HERNANDO CORTES (1485-1547)

HERNANDO CORTES

Hernando Cortes, cuceritorul Mexicului, s-a nascut in 1485, la Medel-lin, in Spania, intr-o familie de mici nobili, in tinerete, Cortes a studiat dreptul la Universitatea din Salamanca. La virsta de nouasprezece ani, el a parasit Spania pentru a-si cauta norocul in nou-descoperita emisfera vestica, in 1504, a sosit in Espanola unde a petrecut citiva ani ca fermier, lasindu-se antrenat in tot soiul de aventuri galante, in 1511, a luat parte la cucerirea spaniola a Cubei. Dupa aceea, s-a casatorit cu cumnata gu­vernatorului imperial al Cubei, Diego Velasquez, si a fost numit guvernator la Santiago.

in 1518, Velasquez 1-a desemnat pe Cortes drept capitan al expeditiei din Mexic. Temindu-se de ambitiile lui Cortes, el s-a razgindit repede, dar era prea tirziu pentru a-1 mai opri. Cortes a pornit in februarie 1519 cu 11 nave, 110 marinari, 553 de soldati (din care numai 13 cu arme de foc si 32 cu arbalete), 10 tunuri grele, 4 tunuri usoare si 16 cai. Expeditia a acostat in Vinerea Mare pe locul actualului oras Vera Cruz. Cortes a ramas o vreme aproape de coasta, culegind informatii despre situatia din Mexic. A aflat ca aztecii, care stapineau Mexicul, intemeiasera o capitala mare in interiorul continentului, posedau mari cantitati de metale pretioase si isi atrasesera dusmania multora dintre triburile indiene pe care le sub­jugasera.

Hotarit sa cucereasca acest imperiu, Cortes a pus la cale un mars urmat de invadarea teritoriului aztec. Unii din oamenii sai au fost ingroziti de raportul de forte foarte defavorabil spaniolilor, asa ca, inainte de a porni spre interiorul continentului, Cortes a distrus toate navele expeditiei, astfel ca oamenilor sai nu le mai raminea altceva de facut decit sa lupte alaturi de el pina la obtinerea victoriei sau sa se lase ucisi de catre indieni.

In timpul inaintarii, spaniolii au intimpinat o rezistenta dirza din partea tlaxcalanilor, un trib indian independent. Dar dupa infringerea numeroasei lor armate in citeva batalii grele, tlaxcalanii au decis sa se alature spani­olilor in lupta impotriva aztecilor, pe care ii urau de moarte. Cortes a inaintat spre Cholula, unde conducatorul aztec, Montezuma al II-lea, pu-

sese la cale un atac-surpriza asupra spaniolilor. Cortes, care aflase de intentia lui Montezuma, a preluat initiativa, masacrind mii de indieni la Cholula. Apoi s-a indreptat spre capitala Tenochtitlan (actualul Ciudad de Mexico), iar pe 5 noiembrie 1519 a intrat in oras fara sa intimpine opozitie. Curind 1-a intemnitat pe Montezuma, aparent invazia fiind incununata cu succes. Dar tocmai atunci a acostat o alta forta spaniola, condusa de Panfilo de Narvaez, cu ordinul de a-1 aresta pe Cortes. Acesta a lasat o parte din trupe la Tenochtitlan si cu celelalte s-a indreptat in graba spre coasta. Acolo a infrmt trupele lui Narvaez si i-a convins pe supravietuitori sa i se alature. Dar in absenta lui, subordonatii sai lasati in Tenochtitlan ii aduse­sera pe azteci in pragul disperarii. Pe 30 iunie 1520 a izbucnit in Tenoch­titlan o revolta, iar fortele spaniole s-au retras, cu pierderi grele, in Tlax-cala. Totusi, Cortes a facut rost de alte trupe si, in mai anul urmator, s-a intors si a asediat orasul. Tenochtitlanul a cazut pe 13 august. Apoi, con­trolul spaniol in Mexic nu mai fost amenintat serios, desi Cortes a lipsit o vreme din oras pentru a consolida cuceririle din provinciile mai indepar­tate. Dupa reconstruirea Tenochtitlanului, acesta a primit numele de Ciudad de Mexico, devenind capitala coloniei Noua Spanie.

Daca tinem seama de numarul mic de oameni cu care a pornit la atac Cortes, cucerirea unui imperiu de cinci milioane de oameni a fost o fapta militara cu adevarat remarcabila. Istoria mai furnizase un singur exemplu de cucerire realizata cu atit de putine sanse de izbinda, acela al imperiului incas, de catre Francisco Pizzaro. Este firesc sa ne intrebam cum si de ce a reusit Cortes. Desigur, faptul ca poseda cai si arme de foc a pledat in favoarea sa; dar numarul cailor si armelor de foc era mic si nu putea compensa imensa inferioritate numerica. (Mentionam ca nici una dintre cele doua expeditii spaniole precedente de pe coasta continentului nu reusise sa intemeieze vreo asezare si nici sa faca vreo cucerire.) Desigur, felul in care Cortes a condus expeditia, curajul sau si hotarirea au contri­buit in mare masura la obtinerea succesului. Un factor la fel de important a fost abilitatea lui diplomatica. Nu numai ca a reusit sa evite o coalitie indiana impotriva sa, dar a si convins un numar mare de indieni sa i se alature impotriva aztecilor.

