Natura comportamentului infractional din culpa (analiza psihologica)

Natura comportamentului infractional din culpa (analiza psihologica)

Uciderea din culpa este singura infractiune din intreaga sectiune destinata omuciderii, care nu are ca forma de vinovatie intentia. Aceasta infractiune prezinta un grad de pericol social important, nu datorita pozitiei subiective a autorului, ci pe de o parte, datorita rezultatului socialmente periculos, care este reprezentat de decesul unei persoane, iar pe de alta parte, datorita frecventei deosebite a acestor fapte, comise intr-una din variantele normative prevazute de legiuitor. Infractiunea de vatamare corporala din culpa, la fel ca si infractiunea de ucidere din culpa, are ca forma de vinovatie culpa - prin actiune sau inactiune.

In dreptul civil, culpa este "atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte. Formele culpei sunt: dolul direct sau intentia directa, dolul indirect sau intentia indirecta, imprudenta si neglijenta"[1].

In dreptul penal formele vinovatiei sunt impartite in intentie (directa si indirecta) si culpa (cu sau fara prevedere). Dreptul penal denumeste culpa, ca forma a vinovatiei, si este stabilita de legiuitor in art.19 alin.2 C.pen., astfel: "Fapta este savarsita din culpa cand infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta.

Fapta constand intr-o inactiune constituie infractiune fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie

Conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, culpa este o "greseala care consta in indeplinirea neconforma a unei obligatii sau in neindeplinirea ei; greseala care consta in savarsirea unui fapt pagubitor sau pedepsit de lege; greseala, vina, vinovatie" .

Fapta este savarsita din culpa cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce; cand infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada. Culpa poate avea urmatoarele forme: culpa cu prevedere, culpa simpla, imprudenta, nebagare de seama. Culpa cu prevedere (usurinta, temeritate), apare cand faptuitorul a prevazut rezultatul faptei sale, dar nu l-a acceptat, sperand in mod usuratic ca el nu se va produce. Culpa simpla (greseala), apare cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada. Nesocotinta sau imprudenta (comportare nechibzuita), apare atunci cand faptuitorul a actionat nechibzuit. Nebagarea de seama, apare cand faptuitorul a lucrat fara atentia necesara. Este nepricepere sau nedibacie, atunci cand faptuitorului i-au lipsit cunostintele si deprinderile practice necesare efectuarii activitatii respective. Culpa comuna, apare in cazul in care rezultatul este urmarea actionarii culpabile a infractorului si a persoanei vatamate.

In literatura juridica, culpa este gradata in culpa lata (culpa grava), culpa levis (culpa usoara) si culpa levissima (culpa foarte usoara), care pot conduce doar la individualizarea pedepsei. Conform legii penale romane, fapta care consta intr-o actiune savarsita din culpa, constituie infractiune numai atunci cand, in lege, se prevede in mod expres aceasta, iar fapta care consta intr-o inactiune constituie infractiune, fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie.

Autorul[4] Costel Cristinel Ghigheci - judecator la Judecatoria orasului Zarnesti, a supus atentiei unele aspecte legate de atragerea raspunderii penale in cazul faptelor savarsite cu o culpa foarte usoara. Autorul isi incepe demersul prin a mentiona o parte din aspectele sustinute de catre adeptii teoriei psihologice a vinovatiei cu privire la problema analizata. Astfel, se sustine ca din moment ce nu exista prevederea rezultatului socialmente periculos, implicit, nu exista nici participarea constiintei la producerea rezultatului si deci lipseste vinovatia. S-a replicat ca si in cazul culpei, ca, comportamentul faptuitorului vadeste o lipsa de atentie, de diligenta sau de vigilenta, o lipsa de informare, deci o stare psihica insuficient de treaza, care constituie o atitudine a constiintei, adica o forma de participare subiectiva la savarsirea faptei si la producerea urmarilor ei.

Avand ca premisa clasificarea culpei in raport de gravitatea acesteia, si anume, culpa lata, culpa levis si culpa levissima autorul retine spre dezbatere urmatoarea intrebare: "Daca raspunderea civila delictuala opereaza, in principiu, si pentru cea mai usoara culpa, poate opera si raspunderea penala?". Pentru inceput, autorul, face o determinare a continutului fiecareia dintre aceste modalitati ale culpei in concordanta cu opiniile exprimate in doctrina penala. Culpa lata sau grava exista atunci cand orice om, cu simt de prevedere obisnuit, putea prevede rezultatul daunator, fiindca producerea lui parea ca sigura (certa) sau aproape sigura (probabila). Ea nu este permisa nici celui mai neprevazator om.

Culpa levis sau usoara exista atunci cand rezultatul daunator putea fi conceput, daca se facea un efort mintal; era nevoie de o inteligenta mai ascutita pentru a prevedea rezultatul periculos in finalitatea activitatii fizice, deoarece producerea lui aparea ca posibila. Doar oameni atenti si prevazatori sunt capabili sa prevada un asemenea rezultat. Culpa levissima sau foarte usoara exista atunci cand rezultatul daunator nu putea fi prevazut decat in urma unui mare efort mintal, fiind nevoie de o inteligenta deosebita, de un simt de prevedere exceptional pentru aceasta. Producerea acelui rezultat aparea aproape exclusa, improbabila, imposibila.

Autorul precizeaza ca atunci cand cel ce a comis culpa avea datoria prin calitatea, profesia si situatia sa sa aiba o prevedere exceptionala, atunci nu mai poate fi vorba de culpa levissima, ci de culpa levis, cu alte cuvinte culpa se ridica in grad. Fata de numarul mare de persoane care desfasoara in prezent activitati profesionale sau calificate, se suscita producerea de rezultate periculoase din culpa, ramane de reflectat daca mai poate fi valabila aceasta afirmatie, deoarece ar insemna ca practic, aproape tuturor persoanelor sa le fie ceruta o raspundere exceptionala. Facand o analiza comparativa a teoriilor adoptate in doctrina si in practica judiciara in decursul timpului, autorul isi incepe demersul prin a mentiona teza unitatii culpei, majoritara in secolul trecut. Potrivit acestei teorii nu exista o diferentiere intre culpa penala si culpa civila, ambele fiind determinate chiar si de culpa cea mai usoara (levissima). Argumentele sunt acelea ca in cadrul faptelor culpoase legiuitorul a constatat ca sunt cateva din aceste fapte care aduc o mai mare tulburare ordinii juridice, astfel incat ele trebuie privite ca actiuni ilicite penal, si ca atare le-a trecut in domeniul legilor penale sustragandu-le implicit de sub incidenta legii civile.

In conceptia unor autori, teza unitatii culpei nu exclude posibilitatea persoanei careia i s-a provocat si un prejudiciu civil prin fapta penala savarsita din culpa, de a solicita despagubiri in cadrul procesului penal sau separat. Insa daca instanta de judecata a dispus achitarea inculpatului pentru lipsa culpei, insemna ca nu s-a constatat nici cea mai mica culpa, si deci, nu se mai poate produce o noua actiune civila, pentru a solicita despagubiri civile. Teza dualitatii culpelor a fost admisa de doctrina si practica judiciara romana sub imperiul Codului Penal din Vechiul Regat de la 1864. Potrivit acestei teze culpa cea mai usoara trebuie sa produca numai consecinte civile, nu si penale. Printre argumentele acestor autori era si unul de ordin gramatical deoarece Codul Penal din 1864 exprima conceptul culpei prin termenii "nedibacie, nesocotinta, nebagare de seama, neingrijire sau nepazirea regulamentelor . ", iar legea civila utiliza o dispozitie in alb, vorbind de culpa fara a-i fixa insa limitele.

Desi este inca dominant, sistemul unitatii culpelor este astazi criticat tot mai insistent de doctrina. S-a aratat ca ar fi gresit sa se aplice o sanctiune penala si acelora care au dovedit o culpa foarte usoara deoarece, prin concept, faptele penale presupun o anumita gravitate. Conchizand, teza dualitatii culpelor trebuie sa revina in atentia instantelor de judecata si a doctrinei, deoarece teoria potrivit careia cele doua culpe, civila si penala, nu pot fi decat identice in cazul in care legiuitorul a incriminat penal faptele din culpa producatoare de prejudiciu civil, nu este de natura sa contribuie la indeplinirea scopului legii penale.

Este adevarat ca majoritatea autorilor considera ca printre conditiile generale ale raspunderii civile trebuie sa existe si vinovatia celui care a cauzat prejudiciul, insa sunt unii autori[5] care sustin ca nu este necesara existenta vinovatiei pentru raspunderea civila deoarece aceasta nu are si o "nota moralizatoare si educativa" cum au alte forme ale raspunderii. Raspunderea penala insa, are ca scop restabilirea ordinii de drept si resocializarea infractorului, iar consecinta directa a acesteia este aplicarea unei pedepse penale.

Asa cum s-a afirmat si in doctrina civila, fara indoiala ca exista deosebiri intre raspunderea civila, pe de o parte si celelalte forme ale raspunderii juridice - penala sau disciplinara - pe de alta parte. In aceste conditii, nu exista niciun impediment pentru retinerea raspunderii penale doar pentru faptele comise cu o culpa grava sau usoara, urmand ca cele savarsite cu o culpa levissima sa atraga doar o raspundere civila. De asemenea, prin aplicarea si a unei sanctiuni penale in cazul unei fapte savarsite cu o culpa levissima nu se poate atinge scopul pedepsei penale de prevenire a savarsirii de noi infractiuni, de vreme ce majoritatea persoanelor nu sunt dotate cu un simt de prevedere exceptional.

Se poate concluziona ca o fapta savarsita cu o culpa foarte usoara, prin continutul ei concret, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni. Insa daca atingerea adusa valorilor aparate de lege este una grava, chiar daca rezultatul unei fapte savarsite din culpa foarte usoara, organele judiciare nu mai pot face aplicarea acestui text de lege, deoarece nu este indeplinita si cealalta conditie, ca atingerea adusa sa fie minima.

1. Procesele psihice caracteristice culpei

Culpa constituie o forma specifica de legatura psihica a autorului cu fapta, caracterizata, in acceptiunea sa cea mai generala, prin producerea de catre agent a unui rezultat pe care nu l-a voit si pe care, cu mai multa diligenta din partea sa (diligenta care trebuia si putea fi manifestata) l-ar fi putut evita. Culpa nu este o forma de proces psihic inferioara ori atenuanta a intentiei (desi faptele ilicite comise din culpa se pedepsesc mai usor decat cele comise cu intentie), ci constituie o forma specifica de proces psihic, de corelatie intre elementele volitive si intelective ale procesului psihic. De aceea, nu s-ar putea concepe o absorbire a culpei in intentie, ca forma mai grava; raspunderea pentru culpa trebuie intotdeauna prevazut explicit; daca legiuitorul nu a prevazut anume posibilitatea ca o fapta sa fie incriminata si atunci cand este savarsita din culpa, raspunderea culpoasa este exclusa si, totodata, nu va exista niciun fel de raspundere penala a faptuitorului.

