CINTARETII DIN LIVEZI

CINTARETII DIN LIVEZI

Rar copil care sa nu se fi indeletnicit cu prinzatorile: o cusca mai mare cu trei odaite, pusa intr-un virf de copac. In odaita din mijloc sta ademenitorul, pasare care cheama, un sticlete ori o cin-tita. Odaile de pe de laturi au portitele deschise, date in jos, iar pe podea s-au presarat crupe, pasat ori saminta de cinepa. Stigletele, ademenit de tovarasul inchis, impins si de foame, vine pe creanga copacului, sare de colo-colo, se uita, se suceste si se incumeta la cele din urma sa intre inauntru, sa ciupeasca vreun fir de pasat. In miscarile lui au atins mecanismul prinzatorii. Clap! portita se inchide. Speriat, se zbate, se loveste de gratiile custii, dar degeaba. E bine prins.

E mutat intr-o cusca mai larga, unde are demincare, de baut. Nu are incotro. Se obisnuieste lesne; de necaz se pune pe cintat. Toata pasarea pe limba ei piere. Stigletele[1], cintita, scatiul si florintele sint pasaruicii care inveselesc natura si in vreme de iarna. Care mai de care e mai frumos imbracat. Fruntea o tine stigletele (Carduelis carduelis) impestritat cu toate culorile. Cercuri negre si rosii in jurul pliscului, ceafa neagra, obrajii negru cu alb dau capsorului lui rotund, cu doi ochi stralucitori, vioi, o dragalasenie fara saman. Cafeniu pe spate, albiu pe pintece, are pe aripi o dunga, latuta, aurie, dupa care-l recunosti de departe. Cind se lasa un stol de stigleti pe copacul inalbit de promoroaca, pare inflorit prin culorile vii ce sclipesc in bataia razelor oblice ale soarelui abia rasarit.

Nici cintita[2] (Fringilla coelebs) nu se lasa mai prejos. E insa mai uniforma la culoare. Pe cap poarta o scufie ca de catifea ocolindu-i ochii mari, vioi; ii lipsesc dungile de carmin. In schimb, pe pintece, pare ca a trecut pe linga teascurile cu drojdie de vin ros si s-a colorat pe pene. Si ea are, ca si stigletele, doua dungi pe aripi, numai ca una mai lata e alba si alta mai ingusta e galbie.

Scatiul (Carduelis spinus) samana cu cintita, dar este mai alb-galben pe pintece; spatele e verde-galben, fiind incondeiat cu galben si pe aripi, ca si la virful cozii.

Florinteie (C. chloris) este pe piept cam de culoarea lamiiei, ca si muchea aripilor; pe restul, trupului mai mult in apele maslinelor verzi.

Cel mai domol la miscari, mai greoi la zbor, tinindu-se mai mult spre pamint este florinteie. Cel mai neastimparat este stigletele. Nu ar putea sta locului o minuta, Doamne fereste. Acum e ici, acum e colo, mereu strigindu-si numele stiglit, stiglit. Zboara usor, in linii ondulate, dind repede din aripi. Nici scatiul nu este prea linistit. Ai zice mai degraba ca e un pitigoi, asa se acatara de crengi; abia se tine de virful unei ramurele, se lasa cu capul in jos, mereu cintind, mereu dind de veste unde se gaseste. Pe cit e el de blind, pasnic, in-vatindu-se usor cu viata de prizonier, pe atita cintita este bataioasa, gilcevitoare. Mai ales cintitoii sint cei mai rai dintre pasarelele toate. In perioada fierbintelelor, in primavara, nu-i rar sa vezi ca-zindu-ti la picioare doi cintitoi, care au inceput sa se "paruiasca' sus intre frunze, dar s-au inclestat la bataie asa de aprig, incit nu mai pot zbura si cad mototol la pamint. Cind nu cinta, mereu ii auzi fine, fine, cind mai ascutit, cind mai incet.

Cu toatele sint mestere in facerea cuiburilor. Cu greu iti vine sa crezi ca o pasarica, nici cit pumnul unui copil de mare, e in stare in citeva saptamini sa croiasca un cuib de toata frumusetea. Cea mai mestera este cintita, care, dupa ce si-a gasit un loc potrivit, la locul de despicare a doua crengi, se pune repede pe lucru. Cuibul ei e ca o sfera, taiat la unul din poli. Dar e atit de bine batut, din fire de par, paie, crengute, muschi si pe dinauntru captusit cu lina, puf, incit abia il poti destrama. Pe dinafara nu vezi decit o gramada de licheni sau frunzulite uscate, asa incit ti se pare ca e o nodilca din creanga. Mai mester in arta ascunsului e scatiul. De jos nu poti sa zaresti unde e cuibul, asa de bine e imbracat cu licheni si muschi la fel cu acei care se gasesc pe copac.

La alte popoare este chiar credinta ca scatiul are darul sa-si faca nevazut cuibul. Stigletele si florintele nu sint mai putin mesteri. Numai ce vezi stigletii zburind in urma oilor si adunind de jos un fir de lina, pe care-l duc sus, la cuib, il tin cu una din labute, iar cu pliscul mic, scurt, il piaptana, pina ce scoate fir de fir si apoi tot cu pliscusorul il impletesc printre paie sau radacioare.

Pe cit e cintecul lor de placut, pe atita insa sint cam stricatoare. Hrana lor consta mai mult din seminte decit din insecte. Florintele, bunaoara, face mari daune la cinepa de toamna, placindu-i saminta de cinepa. Iarna, cind nu prea au ce minca prin gradina, ii vezi ingramadindu-se, batindu-se intre ei, de la semintele de brustur. Sti-gletelui chiar i se spune prin unele parti din Bucovina si scaieriu; pare ca o floare cind isi infunda capsorul in maciucile cu fructe ale brusturului, iar frumoasele culori ale penelor, spune povestea, ca tot din obiceiul acesta de a se tine printre scaiuri le-a capatat. []

VRABIA

ii zice in stiinta Passer domesticus; desi e libera, nu s-ar indeparta de sate ori orase E pe nedrept hulita, luata drept prea stricatoare chiar. I se pun in cale sperietori, se leaga cite o cioara moarta in virful unei prajini ca sa creada ca e vreun uliu, i se pun laturi din par de cal, doar s-ar prinde in ele.

Ea nu se da. Dar cind omul nating se ia cu indaratnicie, impotriva ei, este aspru pedepsit. Omizile se inmultesc, insectele vatamatoare traiesc nesuparate, depunindu-si ouale in tihna; pomii roditori din gradina sufera, tinjind dupa prietenul lor cel mai credincios, alungat de stapinul nestiutor. Vrabiile, e drept, se dau si prin lanurile de griu, le place saminta de malai. Doar vorba "vrabia malai viseaza', nu e luata din vint.

Dar paguba adusa agricultorului este rasplatita prin vinatoarea ce-o face zilnic dupa toate soiurile de insecte stricatoare.

Urmarita de om, de mita, de uliu, neamul ei ar disparea repede daca nu ar avea un mijloc de aparare, acelasi ca la toate animalele urmarite din cale-afara. De cum incepe primavara si pina vara tirziu, grija vrabiilor e numai sa manince si sa scoata pui. Macar doua-trei rinduri de oua pe vara dau, iar vrabioiul mereu sta pe linga vrabii, mereu zbirlit la pene, galagios, tupaind intruna.

Cum vine primavara, grija lor cea dintii e sa-si cladeasca un adapost. Il fac cit mai la loc sigur, sub streasina casei, dupa uluci, in fintini, prin ungherele hambarelor sau chiar prin acoperisul spinos al gardurilor. Perechi-perechi se impart si nu e tablou mai gingas decit sa le vezi cu cite un pai in plisc, cautind intii sa se asigure daca nu sint pindite de vreun dusman, furisindu-se in locul ales pentru cuib. In scurta vreme acesta e gata, micut, nemestesugit, captusit cu puf sau pene mici si moi. Ce mai galagie fac cind scot puisorii, speriati de lumina, de aer, de zgomot, caci toate ca toate, dar vrabiile sint pasari galagioase. Ele nu stau izolate decit cind sint pe oua. Altminteri sint cele mai sociabile fiinte; in cirduri se ascund in tufisul de liliac, in cirduri se indreapta spre lanurile de griu copt. Mereu ciripesc cu glasul lor ascutit, pare ca intruna se sfadesc ori stau de vorba. Se tin legate de casa omului; rar cind fac excursii prea departate. Dar oricit de obisnuite sint cu omul, nu au incredere mare in el. E cea mai prevazatoare pasare. Pune in timpul iernii un capac presarat cu pasat, in preajma ferestrei, si observa cu atentie. Niciodata nu vor sari de-a dreptul la mincare. Intii se tin pe crengile copacului, tupaind din loc in loc, inturnind capul in toate partile, spionind, cercetind. Apoi, prudente, se multumesc cu firele luate de vint, imprastiate primprejur. Mereu se tin de vorba, in limba lor pitigaiata, sfatuindu-se, intrebindu-se una pe alta. Apoi nazuiesc mai aproape. Tot nu dau de-a dreptul. Se asaza intii pe marginea cutiei, uitindu-se atent daca nu este vreun lat in cale. Numai dupa ce s-au convins ca o mina prietenoasa le-a purtat de grija, se pun pe mincate, dar intruna ridicind capsorul, uitindu-se in toate partile. Sint la fel in aceasta privinta cu pitigoii, cu care se amesteca in toiul iernii.

Frumoase nu sint, bietele pasarele! Imbracamintea lor e aceea a pamintului uscat. Cind stau citeodata si fac baie de colb, in toiul verii, abia le poti recunoaste. Asa, ici si colo, au cite o dunga mai deschisa, cite o incondeiere mai alba. Vrabioii au culorile mai inchise; vrabiile mai sterse. Nu rareori sint vrabii albe peste tot.

Dar nici linistite nu sint. Nu stau locului nici o clipita; mai ales vrabioii sint gilcevitori, batausi. E o placere sa-i urmaresti miniosi, zbirlit!, ca niste sfere de pene, rostogolind-se de pe acoperisul casei, pe o creanga, mutindu-se intr-un tufis, pitindu-se din nou printre straturi, mereu ciocanindu-se cu pliscul lor scurt, dar destul de ascutit, pentru ca sa se desprinda cite o pana din imbracamintea lor.

Sint dragute tocmai prin vioiciunea lor necontenita, aducind, vara si iarna, putina veselie in jurul casei.

CIOCIRLANUL SI CIOCIRLIA

Urca-n vazduh, ca pe o scara.

Si smulse cintec din tarie

Un imn de blinda primavara.

(P. CERNA)

S-ar crede, dupa nume, ca e vorba de barbatul si femeia aceleiasi pasari; in realitate sint doua pasari deosebite, rude de aproape, dar cu obiceiuri felurite.

La culoarea penelor sint la fel; amindoua cenusii, ca si colbul de pe drum sau batind in galben ca paiul griului copt.

Pistruiata, cu culori mai inchise, este si una si alta; samana intr-aceasta cu vrabia, numai ca sint mai lungi in trup, cu coada mai lunga si mai inaltute in picioare. Pe deasupra ciocirlanul este motat, avind pe virful capului o creasta de citeva pene, pe care le tine mereu ridicate.

Nu e om, chiar tirgovet, care sa nu fi intilnit ciocirlani (Galerida cristata) sarind de colo-colo prin mijlocul drumului, asa de asemenea pamintului, incit numai cind e aproape sa-i calce caii, bat repede din aripi, mutindu-se aiurea.

Tot asa insa nu poate sa fie om care sa nu ramina in uimire la cintecul ciocirliei (Alauda arvensis) venit de sus, sus de tot, din zarea imbrumata a cerului. Te uiti, o cauti, dar soarele te orbeste. Ciocirlia e doar fata de imparat care, indragostindu-se de soare, a apucat calea lunga pina la dinsul.

Cind ajunge la palat, iata ca-i iese inainte Mama Soarelui; pentru ca s-a incumetat sa amageasca prin frumusete pe scumpul ei odor, blestemul a cazut pe capul fetei, prefacindu-se in ciocirlie. De cum se crapa de ziua, cind cerul e senin, ciocirlia se scoala, se inalta in rotocoale tot mai strinse, ajunge cit o giza de mica, doar va iesi inaintea iubitului ei, care se ridica de dupa deal.

Nu are nici un astimpar. Ziua in amiaza mare, cind toate celelalte pasari se ascund la umbra, ciocirlia se inalta iarasi spre soare, cintindu-si dorul in triluri atit de variate si de melodioase, incit mai-mai ca s-ar putea pune la intrecere cu privighetoarea. Decit numai ca nu e femeia care cinta mai frumos, ci tot barbatul. Cind se apropie ca de o prajina de pamint, amuteste dintr-o data si se lasa ca plumbul, socotind ca a fost ucisa.

Trebuie sa faca asa. Cuibul ei, ca si al Ciocirlanului, e la pamint, prin iarba sau printre griu, iar dusmanii ce asteapta decit sa le arate locul unde sint ouale? E greu totusi sa le afli, caci niciodata pasarea nu se lasa chiar unde este cuibul, ci ceva mai departisor. Acesta e format din paie si radacioare, una si una alese si asa de bine si des impletite incit ai jura ca e facut din par.

Ca sa poata razbi din primejdii si la urma sa nu se stinga neamul, ambele aceste pasari clocesc in doua si chiar in trei rinduri pe vara. Incep de timpuriu; de aceea ciocirlia care ne paraseste iarna, vine uneori prin februarie. Doar cind iernile sint mai blinde, ramine peste tot anul la noi. Numai ce-o auzi intr-o buna zi, cintind imnul de slava soarelui, care incepe a se inalta de la orizont. Intr-aceasta privinta e una din cele mai timpurii dintre vestitoarele primaverii, care cheama pe plugar la aratul ogorului.

Pe la mijlocul lunii lui april, cel dintii rind de pui e gata. Dupa ce cresc mai maricei, se imprastie ca potirnichele prin griu, iar parintii se ingrijesc de al doilea rind.

De aceea s-ar inmulti din cale-afara, daca nu s-ar socoti ca serpii sint lacomi de oua, iar uliul rindunelelor e spaima ciocirliilor, de care nu scapa decit daca se tine cit mai sus, in vazduh, de se oboseste rapitorul asteptind-o. Un dusman si mai mare al bietei ciocirlii cu carnea gustoasa, este omul. La noi nu prea se obisnuieste a se minca ciocirlii; aiurea insa, e o mincare cautata. Sute de mii se vind in orasele mari. Ce-ar mai raminea daca nu s-ar inmulti - ca si iepurii - din cale-afara?

Mai cu seama cind se aduna toate ciocirliile dinspre nord, lasindu-se toamna spre tarile calde, sint prinse in plasa, cum se prind pestii in balta.

Ciocirlanul e mai cuminte. In afara de aceea ca are carnea rnai tare, fara gust, dar el nu paraseste locul unde a petrecut vara. Cind omatul acopera cimpiile si nu mai gaseste insecte, se hraneste si el - ca toate celelalte pasarele -, cu semintele buruienelor care ramin deasupra omatului.

RINDUNICA

De atunci ea vesel zboara

Pe dealuri si pe lunci,

Si-ntruna ciripeste

Si-ntruna povesteste.

(G. COSBUC)

Cocorii pot sa se abata, in zborul lor, prin inaltimile vazduhului, si pe deasupra tirgurilor, dar pot sa le si ocoleasca. Cocostircii nu se prea lasa deseori pe casele din orasele mari; zgomotul, tot soiul de piedici, departarea smircurilor cu hrana ii fac sa-si cladeasca cuibul mai mult pe casele acoperite cu stuf.

La sate, deci, cocorii si cocostircii, pe linga alti multi vestitori, ca si clopoteii si viorelele, anunta lumii sosirea primaverii..

Bucuria caldurii, in tirguri, o aduc rindunelele. Ca sageata spinteca, intr-o buna zi, spatiul ograzii, tragind de-a dreptul la vechiul ei cuib de sub streasina. Crezi ca a iesit din pamint. Nu te minunezi de parerea celor vechi, intre care se numara Aristotel si Pliniu, ca rindunica spre toamna se ascunde undeva, locului, in milul de pe fundul apelor si rasare odata cu dezmortirea broastelor.

In realitate sarmanele vin de la drum lung, din centrul Africii; cum vin trag de-a dreptul la cuibul lor din anii trecuti. Ce minunata taina, nepatrunsa inca, desi cercetata si rascercetata!

Pare ca ti-a sosit un prieten; umple curtea cu glasul ei ascutit, placut, uit-uit, sau cu ciripitul ei dis-de-dimineata, pe sirma de telefon, deasupra ferestrei, trezindu-te in faptul zilei.

Cine nu-i cunoaste infatisarea caracteristica? Se spune de fregata, pasare din neamul pescarilor, ca nu stie decit sa zboare. In aer e viata ei; aripile sint trupul ei. In zbor maninca, in zbor se odihneste. Pe stinca de piatra e stinjenita. Rindunica este fregata uscatului. Ea este expresia cea mai perfecta a fiintei adaptata la zbor. Trupul ei este ca o suveica. Capsorul mic, terminat cu un pliscusor abia rasarit dintre pene, dar despicat "pina la urechi' e otova cu trupul; e un capat al suveicii vii. Un git lung ar stinjeni-o la zbor. Pieptul e larg, caci in el sta taria aripilor. Incolo, trupul se subtiaza. Cind o iei in mina, iti vine greu sa o tii. Tisneste lesne, aluneca tocmai ca un peste. Semnul distinctiv? Coada taiata ca o furculita cu doi dinti. Penele de la mijloc i le-a smuls feciorul smeoaicei, incercind s-o prinda, cind fata cu parul de aur prefacuta in rindunica a zburat pe fereastra.

