiei. Conform acestei prese de propaganda, Uniunea Sovietica era tara pacii si Statele Unite tara razboluiui si a exploatarii sociale. Va exista deci o psihologie sovietica valabila din punct de vedere euristic si stiintific si o psihanaliza care nu era decit aparent stiintifica, fiind importata din America.

Reprezentarile sociale ale psihanalizei se modifica in functie de raporturile de comunicare diferite. De altfel, Moscovici (1976) a demonstrat acest lucru atit intr-un studiu in sincronie, cit si printr-un studiu diacronic, realizind o scurta analiza a presei comuniste de la inceputul anilor '70. Reprezentarea psihanalizei tine acum mai mult de propagare decit de propaganda. Aceasta deoarece in acest domeniu razboiul rece s-a sfirsit, cel putin pentru intelighentia pariziana.

Sa tragem concluziile. Studiul reprezentarilor sociale ale psihanalizei ne arata cum variaza acestea odata cu raporturile de comunicare, neconstituind entitati imuabile, chiar daca exista puncte de reper comune ce permit actorilor sociali sa se situeze pe pozitii diferite. Aceasta nu impiedica sa existe caracteristici si procese comune ce tind sa se manifeste, asa cum vom vedea in continuare, in orice reprezentare sociala.

3. Caracteristici generale ale reprezentarilor sociale

in acelasi studiu asupra psihanalizei, Moscovici (1976) distinge in particular doua procese, obiectivarea si ancorarea, care caracterizeaza in general reprezentarile sociale.

Obiectivarea concretizeaza ceea ce este abstract, transforma un concept intr-o imagine sau intr-un nod figurativ. Astfel, in reprezentarea sociala a psihanalizei, aparatul psihic este divizat in doua parti suprapuse: deasupra constientul, dedesubt inconstientul. Tensiunea intre cele doua (refularea) produce complexele. Schema figu­rativa care apare astfel in reprezentarea psihanalizei concentreaza in citeva notiuni simple, usor de concretizat, o viziune a psihismului centrata pe opozitia dintre interior si exterior, dintre ceea ce apare si ceea ce este ascuns (acestea sint semnificatiile atribuite termenilor constient si inconstient) si a existentei unui mecanism nociv (refu­larea) care este la originea tuturor relelor (complexele).

Cu siguranta, o asemenea schema nu este lipsita de raporturi cu teoria initiala. Ea evoca datele necesare pentru a explica atit geneza nevrozei, cit si dezvoltarea persona­litatii sau terapia analitica. Dar neglijeaza, intr-un fel, fenomenul fundamental pus in

evidenta de psihanaliza, notiunea care ii fondeaza unitatea teoretica: libidoul. Si totusi, tocmai aceasta notiune este cea care a suscitat polemicile cele mai violente -dupa cum remarca Moscovici - punind in joc valorile si normele sociale. De aceea ea este neutralizata, astfel incit, usurata de aceasta conotatie conflictuala, teoria stiinti­fica sa fie integrata complet in discursul comun. in acest mod, psihanaliza poate servi ca expresie a realului si poate contribui la reproducerea lui sociala.

in acelasi timp, libidoul reapare ca entitate in sine, ca emblema a vietii sexuale eliberate, ca viata sexuala insasi. Sfirsitul procesului de obiectivare este neutrali­zarea ; schema figurativa, detasata de teoria initiala, nu mai este o elaborare abstracta ce lamureste anumite fenomene, ci devine expresia lor imediata si directa. Subiectul crede ca "vede' in jurul lui inconstienturi fericite, refulari ce se reproduc, complexe care au efect nedorit la nivelul comportamentului.