Dimpotriva, daca legea prevede posibilitatea raspunderii din culpa pentru fapta comisa, in mod obligatoriu, fapta respectiva se afla incriminata (in acelasi text de lege sau in altul) si cand este savarsita cu intentie, deoarece intentia constituie forma de proces psihic care sta la baza oricarei fapte incriminate iar daca o fapta prezinta pericolul social al unei infractiuni cand este comisa din culpa, cu atat mai mult trebuie incriminata cand este comisa cu intentie.

Nu exista posibilitatea unei optiuni a organului judiciar intre intentie si culpa (cand legea prevede si culpa ca forma de vinovatie), in raport cu gravitatea faptei (fapta considerata mai usoara sa-i fie atribuita agentului ca fiind din culpa), fiecare dintre aceste procese psihice avand trasaturi caracteristice proprii, independente de gravitatea faptei.

Particularitatea culpei in raport cu intentia, nu inseamna a nega esenta comuna a acestora si anume caracterul culpei de proces psihic, intocmai ca si intentia. In conceptia legii penale romane si moldovene, culpa este o atitudine a constiintei, o forma de manifestare a insusirilor psihice a agentului. In masura in care comportarea acestuia vadeste o lipsa de intentie, de diligenta, de informare, de prevedere, etc., adica o insuficienta folosire a insusirilor psihice de care dispune subiectul, se poate sustine ca acesta este deficitar sub aspect subiectiv, ca nu tine sub control desfasurarea unor importante procese psihice, si la nivelul cerintelor vietii sociale si a normelor in vigoare. In acest caz, sanctiunea penala este menita tocmai sa influenteze constiinta agentului, sa determine o intensificare a atentiei si a prevederii, o mai mare incordare a capacitatii psihice spre a corespunde exigentelor vietii moderne.

Aceasta viziune asupra culpei se opune teoriei normativiste care considera culpa (mai ales culpa simpla) ca fiind lipsita de un proces psihic real, deoarece rezultatul nu este voit si prevazut de subiect; in acest caz, ne aflam in fata unei vointe care, potrivit legii, trebuia sa se manifeste si nu s-a manifestat. Culpa agentului reflecta nu insuficientele psihice ci anumite carente normative, abateri de la cerintele normei; ea exprima numai o judecata asupra gradului de observare de catre subiect a regulilor de diligenta pentru a evita producerea rezultatului.

Acela care curata o arma de foc, in prezenta mai multor persoane, fara sa verifice mai intai daca arma este incarcata, contravine desigur, unor reguli elementare de prudenta dar reflecta si unele carente psihice cum ar fi lipsa de atentie, de reflectie, de respect pentru cei din jur (pe care ii supune unei amenintari periculoase), o lipsa de precautie, de grija in manevrarea unor instrumente de pericol. Ca atare, fundamentul psihologic al culpei, n-ar putea fi negat, constituind o realitate obiectiva; numai pe o asemenea baza s-ar putea explica atitudinea faptuitorului de neobservare a regulilor de diligenta pe care era obligat sa le respecte. Purtarea subiectului, reflectand deficiente ale constiintei acestuia, este pe deplin justificata si preocuparea de a influenta, prin pedeapsa, comportarea agentului, spre a-l determina sa se manifeste cu maximul de grija in relatiile sociale, evitand astfel situatiile periculoase.

Pe de alta parte nu s-ar putea limita culpa, chiar in cadrul teoriei psihologice, numai la carente ale vointei agentului in raport cu rezultatul (faptuitorul a voit un anume rezultat fara sa-si dea seama ca acesta ar putea sa-l conduca la consecinte periculoase nonvoite de el) deoarece aceasta nu ar corespunde realitatii; carentele vointei rezultatului se extind si asupra vointei actiunii, rezultatul nonvoit fiind produsul sub o anumita forma, al unei actiuni nonvoite - acela care nu arunca cu o piatra intr-un boschet din parc spre a-si verifica gradul de precizie voieste nu orice rezultat, ci numai acela de a nimeri in boschet; daca se produce si un alt rezultat, nonvoit (lovirea unei persoane care se gasea in boschet), actiunea care a condus la acest rezultat, este, la randul ei, nonvoita de agent chiar daca s-ar afla intr-o actiune absorbita de acesta. Dar culpa nu poate fi caracterizata numai din perspectiva vointei agentului in raport cu rezultatul si pentru ca nu toate rezultatele nonvoite de faptuitor sunt din culpa, ele ar putea fi si fortuite.

Pe langa carente ale vointei actiunii si a rezultatului, culpa releva, asadar, si carente ale proceselor intelective (cunoastere si prevedere); agentul in culpa actioneaza pe baza unei cunoasteri imperfecte ale realitatii, ceea ce, intr-o anumita masura, altereaza si procesul prevederii rezultatului, desi agentul, printr-un efort, posibil, de cunoastere, ar fi putut preveni producerea lui. Daca, in situatia concreta, agentul nu ar fi trebuit si putut prevedea rezultatul nu va exista culpa, iar daca imprevizibilitatea ar fi obiectiva vor opera regulile referitoare la cazul fortuit. Dar analiza carentelor psihice pe care le releva culpa si care privesc, deopotriva, procesele volitive si intelective mai evidentiaza un aspect, anume imposibilitatea de a caracteriza culpa numai prin prisma unora din aceste deficiente, si anume, a carentelor volitive sau numai a celor intelective. Daca am reduce culpa numai la carente ale proceselor volitive nu am putea explica cazul fortuit (care inlatura culpa din cauza imprevizibilitatii obiective a rezultatului si nu din cauza lipsei vointei) si nici imposibilitatea culpei ca urmare a unei imprevizibilitati subiective.

Tot astfel, nu s-ar putea absolutiza ideea ca la baza culpei este o cunoastere eronata (culpa ar fi o falsa reprezentare a realitatii), deoarece raportul dintre culpa si eroare ar putea fi conceput si invers, eroare poate avea la baza culpa, dar cum poate fi si o eroare neculpoasa?

De asemenea, culpa nu ar putea fi explicata printr-o deficienta a atentiei, deoarece exista fapte culpabile care se comit cu maximum de atentie (de exemplu, chirurgul neexperimentat efectuand o operatie complicata care ii depaseste puterile poate sa depuna maximum de atentie fara insa sa reuseasca sa previna rezultatul).

Tot astfel, culpa nu poate fi explicata exclusiv prin neobservarea regulilor de diligenta deoarece o atare omisiune poate fi si intentionata. Pe langa aceasta, culpa presupune ca observarea regulilor de diligenta sa-i fi fost pretins a agentului. Nu poate fi absolutizata nici ideea evitabilitatii rezultatului (este in culpa cel care nu poate impiedica sa se produca un rezultat care putea fi evitat) deoarece nu orice rezultat evitabil se datoreaza culpei, mai trebuie sa fi existat posibilitatea prevederii rezultatului.

In realitate, la baza culpei poate sa stea oricare din deficientele psihice mentionate, luate izolat sau completandu-se una pe alta, suficient ca printr-o asemenea carenta rezultatul ilicit produs sa apara ca previzibil si evitabil iar subiectul sa fi trebuit si sa fi putut prevedea rezultatul.

Culpa poate fi descrisa in norma de incriminare in raport de orice categorie de incriminari; astfel, culpa poate sa insoteasca conduite comisive (de exemplu, omorul din culpa) sau omisive (de exemplu, neindeplinirea din culpa a indatoririlor de serviciu), actiuni de leziune (de exemplu, distrugerea din culpa), sau de pericol (de exemplu, asezarea de pericole din culpa, pe linia ferata, de natura sa puna in pericol siguranta mijloacelor de transport ale cailor ferate[6]).

Incriminarile care prevad raspunderea din culpa au caracter exceptional si privesc fapte determinate. Nu exista nici in legea penala romana, nici in cea a Republicii Moldova o incriminare globala a faptelor comise din culpa (crimen culpae[7]) asa cum in codul civil exista dispozitii care prevad ca oricine cauzeaza altuia un prejudiciu din greseala, este obligat sa-l despagubeasca, ci numai o incriminare, de la caz la caz, a unor fapte care prezinta un pericol suficient sa justifice incriminarea lor din culpa (crimen culposum ).

2. Procesele psihice componente ale culpei

a) Procesele volitive

Spre deosebire de intentie, care se caracterizeaza prin vointa agentului de a savarsi actiunea descrisa in norma, (in infractiunile de simpla actiune), ori de a produce si rezultatul (in infractiunile de rezultat), culpa prezinta sub aspect volitiv unele trasaturi specifice. De aceasta data, agentul chiar daca voieste o actiune, el are in vedere o alta actiune (sau inactiune) decat cea descrisa in norma de incriminare si pe care o desfasoara in realitate; tot astfel, are in vedere producerea unui alt rezultat decat acela care se produce efectiv si care este descris in norma. In doctrina se discuta si o alta ipoteza de culpa, si anume cand agentul voieste atat actiunea, cat si rezultatul (culpa improprie sau dol sanctionat ca o culpa), si este cazul legitimei aparari putative ori a excesului in cazul starii de necesitate sau de legitima aparare ori a erorii de fapt culpoase; in toate aceste situatii, agentul voieste actiunea si rezultatul care s-a produs in realitate (ceea ce ar presupune existenta intentiei) insa in realitate raspunderea agentului nu poate fi conceputa decat in cadrul culpei.

Alti autori isi exprima parerea ca, in situatiile mentionate, nu poate fi vorba despre procesele psihice ale intentiei, ci numai de cele specifice culpei. Aceasta din urma parere, este - dupa parerea mea - mai justificata. In cazul legitimei aparari putative, agentul, desi vrea actiunea si rezultatul (neutralizarea victimei care, dupa convingerea sa, il ameninta cu un act direct, material, imediat si injust), urmareste sa actioneze si sa produca acest rezultat in raport cu o victima care il ameninta efectiv, nu si in raport cu o persoana care nu il ameninta, in ciuda aparentelor contrarii. De asemenea, in cazul erorii de fapt, din culpa, agentul voieste actiunea si rezultatul (sa impuste victima pe care o vede noaptea in curtea sa), dar nu numai pentru ca socoteste ca are in fata o persoana care nutreste ganduri rele, dar nu voieste sa actioneze si sa obtina rezultatul (ranirea victimei) fata de o persoana nepericuloasa (un vagabond care se strecurase in curte spre a se odihni). In situatiile mentionate mai sus, daca se stabileste ca agentul ar fi putut evita actiunea si rezultatul depunand o mai mare diligenta,el va raspunde pentru comiterea unor fapte din culpa (daca este incriminata de lege) in afara de cazul ca legea penala ar prevedea un alt tratament penal pentru fapta culpoasa in vreuna din situatiile mentionate.