Incolo e numai aripi; doua aripi lungi, ascutite la virf si ras-croite asa ca samana cu o coasa, cu care despica aerul. Toata dragalasenia, toata arma de aparare, toata vioiciunea, ii stau in aripi. Mereu zboara. Ca sageata se lasa din cuib; ca uliul se inalta in vazduh; ca sarpele aluneca in aer. Pare ca nici nu da din aripi. Mereu vireaza. Aceeasi pasare iti da impresia ca ograda ti-e plina de pasari. Labirintul cel mai incilcit il trage prin aer; acum aproape loveste cu aripile pamintul, acum ii simti pe obraz unda de aer lasata in urma aripilor, mereu zburind locului. Ca si fregata, rindunica nu se asaza decit o clipa pe marginea acoperisului sau pe sirma de telegraf. Picioarele sint putin dezvoltate; abia se vad dintre penele de pe burta. Cind sta, pintecele atinge suportul; de-ar fi sa mearga, trupul s-ar tiri. De aceea chiar, in zilele posomorite, nouroase, cind nu-i place sa zboare si e silita sa stea, ea rar isi schimba locul; unde s-a asezat, acolo a incremenit. In schimb, de indata ce soarele se iteste de dupa nori, florile se deschid, iar insectele isi iau viata obisnuita, rindunica isi intinde aripile. Ca si fregata, ea maninca din zbor; de aici si toate cotiturile, ce ni se par jocuri, pe care le face in zbor.

Pliscul e mic, dar gura e o adevarata plasa, cind e larg cascata. Insecta nu e ciupita ci e prinsa din fuga aripilor. In stepele Dobrogei, toamna, iarba foieste de armata cosasilor de tot soiul. Cind calci prin ea, din toate partile sar'insecte. Rindunelele iti tin tovarasie.

Ai crede ca fac din dragoste sa te petreaca ori din zburdalnicia lor. Te ating aproape cu aripile, zburind inainte, intorcindu-se indarat, mereu cu strigatul lor de uit-uit ascutit. In adevar au bucurie, caci le rascolesti hrana. Pe linga pasii calatorului, ea isi umple stomacul cu insecte. De aceea vin roi. D-apoi deasupra apelor? Doua rindunele zbor, nu una. Cea din aer asa rade fata apei, incit zborul ei este aratat prin dira valurilor lasate in urma de sfircul aripilor. Sub apa zboara oglindirea celei de deasupra apei.

Dupa imbracaminte nu e frumoasa; dragalasenia ei i-o da zborul. Peste tot e cernita, e neagra lucitoare, cu reflexe albastrii, pe frunte si gusa e castanie, iar sub barbie, de unde a apucat-o feciorul zmeoaicei cu miinile pline de singe, cind a gasit inelul in pintecele pestelui, i-a ramas pina-n ziua de azi o pata roscata.

Grija ei cea dintii, de cum rasare ca din senin in locurile noastre, e sa-si viziteze cuibul din anii trecuti. Cuibul ei nu e numai locul unde cloceste femeiusca, ci locuinta, familia, credinta si iubirea.

De aceea il cladeste duralnic, nu din paie, din crengi ori frunze, ci din valatuci, cum isi cladeste si sateanul nostru casuta. Numai ce le vezi la claca in jurul unei fintini, unde glodul e mai moale! De acolo isi iau lutul, il moaie cu stupitul cleios, il amesteca cu paie si chirpiciul este gata. Daca vremea e buna, intr-o saptamina minunea de casa e terminata. O asaza sub o grinda, un capat de caprior, intr-un ogeag, in pod sau chiar intr-o odaie parasita. Casa trebuie sa aiba un acoperis! Acolo e toata fericirea ei. Nu e priveliste mai invioratoare decit sa stai ceasuri intregi sa privesti la desfasurarea tuturor simtamintelor pe care noi le credem legate numai de oameni. Cit femeia cloceste, barbatul o pazeste, o hraneste, ii tine de urit. Credinta in casnicie, de la rindunele se poate invata. Puii de vrabie, cum au iesit din tulee si li s-a dus casul de la gura, se incumeta sa iasa din cuib, caci picioarele lor sint dezvoltate; se pot tine pe crengi, pot tupai pe pamint. Picioarele rindunelei sint niste monturi. Aripile sint totul. Pentru ca sa se poata puiul avintura la zbor, trebuie sa stea vreme mai indelungata in cuib. Cuibul e familia, e casa parinteasca. Cu ce nerabdare nu intind puisorii giturile lor scurte si nu casca gura mare, ca sa le toarne pe git demincare. Ce gingasie, ce veselie, ce multumire nu radiaza din jurul unui cuib de rindunica! Dragostea de copii le-au facut bune la inima si pentru semenele lor. E una in pericol? Toate ii sar in ajutor. Nu pot mare lucru, dar prin zborul lor iute, incilcit, prin tipatul lor des, ascutit, sperie uliul, mita, nevastuica. Ajutorul reciproc e dovedit prin numeroase observatii.

Iata una din ele. Dupa ce si-au cladit cu cazna cuibul lor, o pereche de vrabii s-au instalat intr-insul ca la ele acasa. Rugaminti, amenintari din partea stapinilor nu folosira la nimic. Vrabiuta statea fudula in cuib si nici nu voia sa stie de nimic. Sarmana! A fost pedepsita la moarte de sfatul rindunelelor. Perechea, careia i s-a furat incaperea, s-a plins celorlalte, in limba lor. Si deodata se arata in fata cuibului un cird de rindunele, fiecare avind in plisc cite un bot de glod. Claca se face, repede portita cuibului este zidita, iar vrabia inchisa in casa in intuneric si fara de hrana a fost gasita moarta de cel care a descris aceasta observatie, care s-ar parea ca este poveste. "Nu numai, spune observatorul, a carui relatiune a fost folosita de Romanes[3] in cartea sa despre «Inteligenta animalelor», ca faptul constatat arata o judecata din partea rindunelei, dar mai cu seama dovedeste ca pasarile s-au inteles intre dinsele, ca sa razbune pe cea pagubita'.

Vioiciunea zborului, dragalasenia fiintei, dragostea familiala au facut ca si poporul nostru sa le iubeasca. Nu s-ar atinge cineva de un cuib de rindunica, doamne fereste! Dimpotriva, casa cu rindunele e casa cu noroc. Asa de mult ce s-a pastrat traditia respectului de viata acestei pasaruici, incit nici copiii cei rai din fire, care au o bucurie draceasca sa strice cuiburile de pasarele, nu se anina de cel de rindunea. Punind mina pe puii de rindunica, i se umple palma de negei. Aceasta spaima de pedeapsa isi are rezultatul bun. Musafirul inaripat isi cauta de pui, nesuparat de nimeni.

Spre toamna, cind vine vremea sa se calatoreasca, se adun in stoluri mari, tinar cu batrin; innegresc acoperisurile bisericilor ori indoaie sirmele de telegraf sub greutatea trupurilor lor. Nu se indura parca sa plece din tinuturile noastre. Se ridica in nori, fac exercitii de zbor cu puii din vara, se intorn indarat, pina ce intr-o buna zi nu au mai ramas decit una-doua, ratacite, slabite, lasate pieirii.

Pe linga rindunica adevarata (Hirundo rustica), se da acelasi nume si lastunului (H. urbica)[4], care se deosebeste totusi lesne prin pieptul alb, spetele negru cu stralucire metalica, iar aripile si coada negre fara luciu. Usor se recunoaste lastunul si prin aceea ca atunci cind sta linistit, virful aripilor lungi intrece virful cozii, mai scurta decit la rindunica. Incolo obiceiurile sint la fel cu ale rindunelei, cu care, la plecare, se amesteca adeseori.

PRIVIGHETOAREA (Luscinia philomela)

Cintareata incet prelude

Vintul tace, frunza deasa sta in aer neclintita

Sub o pinza de lumina, lumea pare adormita.

(V. ALECSANDRI)

A vorbi despre pasari fara pomenirea privighetoarei inseamna a nu cunoaste taina unei nopti de mai. Numele acestei pasaruici este legat asa de strins de flori, de farmecul naturii in deplina ei podoaba, incit nu poate sa fie om care sa nu simta o fireasca inclinare spre cintareata mestesugita a fericirii pamintesti. De cum s-a lasat la noi, barbatul inaintea femeii, glasul ei dumnezeiesc se aude in tot cuprinsul tarii; numai muntele, cu padurile mohorite de brad, nu o atrage. Incolo nu e gradina, dumbrava ori un pilc de huceaguri in care sa nu rasune, in linistea noptii instelate, armonicele si variatele ei triluri. De cum incep lacrimioarele sa imbalsameze aerul cu mireasma iesita din cadelnitele de margaritare, cintecul privighetoarei se inteteste. Sint, in unele locuri, atit de multe incit pamintul intreg pare o orchestra care intoneaza imn de slava naturii, de cum se aprinde cea dintii candela pe cer si pina ce se stinge lumina luceafarului, la rasarit. Barbatul cinta, pe cind soata sta linistita, ascultin-du-1. La inceput e cintecul de dragoste, de un lirism neintrecut; mai apoi este cintecul fericirii dobindite. Dupa ce puii au iesit din gaoace si alte griji cuprind viata fiintei, glasul slabeste, amuteste. In mijlocul naturii inflorite, a pamintului fecundat, in linistea desavirsita a noptii, cind si frunzele nu se misca, cintecul privighetoarei nu apare numai ca o melodie care mingiie simturile, ci ca o vibrare a sufletului intregii firi. "De aproape e vorba de cuib, de sotie, de puiul care se va naste; de departe, sotia e alta, copilul e altul: este natura, mama si fiica, sotie vesnica, care e cintata, slavita; sint mingiierile, multumirile, cintarile care leaga cer de pamint' (J. Michelet).

Marele Beethoven[5] a incercat, in cintarea slavita a fericitei vieti de tara, in «Simfonia pastorala», sa redea si cintecul privighetoarei; cele citeva note ce se ingina intr-o masura din ce in ce mai repede, in triluri inalte, dau in ansamblul orchestrei gingasia cintecului privighetorii, dar sint departe de a reproduce variatia, intonarea si mai ales caldura care face sa tremure linistea firii.

Cintareata iubirii este o fiinta desavirsita. Cit o vrabie de mica, este insa mai zvelta, mai gingasa, mai blinda la infatisare. Haina ei este modesta, discreta; o culoare uniforma, cafenie-cenusie, se intinde peste trupul ei intreg. Nici o pana nu este patata mai batator la ochi, mai vioi. Pare ca natura vrea sa arate omului ca insusirile alese nu trebuie sa fie spuse lumii intregi decit prin ele insele, iar , podoaba din afara nu este necesara cind exista cea din launtru.

Barbatul e acela care cinta; el nu este un hoinar, cum e cucul. Se intimpla uneori batalii intre barbati, fara ca rezultatul luptei sa fie decisiv in alegerea femeii. Acest trubadur e victorios, care stie sa scoata melodiile cele mai cu foc spuse.

Cuibul nu e dupa cintec. Intreaga concentrare a insusirilor este in beregata, minunat instrument de muzica, neajuns de om. Citeva frunze uscate de stejar, legate prin fire de paie ori radacini uscate, in culoarea penelor, formeaza cuibul ascuns intr-un huceag. Captuseala e mai moale, din muschi, pufuri de salcie ori par de cal. In casuta modesta domneste armonia, fericirea. Cit femeia sta si cloceste, mai la o parte barbatul ii cinta. Perechi-perechi isi impart domeniul frunzisului des, in liniste, fara gilceava, dar fara amestec.

Cum au iesit puii din gaoace, glasul fermecator amuteste, grijile incep: paza puilor, hranirea lor. Cintecul nu e aparatorul impotriva fiarelor neimblinzite prin nimic, iar trebuintele cresterii puilor nu dau ragaz pentru cintare. Toata ziua parintii alearga dupa insecte si "oua de furnici'. Insectele nu sint prinse din zbor, ci sint cautate in iarba dintre arbori. Semnul de multumire, cind a gasit demincare, este miscarea in sus a penelor de la coada, singurul gest pe care-l face pasarea si cind cinta. Urmeaza apoi educatia puilor, cu gingasia unor parinti buni. Cintaret maestru nu devine tinarul barbat decit dupa un an de viata.

Catre toamna se aduna familie cu familie, din huceag in huceag, din tinut in tinut, apucind, gramada, drumul spre tarile calde.

Indata ce vintul le vesteste ca omatul s-a topit, in partile mai racoroase ale pamintului, din nou pornesc la drum, spre miazanoapte, aducindu-ne iarasi vraja noptilor de primavara.

CODOBATURA (Motacilla alba)

Codobaturi iuti ca focul

Tot batind din cozi

Maturara-n clipa locul.

(G. COSBUC)

Cit tine neamul romanesc codobatura tot codobatura se numeste. Unele pasari au si alte numiri, dupa regiuni. Codobatura insa a pastrat aceasta numire in Moldova toata, in Muntenia, in Transilvania []. Prin unele parti din Muntenia i se mai spune si bitiitoare, ceea ce e totuna. Numele l-a capatat de la obiceiul ce-l are de a da mereu din coada.

Veselia si-o arata "bitiind' coada; la minie insa tot din coada da mereu. Si aici se vede exprimarea unei drepte observari din partea poporului, care boteaza pasarile dupa una din caracteristicile lor mai de seama. La fel este, bunaoara, cu o ruda apropiata a ciocani-toarei, care are obiceiul de a-si suci gitul asa incit ajunge sa-si intoarca capul si privirea cu totul indarat, ceea ce nu se vede la alte pasari. Romanul i-a zis capintortura, virtecap ori sudtoare. Sint multe, multe exemple de ochiul ager al romanului, care isi inseamna sanatos in minte tot ce observa, nu numai ce este obisnuit, ce vede zilnic, dar si ceea ce vede mai rar.

Codobatura, ca si ciocirlanul, e o pasare care se poate zari si in preajma oraselor; ii plac numai locurile cu apa; se tine mai mult pe linga apele curgatoare. Vine devreme pe la noi. Se arata cam pe la mijlocul lui martie, desi soseste uneori si () la Miezul-paresei[6] () Daca insa codobatura se arata inaintea acestei date, e semn ca vor mai fi zile de zloata, pe cind daca vine dupa Miezul-paresei, vremea buna se asaza.

Cum cade, se asaza pe lucru. Numai ce o vezi sarind de pe un prund pe altul, de pe un bulgare pe altul, mereu dind din coada cind se lasa din zbor. E o vinatoare iscusita de insecte; ii umbla ochii in toate partile. A zarit o musca, sare in sus din locul unde statea linistita, o prinde la siguranta si se lasa din nou spre pinda. E o pasare draguta tocmai prin vioiciunea ei. Nu sta locului o clipa: sare de colo-colo, se suceste, se invirteste, mereu ochind, mereu scotind un glas ascutit ca de pitigoi.

Seamana dealtfel cu pitigoiul si la infatisare; e insa mai mare, mai lunga in trup, are picioarele mai inaltute si o coada lunga, imprumutata, spune poporul, de la biata pasarica ochiul boului, ramasa de atunci cu coada bearca. A-mprumutat-o sa se duca la nunta ciocirliei si inapoi n-a mai dat-o. Vazind ca o prinde bine, si-a pastrat-o pentru sine. Ca sa nu i-o ia indarat fuge mereu, nu sta locului si mereu da din coada, sa se convinga ca tot o mai are.

Ca si pitigoiul, e alba pe obraji si pe frunte, are insa o pata neagra pe ceafa, ca de catifea, si alta mai mare pe sub barbie, pe gusa si pe partea de sus a pieptului. Incolo e cenusie-inchis pe spate si aripi, e alba pe pintece. Frumoase dungi, trase drept, sint pe marginea penelor de la aripi si mai ales de o parte si de alta a cozii lungi, ca doua briulete de var.

Ca si pitigoiul, e neastimparata. E spaima bufnitelor si a uliilor. Atita ce le cicaleste, zburind stoluri in jurul lor, tipind si dindu-le de gol, incit le e lehamite la urma urmei si se fac nevazute. Prin aceasta are dreptul la recunostinta celorlalte pasari, pe care le vesteste de primejdia ce le asteapta. Dupa ce si-au indeplinit sarcina sociala, multumite se intorc fiecare la locul lor ca si cind nu s-ar fi intimplat nimic. Sint insa cicalitoare si cu pasaruicile mai mici si nu le dau pace.

Dealtfel vioiciunea ce o arata necontenit se simte si intre dinsele. Barbatii sint bataiosi; nu-si cistiga bunavointa femeii decit in urma unei batalii; invingatorul e cel bine primit.

Cuibul si-l fac unde pot: intre pietrele dintr-un zid, in streasina unui gard de nuiele, in stivele de lemne taiate, mai rar in copaci. Cuibul nu e cine stie ce maiestrie, dar e cladit gospodareste, iar inauntru, pentru pui, aduna o saltea moale de puf. Ca si multe din pasaruici, scoate doua rinduri de pui. Indata ce prind aripi, puii se zburatacesc, cautindu-si fiecare, cum pot, de hrana.

Catre toamna, uneori tirziu de tot, pe la sfirsitul lunii noiembrie chiar, se aduna tinar si batrin la un loc, in stoluri mari si intr-o seara se ridica in aer, luind zborul spre tarile mai calde. Nu stau multa vreme insa pe acolo, caci, dupa cum s-a spus, se intorc repede la noi. S-au insemnat cazuri cind codobatura s-a aratat la noi si pe la sfirsitul lunii februarie.

OCHIUL BOULUI (Troglodytes troglodytes)

E colibriul nostru nu ca frumusete, ci ca vioiciune si micime. E cea mai mica pasare de la noi, de la virful cozii si pina la virful pliscului sau ca un ac, abia masurind un decimetru. Nu e prea frumos la imbracaminte, dar e dragut. Pe spate e ca si vrabia, brun-ru-giniu, pe pintece mai cenusiu; peste tot pare ca e prins in cercuri. Dungi negrii, ondulate des, sint trase de-a curmezisul trupului. In

schimb, cind nu te vede, nu te mai poti satura sa-l privesti. Traiul lui e pe pamint, prin maracinisuri, prin huceaguri; nu se prea sperie de om; pare ca stie ca nu-si va pune mintea cu el. Vine in gradina, se apropie de casa, ba intra uneori si prin locuinta.