"in masura in care continutul stiintific presupune un anume tip de realitate, rezulta de aici un impuls de a crea fiinte (prin identificarea conceptului cu realul). De vreme ce stiinta vorbeste despre organe si de vreme ce psihanaliza este o stiinta, inconstientul si complexele vor fi organe ale aparatului psihic. Complexele pot fi indepartate, degajate, dobindite: viul este asimilat inertului, subiectivul obiecti­vului, psihologicul fiziologicului.' (Moscovici, 1976, p. 125)

Complexele si refularea au devenit astfel, in societatea noastra, atribute concrete, reale, apreciabile din punct de vedere fizic pentru numeroase persoane, care sint folosite pentru a explica anumite comportamente ale acestora. Reprezentarile natura­lizate devin un fel de patrimoniu comun, in timp ce, in calitate de concepte stiintifice, ele erau tipice unui univers cognitiv specializat si restrins. Roqueplo arata, de altfel, in ce masura obiectivarea sau materializarea sint caracteristici inerente vulgarizarii stiintifice.

Ancorarea. Acest proces permite sa se incorporeze in reteaua categoriilor pe care le stapinim ceva ce nu este familiar si care ne creeaza probleme, permitindu-ne sa confruntam necunoscutul cu ceea ce consideram a fi o componenta sau un membru tipic al unei categorii familiare. Cuvintul "ancorare' are o origine gestaltista: intr-un asemenea sens, el ar putea fi echivalent cu "a pune un obiect nou intr-un cadru de referinta bine cunoscut pentru a-l putea interpreta.'

Astfel, in reprezentarile sociale, psihanaliza poate fi asimilata confesiunii (ca act terapeutic bazat pe vorbire), ca si legaturii sexuale (avind in vedere haloul erotic pe care il capata raportul straniu intre analist si analizat). Din punct de vedere social, psihanaliza va fi asociata anumitor categorii: bogatii, artistii, femeile sau cei slabi.

Procesul de ancorare echivaleaza, din perspectiva cea mai instrumentala, cu o atribuire de functionalitate, in sensul ca psihanaliza isi vede atribuite domenii de interventie, anumite uzaje, o eficacitate. Ea devine, la limita, un sistem de interpretare extins la alte sisteme conceptuale; ea furnizeaza sisteme de clasificare si tipologii ale personalitatilor si evenimentelor. Continutul schemei figurative citate mai sus va servi drept baza pentru toate acestea. Astfel, ancorarea apare ca o extensie a obiectivarii. Dar ea se situeaza, de asemenea, si pe un alt plan: psihanaliza insasi, recunoscuta ca teorie distincta, suscita noi nevoi, asteptari si refuzuri; ea devine, pentru unii, un raspuns posibil la diferite situatii, iar pentru altii, un obiect de respins. in acest mod, psihanaliza, devenita mediator intre individ si mediul sau, genereaza in jurul ei o retea de semnificatii. Caracterul mobil al acestei retele exprima - dupa Moscovici -diversele circumstante de patrundere a psihanalizei in societatea noastra. in acest fel psihanaliza, ca teorie stiintifica, este plasata si estimata social. De aceea ea devine, pentru unii, in principal o problema feminina, a nevrozatilor sau chiar a dezradacintilor.

Procesul de ancorare implica in mod necesar ca aspectul social luat in considerare (o noua teorie stiintifica, o noua activitate profesionala) sa fie clasat si denumit (sau etichetat) pe baza categoriilor pozitive sau negative, proprii grupurilor ce se presu­pune ca intra in contact cu practica psihanalitica.

Aceste procese de obiectivare si de ancorare vor fi actualizate mai ales in timpul unei confruntari cu neasteptatul sau cu inexplicabilul. Moscovici (1984) apara teza ca o functie importanta a reprezentarilor sociale este tocmai domesticirea a ceea ce e strain. Mugny si Carugati (1985) se vor baza pe aceasta ipoteza pentru a arata in ce mod apare reprezentarea inteligentei - considerata un dat - atunci cind parintii sint confruntati cu diferente evidente ale gradului de inteligenta la proprii lor copii.