Ceea ce caracterizeaza culpa este, prin urmare, tocmai discrepanta dintre actiunea real desfasurata impreuna cu rezultatul efectiv produs si ceea ce a voit agentul ca actiune si rezultat. Pentru existenta faptei din culpa este necesar, sub aspect volitiv, sa existe o manifestare de vointa a agentului. Chiar daca, de regula, o atare manifestare nu are relevanta penala, nu mai putin, ea prezinta un mare interes deoarece atat actiunea nonvoita cat si rezultatul ilicit nonvoit se gasesc intr-o forma embrionara in structura actului voit de agent.

Manifestarea de vointa a agentului pentru a putea fi luata in considerare ca purtatoare a actiunii nonvoite trebuie sa se infatiseze ca o optiune libera a subiectului, expresia capacitatii sale psiho-fizice de a se autodetermina in cunostinta de cauza. Nu este de conceput o actiune nonvoita cuprinsa intr-o manifestare exterioara a agentului impusa printr-o constrangere fizica irezistibila[9], sau daca manifestarea exterioara este urmarea unei stari de inconstienta a agentului . In aceste ipoteze, nu exista un act voit de agent pe care sa grefeze un act nonvoit cauzator al unui rezultat nonvoit, din culpa, deoarece starea psihica a celui constrans exclude chiar posibilitatea de a genera rezultate culpoase ; in acest caz, ar fi greu sa i se reproseze celui constrans ca nu a manifestat diligenta necesara pentru a evita rezultatul produs deoarece starea psihica in care s-a aflat exclude posibilitatea de a-si concentra atentia si de a lua masuri care sa impiedice, eventual, un alt rezultat, decat cel la care a fost constrans. Culpa presupune nu numai o manifestare exterioara de vointa a agentului dar si ca actul de vointa, de regula, fara relevanta penala, sa cuprinda, in structura sa, actul nonvoit susceptibil sa conduca la savarsirea unei fapte prevazuta de legea penala, adica la producerea unui rezultat nonvoit de agent prevazut de legea penala.

Posibilitatea ca in structura unui act voit de agent sa fie absorbit un act nonvoit este data, obiectiv, de faptul ca actiunile umane nu se desfasoara intotdeauna in modul cum au fost concepute din momentul hotararii si pana la producerea rezultatului. Omul actionand intr-un complex de relatii si de procese paralele, unele previzibile altele imprevizibile, acestea pot influenta desfasurarea actiunii modificandu-i directia sau continutul, modificari susceptibile sa conduca la alte rezultate decat cele concepute de agent, odata cu declansarea actiunii. De asemenea, este posibil ca denaturarea actiunii si a rezultatului sa fi fost determinata, subiectiv, de o conceptie eronata asupra desfasurarii actiunii sau de interventia altor factori tinand de insuficiente legate de pregatirea si capacitatea subiectului. Ca urmare, actiunea voita si rezultatul voit de agent pot sa cuprinda in structura lor influentele unor procese obiective sau subiective susceptibile sa modifice actiunea si rezultatul voit. In masura in care aceste influente erau previzibile de agent, acesta va raspunde pentru fapta comisa din culpa daca nu le-a prevazut desi trebuia sa le prevada; tot astfel, daca subiectul, desi a prevazut rezultatul ilicit a scontat in mod usuratic, ca este imposibil ca actiunea voita sa conduca la un rezultat nonvoit; de aceea, agentul nu s-a oprit din actiunea voita de el sperand ca aceasta va avea rezultatul voit si nu altul. Desprindem astfel, ca actiunea si rezultatul nonvoit nu au o existenta autonoma fata de actiunea si rezultatul voit, aceasta din urma cuprinzand in structura sa si pe cele dintai.

De asemenea, actiunea nu poate fi desprinsa de rezultat, aceasta din urma avandu-si originea de cea dintai. Daca o actiune voita produce un alt rezultat decat acela conceput de agent in momentul declansarii actiunii, aceasta nu inseamna ca numai actiunea a fost voita iar rezultatul nu a fost voit, deoarece elementele cauzale ale rezultatului nonvoit s-au aflat in actiunea insasi, ci doar ca actiunea voita a cuprins si elemente ale actiunii nonvoite pe baza careia s-a produs rezultatul nonvoit. Rezultatul nu este decat consecinta actiunii, iar vointa actiunii trebuie sa se regaseasca in structura rezultatului; un rezultat nu poate fi altfel decat actiunea care i-a dat nastere, iar eventualele procese susceptibile sa denatureze sensul si continutul actiunii vor denatura, inevitabil, si sensul si continutul rezultatului. In acest sens de efort psihic, care realizeaza o anumita finalitate, actiunea voita, prin urmare, nu poate conduce decat la rezultatul aflat in reprezentarea agentului in momentul hotararii, adica la rezultatul voit. Tot astfel, actiunea nonvoita absorbita in actul voit, nu poate genera decat un rezultat nonvoit. Agentul care sapa o groapa in curtea casei sale in vederea unei lucrari gospodaresti realizeaza o actiune voita, in ea este insa absorbita si conduita omisiva nonvoita (neluarea masurilor de avertizare asupra existentei gropii). Actiunea voita a avut ca urmare un rezultat voit (existenta gropii), iar inactiunea nonvoita, a avut ca rezultat nonvoit vatamarea persoanei care a cazut in groapa. Atat la conduita omisiva nonvoita cat si rezultatul ilicit nonvoit isi au ca punct de plecare manifestarea de vointa, nerelevanta penal, a faptuitorului.

Pana acum m-am referit la un act voit, nerelevant penal, care absoarbe un act nonvoit susceptibil sa produca un rezultat nonvoit ilicit (ipoteza cea mai frecventa). Pot fi si cazuri cand actul voit de agent sa fie relevant penal si totusi sa absoarba un act nonvoit susceptibil de un rezultat nonvoit[12]. Tot astfel, pana cum am analizat culpa in raport cu rezultatul separat de actiune in timp si spatiu si totodata determinat de aceasta dar rezultatul se poate infatisa sub forma actiunii sau inactiunii insasi considerata ca rezultat (in cazul infractiunii din culpa de simpla actiune) ca efect al impulsului volitiv.

O alta caracteristica a culpei, sub aspectul procesului volitiv, este incalcarea, prin actul nonvoit, a unor reguli de diligenta, de prudenta, a caror respectare ar fi condus la evitarea rezultatului ilicit[13]. Actiunile unei persoane nu se desfasoara intotdeauna in conditiile alese de agent, ci intr-o stransa interdependenta cu actiunile altor persoane si cu variate alte procese, naturale, sociale, tehnice, economice, etc. De aceea, o actiune voita de agent ca o manifestare ilicita, nerelevanta penal, isi poate pastra acest sens si semnificatie numai cu obligatia subiectului de a respecta anumite reguli de diligenta (scrise sau nescrise, elaborate pe baza experientei si a datelor stiintei si tehnicii) spre a nu se ajunge la denaturarea continutului actiunii si la transformarea ei, dintr-o actiune conceputa ca nerelevanta penal, intr-o sursa de pericole pentru societate si susceptibila de a atrage raspunderea penala a agentului.

Spre exemplu, actiunea de sapare a unei gropi in curtea locuintei (la care ne-am referit anterior) pentru a-si pastra caracterul unei actiuni nepericuloase ar fi trebuit sa fie insotita de anume masuri dea avertizare luate de agent pentru a evita posibilitatea accidentarii unei persoane.

Regulile de diligenta care trebuie observate in societate depind de complexitatea activitatii care se desfasoara. In cazul unor activitati simple, uzuale, opereaza reguli de bun-simt, de uz comun, pe care experienta le-a impus ca norme obisnuite de conduita[14]; alte reguli in cazul unor activitati mai complexe, sunt impuse de datele stiintei si exprima standarde de securitate elaborate de cercetarea stiintifica si tehnologica . Normele simple, obisnuite, de diligenta se pot afla intr-o forma scrisa sau nescrisa; normele referitoare la actiuni mai complexe se gasesc scrise in diferite acte normative, inclusiv in regulamente de ordine interioara ale unor institutii (publice sau private), in instructiunile de tehnica a securitatii muncii.

Continutul regulilor de diligenta mai depinde si dupa cum ele se adreseaza unor subiecti normal dezvoltati sau unor subiecti anormali (handicapati); cu privire la acestia din urma se prevad reguli speciale atunci cand desfasoara o anumita activitate[16]. Regulile de diligenta pot sa contina obligatii negative, si anume ca agentul sa se abtina de la activitati periculoase ; sau obligatii pozitive si anume ca agentul sa ia unele masuri de prevedere spre a limita sau exclude pericolul ori sa se informeze asupra normelor aplicabile si a conditiilor in care se va desfasura o anumita activitate , sau sa-si aleaga corespunzator colaboratorii si sa controleze, totodata, activitatea acestora. Obligatia de control a colaboratorilor nu exclude o anumita incredere pe care acei care desfasoara o activitate comuna si-o acorda reciproc ca vor respecta regulile de diligenta. Aceasta incredere nu trebuie insa absolutizata; persoanele care desfasoara activitati comune trebuie sa ia masuri contra eventualei lipse de diligenta a unora dintre participanti, daca o atare lipsa ar putea fi sesizata; cu atat mai mult cu cat agentul are obligatia de supraveghere si control a altor persoane . Regulile de diligenta pe care este tinut sa le respecte agentul spre a evita consecinte periculoase, se dreseaza numai vointei agentului (acesta trebuie sa vrea sa respecte aceste reguli) dar si constiintei acestuia deoarece ele implica si obligatii privind cunoasterea datelor realitatii, evaluarea corecta a pericolului, prevederea consecintelor, manifestarea atentiei; numai pe o asemenea baza agentul poate lua masurile necesare evitarii pericolului .

Cunoasterea de catre agent a datelor realitatii spre a fi in masura sa-si execute obligatia de diligenta, presupune ca acesta sa poata sa cunoasca aceste date in raport cu situatia sa personala, cu varsta, cu gradul de cultura, experienta de viata, gradul de inteligenta sau cu pozitia sa sociala. Nimeni nu poate fi tinut sa respecte conditii imposibil de cunoscut in raport cu situatia sa personala[22]. Cunoasterea datelor realitatii de catre agent trebuie sa-i permita prevenirea efectiva a consecintelor periculoase (sa fie eficienta). Cel mai simplu mijloc de a evita pericolul pe care agentul il prevede este acela de a se abtine de la actiune (diligenta prin omisiune a actiunii periculoase); mai ales in situatiile in care agentul nu are cunostintele si experienta necesara pentru a desfasura o anumita activitate . Alteori, agentul se poate abtine de la actiune, trebuie sa ia masuri de prevedere, de control, de supraveghere, pentru a impiedica producerea unui rezultat periculos (diligenta prin actiuni de prevedere si control) si a tine sub control sursele de pericol.