Pe cit e de mic, pe atit e de vesel. Nu-si pierde cumpatul niciodata. Sare mergind si e maestru in a se ascunde pina si intr-o borta de soarece. O clipa nu sta linistit; acum e aici, acum tisneste printre spinii de porumbel, iese prin alta parte, mereu scormonind cu ciocusorul lui ascutit dupa insecte, hrana lui de predilectie.

Nu-i prea place nici sa se avinture pe copaci, nici sa zboare indelung. Calatorie lunga nu face, stind si iarna pe la noi.

Cind se crede singur si este intr-un loc mai deschis, are obiceiul "sa se ratoiasca', mergind mai mindru, cu pieptul rotund dat ceva inainte si cu codita scurta, taiata ca o unghie la virf, ridicata in sus, vertical. O mita numai sa zareasca si repede, intr-o clipa, isi cauta adapost.

Cit de bine i-a prins romanul nostru obiceiurile si cit de exact i-a observat natura lui vesela, zglobie, plina de mindrie copilareasca uneori, se vede din legenda despre dinsul.

"Se adunase odata intreg soborul pasaresc; pasari de tot soiul, si cele de balta ca si cele de padure, si cele mai mari ca si cele mai marunte s-au strins pe o cimpie intinsa, impinzita cu inaripatele fapturi.

S-au strins la o intrecere in zbor. Cine sa fie ales regele zborului? Si se iau la intrecere rindunele iuti, ca si ciocirliile vesele, cocostircul, care se inalta in cercuri, ca si cocoarele mindre. Toate insa s-au ridicat cit s-au ridicat, dar au ostenit de la o vreme. Fiecare socotea ca el s-a inaltat mai spre soare, cind iata ca se inalta si vulturul. Cu citeva batai de aripi ajunge zborul ciocirliei; domol lovind aerul, se urca si unde abia cu osteneala ajunse cocostircul. Se suia, mereu se suia, de pare ca il tragea cineva spre adincul cerului; tot mai mic se facea, acum ca un hulub, acum ca un punct negru, de nu stiai, pasare e ori o piatra ce cade din cer. Isi aratase puterea si toate pasarile n-aveau incotro: trebuia sa ajunga la intelegerea ca vulturul e regele zborului.

Cum se lasa vulturul in rotocoale tot mai strimte de credeai ca aluneca in aer, iata ca in urma lui se aude un cintec de pasare; cit o musca se parea in vazduhul limpede. Era Ochiul-boului, care se pusese la subsuoara vulturului. Cind acesta a crezut ca si-a aratat cit poate si incepe sa se lase din zbor, zbirr ochiul boului se inalta si mai sus decit vulturul.

Bietele pasari de jos au ramas nedumerite. Cum a putut tovarasa lor, aproape cit o nuca, sa tie la zbor mai mult decit vulturul? Cind au aflat cum s-a purtat, au tabarit toate pe pasarica, sa o sfisie nu altceva. Noroc ca ochiul boului a prins de veste si ca soarecele s-a furisat printre picioarele dusmancelor lui, intrind intr-un huceag asa de des ca nici sitarul n-a putut strabate. De aceea ochiul boului si pina in ziua de azi se pituleste (de unde si numele de pitulicea), unde e tufarisul mai des si mai spinos, gata sa se ascunda la cea dintii amenintare.'

Ochiul boului este insa si un cintaret placut. De obicei glasul lui e ca si al pitigoiului; intruna tipa tirr-tirr. Dar cind ii vine pofta de cintat, atunci se poate pune la intrecere chiar cu canarul. E o placere sa-l auzi ciripind iarna, cind mai toate cintaretele au plecat si n-au mai ramas decit stigletii, florintele ori cinteta, carora nu le arde prea des de cintat, trebuind sa se zbata cu greutatile vietii. Ochiul boului cintind in asemenea imprejurari, tremurator dar limpede, cu triluri dese, iti da mingiiere, te face sa nu pierzi speranta in zilele de primavara. De aceea e si iubit, caci nu-si pierde veselia, indrazneala si curiozitatea, nici chiar cind vrabia nu mai poate de frig si sta zgribulita, morocanoasa, cu penele zbirlite, la adapost.

Pe cit e de marunt la trup, pe atita e de mester si harnic la zidirea casutei in care isi creste familia. Ramii uimit in fata valatucului, ca o sfera, in launtrul caruia nu se poate intra decit printr-o gaurice nu mai larga decit un ban de argint de 5 lei. Nu te poti deprinde usor cu gindul ca aceasta impletitura de fire de muschi, de frunzar este opera nodului inaripat si ca prin pliscusorul cit un spin de trandafir, a putut sa faca atita lucru greu de tesatorie.

Cita munca trebuie sa desfasoare bietele pasaruici pentru ca sa ajunga la terminarea, in relativ scurta vreme, a casutei, unde isi inchide fructul dragostei si grija de odrasla! Pentru ca sa impleteasca din nuiele gardul, gospodarul are doua miini, are topor sau alte instrumente. Pentru ca sa impleteasca peretii cuibului din crengute, fire de muschi, radacioare, pasaruica nu are decit pliscul si picioarele, care sint departe de alcatuirea miinii omenesti. Cu ele impleteste, cu ele potriveste ca sa fie rotund, ca sa fie simetric^ indeajuns de gros in perete.

Dar nu este numai atita. Vine chibzuiala sa adune material anumit, pentru ca cuibul sa nu fie usor deosebit din culoarea scoartei, acoperita cu muschi ori cu licheni. Apoi pe dinauntru trebuie captusit cu puf moale, care sa tina caldura puisorilor golasi.

Munca, judecata, simt artistic, toate se zbat in mintea isteata a pasaruicii, care nu da niciodata gres. Sint taine nelamurite inca, dar care constatate, duc mai repede sufletul omenesc catre admiratia oarba a acestor fiinte superioare noua prin energia variat desfasurata.

MIERLA SI STURZUL

N-auzisi de sturz, bag'sama!

Pina si-mparatu-l stie.

"Si-i bogat?' - "Ce-i pe cimpie,

Tot ce vezi, i-ai lui!'

(G. COSBUC)

Dupa credinta poporului sturzul si mierla sint veri primari. Si in aceasta privinta observatia poporului este cea adevarata, caci si invatatii pun aceste pasari in aceeasi grupa. Ambele au dealtfel caractere foarte apropiate, nedeosebindu-se decit prea putin una de alta. Mierla (Turdus merula) este imbracata cu haine cernite; mai bine zis mierloiul are penele cafenii-inchise, cu pete rare albe pe obraji. Mierla este mai cenusie, desi tot nuanta mai inchisa domina. Si la mierla ca si la mierloi, ciocul lunguiet este galben-roscat, dupa cum e si cintecul:

Pasare galbana-n cioc

Rau mi-ai cintat de noroc.

Sturzul (Turdus philomelos) dimpotriva, e mai gatit. Pe spate are o mantie de pene peste tot, totuna, castanii-cenusii; pe piept si pintece e mai albicioasa, cu pete in forma flacarii, ruginii, cam cum e la uliu. Se deosebesc ceva si dupa tinuta. Pe cind mierla numai cind cinta isi ridica ceva trupul in sus, sturzul se tine intotdeauna mai dirz, avind si gusa mai plina.

Amindoua fac parte din orchestra padurilor. Ele sint flautistii, iar cintecul lor plin, sonor, modulat, razbate intreaga padure. Norvegienii numesc sturzul privighetoarea nordului. Suieraturile lor sint melodioase, cind cu note mai taraganate, cind mai intonate. Cintecul mierlei e ceva mai trist. Poporul i-a observat prea bine nuanta, caci in legatura cu doliul penelor, o socoate o fata de imparat care-si cinta jalea dupa sotul ei iubit, mort prea de curind.

Cintecul sturzului e mai inalt in ton, mai iute in miscari, cu pauzele dintre strofe mai scurte si cu mai multe variatii. Si sturzul si mierla sint pasari inteligente, prevazatoare. Cind isi dau seama ca nu e nici un pericol pentru ele, se apropie de om fara sfiala. In parcurile mari din strainatate, mierlele se bat cu vrabiile, de la firimiturile de piine aruncate de copii. In padure ele sint vestitorii pasarilor de prada. Cind dau alarma, toate pasaruicile amutesc si se pituleaza unde pot.

Sint sociabile; nu traiesc singuratece, ci se amesteca si cu alte pasari. Cind vin ori pleaca, sturzii se aduna in stoluri mari, recunoscute lesne prin zborul vioi, amestecat, al pasarilor. Hrana lor sint insectele. Nu le prind din zbor, ci le cauta pe pamint, din iarba sau flori. Le plac insa si fructele. Mai ales spre toamna se innebunesc dupa zmeura, mure, caline. Sturzul mare (Turdus viscivorus) se da in vint dupa boabele cleioase de visc, fiind agentul cel mai de seama in raspindirea acestei plante pe jumatate parazita.

Nu sint prea mestere in facerea cuibului. Sturzul si-l cladeste pe vreun copac, mierla intr-un tufis, mai aproape de pamint. Citeva paie, citeva crengute impletite, captusite cu muschi ori cu faina de lemn putrezit, alcatuiesc cuibul lor, dealtfel regulat. Cind il vezi iti aduce aminte de gardul acatarii impletit, al unui bun gospodar. Femeia cloceste, iar barbatul sta alaturi si cinta. Vremea trece astfel placut. Dupa ce ies puii, toata viata este lor inchinata. Ca parinti sint neintrecuti; isi apara puii chiar cu jertfa vietii lor.

Mierla nu ne paraseste iarna; cel mult se trage de la munte spre locurile mai adapostite. Sturzul insa pleaca; se pare insa ca se duce cu regret, caci vine de pe la inceputul lunii martie, indata dupa "Zilele babei' si se duce abia pe la sfirsitul lui noiembrie. Dar mai bine si-ar cata de treaba raminind locului, caci multi pleaca dar putini ajung acolo unde le e tinta. In drumul lor se intinde plasa, se presara laturi de tot soiul; sint ademeniti prin sturzi prizonieri ori prin suieratori care le reproduc cintecul. Sint prinsi cu sutele, cu miile, caci carnea lor gustoasa este inca de multa vreme apreciata.

Inter aves turdus, si quis me judice certet Inter quadrupedes, mattea prima lepus[7] scrie Martial[8], iar Horatiu "nu se mira ca unii isi maninca averea dumicind la sturzi grasi, caci nimic nu este mai bun' (Odobescu).

PITIGOII

In fata ferestrei mele am o bucatica de gradina. Un gard viu de lilieci, citiva salcimi si zarzari, citeva tufe de trandafiri salbaticiti sint indeajuns ca sa atraga, iarna, pasaruicile devenite, din pricina omatului, mai blinde. Am obiceiul sa le pun, sub fereastra, un capac de lemn, in care presar o mina de crupe ori de faina de popusoi. Astfel imi asigur placerea de a sta ceasuri intregi in observarea pasaruicilor de tot soiul. Dintre ele pitigoii sint cei mai desi vizitatori. Vin cite 10-15 dintr-o data si umplu gradinita cu glasul lor ascutit, des repetat: tivit-tivit, cu miscarile lor vioaie, cu infatisarea lor dragalasa. Printre pasarile noastre, sint ca si momitele[10] printre mamifere.

Trupul lor e ca o jucarie de copil: doua sfere. Pe una, cea mai mica, e infipt pliscul mic, ascutit si cei doi ochi, ca de soareci; a doua sfera formeaza trupul, cu citeva pene drept coada si doua aripioare. Piciorusele abia se vad din imbracamintea deasa a penelor. Sint amarnic de sprintari, dar si frumusei la haine. Pe spate sint de culoare verde-maslinie, pe piept si pintece galbeni-cenusii. Pe cap au o boneta neagra, continuata ca o sapca de drum pe dupa ceafa si innodata inainte pe jgusa, de unde porneste o dunga tot neagra pe mijlocul pintecului. In jurul ochilor, ca si pe obraji, au pene albe, iar pe aripi stropituri si dungi care albii, care albastrii. Imbracat asa, e ca un clovn in lumea pasareasca, mai ales ca este si bun gimnast.

E o minune sa-l vezi stind de tot linistit, fara sa-si suceasca macar capul in toate partile. De pe o creanga sare pe alta, dintr-un copac in altul. Acum c in virful zarzarului, ciupind repede intr-un mugure, acum e la piciorul maciesului, culegind citeva crupe imprastiate de vint. Acum merge ca lumea, acum se intoarna cu capul in jos, ori sta atirnat cu trupul sub creanga. E curios lucru mare, dar si prevazator neintrecut. Nu s-ar lasa de-a dreptul in capacul cu crupe, doamne fereste. Se teme sa nu fie ascuns printre faina vreun lat facut dintr-un par de cal. Se asaza mai intii pe o creanga apropiata; se suceste, se invirteste, uitindu-se cu bagare de seama in toate partile. Vazind ca nu este nici un pericol, indrazneste sa vina pina pe marginea capacului, iarasi uitindu-se in toate partile. In sfirsit se incumeta sa sara pe capac; inghite si iarasi se uita in dreapta si in stinga. O slaba lovitura in geam il face sa zboare pina-n virful salcimului.

Are insa un cusur; e rautacios cu cei mai slabi decit dinsul. De cei mari fuge; pe cei mai mici ii urmareste, ii cicaleste mereu si nu rareori ii omoara, mincindu-le creierul. Cit se misca, nu-i tace pliscul o clipa. Cintecul lui e variat: uneori striga intruna cirpiti-cirpiti, cind prevesteste vreme friguroasa; alteori intruna cinta tint-a-vara, tint-a-var, adica simt a vara, vine vara.

Hrana lui obisnuita, in timpul verii, sint insectele. De aceea e de un mare sprijin gradinarului. Cind omatul acopera cimpurile, lasind numai capetele scailor si ale brusturilor in afara, pitigoii sint tovarasii sticletilor la inghitirea semintelor.

De cuib nu se prea ingrijeste. O scorbura de salcie batrina ii ajunge. Aduna citeva paie, le acopera cu ceva pene ori par si cuibul e gata. Are familie numeroasa si se ingrijeste bine de dinsa, cum nu te-ai astepta de la un sprintar ca el. Romanul observind acest obicei al pitigoiului de a nu-si prea bate mult capul ca sa-si gaseasca loc potrivit pentru cuib, putindu-se folosi si de cuibul parasit al altor pasari, ia in ris pe femeiele lenese, care n-au terminat de tors ciltii pina la sfirsitul iernii, ca vor face pitigoii cuib in lina ori fuiorul ne-tors.

Sint multe soiuri de pitigoi in tara noastra. Cel mai raspindit e cel descris (Parus major); alaturi de el insa vine pitigoiul albastru (P. caeruleus), zbirlit la pene, avind pe el toate felurile de albastru de la siniliu pina la albastru-verzui al marii limpezi. Numai pe piept e galben. Isi face cuib tot in scorburi, iar iarna zboara in cirduri mari din loc in loc. Cam tot asa de raspindit e pitigoiul de stol[11] (Aegithalos), mai mic, avind capul ca o margica, cu un plisc scurt de-abia se vede dintre penele zbirlite. Numai coada e de dinsul, mai lunga decit trupul. Pare ca la el, tot e de imprumut, imbracat intr-o haina prea mare pentru trupusorul lui micut.

E cel mai mester constructor de cuiburi dintre neamurile sale. Si-l face ca o sfera cu peretii impletiti din toate: muschi, licheni, ate de paianjeni, si asa fel alcatuit incit cu greu il poti deosebi de crengile care-l sustin.

AUSELUL[12] (Remiz bendulinus)

In fata unui cuib de pasari, ramii intotdeauna pe ginduri. Iti apare inaite tot ce poate fi mai inalt in gama simtamintelor: dragostea de copii, grija cresterii lor, bucuria cind ii vezi scapati de nevoi. Gingasia vietii in preajma cuibului se desfasoara; scopul ei final tot cuibul il arata. Fiara cea mai cruda, devine mama cea mai blinda; fiinta cea mai blinda, devine curajoasa, bataioasa, cruda, cind este vorba de a-si apara puii. Cintecele de ademenire ori de slava, imbracamintea cea mai bogata, judecata cea mai agera, instinctul cel mai fin in perioada pregatirii cuibului se prinde.

Unele pasari se arata ca niste adevarate artiste. Dintre acestea este si auselul nostru, oaspetele stufului si al salciilor. E mesterul cel mai dibaci de la noi, unul din marii mesteri de pe pamintul intreg.

Din material diferit, dar ales, el bate pisla din care-si face cuibul in forma de punga. Ce nu aduna? Mai mult puf de salcie si plop, bumbac subtire si matasos; dar nu lasa nici fire de lina, de par de cal ori capra. Lucreaza ca si o buna gospodina: tese, bate, impleteste, toarce. La urma iese minunea de cuib, ce se vede atirnind de crengutele mladioase de salcie, mai rar pe virfurile de stuf, pe linga baltile din drumul Dunarii ori in Delta. Auselul nu-si ascunde cuibul. Atirnindu-1 de virful subtire al crengutelor, stie bine ca e aparat indeajuns, caci de ele nu se poate tine nici uliul, nici cioara, asa sint de delicate. Dupa ce-si alege locul, barbat si femeie, se pun pe lucru. Fac fuior din tort de urzica ori cinepa, pe care-l torc in jurul axei de sustinere. Apoi fac scheletul cuibului in forma de punga, ca si la un cos de nuiele; pe urma prind a tese si a bate pisla, incepind dinspre fund. Cuiburile neterminate seamana cu acele oale de flori, in forma de farfurii adinci, care sint atirnate de vreo grinda. In doua saptamini cuibul e gata. E inchis, de regula, peste tot si numai un ochi larg, la gura unui git indoit, este deschiderea pe unde intra pasarica. Asa fiind, cuibul seamana cu o retorta de laborator. Alteori, spre siguranta, mai face o deschidere; aceasta e mai rar si oamenii o explica punind rautati in seama pasaruicii. De multe ori linga cuibul terminat, lipit de el, se vede altul abia inceput. E cerdacul in care sade barbatul, cind femeia e pe oua. Inauntru, pe fundul pungii, e un pat moale de tot ce a gasit mai fin in cale, caci ca in puf stau cele 5-6 ousoare albe ca omatul, cu coaja subtire de se vede galbenusul prin ea si tot in puf se trezesc puisorii golasi. Fie vremea cit de rea afara, perechea nu are habar; indoaie-se stuful pina la fata apei ori sa se zbuciume crengutele de salcie ca niste bice, cind furtuna se dezlantuie, cuibul se clatina ca un leagan si parintii ca si puii nu au nici o grija.