Si alte functii sociale sint caracteristice reprezentarilor sociale, mai ales aceea de a anticipa derularea raporturilor sociale. in acest sens, ele constituie o legatura intre trecut si viitor. Ele capata adesea si o functie justificativa, ca atunci cind, in rapor­turile de discriminare, reprezentarea avuta despre celalalt serveste la justificarea actiu­nii intreprinse in privinta lui. Si tocmai in acest context s-a vorbit despre reprezentari ca despre niste profetii ce ar avea particularitatea de a crea, chiar prin interventia lor, conditiile necesare inscrierii lor durabile in realitatea sociala. Sectiunea urmatoare se va referi tocmai la o forma particulara de inscriere a reprezentarilor sociale in reali­tatea raporturilor sociale.

4. Reprezentari si profesionalizare

Citeva dintre lucrarile unuia dintre noi asupra profesionalizarii psihologiei in Italia (Palmonari, 1981; Palmonari si Pombeni, 1984 ; Palmonari, Pombeni si Zani, 1986) au pus in evidenta modul in care reprezentarile sociale ale psihologiei si ale muncii psihologului au constituit un factor esential al acestui proces.

Consideram deja stabilit faptul ca elementele ce caracterizeaza o profesiune sint:

individualizarea unei "noi' arii problematice, autonoma in raport cu altele, chiar
daca era considerata pina acum ca facind parte dintr-un ansamblu mai amplu de
probleme;

emergenta unui grup ce se considera apt sa trateze, pentru binele comun si cu
tehnicile de care dispune, "noile' probleme. Acest grup ajunge repede la consti­
entizarea faptului ca trebuie sa-si creeze reguli autonome de functionare si de
reproducere (cum se intra in grup, in ce conditii poti ramine membru al acestuia,
pentru ce motive poate fi eliminat cineva, cum se pregatesc noii adepti);

definirea tot mai rafinata a tehnicilor si a stilurilor de interventie proprii gru­
pului, originale in raport cu tehnicile folosite in tratarea ariei de probleme in faza
in care nu i se definise inca specificitatea.

Aceste elemente sint in mod evident reprezentari sociale legate de conditiile isto­rice care, punind in relief probleme determinate, permit anumitor grupuri sociale sa se afirme. De fapt, procesul prin care "munca de psiholog' a devenit specializarea "a lucra ca psiholog intr-un domeniu anume' se afla in strinsa relatie nu numai cu evenimentele importante ale societatii italiene, dar si cu evolutia culturala a intregii lumi occidentale si cu semnificatiile ce au fost atribuite, in raport cu aceasta, psiho­logiei si stiintelor umane.

Psihologia a inceput sa-si asume, in Italia, o semnificatie de ocupatie, de munca, numai dupa sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial. Problemele puse de cresterea economica in anii de dupa razboi au facut din aceasta disciplina un instrument esential pentru interpretarea a numeroase fenomene emergente (de exemplu, scolarizarea in masa si fenomenele de esec scolar, migrarile interne masive si problemele de sociali­zare a fostilor tarani in orasele din nordul Italiei). S-a inceput astfel sa se ceara interventia psihologului in scoala, in uzine, in centrele medico-psiho-pedagogice si in clinicile de psihiatrie. Dar nu existau centre de formare a psihologilor, in afara citorva institutii universitare, iar psihologul nu era prevazut printre cadrele personalului lu-crind in serviciile sociale. Toate acestea concurau la a crea celui ce lucra ca psiholog impresia ca nu exercita o profesiune, ci ca face doar ceva provizoriu, asteptind eve­nimente in masura sa sanctioneze atit existenta profesiunii, cit si traiectul studiilor necesare pentru a exercita aceasta profesiune.