Este discutabila solutia in cazul in care consecintele negative s-ar fi produs chiar daca agentul ar fi respectat regulile de diligenta la care era obligat. Unii autori considera ca agentul nu ar putea fi tras la raspundere, in cazul de mai sus, pentru consecintele negative produse prin nerespectarea obligatiilor de diligenta[24]; tot astfel, in cazul farmacistului care a eliberat un medicament periculos, fara sa verifice daca reteta mai este actuala, provocand moartea pacientului, daca, ulterior, s-ar fi constatat ca medicul curant al bolnavului i-ar fi reinnoit reteta deoarece nu avea niciun motiv sa intrerupa tratamentul; ca urmare, rezultatul tot s-ar fi produs chiar daca farmacistul si-ar fi indeplinit constiincios obligatiile care ii reveneau.

Alti autori[25] admit posibilitatea sanctionarii faptuitorului dar numai in ipoteza in care, prin nerespectarea regulilor de diligenta (desi rezultatul ar fi fost acelasi), a crescut riscul producerii rezultatului. S-a argumentat ca regulile de diligenta trebuie respectate chiar daca agentul nu are certitudinea ca prin aceasta va evita pericolul. Daca a existat o indoiala ca respectarea regulilor de diligenta ar fi impiedicat rezultatul sau ar fi determinat o crestere a riscului producerii acestuia, indoiala va fi interpretata in favoarea acestuia.

Regulile de diligenta urmeaza sa fie respectate de faptuitor in masura in care sunt in legatura cu prevenirea pericolului in vederea caruia a fost edictata norma incalcata; daca respectarea regulilor nu ar servi unui asemenea obiectiv, nu ar fi obligatorie; de exemplu, regula de a se circula cu farurile aprinse, noaptea, este menita sa evite ciocnirea cu vreun obstacol de pe sosea. Daca pe sosea merg doi biciclisti, unul in spatele celuilalt, cu farurile stinse, numai primul a incalcat regula de diligenta de mai sus, din care cauza s-a produc ciocnirea cu un obstacol, cel de-al doilea biciclist, desi a circulat cu farurile stinse, nu avea obligatia de diligenta mentionata deoarece nu era in situatia sa se confrunte, nemijlocit, cu un obstacol de pe sosea; regula de diligenta nu era prescrisa pentru a evita ciocnirea cu biciclistul din fata si nici de a-i asigura acestuia lumina necesara circulatiei. Pe de alta parte, chiar daca biciclistul din urma ar fi avut farul aprins, accidentul comis nu putea fi evitat. Tot astfel, soferul care, circuland pe sens interzis, provoaca din cauza denivelarii soselei, in mod imprevizibil, desprinderea unei pietre si lovirea unui copil care se juca in apropiere, nu ar putea fi tras la raspundere pentru vatamarea din culpa a copilului (culpa constand din circulatia pe sens interzis), deoarece regula de diligenta nerespectata avea alta menire decat sa previna eventualele neajunsuri ale soselei.

O cerinta importanta, sub aspect volitiv, pentru existenta culpei este si aceea ca activitatea nonvoita de agent sa nu creeze riscul unui rezultat periculos a carui marime sa depaseasca riscul tolerat de societate, deoarece numai de la aceasta limita actiunea nonvoita devine ilicita. Aceasta inseamna ca prevederea unui risc periculos prin nerespectarea regulilor de diligenta nu devine imputabila agentului daca acesta a manifestat grija necesara sa se inscrie in limitele admisibile pentru viata sociala.

Ideea riscului apare in gandirea juridica penala din ultimii ani si are ca punct de plecare constatarea reala ca nu orice activitate periculoasa ar trebui sa atraga raspunderea penala a subiectului si ca unele din aceste activitati riscante, daca se mentin in limitele admise de viata sociala, trebuie sa fie tolerate (teoria adecvantei sociale) chiar daca sunt periculoase pentru valorile aparate de legea penala. Legiuitorul modern nu poate si nici nu trebuie sa interzica asemenea activitati cum ar fi folosirea energiei atomice sau a unor masini periculoase in intreprinderi, folosirea mijloacelor de transport de mare viteza, activitatea aerospatiala, calatoriile interplanetare, intrebuintarea de substante otravitoare in industria medicamentelor, producerea de explozive, intrecerile de automobile, activitatile sportive bazate pe folosirea fortei fizice, etc., desi comporta riscul unor rezultate vatamatoare, deoarece asemenea activitati pot contribuit la progresul stiintei si civilizatiei.

Legiuitorul poate insa pretinde ca aceste activitati sa se desfasoare cu respectarea anumitor conditii (reguli tehnice, de paza, de control, de supraveghere) astfel ca riscul pe care il prezinta pentru societate sa fie tinut sub control si, pe cat posibil, evitat. Daca in ciuda respectarii acestor reguli se produc rezultate negative, acestea nu vor atrage raspunderea penala.

De exemplu, daca intr-o intrecere sportiva de automobile unul dintre participanti se raneste ori este distrus vehiculul prin ciocnirea cu un alt vehicul; tot astfel, viteza legala de conducere a autovehiculului constituind un risc tolerabil, daca, o persoana se arunca pe neasteptate in fata vehiculului si se raneste; conducatorul auto nu va raspunde din punct de vedere penal; de asemenea, agentul nu va raspunde daca rezultatul negativ care spera sa se produca si care s-a produs s-a inscris in limitele riscului admis[26].

Dimpotriva, va exista raspunderea penala a agentului daca acesta a produs rezultatul nerespectand regulile de diligenta care ar fi permis evitarea riscului; mai mult chiar, depasirea riscului admis, prin nerespectarea conditiilor prevazute de lege, poate sa constituie o fapta ilicita, chiar daca nu s-a produs vreo consecinta vatamatoare[27]. S-ar putea discuta daca in situatii extreme, de nerespectare a regulilor de diligenta, agentul nu ar putea evita raspunderea invocand starea de necesitate . In aceasta ipoteza, daca aparatul de zbor este distrus, agentul va putea invoca starea de necesitate si ca urmare depasirea riscului permis nu va atrage nicio raspundere penala. Aceeasi solutie, in cazul in care agentul, observand ca o persoana vrea sa loveasca mortal victima, intervine prin lovirea grava a agresorului, desi avea la dispozitie si alte mijloace, reusind sa modifice directia loviturii si sa evite rezultatul mortal, victima fiind numai usor ranita.

Dispozitiile privitoare la starea de necesitate sunt aplicabile numai daca cel care invoca exonerarea de raspundere a reusit sa salveze valorile amenintate. In caz contrar, faptuitorul nu s-ar putea prevala de aceste dispozitii pentru a inlatura raspunderea penala. Imprejurarea ca agentul a actionat dintr-un mobil generos ori cu intentia de a salva valori importante, incercand sa valorifice o anumita sansa care ar fi existat pentru a obtine un rezultat salvator, va fi avuta in vedere numai la individualizarea pedepsei. In aceasta ipoteza, nu s-ar putea invoca nici riscul permis deoarece agentul nu a actionat cu respectarea regulilor de diligenta impuse activitatii specifice.

Teoria riscului admis a fost invocata si in cazul medicului chirurg, experimentat, care a preluat riscul unei operatii complicate dar cu unele sanse de salvare, avand reprezentarea ca pacientul ar putea muri in urma operatiei. Daca pacientul ar fi murit, putea fi tras la raspundere medicul pentru omor cu intentie indirecta[29]?; dar daca operatia ar fi reusit, putea fi condamnat medicul pentru tentativa de omor? Solutia propusa in cadrul teoriei reprezentarii nu putea fi alta decat condamnarea medicului pentru omor cu intentie indirecta, deoarece a avut reprezentarea consecintelor si a acceptat producerea lor.

Dar nici in cadrul teoriei vointei, nu s-ar fi putut ajunge la o alta solutie, deoarece subiectul a voit sa actioneze in continuare chiar in conditiile aratate desi era constient de posibilitatea unui rezultat mortal; nu era posibil sa se ajunga la rezultatul urmarit de subiect (salvarea bolnavului) decat acceptand continuarea operatiei cu riscul de a nu reusi. Pentru a putea gasi o rezolvare compatibila cu interesul societatii de a incuraja interventiile de acest gen cand exista sanse reale de salvare a valorii sociale ocrotite de lege, chiar cu riscul ca interventia sa nu reuseasca, s-a invocat teoria riscului admis. Acela care actioneaza periculos in situatii extreme, cu respectarea regulilor de diligenta, spre a valorifica sansele reale existente de salvare a unor valori importante, trebuie exonerat de raspundere, chiar daca rezultatul salvator nu se va produce. In aceasta viziune, riscul admis ar putea deveni o cauza autonoma de inlaturare a raspunderii penale.

Solutiile propuse de doctrina pe baza teoriei riscului admis nu au fost consacrate de lege prin adoptarea unor modificari legislative prin care sa se recunoasca posibilitatea unei cauze de exonerare a raspunderii penale bazate pe acest temei. Ca urmare, solutiile propuse ar putea fi primite numai in masura in care dispozitiile legale existente permit asemenea rezolvari.

b) procesele intelective

Actiunea culpoasa implica nu numai o manifestare exterioara a agentului care, nerespectand unele reguli de diligenta, determina, fara voia sa, producerea unor rezultate periculoase, mai este necesara si o anumita implicare a proceselor intelective, individuale. Actul nonvoit al agentului trebuie sa reflecte si o anumita pozitie a subiectului pe planul cunoasterii realitatilor inconjuratoare si a prevederii rezultatului, pozitii care explica de ce actiunea si rezultatul voit de subiect au condus la o actiune si la un rezultat ilicit nonvoite de acesta.

Caracteristic culpei, sub aspectul procesului de cunoastere, este completa cunoastere a realitatii de catre subiect. Acesta isi da seama de realitatea incunjuratoare si de efectele actiunii sale numai limitat la ceea ce este aparent si direct sesizabil si nu face un efort de cunoastere mai profunda a realitatii; acela care arunca cu piatra intr-un boschet in parc, cunoaste ca tine in mana o piatra si ca prin aruncarea ei va lovi boschetul, dar nu face niciun efort de gandire spre a asocia lovirea boschetului cu posibila lovire a unei persoane aflata in spatele boschetului, unde se gaseste o banca pe care sta o persoana, desi acest efort era posibil si la indemana, avand in jurul sau toate elementele spre a deduce imprejurarile care duc la cunoasterea rationala.

Agentul ar fi putut sa-si completeze nemijlocit datele asupra realitatii, facand un efort de informare la fata locului, observand ceea ce se afla in boschet si in spatele acestuia, toate acestea constituind reguli de diligenta elementare, si numai dupa aceea sa arunce cu piatra in boschet spre a-si verifica gradul de precizie a loviturii.