Cum e mesterul la infatisare? E un drac de pasare, mai mic si mai subtire decit o vrabie, masurind abia 12 cm de la virful pliscului ascutit pina la capatul retezat al cozii. Nu are cine stie ce pene colorate mai deosebit. Capsorul, cu doi ochi ageri ca de soricel, este imbrobodit cu o marama alba-cenusie; pe frunte si in jurul ochilor e ca legat cu o panglica neagra. Peste tot trupul are o haina mai mult castanie, batind uneori in galbiu, ceva mai inchis colorata spre virful aripilor. Dealtfel isi schimba hainele dupa anotimp, cind mai deschise, cind mai inchise. In totul pare ca e pudrat cu praf de ciocolata ori scortisoara, ici mai mult, colo mai putin.

E neastimparat si vioi, ca un pitigoi, cu care se aseamana in multe privinte. Nu sta locului nici o clipa. E un gimnast fara pereche si nu-i tace gura deloc. Intruna scoate un sit-sit ascutit, cind pe o ramura cind pe alta; cind mergind ca lumea, cind de-a-ndaratelea. Acum e aproape de fata apei, acum e in mijlocul florilor necolorate de stuf. Nu e ramurica, pe care sa nu se poata tine. Se vad mereu perechi-perechi, caci nu e prea sociabil. Numai spre toamna vin mai multi la un loc, batrini cu experienta si tineri nebunatici. E credincios pamintului nostru; nu e dintre aceia care sa fuga peste iarna. La noi mai inainte vreme erau mai multi; distrugerea fara mila a cuiburilor i-a tot imputinat. Se tin pe linga balti, macar ca nu le place desisul ci mai mult marginea de paduri. In desis traieste auselul de stuf[13] (Panurus biarmicus), cu haina ca de matase, cu coada lunga si cu doua dungi negre de pene sub barbie, ca doi favoriti. Cuibul lui nici pe departe nu seamana cu al cumatrului sau. E cuib ca toate cuiburile, facut din fire de iarba, ca un cos, impletit de 3-4 trunchiuri de trestie, mai sus ceva de fata apei. Cuibul de boicus e o minune, cum nu se mai intilneste la alta pasare de la noi. In aceasta privinta e neintrecut.

GRAURUL (Sturnus vulgaris)

Se cunosc paginile frumoase scrise asupra acestei pasari de catre Odobescu. Graur nu e totuna cu sturz. Daca acesta din urma e de toti socotit ca un vinat minunat, de graur unii spun ca nu e bun de nimic, inopens. Odobescu insa il ridica in stima vinatorilor. "Eu, de cite ori mi s-a intimplat sa maninc grauri, le-am gasit un gust foarte bun si mai ales un miros de vinat din cele mai placute'.

Si doar grauri sint cit lumea in tara la noi. Vin de timpuriu, pe la sfirsitul lui februar, ca si sturzii, tragindu-se spre padurile din regiunile mai joase, cu iazuri sau umezeala mai multa. La haina e cam ca o mierla, cu care se asamana si ca marime. E negru peste tot. Penele de pe spate sint incondeiate pe margine cu cenusiu-des-chis, cele de pe piept cu alb la virf. De aceea pare ca e stropit cu var. Asa incit nu e departe ca imbracaminte nici de sturz, care e mai deschis la culoare. Dealtfel si graurul isi schimba cam des haina, dupa anotimp si virsta. E o pasare iubita, caci e vesela, vioaie; nu e sperioasa. Se amesteca uneori cu ciorile, printre cirezile de vite si nu se sfieste sa se cocoate pe spinarea unui bou sau sa ciuguleasca insectele ascunse in lina oilor. N-are un glas cine stie cit de frumos; ti-e drag sa-l asculti nu numai pentru ca-si cinta cintecul cu toata inima, dar pentru ca te inveseleste si cind vremea e mai mohorita, iar celelalte cintarete stau, zbirlite, cu nasul in cenusa.

Citeodata iti cinta si cind imprejurul lui una din babe, mai acra la suflet, cerne fulgi de zapada. Graurul, ca si clopotelul din padure, iti spune insa ca acestea sint toane trecatoare; zapada din zilele babelor se duce tot asa de iute, cum a venit.

Mai are graurul o calitate, aceea a papagalului. Are darul minunat de a imita glasul altor pasari; suierul grangurului, ciriitul gainilor si chiar cintecul ciocirliei; tot ce aude retine.. De aceea e una din pasarile care se tin, pe aiurea, cu drag, in colivie.

Isi cloceste ouale in cuiburi simple; nu e mester in arta facerii cuiburilor; nici macar nu le face mai molcute, pentru pui. De multe ori se foloseste de cuibul altor pasari sau de o scorbura de copac. Pe aiurea i se pun cuiburi artificiale, adapostite, in cutii anume, numai cu o gaura pe unde poate intra pasarea. Ea e foarte multumita de ajutorul ce i se da. In schimb si omul trage mari foloase, caci graurul e una din cele mai harnice curatitoare de insecte vatamatoare si de omizi.

Nu le place singuratatea. Traiesc in stoluri, gramada, in dumbrave, in stuf. "Se ciorovaiesc seara si dimineata, se scoala toti deodata cu mare volbura si trec repede ca un nor negru, indesat.'

Cind se calatoresc, prin luna octombrie - prea putini ramin peste iarna in Delta - se aduna in stoluri de mii si mii de pasari. Ca norii acopera o clipa lumina soarelui, prin partile sudice ale Dobrogei, pe unde le e drumul. Au un zbor zbuciumat, cu batai repezi de aripi, pare ca e un val de vint mai tare. Dante[15], in «Divina Comedie», a luat zborul lor drept comparatie pentru a arata zbuciumul sufletelor nenorocite purtate de vijeliile infernale.

STANCELE

Mai intotdeauna omul da mare importanta prezentului. Ce a fost, s-a trecut, s-a sters, a ramas mai slabit in amintire. Ce va fi? Necunoscut, val des inaintea ochilor, uneori si a mintii. Ce este, e totul. Si de aceea auzi des spunindu-se: "frig ca in iarna aceasta, n-a mai fost', ori: "rai oameni ca acum nu s-a mai pomenit'. Asa si eu voi zice din pricina lipsei de obicei de a insemna, cind memoria e slabita: "asa de multe ciori ca in cele trei ierni de pe urma, nu s-au mai vazut in Iasi'. Faptul poate sa fie dealtfel adevarat in sine. E cunoscut doar exemplul adus de Darwin ce legatura este intre trifoiul rosu si pisici. Trifoiul rosu nu da saminta decit numai daca este vizitat de niste bondari din neamul viespei, mari, umflati, zgomotosi si impodobiti cu citeva briie portocalii pe pintece. Dusmanii bondarilor sint guzanii, ai guzanilor, pisicile. Deci, unde vot fi multe mite, vor fi putini guzani; bondarii vor putea trai in tihna, se vor inmulti si vor ajuta la fecundarea florilor de trifoi.

Asa si cu cirdurile de ciori, lasate asupra Iasului. lasul a fost in vremea celor trei ani de mari sperante, dar si de adinci dureri, capitala tarii. In el s-a ingramadit lume de pe lume; in jurul lui s-a depozitat hrana pentru trupe, in strazile si in imprejurimile lui s-au ingramadit multe gunoaie, hoituri, ca pe vreme de razboi. Ciorile s-au putut aduna mai multe decit de obicei, caci au gasit lesne ce minca. Bisericile numeroase, copacii si ruinele care se gasesc in Iasi, le-au inlesnit oplosirea pe vreme de vifor. Asa incit parerea ca in ultimii trei ani s-au lasat asupra Iasului mai multe ciori decit de obicei nu este lipsita de temei.

Lor putin le ardea de jalania care era pe pamint; isi duceau viata in bucurie si veselie ca aveau ce minca din belsug. In fiecare dimineata si seara, faceau exercitii de zbor, alergarile lor, pentru placerea de a zbura. Mai cu seama in serile senine, cind silueta Ceahlaului aparea limpede la orizont, incadrata in purpurul asfintitului de soare, ciorile atunci se dadeau la cele mai variate si zgomotoase miscari de ansamblu. In larmatul asurzitor, puteai deosebi: glasul de bariton al corbului puternic, urit la privire, cu pliscul masiv si fruntea turtita, aratind pe rapitorul salbatic, brutal; croncanitul prelung al ciorii imbracata in mantia de pene negre-albastrii ori mai cenusii pe piept si spate; glasul mai ascutit, scurt, des repetat ca niste lovituri in toaca, al stancei de marimea unui hulub. Daca le urmareai in jocul lor, se puteau deosebi si dupa miscari. Cele mai iuti, mai maiestre in zbor, erau tot stancele. Ele se desprindeau de cird, se inaltau, se scoborau, luptau contra vintului in zbor planat, desfasurindu-si penele de la coada. Celelalte neamuri le aplaudau, croncaneau mai iute, toate odata; se pare ca se bucurau in ingimfarea lor, de istetimea stancelor mai marunte, tolerate in tovarasia lor aleasa. Si asa se repeta zi cu zi, seara cu seara, jocul zgomotos, inainte de a se lasa pe arbori, pe case, spre odihna, acoperite de intunecimea noptii.

De cind era sa-mi arda casa, din pricina unei perechi de stance, care si-au facut cuib in ogeag, am prins mare necaz pe ele. Ducind lupta impotriva lor, in fiecare primavara, le-am urmarit mai indeaproape si necazul s-a schimbat in dragoste. Sint istete, atit de vioaie si atit de dragute! Pacatul lor e ca se amesteca la un loc cu celelalte neamuri, mai uricioase, mai respingatoare.

Cum vine luna lui martie, se face insa despartirea. Perechi-perechi isi cauta fiecare de grija cuibului lor. Corbii, cloncanii cei mari, se trag spre padure. Ciorile isi aduna crengi uscate si cladesc cuibul fara nici o maiestrie in virful salcimilor, intruna ciriind, pare ca ar vrea sa se laude lumii intregi. Iti aduci aminte indata de fabulele lui Esop[16]. Stanca e modesta. Ea isi cauta un loc ascuns, tainuit: un ogeag, o fintina parasita, locul unei caramizi cazute de sub acoperisul unei case inalte. In Dobrogea, intr-un sat tataresc, stancele s-au instalat fara frica in casele lasate de locuitori.

Numai bine o poti observa in tihna, cind calca agale prin gradina, alegindu-si crenguta uscata pentru cuib, sau cind tinind cu picioarele o cirpa mai mare, incearca sa rupa cu pliscul cit ii trebuie. Leganindu-si jumatate de trup de dinainte, cauta mereu, cu ochisorii ei albastrii ori chiar argintii, ca niste margele, in toate partile. Atunci poti vedea cit e de frumos imbracata. Numai aripile si coada sint negre, cu reflex albastru, ca la cioara. Pe piept si pintece e de culoarea placii de scris, cenusiu-inchis. Pe jumatatea dindarat a capului, pe ceafa si barbie, are pene dese, marunte, tot cenusii, dar mai deschise; cele batrine se recunosc usor dupa un guleras de pene albe. Fruntea e neagra ca cerneala; ai crede ca are o tichie pe cap, trasa pe ochi. In totul samana mai degraba cu un hulub salbatec decit cu un corb urit si crunt la privire. Si obiceiurile ei sint altele. Se hraneste cu insecte, rime, seminte; de hoituri nu se apropie, iar sa strice cuiburile pasarilor, cum fac ciorile, n-are obiceiul, decit cind e la aman.

Dupa ce perechea a adunat atitea vreascuri incit a umplut jumatate de ogeag, mai cara peticute, hirtie, lina, ca sa-si faca cuibul mai moale. De toate am gasit in cuibul lor din anul acesta, stricat din vreme, caci altfel iar trebuia la toamna sa-i dau foc si sa stau toata noaptea cu frica in sin, asa de puternic ce gilgiiau vreascurile aprinse in mijlocul funinginei. Ce trista statea perechea pe marginea ogeagului astupat cu o tabla gaurita, dupa ce a incercat citeva ceasuri, cu lovituri de plisc, sa-si deschida din nou drum spre locul unde era obisnuita a-si aseza cuibul. Vazind ca le trece vremea in zadar, s-au apucat de lucru la un ogeag de pe casa vecina. Era si timpul. Cioroiul din salcimul de la poarta intruna vesteste ca doamna cioara a inceput sa cloceasca. Ousoarele de stanca sint si ele asa de frumusele: micute, albastrii, curate sau cu stropituri mai inchise. Pe cit de tacute sint cind isi cladesc cuibul, pe cit de linistit stanca sta pe oua, pe atit de zgomotoase sint cind puii au iesit din gaoace, cind le aduc demincare sau, mai ales, cind ii invata sa zboare. Pe urma nu le mai vezi pina la iarna viitoare. In orase nu au ce cauta. Hrana, belsugul, semintele, insectele sint in cimpul inflorit. Intr-acolo se trag pina spre toamna, cind iarasi incepe jocul lor zburdalnic deasupra orasului.

GAITA (Garrulus glandarius)

Frumusica pasare, dar cu urite apucaturi. La trup samana cu matasarul, avind penele de pe spate si piept cu o culoare placuta cenusie-roscata, mai inchisa pe spate, mai limpede pe piept. De la coltul pliscului pleaca doua dungi negre ca niste favoriti; negre sint si o parte din aripi, ca si coada.

Ca semn distinctiv are pe marginea din afara a aripilor niste pene mai marunte, vristate des cu negru, albastru de in si alb.

Se vede peste tot cuprinsul tarii noastre, de la munte pina-n stepele Dobrogei sau in sesul Temisanei[17] si nu pleaca iarna. Cel mult cele de la munte se trag mai spre ses.

Sint vioaie, neastimparate, zboara de colo-colo, mereu ochind, mereu la pinda. Se agata lesne de crengi, fund bune gimnaste, intr-aceasta privinta se asamana cu pitigoiul, numai ca nu le sade asa de bine, fiind prea mari. Au un dar neintrecut. Mai mult decit graurul, pot imita fel de fel de glasuri. Poporul spune ca gaita stie noua limbi, anume a cioarei, a rindunelei, a stancei, a [..], a iezilor, a prepelitei, a pupazei, a grangurului, a clostei cind aduna puii si a calului. Fapt este ca gaita are mestesugul acesta. "Intr-o zi de toamna, povesteste un naturalist, m-am asezat la piciorul unui mesteacan batrin sa ma odihnesc putin dupa osteneala vinatoarei. Aud ciripitul placut al unei pasari. Ce cintaret poate sa fie in acest timp? Ma uitai prin copaci, doar voi zari mesterul lautar, dar degeaba. Deodata parea ca e un sturz, dar se schimba repede in glasul ciocanitoarei, mai apoi in al graurului. La cele clin urma, pe o creanga din virf zaresc o gaita. Ea imita glasul atitor soiuri de pasari.'

Pe linga aceste daruri, are insa un mare cusur. E circiogara din cale-afara si mai cruda decit un corb. Face prapad, primavara, prin cuiburile bietelor pasarele. Ouale le sparge si le suge galbenusul, puisorii golasi ii maninca si chiar pe parintii care-si apara cuibul si-i stau dimpotriva ii sfarima cu pliscul ei ceva mai scurt decit al cioarei, dar tot asa de zdravan. Nu se sfieste sa atace chiar napircile. In schimb isi gaseste stapin in soim, care ii vine de hac. Se lupta ea pina la moarte cu soimul, dar in cele din urma gheara rapitorului e mai ascutita, iar pliscul incirligat mai taios. Spre toamna, umbla dupa seminte ca ghinda, alune. Prin unele locuri chiar i se mai zice si ghindar.

In totul luata, gaita este o pasare cam suparatoare, iar foloasele ce le aduce, semanind stejarii, sint prea mici fata de pagubele ce le pricinuieste, omorind stirpitorii insectelor.

TARCA (Pica pica)

Tarca sau cotofana este cumatra buna, dupa obiceiuri, cu gaita. Si ea face iures printre bietele pasaruici stirpindu-le ouale si puii. In schimb este mai prietenoasa, se amesteca printre ciori, uneori printre gobaile din curte. Mai ales iarna, cind le stringe omatul, vin in apropierea satelor in cirduri, sarind din par in par, din huceag in huceag. Caci ele, spre deosebire de ciori, nu prea zbor bine. Nu se incumeta nici sa se inalte prea sus, nici sa se impotriveasca vintului. Se tin mai pe linga pamint, ori sar din creanga in creanga, mereu zicind ciriitul ei scurt krak-krak.

Se deosebesc lesne de ciori, nu numai pentru ca sint mai mici, dar pentru ca nu sint negre peste tot si au o coada lunga. E drept ca pe cap, pe spate, pe gusa, pe aripi si coada au pene negre stralucitoare, batind in albastru. Pe pintece, insa, ca si pe umeri, au pene albe. Si o parte din aripi, cind zboara, cuprinde pene albe. La cap insa e curat o cioara. Coada e lunga, cu penele din mijloc mai mari decit cele de pe laturi. Cind calca, sarind, tine coada ridicata, oblic, in sus, iar corpul dinainte aplecat spre pamint.