O ancheta (cf. Trentini, 1977) efectuata la inceputul anilor '70 a revelat astfel ca, din 969 de persoane interogate ce declarau a fi psihologi, mai putin de jumatate reuseau sa-si concentreze munca intr-una sau doua institutii. 520 dintre ei lucrau in trei, patru, poate cinci institutii sau chiar mai multe, iar aproximativ o sesime din esantion lucra in cel putin cinci institutii. De semnalat, de asemenea, ca aproximativ jumatate din psihologi afirmau ca exercita si activitati ne-psihologice, ceea ce inseamna nu numai ca timpul dedicat psihologiei era impartit in mai multe sectoare de ocupatie, dar si ca pentru multe persoane era vorba de o a doua munca, deci de o noua frag­mentare, de vreme ce se consacrau in mod constant unei alte ocupatii (aproape intotdeauna invatamintului in scolile de toate gradele). Acest tip de "polivalenta--dispersiune', determinat fie de cauze structurale, fie de atitudini profesionale, pare sa constituie, pe plan obiectiv, unul din motivele pozitiei precare si adesea sub­ordonate in care se gasea deseori psihologul in raport cu alte profesiuni. Nu se poate vorbi decit, cel mult, de un inceput al procesului de profesionalizare a psihologilor.

Or, valul de contestari care a cuprins societatea italiana dupa 1968 a interesat mai cu seama domeniile in care lucrau psihologii (scoala, igiena mentala, institutiile terapeutice, uzina). S-a manifestat atunci cu putere o miscare politica si sindicala ce, pe de o parte, critica vehement marginalizarea celor slabi de catre institutiile sociale (cf. Basaglia, 1967; Carugati s.a., 1973) si, pe de alta parte, punea problema unei reforme urgente si radicale a serviciilor sociale si sanitare. Conform ideilor predominante ale acestui curent, consistenta stiintifica si utilitatea publica ale psiho­logiei trebuiau sa fie recunoscute, iar munca psihologului era conceputa in raport cu citeva puncte de reper unificatoare : universitatea pentru cercetare si experimentare, sectorul teritorial (comunitatea locala) pentru servicii psiho-pedagogice si de igiena mentala, profesiunea liberala pentru exercitarea activitatii psihoterapeutice dupa mo­delul psihanalistului.

Citiva ani mai tirziu ('75-'76) apar pe piata muncii noi licentiati in psihologie: este vorba despre un numar destul de mare de persoane decise sa ocupe un loc anume si sa se diferentieze de alti operatori. Tendinta dominanta este cautarea unei arii specifice in activitatea clinica, in particular in psihoterapie, ca raspuns la asteptari sociale multiple.

in acest context, inca destul de confuz, Centrul national de cercetare a promovat, in 1978, un program al carui scop explicit era sa faca o ancheta calitativa asupra tipului de munca prestata de catre psihologi in cele trei sectoare profesionale prin­cipale : universitatea, serviciile socio-sanitare teritoriale, profesiunea liberala. Analiza datelor acestui studiu a pus in evidenta existenta a patru grupuri de psihologi, fiecare

cu o definitie specifica a existentei si muncii psihologului. Fiecare grupare exprima un model ce trimite la o reprezentare sociala specifica a psihologiei ca stiinta. Diver­sele luari de pozitie privind consistenta stiintifica a psihologiei si importanta ei pentru analiza problemelor sociale constituie puncte de reper pornind de la care subiectii studiati organizeaza si dau o semnificatie unor elemente diferite, relative la ei insisi ca profesionisti si la propria lor munca.

Pozitia extrema sustine ca psihologia este o stiinta, dar ca stiinta este in mod nece­sar o ideologie in slujba grupurilor aflate la putere. in acest context, psihologul se defineste ca avind un rol de "militant', de "lucrator social ca si ceilalti'. El refuza orice identificare cu un rol tehnic, considerat periculos de vreme ce legitimeaza pute­rea pe care cunostintele i-ar putea-o da asupra celorlalti. Nu exista deci distinctii profesionale. Toti cei care se ocupa de om si de societate sint lucratori sociali; se aud adesea fraze de genul: "sintem toti egali in lupta, rolurile se confunda'. Faptul de a lucra ca psiholog este deci privit ca o alegere hotarit politica, avind drept scop princi­pal sa puna in evidenta contradictiile societatii si nu sa le acopere cu raspunsuri tehnice.