Aceeasi incompleta cunoastere a realitatii exista si in cazul culpei cu previziune. Agentul, desi are unele cunostinte asupra conditiilor in care actioneaza, el nu evalueaza corect toate aceste date ale realitatii (ca regula elementara de diligenta) in raport cu posibilitatile sale de a preveni rezultatul[30]; dimpotriva, analizand cu usurinta si cu superficialitate aceste date, agentul ajunge sa socoteasca, fara temei, ca rezultatul este imposibil si ca il va evita cu certitudine.

Anumite trasaturi specifice prezinta insa procesul de prevedere a rezultatului. Actionand pe baza unei cunoasteri incomplete a realitatii (ceea ce il impiedica pe agent sa vada in actul sau voit, pe cel nonvoit, adica pe acela care va provoca rezultatul nonvoit), agentul nu poate prevedea corect nici efectele actiunii sale. In cazul neglijentei, neprevederea este totala, agentul neavand la indemana toate datele realitatii spre a-si da seama de urmarile faptei sale (cu toate ca aceste lacune in cunoasterea putea sa si le completeze fie direct, fie indirect - prin deductie rationala), nu prevede deloc consecintele faptei.

In cazul culpei cu previziune, agentul are unele date asupra realitatii care ii permit sa intrevada si sa-si aduca pe planul constiintei posibilitatea unui rezultat periculos, aceste date fiind superficial evaluate, agentul indeparteaza hotarat perspectiva mai sus aratata, excludere care se dovedeste, in cele din urma, ca lipsita de temei, deoarece rezultatul apreciat ca imposibil, se va produce.

3. Corelatia proceselor psihice componente ale culpei

a) procesele psihice ale culpei cu prevedere

Culpa cu previziune implica un anumit mod de corelare a proceselor volitive si intelective in producerea rezultatului. Agentul actioneaza pe baza unei anumite cunoasteri a datelor realitatii, cunoastere care se intregeste cu prevederea rezultatului, ceea ce ar asemana aceasta modalitate a culpei cu intentia. Deosebirea consta insa in caracterul imperfect, denaturat al ambelor procese, ceea ce face ca atat actiunea care a produs rezultatul ilicit cat si rezultatul, sa apara nonvoite de subiect. Cunoasterea este superficiala, de natura sa-i creeze agentului convingerea ca va putea evita rezultatul aflat in reprezentarea sa, desi un efort de aprofundare a datelor realitatii, i-ar fi demonstrat agentului ca rezultatul este posibil si ca nu este in masura, in conditiile date, sa stapaneasca forte care il conduc la producerea lui. De asemenea, prevederea este denaturata, deoarece rezultatul este prevazut ca imposibil, desi realitatea va demonstra contrariul, si anume, ca era posibil si totodata evitabil prin fortele agentului.

Posibilitatile pe care le genereaza agentul spre a evita rezultatul sunt reale[31], insa agentul le supraevalueaza sau nu le evalueaza in raport cu conditiile concrete in care actioneaza (pe care le subevalueaza sau le ignora); de pila, agentul nu tine seama de circulatia deosebit de intensa, de starea necorespunzatoare a soselei sau de vremea nefavorabila, imprejurari care, confruntate cu posibilitatile agentului, apar ca imposibil sa nu conduca la producerea rezultatului nonvoit de agent. Agentul, indepartand perspectiva rezultatului, nu se bazeaza pe interventia norocului sau pe sperante desarte, ci are in vedere capacitatea sa reala care, in alte conditii, mai putin complexe, s-a verificat a fi in stare sa evite un rezultat periculos. In alt altfel, daca faptuitorul s-ar baza numai pe interventia norocului, fapta sa ar fi intentionata (intentie directa sau indirecta).

b) procesele psihice ale neglijentei

Caracteristic neglijentei este ca agentul actioneaza avand o cunoastere insuficient de profunda a conditiilor in care se desfasoara actiunea si, implicit, a regulilor de diligenta specifice domeniului. Agentul nici nu face un efort rational mai mare spre a-si da seama de elementele periculoase ale actiunii, nu acorda atentia necesara faptelor corelative ale celorlalte persoane, nu face asocierile necesare intre fenomenele din jurul sau,spre a fi in masura sa evalueze corect pericolul pe care il creeaza actiunea si riscul intolerabil pe care si-l asuma. Aceste insuficiente ale procesului de cunoastere il impiedica pe agent sa evite ca actiunea voita de el sa se transforme intr-o actiune nonvoita, iar rezultatul voit sa degenereze intr-unul nonvoit.

Cunoasterea imperfecta si superficiala, a realitatii si a regulilor de diligenta corespun-zatoare, nu ii dau agentului nici posibilitatea sa prevada transformarea rezultatului licit intr-unul ilicit, desi acesta ar fi trebuit sa fie prevazut in raport de exigentele sociale la un moment dat si cu datele stiintei si experientei, iar printr-o incordare mai mare a insusirilor sale psihice, agentul ar fi putut sa corespunda acestor exigente si sa prevada consecintele actiunii. In masura in care agentul ar fi prevazut rezultatul, putea lua masuri de evitare a urmarilor mergand pana acolo incat sa se abtina de la o actiune ale carei consecinte puteau fi vatamatoare ori periculoase.

Sub aspect obiectiv, culpa presupune, prin urmare, incalcarea de catre agent a obligatiilor de diligenta care ii reveneau in raport cu activitatea desfasurata si pe care trebuia sa le prevada. Aceste indatoriri se evalueaza tinandu-se seama de obligatiile care ar fi revenit persoanelor chibzuite si prevazatoare din aceeasi categorie (sub aspectul pregatirii, ocupatiei, nivelului de experienta) din care face parte si agentul. Daca pe baza examenului obiectiv al culpei ar rezulta ca agentul nu trebuia sa respecte obligatiile legate de activitatea desfasurata, pe care nu era dator sa le prevada, nu se mai paseste mai departe spre o verificare, sub aspect subiectiv, a culpei.

Sub aspect subiectiv, culpa se evalueaza in raport cu capacitatea reala a subiectului de a prevedea rezultatul in situatia respectiva, tinand seama de particularitatile fizice si intelectuale, de experienta de viata si pregatirea faptuitorului. Unii autori considera ca examenul subiectiv al culpei presupune raportarea la un agent model, care aflat in aceeasi situatie cu faptuitorul, ar fi putut prevedea rezultatul. In aceasta din urma viziune, agentul este raportat, nu la un om ideal sau la un bun tata de familie, ci la o persoana de aceeasi conditie (dupa varsta, sex, profesie, experienta de viata, etc.) ca si faptuitorul. daca din probatoriul administrat ar rezulta ca nicio alta persoana in conditiile similare celor in care s-a gasit agentul nu ar fi putut avea o cunoastere corecta a realitatii si nu ar fi fost in masura sa prevada rezultatul, atunci consecintele apar a fi datorate unui caz fortuit. Daca, dimpotriva, o alta persoana (in conditii identice cu cele in care a actionat inculpatul) ar fi putut cunoaste corespunzator aceste realitati, atunci se poate desprinde concluzia ca si agentul ar fi putut sa le cunoasca si sa prevada rezultatul.

In cazul persoanelor incapabile, este suficienta numai constatarea ca subiectul a incalcat regulile de diligenta impuse pentru activitatea pe care o desfasoara (criteriul obiectiv), fara sa se mai examineze daca agentul trebuia si putea sa-si reprezinte consecintele faptei sale (prin raportare la un agent model sau nu) si sa ia masuri de evitare a rezultatului (criteriul subiectiv). Aceasta solutie se justifica prin caracterul masurilor de siguranta aplicabile persoanelor incapabile, masuri care au in vedere starea de pericol pe care o prezinta agentul care a comis o fapta prevazuta de legea penala si care subzista indiferent de pozitia subiectiva a agentului.

Evaluarea culpei agentului, in cazul neglijentei, are loc prin analiza atat a actiunii cat si a rezultatului. Actiunea voita de agent trebuie sa cuprinda in ea elementele actiunii nonvoite iar aceasta sa releve acele elemente care vor conduce la producerea rezultatului nonvoit. Nu sar putea considera ca eventuala caracterizare drept culpoasa a unei actiuni nu ar fi decat reflexul caracterului culpos al rezultatului actiunii. In realitate, nu poate fi conceput un rezultat culpos decat produs de o actiune care contine in ea posibilitatea unui atare rezultat, actiune care sa fi fost savarsita in conditiile descrise in norma incriminatoare. Este posibil ca un rezultat sa nu poata fi atribuit agentului, in masura in care nu este previzibil de acesta, dar nu se poate izola rezultatul de actiunea care l-a produs.

Rezultatul culpos nu numai ca nu poate fi analizat in mod independent de actiunea nonvoita care l-a produs, dar el trebuie sa se produca efectiv pentru a desprinde o concluzie asupra caracterului sau; de aceea nu poate fi conceputa o tentativa la infractiunile din culpa[32]. Rezultatul culpos odata realizat, permite evaluarea corecta si a actiunii agentului, prin prisma rezultatului relevandu-se cu pregnanta acele elemente din actiunea voita de agent, care au determinat evolutia acesteia spre o actiune nonvoita si spre rezultatul nonvoit. Sub acest aspect, sunt discutabile sustinerile dupa care actiunea din culpa are nevoie de rezultat pentru a fi caracterizata drept culpoasa, si ca atare, rezultatul, atunci cand este descris in norma, nu ar fi decat o conditie obiectiva de pedepsire si nu un element constitutiv al infractiunii.

Rationandu-se astfel, ar insemna ca toarte infractiunile din culpa sa fie infractiuni de simpla actiune. Pe de alta parte, conditia obiectiva de pedepsire constituie o entitate autonoma, o imprejurare straina de fapta si autor, ceea ce nu se verifica in cazul culpei care reprezinta un element constitutiv al incriminarii.

Stransa legatura intre actiunea nonvoita si rezultatul culpos nu inseamna ca la toate infractiunile din culpa rezultatul se prezinta ca o consecinta exterioara actiunii si determinat de aceasta (infractiuni de rezultat). Sunt de rezultat numai acele infractiuni al caror model legal cuprinde, ca o conditie constitutiva, producerea unei consecinte exterioare actiunii. In continutul altor incriminari din culpa este posibil sa nu fie descris, explicit, un rezultat acesta constand din insasi actiunea culpoasa; este cazul incriminarilor de simpla inactiune menite sa combata crearea unor situatii periculoase, si a caror ratiune este tocmai de a impiedica producerea rezultatului. Asemenea incriminari, desi nu cuprind descrierea unui rezultat, isi au o ratiune nu in ele insele, ci legat de perspectiva unui rezultat care trebuie prevenit.

c) procesele psihice in cadrul altor modalitati de culpa

Pe langa modalitatile de culpa expuse anterior (culpa cu previziune si neglijenta), in doctrina si in practica judiciara a celor doua state - Romania si Republica Moldova, se cunosc si alte diferentieri ale culpei. Acestea nu sunt in realitate decat diferite ipostaze in care se pot afla culpa cu previziune si neglijenta. Astfel, se distinge intre culpa "in agendo" cand usurinta sau neglijenta se refera la fapte constand intr-o actiune, si culpa "in omittendo", cand se refera la fapte din culpa constand dintr-o inactiune.