Isi face cuibul pe copaci inalti, iar in facerea cuibului este mai mestera decit cioara, caci nu se multumeste sa puna vreasc peste vreasc, ci le mai impleteste cu radacini mladioase si-l acopera cu ceva spini si crengute; in acest chip femeia, cind cloceste, nu se vede si e aparata intrucitva de rapitoarele care nu o cruta.

In popor, tarca este foarte cunoscuta si multe credinte sint legate de ea. Cind sare din par in par, prin fata casei, vesteste oaspeti, iar iarna, cind se string multe la un loc si fac galagie, prevestesc viscol. De asemenea in medicina populara joaca un rol insemnat, dealtfel ca si la vechii romani.

PRIGORIA (Merops apiaster)

E una din podoabele lumii noatre pasaresti. Culorile curcubeului o invaluie peste tot, intr-o armonizare care aduce aminte de zburatoarele tarilor tropicale. Dealtfel nici nu sta multa vreme pe la noi, caci vine tirziu, pe la sfirsitul lui aprilie si pina la inceputul lunii octombrie toate sint calatorite. Ramin cit scot puii, folosindu-se de lumina soarelui de vara, amintirea locurilor unde-si duc traiul toate rudele ei mai apropiate.

La infatisare aduce cu o mierla, numai ca e mai zvelta, cu pliscul mai lung, mai subtire, mai fin,.cu coada de asemenea mai lungita; haina ei e pieirea ei. Mai inainte vreme se gaseau la noi mai multe; cu nemiluita sint prinse pentru penele ei frumoase. Pe cap si spate are azvirlit un sal din pene linse, in culoarea prafului de scortisoara. Aripile si coada sint ca apa albastra-verzie a marii transparente. Sub barbie e galbena ca si canarul, iar pe frunte alba. Un guleras negru desparte gusa de pieptul albastru-verziu. Incolo sint peste tot incondeieri, nu fara gingasie trase, de rosu, galben, albastru, negru, un adevarat tablou strins pe trupul ei.

Se tine mai mult de malurile lutoase, caci cuibul si-l face sapind galerii adinci uneori si de 2 m, la capatul caruia este camera de clocire. Acolo isi pune citeva oua, peste aripile si chitina insectelor ce le-au servit de hrana. Nu-si face culcus nici de pene, niqi macar de paie.

Se da in vint dupa albine si viespi, de a caror ace veninoase nu se teme. De aceea sint stricatoare prisacilor, iar poporul, prin unele parti, i-a dat numele de albinarel, aiurea de viespar. Le plac insa mult si cosasii ori lacustele. Traiesc in cirduri, zburind des la mari inaltimi, aducind aminte de rindunele. Se imbaiaza in razele de soare, iar vremea mesei e mai mult inspre seara. Cind timpul e ploios, innourat, stau triste pe o creanga. Glasul nu e dupa pene, caci nu stiu sa scoata decit un ciriit scurt.

DUMBRAVEANCA (Coracias garrula)

E o pasare tot frumoasa la pene, dar nu asa de blinda la infatisare ca prigoria. Cu sutele se pot vedea pe sirmele de telegraf prin Dobrogea, dar si prin restul tarii, in afara partii muntoase. Nu e sperioasa, de aceea ii poti admira de aproape podoaba imbracamintei sale, mai cu seama cind isi desfasoara si aripile. Cap, piept si o parte din spate sint de culoarea verde a coltului de iarba. De la umeri se lasa peste baza aripelor o mantre portocalie-inchisa, mai mult in culoarea prafului de scortisoara. Cind zboara, aripele sint ca niste stindarde. Pe margine sinilii-inchise, pe umeri cu epoleti de ametist, iar la mijloc toate culorile de la verdele-sters la albastrul-deschis.

Pete mai luminate, albicioase ori galbii, sint prea putine, pe frunte si barbie ori azvirlite pe aripi. Coada rasfirata in zbor e pe deasupra la mijloc bruna, pe de laturi azurie, iar in colturi cite o pata neagra, ca la unii fluturi.

Cind te apropii cu caruta de stilpul de telegraf in virful caruia sta si cind isi intinde aripele sa zboare pe altul din apropiere, toata frumusetea penelor sale cuprinse in bataia soarelui se pune mai in evidenta. Pacat ca o da de sminteala infatisarea de cioara a capului. Nu are privirea blinda a prigoriei; dimpotriva, are cautatura crunta, iar pliscul negru este gros, puternic, indoit ceva la virf. Ai crede ca cine stie ce hraparet trebuie sa fie. In realitate se hraneste cu insecte, pe care le pindeste de pe creanga intinsa spre poiana. De aceea nu se infunda in padure, ci-i plac sau marginile de dumbrava - de unde si numele - sau spatiul larg deschis. Ratacita prin meleagurile noastre, vine tirziu, pe la sfirsitul lunii aprilie, si se duce devreme, rar prin octombrie. Parindu-i rau parca de ratacirile ei prin tinuturi asa de departate, este, ca si pescarusul albastru, artagoasa, gilcevitoare. Nu traieste bine cu celelalte pasari. Nu duce casa buna nici cu semenele ei.

Pe linga numele de dumbraveanca, poporul nostru, fin observator, i-a mai dat si un alt nume urit. Parintii n-au grija sa curete cuibul de murdariile puilor. Acestia ajung la urma sa nu mai stea pe paiele uscate, ci sa inoate in gainatul lor putrezit, iar din cuib sa se raspindeasca o duhoare acrie, dupa care ii dai de urma.

Ca si prigoriile, dumbraveanca este vinata ori prinsa prin orice mijloc, penele ei avind bun pret in comert.

GANGURUL[18] (Oriolus oriolus)

Iar in leagan de maiasa, gangurul misterios

Cu privighetoarea dulce se ingina armonios. (V. ALECSANDRI)

Multi si variati sint locuitorii inaripati ai padurilor noastre. Unii se disting prin culoare, altii prin cintec, altii prin mestesugul cuibului. Gangurul le are pe toate. Nu vine prea devreme din tarile calde, caci inainte de inceputul lunii lui april niciodata nu se arata; sosirea lui este insa repede stiuta. El o da de stire prin suierul sau asa de melodios: hurluiuluu, asa de viguros, incit il auzi cine stie de unde. Umple padurea cu cintecul lui; crezi ca fiecare copac din via intinsa adaposteste cite un gangur. In realitate o singura pasare da viata intregului pilc de padure, pentru ca e neastimparat. Acum e intr-un copac, acum in altul, acum e ascuns printre frunzis. Il vezi ca zboara dintr-o parte a poienii, facind citeva sinuozitati, in alta parte. E greu sa-l vezi, pentru ca e sperios, se ascunde indata. Cind il zaresti in zbor, batut de soare, pare ca e de aur. Peste tot e galben, un galben de sofran; numai aripile si mijlocul cozii sint negre. Dealtfel variaza culoarea fel si chipuri, dar intotdeauna fondul este galben, fie ca uneori e mai verzui, alteori ca floarea de papadie. Partea femeiasca este intotdeauna mai stearsa ca imbracaminte, fiind pe spate verzuie, iar pe piept albicioasa. Mester e mai ales in facerea cuibului; e poate cel mai mester dintre pasarile padurilor. Mai intii locul si-l alege, mai intotdeauna, intre doua crengute mladioase, isi face dintr-o data un schelet, impletind in jurul crengutelor fire de lina, tort de cinepa, pinza de paianjen. Apoi se pune la implinit ochiurile. Iese in cele din urma un leagan, tinut de crengute, in care se leagana, la bataia vintului, puisorii. Materialul ales pentru facerea cuibului are mai intotdeauna o culoare deschisa, argintie (licheni amestecati cu pene si pinze de paianjen, lina, fuior), ca sa nu fie prea batator la ochi si sa rasara din frunzis.

Pe cit e de frumos, aduce insa oarecari stricaciuni pometurilor. Dupa cirese umbla mort; de aceea prin luna lui iunie se aude suierul lui destul de des in preajma viilor. Pleaca de la noi curind; cei batrini apuca inaintea celor tineri. Venind tirziu indarat, nu sint decit musafiri de vara, atita cit isi cresc odrasla.

PREPELITA SI POTIRNICHEA

Cind toate celelalte pasari, spre seara, au amutit, iar ceata amurgului se lasa peste cimpurile ruginite de spicul gata sa fie secerat, glasul prepelitei, pitpidik, pitpidik, e singurul care strabate linistea cimpiilor. Una pe alta se ingina, se cheama. Acolo undeva, intr-o scobitura de pamint, pe o gramajoara de paie uscate, isi pune ouale de doua ori pe vara, din care ies puisori draguti, care furnica drept ca soriceii printre paiurile de griu.

Vine la noi nu prea devreme; in orice caz mai tirziu decit alte pasari calatoare, abia prin aprilie. Isi alege locuri uscate, semanate cu cereale sau pasunile cu iarba inalta. Acolo, in umbra paielor, isi duce viata; nu-i place sa se arate prea mult la lumina, nici sa zboare fara de nici un rost. E satula de drumul lung ce-l are de facut inspre toamna, cu peripetiile povestite de atitea ori. Se aduna asa de multe spre toamna, catre regiunile mediterane, unde poposesc inainte de a trece in Africa, incit la fiecare pas, in cimpiile Greciei sau ale Italiei de sud, tisneste de linga picior cite o prepelita pitita la umbra unui bulgare de pamint sau a unui tufis de iarba. Cu miile sint prinse si vinate. Se spune ca in Roma se vindeau zeci de mii intr-o singura zi. Vine dupa aceea trecerea apei. Daca e vintul prielnic, calea-va-lea; intr-o noapte pot trece de la un tarm la altul, cazind asa de obosite pe coasta Africii incit le poti prinde cu mina. Cind se stirneste in drum o furtuna, e vai si-amar de capul lor. Nu pot tine de oboseala, se ratacesc, zbor in loc, se lasa pe insule, pe corabii sau chiar pe apa, inghitite de valuri. E o intreaga batalie cu elementele naturii, din care putine ies invingatoare. Au de ce sa se ingrijeasca, deci sa cloceasca de doua ori pe vara si cit mai multe oua.

Dealtfel dusmani au si pe la noi, cita frunza si iarba. Soarta lor e la fel cu a potirnichii (Perdix perdix), cu care se potriveste in multe obiceiuri. Amindoua traiesc in desisul paielor de griu, macar ca potirnichea se mai abate si prin huceaguri ori tufarisurile spinoase. Amindoua isi fac cuibul la pamint, expus la prada atitor soiuri de lighioante. Amindoua au imbracamintea ruginie. Potirnichea este insa presarata cu mai multa cenusa, iar pe piept poarta o decoratie negrie in forma de V, pe cind prepelita este acoperita cu mai multa rugina. Amindoua au insa atit de fine incondeieri, dungulite, puncte, pe pene, incit haina lor e ca un tablou minutios lucrat. Potirnichea e mai mare, se tine cu trupul ridicat, pe cind prepelita e ca o puica nadoleana, grasuna, mai ales spre toamna. Dupa spusele invatatilor, potirnichea este mai isteata, putindu-se repede ascunde, folosindu-se de culoarea penelor sale asemenea tarnei uscate, nemultumindu-se, ca prepelita, numai sa-si ascunda capul. Potirnichea traieste in perechi, barbatul fiind credincios sotiei; prepelitele insa nu pot fi luate drept pilda de buna casnicie. Dupa ce prepelita se pune la clocit, barbatul nici nu vrea sa stie de ea, ci se duce in treaba lui; e poligam ca si cocosul. Pe seama bietei mame ramine grija copiilor in apararea lor contra numerosilor dusmani. Marea deosebire este insa in aceea ca pe cind potirnichile nu ne parasesc nici. iarna, prepelitele prin septembrie se calatoresc spre locurile unde infloresc lamiii.

Amindoua insa sint vinaturi gustoase. Pe fiecare an cu miile sint sacrificate, cazind lovite de plumbii vinatorilor. Om, vulpe, jder, sarpe, uliu, atitia si atitia dusmani le urmaresc, incit te miri ca a mai putut raminea in viata neamul acestor pasari, urmarite si omo-rite mai mult decit oricare altele.

GOTCANUL SAU CUCOSUL DE MUNTE[19] (Tetrao urogallus)

Prietenul meu este un mare iubitor al virfurilor de munti. Nu-i trebuie multa pregatire pentru un urcus chiar anevoios. Si asa a hotarit intr-o buna zi sa ne urcam pe Grintiesu. Era o vreme atit de frumoasa, fara pic de nori, cu aer ca din Italia. Limpede era atmosfera, moale covorul de muschi, incintatoare privelistea, asa incit, odata pe virf, am uitat ca sintem in lumea vulturilor. Ba sa vedem jocul umbrelor, ba sa ascultam glasul Bistritii, sa admiram frumusetea florilor ori sa asteptam apusul de soare, pina ce, ca intr-o adevarata betie de frumusete, pierzind notiunea timpului, am intirziat cu ceasul plecarii.

"Vremea e buna, mincare mai avem, de ce n-am dormi sub brazi, ca sa vedem si stelele care-si cauta de drum fara multa zabava?' ii stiam obiceiul si nu ma puteam impotrivi.

Cunostea in apropiere o poienita, ingradita de jur imprejur cu brazi mindri, cu ceteni pletoase. Mai buna odaie de culcare nici ca se putea gasi, cu plafonul instelat, sprijinit de virful sulitelor de brad. Din intimplare nu lipsea nici alcovul, lasat de ciobanul care a mas, se vede, citeva nopti pe aici. Doi tarusi sprijineau o grinda subtire, iar drept acoperis bucati de scoarta de brad intinse ca niste piei nedubite. Chiar si perna era la locul ei: o lespede de piatra adusa de unde se auzea cintecul izvorului. Toate erau cum trebuie, mai ales ca voia buna implinea lipsurile. Am asternut repede patul: telurile erau de ceteni, iar salteaua din muschi. Si asa am petrecut una din noptile "omului fericit' din poveste, care nu are nevoie sa-si schimbe prea des camasa. Somnul ne-a prins tirziu; oistea carului mare, ridicata in sus, arata miezul noptii ca un minutar urias, luminat cu lampi electrice.

M-am trezit, scuturat din somn, ca si cum s-ar fi intimplat vreo nenorocire. Credeam ca a dat ursul peste noi. "Lasa ca vei dormi acasa, imi zice prietenul; acum hai sa vezi una din minunile muntilor, pe care intimplarea ne-o daruieste, drept rasplata a dragostei pentru ei'. Socotii ca a innebunit. Ne tiram incetisor, fara zgomot, pare ca ar fi fost sa nu desteptam, cine stie ce zina obosita, culcata printre flori. Marginea padurii nu era departe. Buimacit de somn, cu ochii paienjeniti, am crezut ca visez. Pe cer nu ramasesera decit vreo doua candele mai mari. Spre rasarit, o lumina imprastiata vestea zorii zilei. Lumina crestea, crestea repede si o dunga roscata anunta apropierea soarelui. Muntii dormeau inca, avind picioarele invaluite in pledul cetei care acoperea vaile, inadusa cintecul Bistritei, despartind doua lumi asa de diferite.

"Incetisor, tot incetisor, ca sa nu-i speriem. E in apropiere. Nu-i auzi zbuciumatele lui note?' Ma luam dupa prieten, caci curiozitatea, ca si aerul proaspat al noptii calatoare, m-a trezit de tot. In adevar auzeam ceva neobisnuit, un sir de sunete pe care nu le mai auzisem niciodata. Un glas destul de strident, care se repeta repede, repede, rasunind in linistea muntilor, ca si cind, undeva, dupa un brad, un cosas isi ascutea coasa. Dupa ce ne-am mai tirit o bucata, spalind roua de pe iarba, prietenul ma stringe de brat si-mi arata un brad razlet, cu crengile schilodite de vint, aplecat spre stinca muntelui, fiinta chinuita, pentru ca s-a incumetat sa paseasca mai sus de unde s-au oprit tovarasii lui. Pe una din crengile fara ceteni, un mont de brad ciuntit, indreptat spre lumina rasaritului, se zbuciuma o pasare. "E jocul gotcanului, cucosului de munte', imi sopteste prietenul. "E un ratacit, cazut in fierbinteala dragostei, cu mult mai tirziu decit ceilalti, care dorm acum linistiti in cetenile dese din padure. Se intimpla asa de rar sa se intilneasca in iunie, ceea ce are loc in aprilie, incit am avut in adevar mare noroc. Putem sa ne apropiem fara frica; el e ca si un om beat; poti sa-l prinzi cu mina; caci el n-aude n-a vede, asa e de infierbintat'. Si, in adevar ca era o priveliste demna de vazut. O silueta de pasare, mare cam cit un curcanas, se zbenguia pare ca ar fi fost cuprinsa de duca-se pe pustii. Nu statea locului o clipa. Sau juca in loc, sau sarea in mare neastimpar de pe o creanga pe alta, venind de preferinta pe cea dintii; isi intindea gitul inspre soare, isi intindea aripile incovoiate in jos, rasfirindu-si penele de la coada. In toata vremea aceasta nu tacea o clipa. Mereu isi cinta cintecul de dragoste ascultat de o gaina nepa-satoare, care ciugurea probabil prin apropiere. Era un cintec straniu, format din bucati: acum asemenea finalului unui cotcodacit puternic dac, dac, dac, acum acel sunet strident, des repetat, asemanat zanganitului iesit din coasa ascutita, acum cite o explozie puternica, cum ai plesni din limba, de rasuna linistea diminetii. Se oprea o clipa, spre a incepe din nou, mereu sarind, mereu in neastimpar. Daca nu mi-ar fi spus ca este zbuciumul fierbintelelor intirziate, as fi socotit mai degraba ca e inchinarea adusa soarelui, care inrosea creasta muntilor.

