Sisteme administrative europene

SISTEME ADMINISTRATIVE EUROPENE

Particularitatile administratiilor publice centrale

Structura administratiei centrale in tarile vest-europene cuprinde trei categorii de organe :

- ministere, care sunt organizate numai in subordinea Guvernului;

- autoritati administrative autonome fata de Guvern;

- alte organe centrale care pot fi organizate, fie in subordinea Guvernului, fie in subordinea unui minister.

Elementul fundamental al aparatului administrativ central este Guvernul, indiferent daca avem de-a face cu state unitare sau federatii.

Din punctul de vedere al modului in care este reglementat rolul Guvernului in mecanismul politic si statal, Constitutiile diferitelor tari, evidentiaza doua situatii mai pregnante, si anume:

1) Constitutii care fac o calificare expresa, uneori merganduse pana la rigoarea unei definitii, dar intre care se disting :

- Constitutii care stabilesc un rol trihotomic (politic, legislativ si administrativ), ca in cazul Spaniei si Portugaliei;

- Constitutii care stabilesc un rol dihotomic (politic si administrativ), ca in cazul Frantei;

- Constitutii care stabilesc un rol exclusiv politic (ex. Olanda, Grecia) sau un rol exclusiv administrativ (ex. Austria, Norvegia).

Este insa de observat ca chiar si in tari ca Franta, Guvernul indeplineste si un rol legislativ, dar acest rol nu este prevazut expres in textul Constitutiei.

2) Constitutii care nu fac o calificare expresa, rolul Guvernului fiind determinat in urma interpretarii sistematice a Constitutiei.

In ceea ce priveste modul cum este consacrat rolul politic al Guvernului, se pot intalni alte doua situatii :

a) Constitutii care dau dreptul Guvernului de a stabili exclusiv liniile politice nationale pe plan intern si extern, iar executia este supusa controlului parlamentar (ex. Franta, Germania, Grecia etc.);

b) Constitutii care dau dreptul Guvernului numai de a conduce politica generala a tarii, in limita unor linii stabilite de Parlament, de regula, cu prilejul votului de investitura (ex. Finlanda, Portugalia, Spania) sau (dupa caz), de seful statului (ex. Norvegia).

Ca regula generala, structura administratiei centrale se supune unor principii de specializare, care se afla la baza functionarii ministerelor, in calitate de entitati principale ale guvernelor.

Organizari ministeriale:

1) Structura geografica. In aceasta situatie, ministrii pot avea o competenta definita prin intermediul unei arii geografice si ca atare ei se ocupa de toate afacerile publice relative la o regiune data. Acest sistem prezinta avantajul de a trata problemele particulare ale unei portiuni dintr-un teritoriu, dar cu toata aceasta individualizare, nu contribuie la accentuarea autonomiei regiunii in cauza.

Dezavantajul acestui tip de structurare pe arii geografice rezida in faptul ca este extrem de dificil de coordonat, de la centru, problemele locale; practic este imposibil de a stabili anumite politici unitare (in domeniul educatiei nationale, de exemplu), atat timp cat fiecare ministru trateaza intr-o maniera proprie problemele legate de invatamant, in sectorul teritorial de care apartine. Din acest motiv, "decupajul" geografic se practica intr-o masura mai redusa, fiind intalnit, in general, pentru administrarea regiunilor autonome.

2) Structurarea verticala, care presupune ca delimitarea atributiilor intre ministere se poate efectua pe verticala. In acest caz, fiecare ministru are competenta de a coordona toate problemele legate de un sector/grup de sectoare al afacerilor de stat (invatamint, agricultura, externe). Acest tip de structura este practicat in mod curent, deoarece permite o specializare tehnica a ministerelor, indispensabila mai ales in epoca moderna.