Unii autori mai fac deosebirea intre culpa generica si culpa specifica. Exista culpa generica atunci cand agentul se comporta usuratic sau neglijent in raport cu activitatile obisnuite, nerespectand regulile comune de diligenta menite sa previna rezultatele periculoase. Culpa este generica pentru ca se poate produce in sfera de activitate a oricarei persoane[33]. O asemenea manifestare culpoasa nu pretinde o anumita calitate din partea subiectului sau o pregatire anume. Culpa generica subzista de cate ori agentului nu i se poate retine o culpa specifica . In unele cazuri, un rezultat care nu a fost produs de agent dintr-o culpa specifica, poate sa nu ii atraga raspunderea nici din culpa generica .

Culpa specifica (profesionala) presupune incalcarea regulilor de diligenta dintr-un domeniu specializat in raport cu care sunt necesare cunostintele de specialitate din partea agentului[36]; mai ales in cadrul culpei profesionale, se pune chestiunea mentinerii riscului in limitele normale si nedepasirea riscului tolerabil; agentul trebuie, in caz, sa respecte regulile profesiei (leges artis), in aceste limite riscul fiind permis. Limitele riscului tolerabil se stabilesc odata cu autorizarea exercitarii activitatii respective si cu fixarea regulilor de diligenta specifice pe care agentul trebuie sa le cunoasca si sa le respecte .

Acolo unde regula de diligenta este rigida[38], cupa agentului care a cunoscut regula se desprinde din simpla nerespectare a regulii. Alteori, regula de diligenta este elastica, implica o anumita apreciere din partea agentului, daca intr-o situatie concreta trebuie respectata sau nu . In prezenta unor reguli elastice, culpa agentului se determina prin raportare la o persoana care, actionand in aceleasi conditii ca si agentul, ar fi evitat rezultatul.

Culpa se mai poate infatisa sub forma nedibaciei, adica a lipsei de abilitate profesionala, de pregatire, de experienta; a nebagarii de seama, adica a lipsei de atentie, a indiferentei (nepasare). De asemenea, mai poate fi culpa directa, cand se refera la o actiunea comisa chiar de agent, sau indirecta, cand se refera la o actiune savarsita de agent prin intermediul altei persoane[40].

Culpa se mai poate diferentia in culpa penala si culpa civila. In doctrina veche se considera ca in cazul culpei penale nu exista posibilitatea unor gradatii dupa intensitatea culpei, eventualele diferentieri dupa gravitate fiind lasate la aprecierea judecatorilor. Se sustine ca numai culpa civila este susceptibila de grade ("culpa lata"[41], "culpa levis" , "culpa levissima" ) dupa cum conduita agentului era raportata la orice persoana, sau la un bun tata de familie, ori la o persoana foarte diligenta.

Unii autori au propus folosirea acestor grade de culpa si in penal, in raport cu oricare dintre modalitatile de culpa; astfel, ar fi culpa grava cand rezultatul este cert sau este foarte probabil si ca atare ar fi usor prevazut; culpa usoara cand rezultatul era posibili, astfel ca agentul cu o usoara diligenta ar fi putut sa-l prevada; culpa foarte usoara cand prevederea rezultatului (care era oarecum improbabila) ar fi presupus o atentie si o diligenta deosebita din partea agentului. Se admitea ca numai culpa grava si culpa usoara ar putea sa atraga consecinte penale, in timp ce culpa foarte usoara n-ar putea sa fie tinuta in seama decat in privinta despagubirilor civile; in felul acesta, se recunoaste ca posibil sa existe o culpa penala separat de una civila (teoria dualitatii culpelor). Doctrina franceza, desi, initial, adoptase teoria dualitatii culpei, ulterior s-a situat pe pozitia unitatii culpei, admitand raspunderea penala chiar pentru culpa cea mai usoara. Intr-o asemenea conceptie, lipsa culpei penale inlatura posibilitatea de a se retine o culpa civila. Egalizarea culpei penale cu cea civila nu inseamna ca orice culpa civila ar putea atrage raspunderea penala; in realitate, sfera faptelor culpoase este mai mare in dreptul civil decat in penal, legea penala incriminand o fapta atunci cand este comisa din culpa, numai in mod exceptional. Pe langa aceasta, sfera culpei civile mai cuprinde si ipoteze care nu pot atrage raspunderea penala, cum ar fi ipoteza raspunderii pentru altul ori pentru prejudiciul produs de un animal sau ca urmare a unui viciu de constructie (art.1000, art.1001, art.1002 Cod civil), deoarece culpa civila nu implica caracterul personal al raspunderii, asa cum se pretinde in cazul raspunderii penale.

Sistemul unitatii culpei adoptate de jurisprudenta franceza este astazi supus unor critici tot mai insistente. S-a relevat ca ar fi gresit sa se aplice o sanctiune penala si acelora care au dovedit o culpa foarte usoara deoarece, prin concept faptele penale presupun o anumita gravitate. Culpa foarte usoara ar trebui sa se retina numai in cadrul raspunderii civile. De asemenea, in cazul culpei civile suntem in fata unui procedeu tehnic, abstract, de masurare a comportamentului unei persoane in raport cu purtarea unui om mediu ca prudenta si diligenta; culpa civila nu comporta o judecata de valoare asupra conduitei agentului ca in cazul culpei penale. Nesocotind aceste diferentieri, judecatorul penale ar fi ispitit sa adopte o pozitie proprie judecatorului civil, preocupat mai mult sa asigure dezdaunarea victimei decat sa evalueze conduita rea, reprosabila, a agentului. Aceasta pozitie este adoptata si in doctrina anglo-americana cu argumentul ca in cazul culpei penale este necesar un grad mai mare de neatentie decat in cazul culpei civile (este exclusa deci culpa levissima, ca o culpa penala).

Legislatia penala romana consacra principiul unitatii culpelor. Potrivit art.22 C.pr.pen., hotararea instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Aceasta inseamna ca eventuala achitare a inculpatului de instanta penala pentru lipsa culpei inchide posibilitatea instantei civile sa reexamineze acest aspect si sa decida ca ar exista totusi o culpa civila. Pe baza principiului unitatii culpelor se interpreteaza si art.346 alin.2 C.pr.pen. Acest text permite ca instanta penala, daca constata lipsa unui alt element constitutiv al infractiunii si achita pe inculpat, sa solutioneze cererea de despagubiri civile. In acest caz, este vorba de lipsa unui alt element constitutive al infractiunii decat culpa penala, pentru ca lipsa acesteia, conform art.22 C.pr.pen., exclude posibilitatea solutionarii cererii de despagubiri civile. S-a argumentat ca n-ar putea fi inlaturata din domeniul penal "culpa levissima" deoarece si aceasta constituie o atitudine psihica a faptuitorului, cel mult gravitatea foarte redusa a culpei va putea fi avuta in vedere la individualizarea pedepsei.

Culpa penala ar fi susceptibila de unele gradatii dar nu prin asemanare cu culpa civila ci raportat la trasaturile proprii culpei penale. Asa de exemplu, culpa cu previziune poate fi considerata ca exprima un grad mai mar de intensitate a culpei decat inteligenta, dat fiind implicarea subiectiva mai puternica a agentului in cadrul primei modalitati a culpei. Tot astfel, trebuie considerat ca este mai grava culpa profesionala decat culpa generica intr-o imprejurare similara .

Alte diferentieri cat priveste gradul de intensitate al culpei s-ar putea face si in raport cu motivatia agentului. Astfel, soferul unei ambulante sau al masinii de pompieri care circula cu viteza excesiva are o motivatie usor de inteles, in raport de orice conducator auto care ar incalca regulile de circulatie. De asemenea, s-ar putea diferentia intensitatea culpei dupa masura in care agentul s-a abatut de la regulile de diligenta; de exemplu, daca soferul s-a abatut de la viteza legala cu 20, 30 sau 50 km pe ora.

O problema specifica ridica ipoteza culpelor concurente. De regula, ori de cate ori rezultatul culpos este consecinta activitatii mai multor persoane, fiecare din acestea vor raspunde ca autor al rezultatului. Daca la producerea rezultatului au contribuit atat agentul cat si victima, neputand fi invocata in penal compensarea culpelor, agentul va raspunde pentru fapta sa culpoasa, urmand ca la individualizarea sanctiunii precum si la solutionarea actiunii civile, sa se tina seama si de culpa victimei.

Dar rezultatul culpos poate sa fie nu numai consecinta unei consecinte intamplatoare a faptelor savarsite din cula de mai multe persoane, de exemplu, doi soferi venind din directii diferite se ciocnesc cu autovehiculele pe sosea (cooperare pur materiala), ipoteza in care fiecare sofer este autorul unei fapte proprii comise din culpa, ci actiunea nonvoita care a produs rezultatul putea sa fi avut ca punct de plecare o actiune voita in comun de mai multe persoane[45]; este posibil ca in cadrul acestei actiuni comune de manevrare a scripetelui cei care participa sa nu fi controlat rezistenta scripetelui iar acesta sa cedeze din cauza greutatii provocand caderea panoului si moartea unui trecator. In aceasta situatie, s-ar putea retine existenta unui coautorat la o actiune nonvoita sau fiecare muncitor va raspunde ca autor autonom al faptei de omor din culpa?

In cadrul actiunii voite de muncitori se poate identifica existenta unui acord intre ei, de pilda, de a efectua lucrarea mentionata (urcarea panoului la o anumita inaltime prin manevra scripetelui) dar in ce priveste actiunea nonvoita care a rezultat din actiunea de mai sus (caderea panoului si moartea victimei) nu se poate concepe existenta unui acord al muncitorilor pentru ca lipseste vointa lor comuna de a provoca rezultatul periculos. Imprejurarea ca pozitia lor culpoasa este asemanatoare n-au respectat in comun regulile de diligenta elementare de a verifica rezistenta scripetelui neprevazand posibilitatea producerii rezultatului, desi trebuiau si puteau sa-l prevada, nu poate fi asimilata unui acord al faptuitorilor.

Teza contrara admite posibilitatea unui coautor la infractiunile din culpa, daca mai multe persoane efectueaza actiuni similare sau succesive prin care produc acelasi rezultat; in aceasta parere se pot distinge doua pozitii. Unii autori considera ca exista coautorat intotdeauna cand rezultatul culpos este consecinta unor actiuni concurente succesive ale mai multor persoane indiferent daca actiunea voita de agenti (in cadrul careia se situeaza actiunea nonvoita de acestia) a fost realizata in comun sau daca actiunile lor concurente sau succesive au provocat intamplator rezultatul culpos. In ambele situatii, hotarator este faptul ca rezultatul culpos a fost consecinta actiunii lor comune.