In adevar, stelele disparura; lumina spre rasarit crestea; purpurul dogorea zarea dinspre dealurile departate, iar discul inrosit al soarelui se arata pe jumatate. Abia a iesit cu totul ca o rotocoala de bronz aurit, prinzind intr-un manunchi de raze copacul pe care se tinea gotcanul, mai deslusit acum in imbracamintea lui rupta din curcubeu; abia stralucea ca un sirag de diamante bioboanele de lacrimi ale noptii, insirate de jur imprejurul frunzulitelor de cretisoare; abia incepu sa se miste norii de ceata de pe vai si pasarea noastra se abatu ca ucisa de glont in desisul afinisului, unde o astepta, poate, tovarasa pentru care s-a zbuciumat.

Pasarea a disparut, dar eu ramasesem locului. Asa de repede trecu vremea, asa de variat s-a schimbat decorul, atit de minunata a fost acea manifestatie a eternului mobil al vietii, incit credeam ca tot intr-un vis o duc.

"Sa mergem, imi spune prietenul. Finita la commedia! Ai avut mare noroc, caci o asemenea priveliste nu o poti prinde des. Chiar cind o cauti inadins, nu o gasesti, caci aceasta pasare este nu numai capricioasa, dar foarte prevazatoare. Ceea ce ai vazut nu este decit o scena din actul bataii. Daca ai norocul sa asisti la o asemenea bataie, primavara, cind linistea padurii nici de suieratul mierlei nu e intrerupta si cind clopoteii albastri strapung peticile de omat, stropindu-le marginea cu stropi de sineala, nu se poate sa nu te cuprinda tremurul vietii, sa nu prinzi maretia farmecului care flutura in natura, cu cele dintii raze calde prima varatice ale soarelui.'

Asa se capata gustul pentru natura vesnic tinara, vesnic invioratoare. Cind ai ochi sa o privesti nu e clipa in care sa nu poti sorbi nepieritorul gilgiit al traiului legat de fiinte. Nu ma putea rabda inima sa nu-l vad mai de aproape pe acest cavaler medieval al piscurilor muntoase. Ii zarii frumusetea imbracamintii ca prin sita. Cit de aproape eram de el, insa la inceput lumina slaba din zori il invaluia intr-o ceata ochilor mei paienjeniti de somn; mai tirziu, cind lumina il cuprinse, a disparut in afinis. Vazut de aproape, e o minune. Toate culorile le intilnesti pe penele sale. Fiecare pana luata aparte e ca si basica de deasupra cafelei turcesti. De la rosul de cirmiz cu care sint incondeiate sprincenele pina la verdele de smarald al penelor din dreptul gusei, de la castaniul intunecat al aripelor pina la cenusiul inchis al pintecelui, toate nuantele isi dau intilnire pe trupul lui. Peste tot e stropit cu puncte mai inchise pe fondul deschis ori cu pete mai mari, albe, pe penele negre de la coada, pe care le rasfira in forma de evantai, cind e in toiul fierbintelei. Gotcanii din Carpati, unde au ramas mai multi, fiind mai putin vinati, sint mari, pot ajunge si pina la un metru lungime (120 cm), iar lungimea masurata din virful aripilor pina la 1 m si jumatate, cinta-rind aproape 9 kg. Este una din cele mai mari pasari de munte. E indesat si are o infatisare de putere. Pliscul e ca al unui vultur, cu care se asamana si la privirea patrunzatoare, ca si la forma capului, cu fruntea turtita. Gitul zdravan, cu citeva pene mai mari sub barbie, pare mai umflat cind se zborseste. Are picioarele destul de scurte; e incaltat. Pene dese ruginii se intind pina la degetele solzoase, cu unghii ascutite, indoite, de a-i socoti ca sint ale unei pasari de prada. Gaina e mai mica si seamana la imbracaminte cu o potirniche.

E o pasare care tine la locul unde creste; ea nu calatoreste. Cel mult iarna se trage mai catre dealuri. Nu e o pasare careia sa-i placa obiceiul neamului gainilor de curte cu care e inrudita ceva, se tine mai mult prin tufisuri, printre ierburi, unde isi gaseste hrana scurmind. Cind se lasa pe copaci, isi alege totdeauna crengile din virf, ca sa aiba orizontul larg deschis, sa fie vazut si sa vada departe, dominind zarea. Numai cind se odihneste, noaptea, se pune in ascunzisul cetenilor de brad. Cucosul e un egoist; viata familiala nu-i place. Dupa bataie se retrage in domeniul sau si lasa in seama gainei grija cresterii puilor. In aceasta privinta se deosebeste de mindrul cucos de ograda, care calca tantos, cautind seminte, de care nu se atinge pina ce nu cheama pe toate gainile si puii din prejurul lui. Pe cit e de prevazator, atent, in tot timpul anului, pe atita e de "nebun' in toiul fierbintelei si al bataii. Mai ales cind scoate acele sunete stridente, e surd si orb, iar cind se bate cu furie, in fata gainilor care scurma ca si cind nu ar sti ca pentru ele e lupta, poti sa-l prinzi cu mina.

Dimitrie Cantemir in «Descrierea Moldovei», pomeneste, exagerind, de aceasta particularitate. Numai ca o pune pe seama ieruncei, neam cu cocosul de gotca, dar "mai natinga de fire si surda'.

Dupa bataie, gaina isi cauta loc de cuibar, printre tufisuri mai dese. Nu e mestera in facerea cuibului, ci se multumeste cu putin. Abia daca isi face loc unde sa depuna ouale si daca il acopera cu citeva frunze uscate. Puisorii, de cum au spart gaoacea, se pot tine lesne pe picioare, iar closca ii iubeste si-i ingrijeste ca o mama buna. In pericole ii apara cu mare curaj, dindu-se bucuros mortii, numai sa-si vada scapati puii. Dusmani au cit lumea; de gotcan se feresc chiar vulturii, carora se vede ca le impune infatisarea lor mindra si puterea pliscului si a ghearelor. In schimb gaina si puii sint atacati lesne de tot neamul rapitoarelor din padure. Din aceasta pricina, ca si din faptul ca e un bun vinat, neamul gotcanului e in pericol mare. In Alpi si tarile din apus, numarul lor descreste din an in an. In Carpatii nostri, mai ales in Carpatii impaduriti ai Moldovei, de o parte si alta, traiesc inca multi gotcani. Vinatoarea lor, aiurea, este atit de grea si cere atita iscusinta, atitea precautii si osteneli, incit e socotita drept o "vinatoare aleasa'. Nu se incumeta sa o faca decit vinatorii dibaci. E mai mare fala pentru cel ce a impuscat un gotcan, decit pentru unul care a ucis o dropie.

In afara de gotcanul mindru, cu obiceiuri atit de ciudate, in tara noastra mai traiesc citeva neamuri de-ale lui. Asa e cucosul de padure sau gotcanul mic (Pyrurus tetrix), mai mic si mai putin impunator decit gotcanul, dar la infatisare tot asa de frumos, mai ales cind isi rasfira coada lui in forma de lira si-si intinde capul cu cele doua creste de cirmiz de deasupra ochilor. Este mult mai rar, caci este mai lesne de vinat. Ierunca (Tetrastes bonasia), iute la miscari, cu pene ca de potirniche, se tine tot mai mult la poalele muntilor Moldovei, unde e desisul mai mare. Despre ea spune Cantemir ca e surda, ceea ce e gresit. "Daca gaseste un vinator si o suta intr-un copac, pe toate le poate impusca pe rind si celelalte privesc cum cade una dupa alta.' E negarea oricarui simt de aparare a vietii.

COCOSTIRCUL SI COCORUL

E cocostircul tainic, in lume calator

Al primaverii dulce, iubit prevestitor.

(V. ALECSANDRI)

Unul e al nostru, bucuria tuturor, dorit, bine ingrijit; celalalt este numai in treacat, rar cind sta - cite o pereche-doua - prin Dobrogea. Amindoi insa sint vestitorii primaverii, ai caldurii, ai florilor, deci cu placere primiti.

Copiii desculti isi lasa urmele in glodul abia zbicit de pe urma topirii omatului, jucind oina. Unul din noi striga: "Vin cucoarele! Vin cucoarele!' La aceasta veste toti ies din casa, isi pun mina pod si cauta spre zarile adinci, luminoase. Un sirag de margele, indoit ca un cirlig, inoata in inaltimea vazduhului. Abia le vezi, dar au grija sa-ti trimita vestea trecerii prin strigatul lor strident, asemenea cu al curcanului cind sta linistit in curte: Gra-gra-gra, adica "bun gasit, pregatiti-va plugurile, la munca, cumatrul cocostirc vine in urma. Noi ne ducem mai departe, hat departe, unde vara e mai racoroasa'. Batrinii se uita cu bucurie deodata, dar repede jalea ii cuprinde:

Da din cap; zimbind, clipeste

Si ingina veteranul,

"Le-oi mai ajunge eu oare

Si la anul?'

(ST. O. IOSIF)

Un flacau mai nazdravan, trage repede pe pamintul umezit un cerc cu cutitul scos din briu; il infige la mijloc, pune caciula deasupra, mormaie citeva cuvinte, pe care numai el le stie.

Uite! Cocoarele si-au rupt rindul, zbor amestecate; ca ametite se opresc in loc, se invirtesc in cercuri incilcite; se lasa incet din zbor, linga ape.

Farmecul s-a indeplinit, zic oamenii. Nazdravanul care cistiga mult in fata consatenilor, a oprit cucoarele in loc. In realitate ele s-au lasat sa se mai odihneasca si sa se mai intremeze cu ceva hrana. Drumul e lung si din loc in loc trebuie sa poposeasca undeva. Alteori isi cauta de drum mai departe, macar ca fermecatorul si-a descins briul, facindu-l colac pe pamint.

Cucoarele[20] sint trimbitasii primaverii; trec pe la noi numai, caci cuiburile si le fac prin Norvegia si Suedia.

In schimb cocostircul[21] se tine de pamintul nostru. Numai ce-l vezi ca a, cazut, nici nu stii cind, caci el nu-si anunta venirea prin nici un strigat. Bucuria si-o arata altfel: isi lasa gitul peste spate, asa incit falca de jos sa vina in sus si se. pune la tocat. Des-des loveste o falca de alta si scoate un sunet pare ca ar bate cu niste ciocanele. Aceasta-i vorba lui. Asa isi arata voia buna, asa cer copiii demin-care, asa "bat din palme' cind vad pe babacul venind cu o broasca ori un peste in plisc. Cocostircul e credincios locului unde si-a facut cuibul. E dovedit pe deplin, de cind se obisnuieste prin alte parti a i se pune la picior cite un inel de recunoastere. Abia s-a lasat din zbor, abia si-a vestit sosirea, ca o fiinta politicoasa a tocat din plisc zicind "bine am gasit', si se pune la treaba. Cuibul, cladit in anii trecuti cu truda, a suferit de pe urma furtunilor, a viscolului de peste iarna. Incepe sa-l dreaga, cum isi drege si gospodina casa () primavara. Ici mai lipseste un vreasc, dincolo mai trebuie ridicat pe margini: aduce muschi, citeva frunze de face salteaua. Cuibul e gata pregatit ca sa primeasca ouale. Cit doamna sta si cloceste, domnul ti s-ar parea ca se preumbla. Il vezi mergind tacticos, calcind agale, parca ar masura cimpul pe unde se tine. Leganindu-si ceva trupul invesmintat in alb - numai virful aripelor sint negre - ai crede ca e adormit, ginditor. Deodata insa isi intinde gitul, isi indreapta pliscul lung, ascutit, roscat. Cind il ridica in sus, in virful pliscului se zbate o biata broasca, dind cu disperare din labele dindarat. O clipa numai, si a disparut. De toate-i place. Nu se da in laturi nici de la culbeci, nici de la pesti; cind apele s-au retras prea mult, pasunea ii da demincare: sopirle, serpi. Nu rareori prinde si cite o cirtita, care si-a pus in minte sa se racoreasca prea devreme, seara, la aer curat. Nu-i place sa inghita broaste riioase decit la mare nevoie. Nu le cruta insa. De ciuda, le strapunge cu sulita pliscului si ramin, umflate, la marginea apelor.

Cind e obosit, se odihneste intr-un picior, intorcind capul si sprijinindu-si pliscul pe umar, iar cind e satul si n-are de ce sa se mai osteneasca sta linistit, ca o statuie, cu penele de la git zborsite si cu pliscul razamat de gusa. Numai daca vreo nenorocita de sopirla ii iese in cale, sageata e gata. Nu da gres mai niciodata.

Dar acasa il asteapta familia. Trebuie de stiut ca rar animal e mai credincios familiei sale cum e cocostircul. Isi ingrijeste de nevasta, cind ea e tinuta pe cuib; ii aduce regulat de mincare, ii tine de urit, stind intr-un picior pe marginea cuibului sau ceva mai la o parte.

Se povesteste de un cocostirc, care a ramas peste iarna linga cuib, numai pentru ca nevasta-sa era ranita la o aripa si nu putu zbura. Se povestesc si cazuri de gelozie, de bataie intre barbati, ma rog, intocmai ca si intre oameni.

Un lucru e sigur. Nici oamenii toti nu-si ingrijesc de copiii lor cu atita gingasie cum cauta cocostircul de puii sai. Le curata cuibul de murdarii, le aduce regulat de mincare, ii apara pina la moarte.

Ce tablou gingas cind stai si te uiti ceasuri intregi la aceasta casnicie de necuvintatori. Ti-e mai mare dragul sa privesti la pui, cum se fac mari pe zi ce merge. Li se umfla parintilor inima de bucurie, stind unul linga altul si privind la odraslele lor, intii cum se incearca sa se ridice copacel pe cataligele lor slabe, apoi cum se invata a merge, pasind pe marginea cuibului si pe muchia casei; mai tirziu, cind sint mai maricei, isi incearca puterea aripilor, dind din ele timid si necontenit tocind din plisc. In sfirsit, au scapat. Pe locul deschis cel mai apropiat de casa, e cimpul de exercitiu pentru zbor. Parintii nu-i lasa o clipa din ochi; cu ei zboara, cu ei stau, cu ei se intorc indarat. La cele din urma nu-i mai hranesc, aducindu-le la cuib un peste, o sopirla, de la care se bat cei 3-4 pui lacomi. Ii iau cu dinsii la vinat. Cresterea e gata. Pintilie Calatorul poate sa soseasca, incercarea s-a facut, tinerii pot tine la drum.

In vreme ce familia sta linistita la vinat, iar batrinul si-a luat de-o grija, are si el dreptul sa-si mai faca pe voie. Numai ce-l vezi, asa, nitam-nisam, ca-si ia talpasita spre soare, ca si cind i-ar fi dor de el. Face deodata doua-trei sarituri; e aeroplanul care-si face vint. Cu citeva lovituri repezi de aripi se ridica deasupra pamintului. Loviturile din ce in ce mai mari, mai linistite, incet-incet, il ridica in cercuri largi, in slava cerului. Abia il vezi, ca o cruce cu bratele late, proiectata pe cer, caci in zbor isi intinde gitul cit poate, iar indarat picioarele subtiri le intinde cit sint de lungi. Din ce in ce se inalta, de crezi ca e sorbit de aerul tot mai rarit. Din nou insa ii zaresti scoborindu-se, in lin zbor planat, facind largi spirale. I se deslusesc picioarele ca niste fire de ata, incepe sa se zareasca si virful aripelor rasfirate ca niste degete departate. In sfirsit, se lasa linga familie, cumpanindu-se, cu aripile ridicate in sus, facind iarasi citeva sarituri.

S-a racorit, incercindu-si taria aripilor.

Spre sfirsitul verii incep sa se intilneasca familii cu familii. Tin sfat, se unesc cu alte familii din satul vecin si ca la o comanda se ridica in stoluri mari, apucind spre miazazi. Vara s-a calatorit! Plecarea cocostircilor e unul din semnele calendarului poporului ca grija iernii se apropie.

Prietenia ce o arata cocostircul locurilor noastre, purtarea lui aproape omeneasca, il face sa fie una din pasarile cele mai scumpe romanului. De nici o alta nu se ingrijeste ca de dinsa, punindu-i o roata stricata pe casa, spre a-i usura cladirea cuibului, avind bagare de seama sa nu i se intimple nimic. E pacat sa omori o rindunica: capeti negei pe mina. Mai mare pacat sa omori un pui de cocostirc: te pomenesti ca-ti da foc la casa cu un carbune adus in plisc. Si nu e numai la romani dragoste mare pentru cocostirci. Vechii egipteni ii divinizau ca si pe crocodili. La pieile rosii era vai de capul celuia care s-ar fi atins de un cocostirc, iar in Tesalia[22] veche moartea il astepta pe cel dovedit ca a ucis un cocostirc.

Dealtfel aduce servicii mari omului. Prea s-ar inmulti serpii veninosi, soarecii de cimp, hirciogii si cirtitele daca n-ar mai da razna printre ei "Domnul cu catalige'

SITARUL (Scolopax rusticola)

Nu e vinatoare mai ademenitoare decit aceea de sitar. Nu mergi la sigur, caci chiar cind s-a vestit sosirea sitarilor, nu e numaidecit sa-i intilnesti; sint foarte capriciosi. In unii ani trec numai cite putini, in alti ani in numar mai mare. Cind vara este secetoasa si pamintul din paduri prea uscat, sitarii fug repede peste ele, neoprin-du-se in loc. Calatoria lor de toamna incepe la noi prin septembrie si tine pina-n noiembrie, iar primavara din februarie, toiul fiind pe la sfirsitul lunii martie si inceputul lui april. Dar vinatoarea de sitari e plina de farmec si prin aceea ca te atrage spre frumusetea naturii, cind umbra serii se lasa. Trebuie sa stai ascuns, tupilat, nici sa sufli. Si in vremea aceasta, ca intr-o schimbare de decor, iti trec pe dinainte scenele din marele act al adormirii padurii, descrise cu atita pasiune de cei doi mari nuvelisti ai nostri: Bratescu-Voinesti si Sadoveanu.