Exista o alta pozitie extrema ce considera psihologia o stiinta a "cazului indi­vidual' : singura psihologie stiintifica este psihanaliza. De aceea, se prefera autode­finirea ca psihoterapeut decit ca psiholog, instrumentul principal de lucru fiind chiar personalitatea psihoterapeutului. De aceea, exista o conexiune puternica intre iden­titatea personala si identitatea profesionala. De fapt, profesiunea de terapeut nu este vazuta ca o ocupatie intr-un sens restrins, ci drept ceva mai amplu in care se investeste intreaga personalitate. Conditiile optime pentru o activitate corecta implica libertatea terapeutului, libertate inteleasa ca "profesiune liberala'.

Un grup foarte important de psihologi sustine o pozitie mai nuantata, chiar daca apropiata de versantul psihoterapeutic. Ei afirma ca psihologia este o stiinta care utilizeaza metoda stiintifica pentru cunoasterea individului. Deci, ea nu poate avea un impact prea mare asupra realitatii sociale, iar obiectul propriu de interventie trebuie sa se limiteze asadar la procesele individuale, la dinamicile interpersonale prezente in situatii sociale strict circumscrise. Se insista asupra definirii psihologului drept "clinician avind competente tehnice'. Identitatea profesionala a psihologilor trebuie garantata, iar aceasta exigenta apare tocmai pentru a se diferentia de colegii "lucratori sociali'. Elementul fundamental al acestei diferentieri este abilitatea terapeutica; modelul de referinta este inca o data modelul clinic individual.

Exista, in fine, o alta pozitie ce subliniaza ca psihologia este o stiinta sociala, de vreme ce utilizeaza metode si instrumente stiintifice pentru analiza fenomenelor soci­ale. Gratie cunoasterii obtinute prin cercetarea psihologica, este posibil sa se intervina asupra societatii si sa se amorseze procese de transformare. Psihologul poate, deci, sa aduca o contributie profesionala specifica la cunoasterea realitatii sociale si sa ela­boreze propuneri de interventie sociala. Cei care sustin acest punct de vedere sint animati de o vointa puternica de a se constitui intr-un grup sudat, dar nutresc si impresia ca se refera la ceva ce nu exista inca, la un model profesional nou, acela de "expert interdisciplinar'.

Am interpretat tipurile descrise ca patru reprezentari sociale ale muncii psiholo­gului, fondate toate pe un fapt stabilit, considerat ca sigur, acela ca psihologia este o stiinta. Daca functia principala a reprezentarilor sociale este sa transforme necunos­cutul in familiar, oricine va trebui sa se confrunte cu un obiect social important, dar necunoscut, va initia o operatie complexa de redefinire, pentru a-l face mai inteligibil si pertinent, compatibil cu sistemul simbolic al grupului caruia ii apartine. in situatia

concreta in care noul obiect este constituit chiar de munca sa, psihologul ancoreaza continutul si semnificatia acestei munci de un element prototipic reprezentativ al universului sau simbolic.

Astfel, munca psihologului este asimilata cu cea a militantului (politic) in cazul subiectilor ce traiesc o puternica tensiune de genul politico-ideologic si care con­sidera drept mistificatoare toate aporturile la solutionarea problemelor sociale ce se pretind exclusiv stiintifice. Aceasta munca este legata de prototipul personificat al expertului interdisciplinar, pentru cei care considera psihologia o stiinta sociala prin­tre altele si care estimeaza ca aceste stiinte sint instrumente esentiale ale emanciparii sociale.

Prototipul psihologului devine clinicianul centrat asupra problemelor individuale pentru cei care cred ca specificul psihologiei este sa inteleaga procesele intrapsihice si interindividuale, fata de care se pot pune in actiune numeroase interventii cu rol reparator. Dupa modelul psihanalitic, psihoterapeutul devine prototipul psihologului pentru cei care nu numai ca sint convinsi ca psihologia este o stiinta a individualului, dar considera si ca doar in anumite conditii structurale (practica privata) se poate stabili un proces de ajutorare a pacientilor.