Intr-o alta viziune, se sustine ca s-ar putea vorbi de un coautorat la infractiunile comisive din culpa numai daca actiunea nonvoita are ca punct de plecare o actiune voita in comun de faptuitori[46]. Acest punct de vedere tine seama de necesitatea unui minim de intelegere intre participanti pentru a putea fi vorba de un acord. Ori, o asemenea intelegere n-ar putea fi conceputa decat in cadrul actiunii voite in comun de participanti; in alte ipoteze de provocare a unui rezultat culpos, in comun (simpla cooperare materiala), este exclusa o atare intelegere. Este de observat ca, in aceasta viziune, actiunea voita de faptuitor nu are nicio relevanta penala deoarece nu se desfasoara in vederea unui rezultat ilicit (strangerea vreascurilor pentru foc, ca o operatie privita in ea insasi, nu este ilicita); ca urmare, acordul de vointa ale participantilor nu se refera la faptul ilicit; numai prin corelarea actiunii mentionate de diligenta care revenea agentilor, comportarea lor capata caracterul actiuni culpoase (pe care faptuitorii nu au voit-o dar ale carei consecinte erau previzibile daca se manifesta un minim de diligenta).

In oricare din modalitatile sale, culpa trebuie dovedita intocmai ca oricare element constitutiv al incriminarii. Acesta implica, pentru organul judiciar verificarea tuturor circumstantelor in care s-au comis faptele atat sub aspect obiectiv (a cerintelor de diligenta pe care in situatia data orice persoana ar fi trebuit sa le respecte pentru a preveni rezultatul) cat si subiectiv (daca agentul putea sa prevada rezultatul si sa respecte regulile de diligenta spre a evita producerea consecintelor). Daca se da un raspuns negativ la prima chestiune (aspectul obiectiv al culpei), nu se mai trece la verificarea aspectului subiectiv. Daca se constata insa ca, sub aspect obiectiv, exista o obligatie de diligenta pe care faptuitorul n-a respectat-o se trece la investigarea posibilitatilor sale concrete de a raspunde acestor cerinte (prin raportare la alte persoane care, in conditii identice cu cele in care s-a aflat agentul, ar fi fost in masura sa satisfaca aceste exigente). Daca se face dovada ca agentul n-ar fi putut sa prevada producerea rezultatului, va fi exclusa retinerea culpei si ca atare, a raspunderii penale.

Cel mai adesea dovada culpei rezulta din insusi modul de desfasurare a actiunii (inactiunii), alteori stabilirea culpei presupune verificari laborioase din partea organelor juridice[47]. Proba odata facuta, agentul va putea face dovada contrara sustinand ca opereaza cazul fortuit ori o alta cauza care inlatura caracterul penale al faptei.

4. Procesele psihice ale culpei in doctrina si solutii legislative

a) in legea penala si doctrina romana

Legea penala romana defineste culpa in art.19 pct.2 lit.a si b C.pen. si se refera atat la culpa cu prevedere (usurinta) cat si la culpa simpla (neglijenta). Prin modalitatea se carac-terizeaza prin aceea ca agentul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l accepta socotind, fara temei, ca nu se va produce. A doua modalitate se caracterizeaza prin aceea ca agentul nu prevede rezultatul faptei desi trebuia si putea sa-l prevada.

In doctrina romana se subliniaza ca faptuitorul in cazul culpei are o constiinta insuficient de treaza, de aceea nu poate fi negat caracterul culpei ca forma de legatura psihica a subiectului cu fapta. Existenta unui proces psihic la baza culpei nu exclude caracterizarea ei si ca repros, din punct de vedere social si moral, adresat agentului pentru nefolosirea insusirilor psihice cu care era dotat desi aceasta era posibil si putea fi astfel evitat rezultatul periculos. Constatarea ca agentul, desi ar fi fost in stare de efortul de intelegere si prevedere necesar evitarii consecintelor, totusi nu l-a facut, justifica, de asemenea, aplicarea sanctiunii penale in vederea indreptarii faptuitorului.

Legiuitorul roman foloseste o dubla tehnica de incriminare a faptelor comise din culpa. In unele cazuri prevede aceasta posibilitate, in mod explicit, ca un alineat distinct in cadrul textului care incrimineaza fapta comisa cu intentie, alteori, fapta din culpa este incriminata intr-un text separat de cel care se refera la incriminarea faptei comise cu intentie (de exemplu, uciderea din culpa, vatamarea corporala din culpa).

Legiuitorul mentioneaza, in mod explicit, culpa in continutul incriminarii intr-una din formele de mai sus numai cand este vorba de fapte culpoase care se comit prin actiune nu si in cazul faptelor culpoase omisive. Pentru aceste din urma fapte nu este necesara o apreciere explicita in continutul incriminarii deoarece regulile generale, potrivit carora fapta omisiva constituie infractiune fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, in afara de cazul cand legea sanctioneaza numai savarsirea ei cu intentie. Daca legea nu prevede in continutul incriminarii o precizare anumita (de exemplu, "cu stiinta", ca in cazul infractiunii de abuz in serviciu, prin omisiune sau expresia "cu rea-credinta", ca in cazul infractiunii de abandon de familie prin omisiune), opereaza regula in sensul ca fapta omisiva este socotita incriminata fie ca este comisa cu intentie, fie din culpa.

b) in legea penala si doctrina Republicii Moldova

Codul penal al Republicii Moldova reglementeaza institutia infractiunii savarsite cu imprudenta. Astfel, "se considera ca infractiunea a fost savarsita din imprudenta daca persoana care a savarsit-o isi da seama de caracterul prejudiciabil al actiunii sau inactiunii sale, a prevazut urmarile ei prejudiciabile, dar considera in mod usuratic ca ele vor putea fi evitate ori nu isi dadea seama de caracterul prejudiciabil al actiunii sau inactiunii sale, nu a prevazut posibilitatea survenirii urmarilor ei prejudiciabile, desi trebuia si putea sa le prevada"[48]. In art.18 este prevazuta imprudenta ca forma a vinovatiei sub doua modalitati: increderea exagerata in sine (usuratica) si neglijenta.

Increderea exagerata in sine se caracterizeaza prin faptul ca persoana isi da seama ca, in conditiile in care isi desfasoara activitatea, aceasta activitate prezinta un anumit grad prejudiciabil, prevede urmarile ei prejudiciabile, rezultat pe care nu-l doreste si nici nu-l accepta, dar considera usuratic ca prin felul in care actioneaza il va evita. Factorul intelectiv al increderii exagerate in sine consta in intelegerea de catre faptuitor a caracterului prejudiciabil al activitatii sale si in prevederea urmaririi prejudiciabile ce poate surveni din cauza ei.

Intelegerea caracterului prejudiciabil al faptei este legata, de regula, de nerespectarea unor reguli de precautie stabilite pentru a evita survenirea unor consecinte prejudiciabile in procesul de desfasurare al anumitor activitati[49]. Prevederea in cadrul increderii exagerate in sine presupune nu numai prevederea posibilitatii producerii urmarii prejudiciabile, ci si posibilitatea preintampinarii unei astfel de urmari. Posibilitatea preintampinarii urmarilor se bazeaza pe aprecierea unor temeiuri si imprejurari care, in conceptia faptuitorului, ar trebui sa evite rezultatul prevazut. La baza acestei aprecieri pot sta increderea faptuitorului in experienta si pregatirea sa profesionala, starea tehnica a mecanismelor, actiunile altor persoane, precum si alte imprejurari de natura sa previna producerea rezultatului prejudiciabil.

Factorul volitiv al increderii exagerate in sine prezinta eforturile pe care le depune faptuitorul la desfasurarea activitatii cu nerespectarea regulilor de precautie in conditiile increderii sale in anumiti factori care, in conceptia sa, pot impiedica survenirea rezultatului si care, de fapt, au fost apreciati exagerati. Cand faptuitorul nu se bazeaza pe niciun temei care ar putea preintampina rezultatul, ci pe hazard, pe intamplare, vinovatia sa ia forma intentiei, intrucat intr-un asemenea caz ea echivaleaza cu acceptarea urmarilor prevazute. In situatia increderii exagerate in sine, faptuitorul crede sincer, dar gresit, ca rezultatul nu se va produce, si aceasta incredere il insoteste pe tot parcursul activitatii sale. La intentie, persoana, prevazand posibilitatea survenirii rezultatului, il accepta in mod constient si nu face niciun efort pentru preintampinarea lui[50].

Neglijenta, ca modalitate a imprudentei, exista atunci cand persoana nu isi da seama de caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevazut posibilitatea survenirii urmarii prejudiciabile, desi trebuia si putea sa le prevada. Astfel, lipsa de intelegere a gradului prejudiciabil al faptei si al prevederii producerii rezultatului ei deosebesc imprudenta de toate celelalte forme si modalitati ale vinovatiei.

In dreptul penal moldovean, esenta neglijentei consta in faptul ca persoana trebuia si putea sa prevada posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil. Sintagma din art.18 C.pen. moldovean "trebuia sa prevada", exprima obligatiunea persoanei de a prevedea posibilitatea survenirii urmarii prejudiciabile. Aceasta obligatiune rezulta din diferite norme, reguli, instructiuni legale, care reglementeaza modul de desfasurare a unor activitati sau din anumite reguli de convietuire sociala bazate pe experienta de viata. In lipsa obligatiunii de a prevedea posibilitatea survenirii rezultatului se exclude vinovatia.

Obligatiunea de prevedere nu se deduce din posibilitatile individuale, concrete ale persoanei, ci din posibilitatea unui individ mediu, obisnuit, care, activand in conditiile faptuitorului, ar fi trebuit sa prevada rezultatul actiunii sale. Prin urmare, obligatiunea de a prevedea rezultatul este o conditie obiectiva a neglijentei si la stabilirea ei nu se ia in concret particularitatile individuale ale persoanei concrete. Pe langa obligatiunea de a prevedea rezultatul (trebuia sa-l prevada), este necesar ca persoana sa poata prevedea natura si dimensiunile lui. Posibilitatea de prevedere este o conditie subiectiva a neglijentei si se stabileste in functie de particularitatile individuale ale faptuitorului, pregatirea si experienta lui profesionala sau de viata, circumstantele concrete ale situatiei in fiecare caz aparte. Daca se stabileste ca persoana nicicum nu putea sa prevada producerea rezultatului, exista o fapta savarsita fara vinovatie, si nu infractiune[51]. Numai atunci cand persoana care trebuia sa prevada si sa preintampine rezultatul faptei sale a putut, insa nu si-a onorat aceasta obligatie, sunt temeiuri de a se vorbi despre prezenta vinovatiei in forma de neglijenta. In general art.18 din codul penal moldovean reglementeaza imprudenta in cele doua modalitati mentionate numai in cazul infractiunilor cu componente materiale, de rezultat. Cercetarea pericolului survenirii urmarilor prejudiciabile din cauza increderii exagerate in sine sau a neglijentei, in lipsa unui rezultat real, nu atrage raspunderea penala a faptuitorului, nici chiar atunci cand rezultatul a fost preintampinat de alte persoane sau din intamplare nu a survenit.