Stai linistit la pinda, caci ai de-a face cu un vinat, care stie cit e de urmarit, citi dusmani feluriti are. E o viata chinuita aceea a bietului sitar. De aceea cit e ziua, se tine ascuns. Cu greu il poti vedea, chiar cind ti-ar fi dat sa treci pe linga dinsul. E unul din multele cazuri de mimetism. Acoperisul trupului lui este la fel cam cu al tuturor pasarilor, care se tupileaza printre ierburi si frunze uscate. Cafeniul domina; el e culoarea fundamentala, mai inchis pe spate, mai deschis pe pieptul rotund si pe pintece. Numai cind te uiti de aproape insa la un sitar impuscat, admiri complexitatea de desene si culorile imbinate asa incit sa dea tonul cafeniu, uniform. Fiecare pana pare ca este increstata cu condeiul; puncte, linii, valurele, unele mai subtiri, altele mai late, unele negre, altele castanii ori albe, sint trase de-a curmezisul.

Viata lui incepe odata cu amurgul. Atunci iese din tufisurile dese, unde a stat toata ziua. Deocamdata ii vezi numai capul cu infatisarea atit de comica, asemanatoare mai mult ca un cap de cosas, tuguiat, cu fruntea inalta, dreapta si cu cei doi ochi holbati aproape de virful capului. Prudent, inainteaza spre luminisuri, spre poiene. Le cauta mai ales pe cele umede, usor de scormonit cu pliscul lui lung, drept, cu care rastoarna frunzele, cerceteaza baligarul de vite, stiind ca acolo foiesc insecte si larve de tot soiul. Se inalta drept in sus, cu un zgomot provenit din bataia repede a aripilor, zgomot care face sa zvicneasca inima vinatorului amortit in asteptare. Cind se lasa, face ocoluri; de-l cauti unde vezi ca s-a virit in huceag, nu-l gasesti, caci dupa ce se lasa din zbor, se mai furiseaza o bucata de loc printre crengi, tupilindu-se cine stie unde. Macar ca are o infatisare de prostovan, e foarte viclean si istet. Greu e sa dai de dinsul si intrebuinteaza toate mijloacele pentru ca sa nu fie usor prins.

Caci, sarmanul, nu este urmarit numai de om. Carnea lui este asa de gustoasa incit si animalelor de prada le place. Daca are nepreve-derea sa se arate ziua, greu scapa de gheara hultanului, iar uliul si eretele, ca si cumatra vulpe, isteata in toate, sint mai dibaci decit copoii, descoperindu-i culcusul repede-repede.

De aceea an pe an, numarul sitarilor descreste, caci si ouale, ca si puii, sint nimiciti cu nemiluita, cuibul facindu-l la pamint sau aproape de fata pamintului.

NAGITUL (Vanellus vanellus)

Ciuda mare a ramas in popor contra acestor pasari, vioaie, vesnic in miscare, vigilente. Obiceiul lor de a se ridica in aer, de a se invirti in loc deasupra punctului unde se gaseste cuibul - o scobitura in pamint, cu citeva paie uscate drept culcus - si de a striga mereu tivit-tivit, cind mai prelung, cind mai scurt, dar totdeauna ascutit, sonor, poporul il pune in legatura cu serviciul pe care-l aduceau ele - pasari-tataresti - navalitorilor, aratind locul din stuf unde se ascundeau bietii romani. E si intr-aceasta dovada simtului de observare al poporului, iar faptul observat, exact, pus in legatura cu necazurile lui de veacuri.

Poporul insa nu e rau la suflet; ii e ciuda pe nagit, dar nu-l urmareste ca sa-l distruga. Dealtfel si pasari sint, care nu-l pot suferi. Uliul, eretele, ciorile l-ar sfisia daca ar putea. El e acela care, indata ce vede o pasare de prada, da de veste celorlalte pasari, strigindu-le: paziti-va, ascundeti-va, dusmanul e in preajma voastra. Uliul se repede sa-l insface. Ti-ai gasit! E o frumusete sa privesti cum se joaca nagitul in aer cu un uliu, cum se apropie de el pare ca s-ar lasa sa fie prins, cum aluneca intr-o clipa, indepartindu-se repede. Asa intruna il hartuieste pina ce-l vlaguieste de tot. Ii e lehamite uliului sa-l mai urmareasca si la urma toatei se da batut. Caci in zbor, nagitul e neintrecut. E doar un reprezentant al acelor pasari care-si duc traiul la marginea marii si al caror cimp de exercitiu, de placere, este spatiul larg de deasupra apei. E stapin pe toate miscarile. Cind zboara linistit, cind se inalta; acum se da de-a tumba prin aer, acum se lasa ca sageata. Placerea lui e zborul, nu numai cu iuteala ori ca distanta, ci ca variatie a miscarilor. Fara sa fie puternic, e curajos, intreprinzator, istet. Se teme de om, mai ales de vinator; dar cind e sa-si apere puii, se incumeta sa sara la el, zburindu-i deasupra capului, atingindu-1 aproape cu aripele, gata sa-i scoata ochii cu pliscul destul de scurt dar ascutit, puternic. Cind vede ca un dusman se apropie de cuibul sau, indirjirea e la culme, dar si viclesugul. Femeiusca se pune inaintea dusmanului, se apropie de el, asa incit crezi ca e gata sa fie prinsa; repede se departeaza, iar se apropie. Prin jocul acesta cirneste drumul dusmanului din calea spre cuib, il departeaza de pui, iar cind socoate ca pericolul a trecut, isi reia zborul spre ciuda urmaritorului.

La infatisare e elegant. Are portul tuturor ciovlicelor, nalt in picioare, cu trupul bine incheiat, cu gitul scurt; calca mindru. Pe cap, pe git si pe piept e negru stralucitor; pe spate si aripi e verde batind in albastru; pe obraji si pe pintece e alb. Podoaba lui este un mot subtire de pene lungi, indoite in sus, care-i da o infatisare razboinica.

Vine la noi de cum se imprimavareaza; nici n-apuca bine sa se topeasca omatul si glasul lui se aude odata cu al ciocirliei. In luna lui april n-a mai ramas nici unul pe drum; toti sint sositi. Ii plac locurile umede, pe linga iazuri ori lacuri, caci hrana lui consta mai mult din rime decit din insecte. De dusmani se fereste lesne; e mereu in banuiala, mereu la pinda. Numai vulpea, sireata peste masura, ori soimul prea iute in zbor il rapun. Cea dintii il prinde de pe cuib; de cel de-al doilea cearca sa se azvirle in apa. Scapa de soim dar deseori, neputind visli, se ineaca.

DROPIA[23] (Otis tarda)

De cind mai toate cartile de citire cuprind minunatele pagini din Odobescu relative la Baraganul de demult, a ramas in mintea multora ideea gresita ca dropia numai in Baragan traieste. Nici chiar cind Baraganul era al dropiilor, aceste pasari istete, daca nu cele mai mari, desigur cele mai grele de la noi, nu traiau numai in stepa ialomiteana. Cirduri intregi, de departe pare ca ar fi niste cirlani la pascut, se vad in Dobrogea, pe linga tarmul marii, atit spre nord pe linga vechiul asezamint Istrja de la capatul lacului Sinoe, cit si spre sud prin apropierea Mangaliei. Se avintura insa uneori si prin Moldova

A mai ramas inca o notiune necompleta din descrierea lui Odobescu, anume ca nu te poti apropia de dropii. Mi s-a intimplat sa trec pe linga un cird, fara sa se sperie. Imi cautam de drum, iar pasarile isi cautau hrana lor, ca si cum nu as fi aparut aproape de ele, dusmanul lor cel mai temut. Cel mai mult, erau aproape toate cu capetele inaltate, banuitoare, gata sa apuce fuga daca m-ar fi vazut cu o pusca. De vinatori se tem, e drept; iar vinatoarea de dropii are un farmec deosebit, dupa spusa celor ce o practica, tocmai pentru ca vin fata in fata doua fiinte istete. Vinatorul intrebuinteaza toate mijloacele pentru ca sa se apropie de dropii, iar ele il vad, il simt de la departare dincolo de bataia pustii. Pare-se ca stiu sa deosebeasca o arma de foc de o sapa ori hirlet. Cind zaresc de departe silueta unui om, indata isi ridica capul, isi atintesc privirea. Vad ca e un cioban care vine, o femeie ori un taran cu desagii in spate, se linistesc si nici nu le pasa. Stiu sa deosebeasca iarasi un om bun de unul rau pentru ele. Vad ca e ceva suspect in portul vizitatorului, isi iau masurile de siguranta. Fuga e arma lor de aparare. Intr-aceasta sint neintrecute; e strutul nostru, caci numai un ciine bun de vinatoare o ajunge. De aceea nu-i place orice loc. Cauta tot regiunile deschise, cu orizontul larg, fara copaci, fara dealuri, dupa care ar putea fi surprinse. Picioarele naltute sint fara pene; e "neincaltata'.

De aici toate mijloacele intrebuintate de vinator, ca sa poata ajunge linga dropii in bataia pustii. Daca se ascunde intr-o caruta cu covergi de rogojina, trebuie sa fie iute la miscari, cind s-a apropiat de dropii. Iute sa ocheasca, sa traga cucosul, altfel degeaba truda. Altii se imbraca ciobaneste, ori femeieste, avind grija sa-si ascunda pusca. Un vinator povesteste ca zbura spre el un cird de dropii; de i-ar fi vazut pusca, repede cirneau in alta directie. Vinatorul cum le-a zarit, s-a intors cu spatele si s-a prefacut ca sapa; numai asa a putut trage in ele. Alteori se fac bordeie, din vreme, in locul unde obisnuiesc dropiile sa se lase la mincare, semanindu-se acoperisul de pamint, asa incit sa para o movilita intimplatoare. Dropiile nu banuiesc ca sub aceasta movila e moartea lor; vin pina aproape de ea si chiar daca una din ele cade impuscata, nu isi dau seama, ci, probabil, socot ca detunatura e din senin, un tunet. Daca insa simt vreo miscare, ori vinatorul tuseste, banuiala se desteapta indata si ocolesc in zilele urmatoare movila fermecata. Chiar cind vad urme proaspete de picior omenesc, ori vreo schimbare oarecare, repede isi cauta de drum aiurea. Din aceasta pricina nici nu dorm, unde si-au petrecut ziua, ci zboara ceva mai departe la odihna. Incolo dusmani au prea putini cind sint dezvoltate. Chiar vulturii cu greu se abat asupra lor. Dealtfel culoarea penelor le apara de minune. Cind sint razlete in stepa arsa de soare greu e sa le deosebesti galbenul-ruginiu al penelor de iarba dogorita. Intr-aceasta sint la fel cu toate animalele de stepa. Mai ales cind se lasa la pamint si-si intind gitul stind nemiscate mai degraba crezi ca sint manunchiuri de paie azvirlite pe cimp decit pasari care se prefac moarte.

Daca privesti insa trupul impaiat al unei dropii mai de aproape, intr-un muzeu, abia atunci te minunezi de imbinarea maiestrita a culorilor de pe pene, pentru ca asemanarea cu paiele uscate sa fie mai mare. O pana nu seamana cu alta; pe fondul galben-ruginiu, fel de fel de stropituri si linii frinte, care mai de care mai fine, impodobesc penele. Numai pe cap si pe git e cenusie ca un hulub, iar in josul gitului are o dunga latuta ruginie, curata, ca un guler de blana de jder.

Intre cele doua sexe este o deosebire mare, cum ar fi intre o curca si un curcan. Barbatii, mitropolit numiti, sint impozanti la infatisare: lungi de 1 metru si grei de 20 kg. Mai ales primavara, pe vremea bataii, in toiul dragostei, haina lor este mindra; sint gatiti de sarbatoare. Mai pe urma, spre toamna, se imbraca mai modest, mai la fel cu sotia si cu puii. Cind e in fierbinteala dragostei, dropioiul se roteste in jurul dropiei ca un curcan, isi zbirleste penele de la git, isi lasa aripile in jos fara sa le tirasca, isi resfira penele de la coada. Avind obiceiul sa-si dea capul pe spate, fudul, samana cu un valatuc de pene fel de fel colorate, din care nu se zareste decit ochii sclipitori, vioi si cei doi favoriti de pene aspre, ca niste fire de par lungi, pe care le are sub barbie. In schimb, numai asa isi arata podoaba mantiei sale de mire. Aripele intinse, incovoiate, sint ca doua steaguri tricolore: ruginii spre umeri, albe la mijloc si negre spre virf. Pe marginea cozii intinse ca un evantai pare ca a tras cineva cu pensonul o dunga lata negrie, alaturi de alta, ingusta, alba. De sub coada rasar pene zbirlite, matasoase, albe, ca niste dantele bogate. Rotindu-se asa in jurul femeii, care-si cauta hrana linistita in aparenta, dar desigur magulita de desfasurarea pentru ea a atitor bogatii, pare ca vrea sa o intrebe: "Vezi? Este altul pe lume mai mindru si mai impodobit decit mine?' Iar daca de dupa o tufa rasare potrivnicul, tot asa de impodobit, cu aceeasi pretentie, batalia e gata. Trebuie sa fie o priveliste minunata, aceasta bataie de cavaleri rotofei, in mijlocul cimpului intins, sub cerul senin de primavara, in tovarasia cintecului ciocirliei care inalta slava firii inviate. In vorbirea luptei, stapinite de patima, cele doua valatuce de pene se izbesc unul de altul, se rostogolesc cu furie, uitind pericolele vietii, putin-du-i lovi cu biciusca, fara sa vada prezenta omului, dusmanul lor cel mai de temut. Lupta este insa fara singe. Ai crede ca din ciocnirea cu atita inversunare a potrivnicilor plini de ura, unul trebuie sa ramina in nesimtire. Rar numai cite o pana-doua din haina lor de nunta daca ramine pe pamint sau e luata de vint. Ai crede mai degraba ca este o completare a curtenirii; pe linga podoaba se cere si voinicie; de unde, duelul in fata femeii. Dupa ce s-a trecut perioada batailor, sint cei mai linistiti si mai buni prieteni, traind impreuna in cird, avind grija sa apere puii neexperimentati si sa-i fereasca de primejdii. Femeia isi cauta loc de cuib, unde e desisul de iarba mai mare; e prevazatoare insa. Nu se duce de-a dreptul la cuib, ci da tircoale ca sa insele vreun dusman caruia ii plac oualele. A simtit ceva banuitor, repede se intinde la pamint si sta neclintita pina ce socoate ca a trecut primejdia. Dupa aproape o luna de clocire, ies doi pui mici, cu puf marunt pe ei, care sint crescuti cu multa grija si prevedere.

Un mare si rau dusman au bietele dropii, poleiul. Cind ploua noaptea si frigul face sa inghete picaturile de ploaie, se prinde peste aripi o coaja de gheta, care le impiedica in zori de zi sa zboare. Atunci pot fi prinse lesne, cu ajutorul unui ciine mai sprinten la alergat, iar in Dobrogea le omoara taranii cu bitele. Asa se explica faptul ca nu e gradina zoologica in care sa nu se vada citeva perechi de dropii care isi duc viata de captivitate in liniste si resignare. Daca e greu sa le prinzi obiceiurile in libertate, le urmaresti lesne in spatiul restrins al unei gradini.

BABITA SI CORMORANUL

Sint doua pasari care, cind le vezi alaturi, s-ar parea ca nu au nimic comun intre ele. Una, cormoranul (Phalacrocorax carbo) este dracul in forma de pasare. La culoare este ca taciunele nears: cafeniu-inchis. De aceea i se spune pe aiurea: corb de mare. Nu e insa una peste tot; pe pintece penele dese, marunte, bat in albastriu, cu stralucire metalica. Pe spate si aripi pare ca are solzi; fiecare pana este pe margini incondeiata cu negru, asa incit se deosebeste bine una de alta. Pete albe nu are decit pe obraji, presarate pe cap si doua canafuri la solduri. Coada e formata din pene tari, retezate la virf si asa asezate incit ai crede ca sint infipte, ca sa se poata sprijini in ele.

Babita[24] (Pelecanus onocrotalus), dimpotriva, pare ca e acoperita uneori cu petale rosacee de macies; numai spre virful aripilor are citeva pene mai sure, iar pe cap poarta un soi de creasta din pene mai incretite si mai lungi. Amindoua au picioarele ca de rata, cu unghii mari. Amindoua au gitul subtire, destul de lung, putindu-1 indoi in toate chipurile. Deosebirea e la cap. La cormoran capul e lungaret, terminat printr-un plisc subtire puternic, indoit la capat ca o gheara. Babita are si ea capul mic fata de trup, dar pliscul ei e lung, din oase ce seamana cu solzii de crocodil si incirligat la virf. Caracteristic pentru babita este sacul de piele galbena sustinut de marginile falcii de jos, cum este pinza crisnicului tinut de nuielile indoite si legate de coada acestui instrument de pescuit.