De asemenea, Cortes a fost ajutat si de legendele aztece legate de zeul Quetzalcoatl. Potrivit acestora, zeul ii invatase pe indieni agricultura, meta­lurgia si arta guvernarii; era inalt, avea pielea alba si o barba stufoasa. Dupa ce a promis sa revina, zeul a plecat peste "Oceanul de Est', adica Golful Mexic. Pentru Montezuma, Cortes era probabil zeul reintors, iar acest lucru pare sa-i fi influentat serios comportamentul. Asa s-ar explica replica lui slaba si indecisa la invazia spaniola.

O ultima explicatie a succesului spaniolilor a constituit-o fervoarea lor religioasa. Din punctul nostru de vedere, invazia lui Cortes pare un act rnirsav de agresiune. Dar Cortes nutrea convingerea ca invazia lui era

justificata moral. A fost in stare sa spuna oamenilor sai, cu toata sinceri­tatea, ca vor invinge pentru ca luptau pentru o cauza dreapta, sub obla­duirea Crucii. Motivatiile religioase ale lui Cortes erau foarte oneste. El a riscat in mai multe rinduri succesul expeditiei prin incercari de con­vertire cu forta la crestinism a aliatilor sai indieni.

Desi Cortes era un excelent diplomat in discutiile cu indienii, el nu a dat dovada de aceeasi abilitate in relatiile cu rivalii spanioli. Regele Spa­niei i-a daruit paminturi intinse si 1-a facut marchiz, dar 1-a inlaturat din postul de guvernator al Mexicului. Cortes s-a intors in Spania in 1540 si si-a petrecut ultimii sapte ani ai vietii facind petitii zadarnice pentru a fi repus in drepturi in Noua Spanie. A murit bogat, dar nefericit, in 1547, linga Sevilla. Fiul sau i-a mostenit marile domenii din Mexic.

Fara indoiala, Cortes a fost lacom si ambitios. Un admirator care 1-a cunoscut personal 1-a descris ca pe un om neindurator, arogant, rau si certaret. Dar Cortes avea si multe calitati de admirat. Era curajos, hotarit si inteligent. In general, avea moralul ridicat. In pofida fermitatii sale, nu era crud si capricios in relatiile cu soldatii. Spre deosebire de Pizzaro, pe care il ura toata lumea, Cortes s-a inteles bine cu majoritatea indienilor si a incercat sa nu fie un guvernator aspru, intamplator, Cortes era si un barbat frumos si fermecator, cu mare succes la femei.

In testamentul sau, Cortes si-a exprimat unele indoieli in legatura cu moralitatea posesorilor de sclavi indieni. Preocupat de aceasta problema, ii recomandase fiului sau sa mediteze asupra ei. Pentru acele vremuri, o

asemenea atitudine era mai degraba neobisnuita; cu greu ne putem in­chipui un Francisco Pizzaro (sau chiar Cristofor Columb) framintat de asemenea intrebari. Concluzia ar fi ca, dintre toti conchistadorii spanioli, Cortes a fost cel mai cumsecade.

Cortes si Pizzaro s-au nascut la o distanta de vreo 80 kilometri unul de altul si la un interval de numai zece ani. Realizarile celor doi (care se pare ca au fost si rude) sint izbitor de asemanatoare, impreuna, ei au cucerit un teritoriu de dimensiuni cu adevarat continentale si au impus in acea zona limba, religia si cultura cuceritorilor. Peste tot in aceasta regiune, puterea politica a ramas, de-a lungul secolelor, in mina unor persoane de origine europeana.

Influenta combinata a lui Cortes si Pizzaro este considerabil mai mare decit cea a lui Simon Bolivar. Cuceririle lor.au transferat puterea politica din America de Sud din miinile indienilor in cele ale europenilor. In urma victoriilor lui Bolivar, puterea guvernului spaniol a fost preluata de per­soane de descendenta spaniola nascute in America de Sud.

S-ar parea, la o prima vedere, ca importanta lui Cortes este mai mare decit a lui Pizzaro, deoarece cuceririle lui le-au precedat si le-au inspirat pe cele ale lui Pizzaro. Mai mult, rezistenta indiana din Peru nu incetase la moartea lui Pizzaro, in timp ce Cortes a desavirsit cucerirea Mexicului. Dar, dupa parerea mea, exista un puternic contraargument. Zelul de cuceri­tori al spaniolilor si superioritatea lor militara au constituit o amenintare serioasa atit pentru azteci, cit si pentru incasi. Peru, protejat de terenul sau muntos, avea o sansa de a-si apara independenta, iar atacul curajos si reusit al lui Pizzaro pare, prin urmare, sa fi schimbat cursul istoriei.

In schimb, dominicanele aztece erau mult mai putin muntoase; in plus, Mexicul (spre deosebire de Peru) avea iesire la Atlantic, fiind, de aceea, relativ accesibil fortelor spaniole. Asadar, cucerirea lui de catre spanioli parea inevitabila. Principalul rezultat al actiunii indraznete si abile a lui Cortes a constat in grabirea procesului.