Deci ceea ce rezulta din toate aceste date este prezenta unei puternice efervescente in domeniul psihologiei (discutii asupra semnificatiei ei, cresterea cererii de ingrijire psihologica) si de unde, pina acum, lipseau prescriptii institutionale clare, in masura sa reglementeze munca psihologului, acesta ajunge sa fie definit de catre grupuri diferite de psihologi, inspirindu-se cu larghete din patru reprezentari sociale, toate fondate pe premisa psihologiei ca stiinta, dar net deosebite intre ele.

Un studiu ulterior (cf. Palmonari si Pombeni, 1984) s-a consacrat mai direct dina­micilor de diferentiere aflate in actiune in aceste reprezentari ale muncii psihologului. Cercetarea s-a facut la Bologna, cu colaborarea a 28 de psihologi care lucrau in diferite servicii sociale si a 35 de psihologi lucrind la universitate. Plecind de la cercetarile intergrupuri (cf. Doise, 1976; Tajfel, 1978), se putea prevedea ca o con­fruntare explicita a celor doua categorii profesionale trebuia sa duca la o explicitare a specificitatii lor. Rezultatele cercetarii verifica aceasta predictie : psihologii ce lucrau in serviciile sociale isi afirma specificitatea de lucratori in lumea reala, de colabora­tori cu alti profesionisti si specialisti in interventii terapeutice, in timp ce universitarii pretind sa privilegieze cercetarea si reflectia teoretica. De altfel, psihologii ce lu­creaza in serviciile sociale manifesta o tendinta puternica de a se diferentia intre ei, unii privilegiind mai degraba interventia asupra mediului social, altii o interventie de tip clinic asupra indivizilor.

Aceste doua structuri de reprezentare se refera evident la prototipurile descrise mai sus. Psihologii ce lucreaza in serviciile sociale se definesc fie ca "experti interdis-ciplinari', fie drept "clinicieni posedind competente tehnice'.

Dimpotriva, psihologii universitari accentueaza mai mult diferentele dintre ei in­sisi in calitate de profesionisti si ceilalti psihologi. Deosebirea se fondeaza mai ales pe reflectia teoretica, pe cercetarea stiintifica si pe formarea continua. Lucrul teoretic si cercetarea stiintifica reprezinta, in acelasi timp, un factor de coeziune intragrupal si de diferentiere intre grupuri.

Aceste noi rezultate ar putea lasa impresia ca, din cele patru tipuri de reprezen­tari - toate existente, dupa rezultatele anchetei anterioare, la psihologii universitari (cf. Palmonari, 1981) - au disparut o parte intre timp. Rezultatele unei noi cercetari (cf. Palmonari, Pombeni, Zani, 1986) arata ca psihologii universitari se refera actual­mente in mod privilegiat la prototipul cercetatorului stiintific. Confruntarea intre psihologii universitari si psihologii din serviciile sociale, studiata experimental cu     citiva ani inainte (Palmonari si Pombeni, 1984), a ajuns in realitate la procese de profesionalizare specifice.

5. Concluzii

Studiul opiniilor, atitudinilor, stereotipurilor, chiar cind este sprijinit de tehnici de analiza a datelor dintre cele mai moderne, nu poate deveni un studiu al reprezentarilor sociale decit in masura in care punem in relatie realitatile simbolice cu realitatea complexa si schimbatoare a raporturilor sociale. Continuturile reprezentarilor sociale nu desemneaza decit in mod accidental aceste relatii cu raporturile sociale ce le gene­reaza si le transforma. Din contra, procesul de obiectivare detaseaza reprezentarile de ancorarea lor in realitatea sociala, asa cum le separa de cadrul ideologic sau stiintific care ar putea sa le confere o semnificatie mai generala. Analiza ansamblului acestor relatii, dezlegarea si reinnodarea lor intr-un sistem notional coerent este sarcina cea mai importanta ce revine studiului reprezentarilor sociale. Un asemenea studiu poate sa se insereze direct in schimbarile sociale, ca in cazul cercetarilor asupra reprezen­tarilor sociale si profesionalizarii psihologiei efectuate in Italia.