Amindoua insa sint tovarase de vinat, caci amindoua se hranesc aproape numai cu pesti. De aceea traiesc pe linga baltile mari; puzderii sint in baltile din Delta Dunarii, contrastind, cind stau alaturi, prin culoarea lor. E o priveliste neuitata aceea care ti-o prezinta bancurile de nisip de pe linga lacurile mari din delta sau de linga tarmul marii. Se pare o insula de nuferi intr-un cadru negru. Iar de te poti apropia sa-i privesti mai bine, atunci, poti prinde linistea greoilor pelicani, care-si usuca penele de pe spate cu pliscul intors, cu care ajung pina la coada. Alaturi, cormoranii in pozitiile cele mai comice. Care cu gitul intins, atent, care cu gitul indoit ca o toarta de urcior, care cu penele de la coada rasfirate ca ale unui curcan ori cu aripile intinse, gata sa zboare. Unii sint nemiscati ca soldatii de santinela, altii dimpotriva mereu schimbindu-si pozitia. Sute si mii impinzesc fata apelor, caci sint pasari carora nu le plac decit traiul in societati mari. Nu se bat unele cu altele de la mincare, caci au indeajuns macar ca sint de o lacomie fara pereche. Se impaca intre ele, ba chiar isi cauta tovarasia, pentru ca se completeaza unele pe altele. Cormoranii sint strasnici inotatori, se cufunda lesne si tin indelung sub apa. Ca o sageata se afunda in apa, la adinc; iese, cine stie unde, respira putin si se afunda djn nou. Vinatoarea lor este mai mult sub apa. De aceea ei se lasa spre largul baltii. Prin aceasta aduc un serviciu babitei, rascolind pestii si minindu-i spre mal, un-de-i asteapta sacul fara fund al babitelor. Acestea se tin la marginea apei, caci macar ca inoata bine nu se pot cufunda, cel mult isi vira pliscul si gitul lung in apa, dar niciodata nu dau gres. Sint pacostea baltilor. O pereche de babite cu cei doi pui maninca pina la 14 kg de peste pe zi, inghitind crapi de 2 kg, iar un cormoran maninca 2-3 kg de peste pe zi.

Vinatoarea o fac intii dimineata; e dejunul. Dupa ce s-au saturat se retrag spre tarm. Cormoranii zboara pe arbori, daca sint, croncanind ca ciorile, indoind crengile de greutatea trupului lor. Babitele se tin de regula pe pamint. Amindoua se soresc, ca sa li se usuce penele, curatindu-le cu pliscul. Isi intind aripile, bat din ele ca sa se zvinte mai repede, se leagana cind pe un picior cind pe altul, luind pozitiile cele mai variate. Dupa curatenia hainelor, se odihnesc cit bate soarele prea de sus, mistuind ce au mincat. Babitele se lasa pe pintece, ca gisteie, stringindu-si gitul si sprijinindu-si pliscul greu pe spate. Cormoranii stau in rind ca soldatii, dar neastimparati; mereu intorcind capul ba la dreapta, ba la stinga, mereu intinzind aripile, caci ei sint in toate mai vioi decit babitele cu aparenta greoaie. Dupa-amiaza se intorc iarasi la balta, pentru masa de seara, pe care o prelungesc pina la apusul soarelui, cind se retrag la culcusul lor, cormoranii, ca ciorile, galagioase, babitele tacute, demne, caraghioase in importanta ce dau trupului lor, numai pintece. Cei dintii sint tipul hraparetului lacom, dar inteligent, vioi, iscodind orice, cu simturile agere, prudent si indraznet; cele de-al doilea fiind tipul burghezului domol, lenevos, care nu-si imparte viata decit intre mincare si odihna, multumit de sine cind s-a saturat, placindu-i linistea intre ai sai si chiar traind bine cu toata lumea pasareasca. Neavind dusmani - e greu chiar hultanului cit de mare sa se incumete sa le atace - dau pace si ele altora. Cuibul si-l fac adunind papura sau stoloane de stuf, pe insulele plutitoare, unde e mai mare siguranta, ori pe plaur. Cuibul babitelor seamana cu niste gateje azvirlite la intimplare. Cormoranii, dimpotriva, isi fac cuibul pe copaci, din crengi azvirlite fara mestesug; bietii pui golasi te miri cum nu se inteapa in virful vreascurilor uscate. Cuibul, crengile si trunchiurile copacilor sint ca varuite de gainatul albicios al pasarilor; pe linga toate in jurul lor e un miros greoi de putreziciune, provenit din pestii cazuti din cuib. E un adevarat iad salciile pline de cuiburi de cormoran, care marginesc iazurile din Delta sau canalele din balta. Ca si vulpea, uneori nu se ostenesc sa-si faca culcusul singure, ci-1 fura de la ciori si de la stirci. Cele dintii fug in fata dusmanului mai puternic; cei de-al doilea duc lupta pentru casa lor, dar ies de regula biruiti. ()

Si babitele si cormoranii traiesc lesne in captivitate; una din placerile gradinilor mari zoologice este si cusca lor. Cormoranii, prin unele parti, cum e in China, servesc la pescuit, omul slujindu-se de lacomia, dar si de istetimea lor. Pentru aceasta sint crescuti si educati anume. Dus in larg, pe plute de bambus, pescarul da drumul pasarii. Ea se afunda si iese dupa scurt timp, cu un peste in plisc, gata sa-l inghita. Ti-ai gasit! Omul i-a pus un inel la git, asa incit gi-tita e strimtata. Pescarul il cheama; pasarea vine. Prada ii este luata din gura; ca sa fie si ea multumita, rasplatita de osteneala si mai ales ademenita, i se azvirle un pestisor mai mic. Alteori insa cormoranul nu are placerea sa vina cind este chemat, ba are aerul ca vrea sa zboare, sa se elibereze. Atunci pescarul il prinde intr-un soi de plasa si il trage spre pluta.

Numele arata ca pasarile acestea se tin de apa. Le vezi uneori si in interiorul tarii, de-a lungul Dunarii sau in preajma lacurilor mai intinse. Viata celor -mai multe dintre ele e legata insa de mare. Oriunde ai ajunge la tarmul marii, in forfota portului Constanta [] ori la portita Razelmului, nu ti se uraste. Trece timpul in nestire nu numai privind in zarea departata, cum barca aluneca pe luciul apei, cu pinzele intinse ori ascultind glasul valurilor cum se zbat intre ele sau lovindu-se de tarm. Privirea urmareste zborul pescarilor in jocul lor prin aer. De la rasaritul soarelui si pina la asfintit sint deasupra valurilor. Numai noaptea poposesc, pe tarm sau cind clocesc. Sint copiii cerului sau ai valurilor. Sint expresia cea mai desavirsita a fiintelor cu aripi. Nu se inalta in adincul vazduhului ca vulturii, dar se avintura departe de tarm, mereu zburind. Sint bucuria marinarilor rataciti, caci glasul lor patrunzator, neplacut, un ciriit ascutit de stanca, des repetat, e cea mai dulce melodie pentru marinar; ii cinta speranta si siguranta tarmului apropiat. Trupul lor e numai aripi; cind sint intinse, pieptul si pintecele par ca un nod intr-o sfoara. Ele nu zbor, ci se joaca; se joaca in furtuna cea mai iute, se joaca pe valurile furioase. Cind se ridica in zbor, bat de.odata, rar, din aripi. Au prins vint. Pe urma nu le mai poti descrie variatia batailor de aripi. Acum da repede din ele, acum le tin intinse, nemiscate. E aeroplanul cel mai desavirsit, cu miscarile sigure cele mai felurite. In contra vintului trebuie sa tina piept dind des din aripi; in cel mai lin zbor planat pare ca aluneca pe un plan lucios nevazut. Acum se dau peste cap, miscarea periculoasa a aeroplanului numita looping-the-loop, acum cad ca plumbul in apa, citeva clipe sub valuri.

In cirduri traiesc; nu le place singuratatea. Cind se scoala dimineata si pornesc in stoluri' la pescuit, jucindu-se prin aer ca copiii care ies de la scoala, par in bataia razelor oblice de soare niste fulgi mascati de omat, asa cum se lasa iarna citeodata dintr-un petec de nor, subtire, ce trece usor batut de vint. Cind se lasa printre valuri, pare ca sint boabe de margaritar azvirlite pe albastrul siniliu al marii miniate. Fiind usoare, plutesc ca un dop de pluta, iar cind valul le acopera, se ridica putin deasupra lor batind repede din aripi, scuturind stropii de pe ele.

Vioaie, zvelte, cu privirea agera, mereu tipind, ca si cind s-ar sfadi cu apa, cu vintul, ele sint florile marilor de linga tarm. Hrana lor e in apa: pesti ori bucati de cadavre, nu aleg. Cind trec roiurile de sardele, mai la sud de Constanta, pescarii le tradeaza. In tipete asurzitoare se tin la fata apei, deasupra coloanei milioanelor de sardele, ospatindu-se din belsug cu ele; e praznicul lor anual.

Cind stau pe uscat, se aduna ca ciorile. Tarmul pare presarat cu trupurile lor, iar galagia ce o fac le descopera de departe. Unele au tinuta mai dirza, cu trupul ridicat pe picioarele naltate, cu noduri la incheieturi. Merg insa anevoie, miscarea lor fiind zborul.

Cuibul si-l fac in nisip. N-au grija sa-si adune paie si buruieni; cel mult aduc in plisc citeva alge de mare, azvirlite de apa.

Isi pun ouale intr-o groapa, in nisip. Clocesc cam mult - trei ori patru saptamini - dupa cum le ajuta si vremea. In schimb puii abia iesiti din gaoace, nazuiesc la viata de libertate, de zbor departat, incumetindu-se, cu tuleiele pe ei, sa se departeze de cuib, sub supravegherea parintilor, care le arata mare dragoste.

Sint doua soiuri de pescari. Unii (Stema) seamana in totul cu rindunelele, avind aripile lungi, ascutite si coada la fel. Ele se tin numai la marginea marii sau in laguna. Una singura (Stema hirundo), cea mai raspindita dintre toate, se intilneste si de-a lungul apelor curgatoare. La fel este pescarusul negru (Chlidonias niger) veselia ochiurilor de apa linistite din intreg cuprinsul tarii.

Alta grupa mai numeroasa cuprinde pasari cu infatisarea mai robusta, mai pline la trup, cu pliscul puternic, indoit ceva la virf. Acestea (Larus) sint la noi reprezentantii goelanzilor si ai fregatelor, pasari cit vulturii de mari, care nu cunosc ce e odihna, viata lor ducind-o numai intr-un zbor, departe de tarmuri. Unele vin numai in vremea verii; altele, dimpotriva, zboara prin octombrie si fug indarat spre nord, pe la sfirsitul lunii martie. Sint si pescari care inveselesc cu zborul repede si pe vremea iernii (Larus ridibundus), neparasind pamintul nostru decit numai cind gerurile sint din cale-afara de grele, inghetind toate apele si chiar marea pe linga tarm.

CUFUNDACUL (Podiceps cristatus)

Nu e grup de animale, cu infatisari si obiceiuri mai variate, in legatura cu cele mai slabe nuante ale mediului decit pasarile.

Zborul le duce intr-un an in tinuturile cele mai felurite. Din apropierea ecuatorului se pot muta in aceea a polului. In acelasi tinut, nu e colt de pe fata Pamintului care sa nu aiba anumite pasari, cu anumite particularitati. Numai pe sub pamint nu locuiesc.

Un ochi intins de apa iti arata fel de fel de adaptari. Cocostircii se tin pe uscat; putin se incumeta in apa. Stircii inainteaza mai spre larg, dar nu inoata. Se tin pe catalige, iar pliscul le e sulita.

Pescarii se hranesc si ei din apa; abia pot inota de ici-colo. Puterea lor e in aripi, iar pestele il prind lasindu-se ca un glont.

In schimb gisca, rata, lebada, lisita isi impart viata in doua: o parte, o duc pe luciul apelor, din care cauza sint buni vislasi; o alta parte, cam egala, o duc pe uscat; merg anevoios leganindu-se, dar merg. In sfirsit specializarea e dusa si mai departe. Cufundacul traieste numai pe apa; de uscat are frica; numai la mare nevoie se urca pe tarm, caci abia poate merge, nesigur, ca un copil care incepe sa se ridice copacel. Trupul lui este alcatuit in legatura cu apa. In apa se misca, din ea se hraneste, pe apa doarme si cloceste. Cind doarme, crezi ca e o covatica rasturnata, care pluteste. Gitul lung, ca un S, il aduce pe spate si-si vira pliscul subtire, ascutit, printre pene. Picioarele, prinse indaratul trupului, le ridica si le sprijina de marginea aripelor. Cind e apa linistita, asa doarme. Daca bate vintul si se teme ca, atipind, sa n-o mine valurile catre tarm, isi lasa labele, cu trei lopatele in loc de degete, in apa, sa fie pregatita pentru orice intimplare, la vislit.

Cind e pe uscat, se tine intr-un chip comic, cautindu-si mereu echilibrul, ca un urs ce merge pe doua labe. Picioarele fiind prea indarat, trupul este vertical, ca la pinguin. Gitul il tine indoit ca un cirlig. Paseste incet, leganindu-se anevoie.

In apa insa e neintrecuta vislitoare si mai ales cufundatoare. Asa de iute inoata, incit intrece in miscare pe un copil care ar fugi pe mal. Cum aude vreun zgomot, cind i se pare ca nu e ceva curat la mijloc, se afunda in apa, lasind numai capul in afara.

Are un cap asemenea celui de buha, cind il priveste din fata. Niste pene lungi, castanii-inchise, aproape negre, se insira in jurul gitului, ca un guler ridicat in felul celor care se purtau prin veacul al XVII-lea. Prin ele capul capata infatisarea rotunda. Asemanarea e si mai completa prin aceea ca ochii vioi, mari, sint indreptati inainte, iar dindaratul lor se inalta cite un mot de pene negre, capetele mai lungi ale unei creste pusa in curmezis, pare ca ar fi un pieptene asezat mai pe frunte. Fata are astfel un chip omenesc, dar nu respingator cum e la bufnita.

Daca vede si vede ca zgomotul se tine, ca un pericol serios o ameninta, printr-o impinsatura din labe se afunda cu totul in balta si nu iese la fata decit la vreo 50-100 m. Astfel scapa de dusmanul cel mai ager; adincul apei este ascunzis mai bun decit desisul papu-rei. Ducindu-si viata numai pe apa, are o adevarata zale de pene. Pieptul lat, cu o carare la mijloc, este imbracat cu o blana deasa de pene argintii, moi ca matasea. Pacatul ei, sarmana, caci de dorul acestor pene este foarte mult vinata. Penele de pe restul corpului sint si ele frumoase, castanii-inchise, batind in negru; ca si la cormoran, fiecare pana este incondeiata pe margini cu o dunga mai deschisa, asa incit pe spate pare ca are o pavaza din solzi metalici. E o casnicie ideala; perechi-perechi traiesc pe luciul apei, fiecare pereche avind domeniul ei, neamestecindu-se cu cea vecina.

Cuibul e simplu: citeva ramuri de stuf si papura, larg impletite cu alte buruieni de apa; seamana mai mult cu o zdreanta de rogojina, care pluteste. Ouale stau in umezeala si sint clocite cind de barbat, cind de femeie. Puii, dragalasi, au gitul lung, subtire si cu niste dungulite negre pe fondul cenusiu, cum e pe blana de tigru. De cum au iesit din gaoace sint pusi la invatatura. Vreme nu este de pierdut, caci cuibul fiind in vazul tuturor dusmanilor, lesne se poate repezi un uliu sa ia in gheare un puisor. Sistemul de educatie este acel invatat de J.J.Rousseau[26] pentru oameni. La inceput, cit puii sint inca in tuleie, parintii le dau mincare din plisc. De indata ce au crescut mai maricei - si cresc repede - parintele se face ca scapa mincarea in apa. Puii se reped, sint siliti sa invete a inota, caci altfel mor de foame. O adevarata alergare are loc, iar cel ce a dat mai bine din labute, capata hrana. Mai pe urma tot asa, sint invatati sa se scufunde. Cind se ostenesc, parintii ii iau in circa, pe spinare. In acelasi chip dorm noaptea. Mama ori tata se afunda in apa si iese tocmai in locul unde se afla puii, care se trezesc, ca pe o insula, pe spatele batrinilor. Cind vor sa-i dea din nou in apa, din nou se cufunda.

E o adevarata distractie cind poti sa privesti la asemenea scene gingase familiale. Nu-i usor insa sa te apropii de. ele. Stau de regula departe de tarm, departe si de padurea stufului. Le place sa aiba cimp deschis, ca sa se poata repede cufunda, la cea mai mica amenintare. Traind izolate de lumea celorlalte pasari de balta, avind un mijloc asa de sigur de aparare, rar cad in ghearele unui vrajmas. Din aceasta cauza se pare ca traiesc multi ani, timp indelungat aceeasi pereche venind in acelasi loc din aceeasi balta. E o pasare calatoare, caci peste iarna se duce de la noi, desi numai cind ingheata baltile de tot.

Mai toate pasarile calatoare vin dinspre miazazi, fie trecind spre regiunile nordice, fie oprindu-se vara la noi spre a scoate puii. Numai bodirlaul[27] sau cufundacul mare (Gavia arctica) face exceptie. El vine in apele noastre prin noiembrie. Cit baltile nu sint inghetate, pescuieste in ele. Pe gerurile mari se trage spre mare. In luna martie nici picior de bodirlau nu se mai zareste. E singura pasare care aduce aminte prin forma cilindrica a corpului, prin picioarele date cu totul indarat, prin viata ei legata aproape numai de apa, de pinguinii regiunilor polare. E un inotator neintrecut, dar mai ales un scafandrier fara pereche. Peste cinci minute poate sta sub apa, in care se misca la intrecere cu pestii. E cea mai adaptata la viata de apa dintre toate pasarile noastre. Pe uscat nu poate merge nici cit pinguinii; se tiraste pe pintece, cu ajutorul pliscului si al aripelor, cati trupul greu nu poate fi tinut in echilibru pe picioarele prea indarat infipte. Are pene linse ca sa poata lesne aluneca apa peste ele si sint colorate cenusiu mai mult decit in alb. Pe spate si aripi sint negre, ca si pe gusa. Peste tot sint pete patrate albe, formind ca o retea azvirlita pe spate, iar pe partea de sus a gitului, negrul si cenusiul trec prin dungulite mai inchise la albul umerilor

E cea mai desavirsita forma a pasarii-peste, a pasarii care, spre a se hrani a luat, datorita mediului, numeroase insusiri ale prazii urmarite. Macar ca nu sint vinate nici de om, carnea si penele lor fiind fara pret, macar ca apa le apara prea bine contra dusmanilor numarul lor nu creste asa de mult, caci scot prea putini pui, care de indata ce ies din gaoace stiu inota si se pot afunda