ESEU DESPRE

"CRITICA RATIUNII PURE"

DE IMMANUEL KANT

IMMANUEL KANT este unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai filosofiei realiste si ai celei germane in acelasi timp. A fost profesor al Universitatii din Konigsberg, orasul sau natal pe care nu l-a parasit nici macar o zi pe durata intregii sale vieti (1724-1804).

Pozitia sa filosofica este denumita de el insusi "idealism transcedental" sau "ideologism critic". Kant este preocupat de asemenea de stiintele naturii, iar unele scrieri din tinerete (deloc lipsite de importanta) trateaza cu competenta probleme de astronomie si geofizica. Astfel "nu i-a fost indiferent nimic din ceea ce a meritat cunoscut", nota unul din elevii sai.

In perioada precritica a gandirii sale, adica in perioada de pana la aparitia "CRITICII RATIUNII PURE" (1781), Kant se preocupa cu probleme de etica. El a facut acest lucru mai intai sub influenta doctrinei perfectioniste a lui C. Wolf, apoi sub aceea a moralei engleze a sentimentului, intregita cu influenta consideratiilor antropologice ale lui J.J. Rousseau. Nimic din scrierile acestei perioade in care isi pune probleme de etica nu lasa sa se intrevada vreuna din caracteristicile fundamentale ale conceptiei sale morale pe care a elaborat-o in perioada critica. El nu a putut ajunge la conceptia sa morala proprie, originala, principial noua fata de toate conceptiile morale de dinaintea lui decat dupa ce a intrat in posesia propriei lui "metode" filosofice, respectiv a metodei transcedentale, cu ajutorul careia elaborase prima sa lucrare fundamentala, "CRITICA RATIUNII PURE", metoda care consta in a distinge factorii formali, apriorici, necesari si universali de elementele lor empirice, schimbatoare si relative, in a demonstra cum factorii apriorici constituie conditiile cunoasterii pure, cum functiile apriorice ale cunoasterii se aplica la obiectele sensibile si fac posibila experienta. El va aplica aceeasi fecunda metoda si la solutionarea problemei morale, distingind formele pure ale actiunilor morale de continutul lor si considerind pe cele dintai ca pe singurele apte sa constituie legitatea actiunilor morale.

In filosofia sa teoretica, Kant arata cum este posibila cunoasterea valabila, adica universala si necesara, stabilind trei categorii de factori apriorici care o faceau posibile: intuitiile pure ale sensibilitatii, in care obiectele ne sunt date, categoriile intelectului, cu ajutorul carora aceste obiecte pot fi gandite, si ideile ratiunii care, fara a fi constitutive pentru obiectele lor, ci exercitind numai un rol regulativ, indica intelectului "directia" sprea o anumita unitate a cunoasterii lui, fara a-i fixa undeva o limita, facindu-l astfel sa nu se opreasca in cercetarile lui niciodata. Procedind astfel, Kant salveaza valabilitatea absoluta a cunostintei, dar cu pretul renuntarii la cunoasterea lumii in sine. Caci formele pure ale cunoasterii nu sunt suficiente decat daca se refera la date sensibile, la un continut sau "materie', cum se mai exprima Kant, si fiind legat de aceste forme, intelectul nostru nu poate cunoaste lucrurile decat numai asa cum ni se prezinta, cum ne apar noua, nu asa cum sunt ele insele.

Deci noi nu cunoastem decat fenomene, nu si lucrurile in sine. Aceasta lume fenomenala, obiect al cunoasterii apriorice, este riguros guvernata de legea cauzalitatii, dupa care orice fenomen este determinat de un altul, dupa care toate fenomenele formeaza un lant cauzal fara nici o lacuna, dupa care tot ceea ce se intampla, se intampla in mod necesar. Deci daca nu am fi decat fiinte teoretice nu am sti ca, in afara de lumea fenomenala si mai presus de ea, se afla o alta lume, o lume inteligibila. Noi suntem insa si fiinte voluntare si active, traind in mijlocul naturii guvernate de legi universale si necesare, dar fiind capabili sa desfaruram actiuni dintre care unele sunt caracterizate ca morale. In lumea fenomenala nu exista loc pentru actiuni libere, pentru libertate. Dar nici experienta determinata teoretic, nici experienta posibila, adica lumea de obiecte care pot fi date la infinit, dar care nu sunt date niciodate complet, nu constituie intreaga existenta. Dincolo de aceaste experienta reala si posibila, denumita si natura, se afla o alta lume aceea a lucrurilor in sine si , in afara de aceasta, lumea a ceea ce trebuie sa fie din punct de vedere moral. Limitele ratiunii teoretice nu sunt deci si limitele ratiunii practice, dincolo de lumea fenomenala exista imperiul lucrurilor in sine, deasupra lumii stringente a necesitatii domneste suverana libertatea, fundamentul moralitatii. Si cum Kant este convins ca universal si necesar valabil, a priori, nu poate fi numai ceea ce constituie conditiile moralitatii, s-a hotarat sa stabileasca aceste conditii, din constiinta teoretica ferma ca numai astfel poate fi intemeiata o etica stiintifica.

Incontestabilele merite ale lui Kant in domeniul moral au fost: stradania de a intemeia o etica stiintifica pe baze asemanatoare cu acelea ale matematicii si stiintelor matematice ale naturii din vremea sa, afirmarea autonomiei vointei practice ca principiu fundamental al libertatii inalienabile a fiintei rationale, considerarea legii morale din el cu aceleasi sentimente de admiratie si veneratie ca si cerul de deasupra lui, apararea dem-nitatii umane cu o ardoare cu care nici un alt ganditor nu o facuse pana la el. Si, in ciuda criticilor, dintre care unele intemeiate, conceptia morala Kantiana continua sa constituie un moment grandios al gandirii filosofice din toate timpurile.