Totusi acest sistem prezinta dezavantajul ruperii unitatii necesare administratiei publice si da nastere unor centre separate dotate cu personalitate distincta care refuza necesitatea coordonarii de la centru. Fiecare ministru tinde sa trateze problemele din sectorul sau, izolandule fata de contextul general. De exemplu, ministrul Agriculturii se va pronunta favorabil pentru cresterea preturilor produselor agricole, ignorand ca o asemenea decizie poate avea consecinte inflationiste. Din acest motiv, structurarea ministerelor pe verticala trebuie combinata cu alta, pe orizontala.

3) Structurarea orizontala, in care fiecare ministru are competenta de a trata una sau mai multe probleme comune tuturor sectoarelor de activitate ale statului. Daca unui ministru i se atribuie domeniul investitiilor, el va fi competent pentru toate tipurile de investitii efectuate de stat, mergand de la intreprinderi publice, pana la sanatate sau invatamant. Intrepatrunderea pe orizontala cel mai des intalnita este cea dintre ministerul Finantelor si alte ministere economice.

Structura orizontala faciliteaza coordonarea atributiunilor (afacerilor), dar este dificila generalizarea sa, intrucat in epoca moderna, este indispensabila o anumita specializare tehnica a ministerelor.

Exista, desigur, o varietate de formule in ceea ce priveste modul in care este constituit si functioneaza Guvernul; intelegand prin aceasta existenta unor nivele ierarhice intre membrii Guvernului, respectiv a unor structuri organizationale, in genul cabinet, birou executiv, birou permanent etc.. Ca regula generala, se poate spune ca existenta unor nivele ierarhice, adica a unor functii intermediare intre Primul-Ministru si membrii Guvernului, conduce si la existenta unui organ al Guvernului, format din Primul-Ministru, viceprim-ministri si anumiti ministri, in forma prevazuta de Constitutie.

Din punct de vedere juridic, s-a conturat ca acele Guverne care sunt formate din Prim-Ministru si membri, deci fara un nivel ierarhic intermediar, se numesc Guverne cu structura simpla (uniorganica) ; iar cele care contin o atare ierarhizare se numesc Guverne cu structura ierarhica (biorganica). Majoritatea Constitutiilor reglementeaza o structura simpla (ex. Italia, Suedia, Danemarca); unele Constitutii reglementeaza expres structura ierarhica (ex. Austria, Spania, Grecia).

In ceea ce priveste determinarea membrilor obisnuiti ai Guvernului, exista, de asemenea, diferentieri ale prevederilor constitutionale, distingandu-se:

a) constitutii care restrang sfera acestora exclusiv la sfera ministrilor, in sensul de titulari de departamente (ex. Italia);

b) constitutii care admit in Guvern si prezenta ministrilor fara portofoliu (ex. Grecia);

c) constitutii care extind sfera membrilor Guvernului si la alte functii de demnitari, cum ar fi secretarii de stat (ex. Spania).

Particularitatile administratiei publice locale

Structura admistratiei publice teritoriale depinde de optiunea generala, intre principiile de centralizare si principiile de descentralizare. Necesitatea existentei unor structuri locale este determinata de faptul ca organele administratiei publice centrale nu pot sa asigure indeplinirea sarcinilor administrative in fiecare punct al teritoriului si au nevoie de o retea locala.

Statul federal formeaza o uniune de drept constitutional; el este un stat descentralizat din punct de vedere politico-administrativ, rezultat din suprapunerea a doua tipuri de state - statul federal si statele federate - acestea din urma renuntand la utilizarea exclusiva a suveranitatii lor. Ca o consecinta logica, exista doua ordini constitutionale: ordinea majora a federatiei si ordinele minore ale statelor componente.

Federatia este o uniune de tip constitutional, care are la baza - ca act de drept intern - constitutia federala. Statul federal are patru trasaturi caracteristice principale:

- unitatea statului federal;

- pluralitatea de state (federate);

- autonomia constitutionala a statelor federate;

- suprapunerea partiala a celor doua ordini constitutionale.