Exceptie, fac infractiunile cu componente formale prevazute expres in partea speciala a codului penal[52]. Specificul acestei forme de vinovatie rezulta si din faptul ca, codul penal moldovean nu prevede raspunderea penala pentru participatia la savarsirea infractiunilor din imprudenta si exclude posibilitatea pregatirii si tentativei la ele .

c) in legea penala si doctrina germana

Codul penal german nu cuprinde o definitie a culpei si a modalitatilor acesteia. Mai mult chiar, culpa nu este considerata o forma de proces psihic, alaturi de intentie, ci este socotita ca un tip de actiune pedepsita a carei structura sub aspectul ilicitului si vinovatiei este aparte.

In doctrina se face deosebirea intre culpa constienta (cu previziune) si culpa inconstienta (neglijenta) ; de asemenea, se face deosebirea intre culpa constienta si dolul eventual, acesta din urma fiind considerat ca limita de sus a culpei cu previziune. Unii autori nu considera ca actiunea culpoasa (cu previziune) este intotdeauna mai grava decat neglijenta, putand fi situatii contrarii.

In ce priveste criteriul de identificare a culpei, autorii germani considera ca manifestarea exterioara a agentului trebuie raportata mai intai la cerintele obiective pe care societatea le pune in fata membrilor sai de a avea comportare diligenta, atenta, in relatiile sociale; in al doilea rand, purtarea agentului trebuie raportata la insusirile sale psihice concrete. In acest din urma caz, culpa agentului se evalueaza prin compararea cu conduita altei persoane care, actionand in conditii identice cu cele ale faptuitorului, ar fi provocat rezultatul. Legea penala germana si doctrina fac deosebire intre culpa (constienta sau inconstienta) si usurinta ca forma specifica de culpa constand dintr-o incalcare grosolana a obligatiilor de diligenta si atentie; aceasta forma de culpa ar putea fi comparata cu culpa lata din dreptul civil (de exemplu, provocarea unei explozii si mortii victimei prin incalcarea obligatiilor elementare de atentie).

d) in legea penala si doctrina franceza

Codul penal francez nu cuprinde o definitie a culpei iar doctrina si jurisprudenta nu fac nici o deosebire intre culpa cu prevedere si dolul eventual desi se subliniaza, de unii autori, ca unele ipoteze de dol eventual sunt mai apropiate de culpa decat de intentie. Atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul, fara sa-l voiasca, trebuie considerat ca a actionat din culpa, atunci cand culpa, agentului este grava, s-a propus sa fie asimilata, ca in dreptul civil, cu dolul (culpa lata, dolo aequiparatur).

Autorii francezi subliniaza esenta culpei ca forma de legatura psihica a subiectului cu fapta comisa. Chiar daca rezultatul este involuntar, actiunea agentului are si o latura voita de acesta. Sub acest aspect, denumirea data, in doctrina veche, infractiunilor din culpa ca "involuntare" este improprie deoarece exista si o actiune voita de agent. Noul cod penal francez, desi nu cuprinde o definitie a culpei, mentioneaza existenta ei ca forma a vinovatiei in art.121-3 al.2[55]. De asemenea, noul cod penal francez consacra explicit existenta ca modalitate de culpa a culpei cu previziune (incalcarea deliberata a unei obligatii de securitate sau de prudenta).

Codul penal francez (in art.314, art.320) incrimina faptele de omucidere si de vatamare corporala savarsite din imprudenta, neatentiei, neglijenta sau din nerespectarea legilor si a regulamentelor. Curtea de Casatie a decis, in raport cu aceasta reglementare, ca este suficienta nerespectarea legilor si a regulamentelor pentru a atrage raspunderea pentru culpa (daca faptuitorul nu face dovada fortei majore), fara sa fie necesara constatarea unei neglijente sau imprudente. Solutia a fost criticata ca susceptibila sa conduca la asimilarea infractiunii cu contraventia. In realitate, organul judiciar trebuie sa faca dovada, in toate infractiunile neintentionate ca urmarile s-au produs din culpa. Este adevarat ca o data facuta dovada ca subiectul n-a respectat legea este mai greu pentru aceasta sa faca dovada ca nu trebuia sa prevada producerea rezultatului dar o asemenea analiza (a culpei agentului) principial, nu poate fi exclusa . chiar in cazul contraventiei, desi este suficienta violarea dispozitiilor legale, s-a admis, de unii autori, ca faptele justificative si cauzele de neimputabilitate (dementa si constrangerea) suprimand culpa, implicit, inlatura posibilitatea raspunderii pentru contraventie. Ca urmare, este permis autorului contraventiei sa combata proba facuta de organele judiciare a incalcarii dispozitiilor legale si implicit a culpei pe care o prezuma aceasta incalcare a legii invederand motivele de mai sus.

e) in legea penala si doctrina italiana

Codul penal italian cuprinde o definitie a culpei. Potrivit art. 431 delictul este savarsit din culpa cand rezultatul, chiar daca este prevazut, nu este voit de agent ci se stabileste ca s-a produs din cauza neglijentei, imprudentei, nepriceperii ori prin neobservarea legilor, regulamentelor si ordinelor. Unii autori au relevat ca modul in care art.431 defineste culpa nu este satisfacator deoarece are in vedere numai infractiunile din culpa de rezultat nu si cele de simpla actiune. Pe de alta parte, in raport cu prevederile legii penale italiene, rezultatul, in unele cazuri, de exceptie, poate fi si voit unul nu numai nonvoit .

Sub acest aspect, in doctrina italiana se propune elaborarea unei notiuni unitare de culpa, care sa cuprinda si ipotezele de exceptie, adica cele de asa-zisa culpa, improprie (la care m-am referit mai sus), in care agentul actioneaza voit sa obtina rezultatul dar are in reprezentarea sa un rezultat nerelevant penal sau care beneficiaza de o cauza justificativa[57]; agentul, in acest caz, nu comite o infractiune intentionata deoarece in reprezentarea sa se afla un rezultat care nu constituie infractiune; nu ar fi propriu-zis, nici in culpa deoarece, conform definitiei din art.431, rezultatul ar fi trebuit sa fie nonvoit. In doctrina penala se face deosebirea intre culpa constienta si culpa inconstienta, deosebire care rezulta si din prevederile art.431 C.pen. In cazul culpei constiente, agentul are convingerea ca rezultatul nu se va produce; el nu accepta riscul producerii consecintelor, spre deosebire de dolul eventul, unde agentul prevede posibilitatea producerii rezultatului si accepta acest risc. Savarsirea unei fapte in conditiile culpei cu previziune constituie, in codul penal italian, o circumstanta agravanta (art.61 pct.3) .

In doctrina italiana se admite ca la baza raspunderii pentru culpa sta o anumita legatura psihica intre agent si fapta deoarece culpa (mai ales cea constienta) presupune prevederea de catre agent a rezultatului; dar chiar in cazul neglijentei, exista o legatura psihica deoarece rezultatul era previzibil de faptuitor. Este combatuta ideea ca in cazul culpei fara previziune ar exista o raspundere pur cauzala, lipsita de orice relatie psihica. In realitate, si in aceasta ipoteza exista o anumita pozitie subiectiva a agentului constand din neprevederea rezultatului desi acesta putea fi prevazut si impiedicat sa se produca. Sub acest aspect, majoritatea doctrinei se opune tendintei de a nesocoti pozitia subiectiva, in cazul culpei, combatandu-se ideea unei culpe bazate pe simpla neobservare a regulilor de diligenta sau reducerea culpei la legatura cauzala. Nerespectarea regulilor de diligenta nu inseamna, neaparat, culpa, mai trebuie ca aceasta manifestare sa-i fie si subiectiv imputabila agentului care ar fi trebuit si putut sa prevada aceste reguli si sa impiedice rezultatul. Aceasta cerinta de a respecta anumite reguli de diligenta, pe care subiectul trebuia si putea sa le prevada, diferentiaza culpa de raspundere obiectiva.

Culpa agentului se stabileste prin comparatie cu o alta persoana de aceeasi conditie si profesie ca si agentul (nu se tine seama nici de omul cel mai expert, nici de insusirile pur personale ale agentului) raportate la activitatea pe care acesta o exercita efectiv (de exemplu, daca agentul s-a improvizat drept ghid turistic, obligatiile sale vor fi raportate la persoanele care exercitau efectiv[59], daca in aceste conditii nu putea fi prevazut, va exista cazul fortuit.

In legislatia italiana unele modalitati de culpa sunt explicit de lege: neglijenta (lipsa de atentie), imprudenta (lipsa de grija, neseriozitatea, evaluarea gresita a pericolului), nepriceperea (lipsa de cunostinte in domeniul in care subiectul isi desfasoara actiunea, lipsa de competenta profesionala), nerespectarea legilor, regulamentelor, ordonantelor. Aceasta enumerare nu epuizeaza insa toate modalitatile de culpa putand fiind concepute si altele, cum ar fi, excesul culpos, in cazul legitimei aparari, admiterea eronata a existentei unei circumstante care exclude pedeapsa , eroarea nescuzabila asupra unui element constitutiv al infractiunii.

Pe de alta parte, enumerarea legala se refera la infractiunile din culpa, de rezultat (de exemplu, omorul din culpa) si nu la infractiunile din culpa de simpla actiune sau la infractiunile omisive din culpa. In conceptia autorilor italieni enumerarea mentionata - cand se refera la nerespectarea legilor, regulamentelor etc., are in vedere dispozitiile cuprinse in acte normative fara caracter penal deoarece legea penala fiind presupusa cunoscuta de toti destinatarii normei, nerespectarea ei nu poate constitui, de regula, decat o fapta intentionata.

f) in legea penala si doctrina anglo-saxona

Legislatia penala traditionala anglo-saxona nu cuprinde o definitie a culpei si a modalitatilor acesteia, asemenea diferentieri fiind rezultatul practicii judiciare si al doctrinei. Codul penal model american, menit sa orienteze elaborarea de legi penale in Statele Unite ale Americii, cuprinde o definitie a culpei atat sub forma temeritatii ("necklessness") cat si a neglijentei ("negligence"). In doctrina penala, temeritatea este caracterizata prin prevederea de catre subiect a rezultatului pe care insa spera sa-l evite fiind constient de riscul pe care si l-a asumat. Constituie o forma agravata a temeritatii daca agentul a manifestat indiferenta fata de producerea rezultatului.

In ceea ce priveste neglijenta, doctrina anglo-americana o caracterizeaza prin raportarea conduitei agentului la un anumit standard obligatoriu de obligatii impuse de societate ("standard of care"); nerespectarea acestor obligatii este mai grava in raport cu cerintele sociale de diligenta (de exemplu, este considerata o neglijenta grava faptul de a umbla neatent cu un pistol incarcat, pe cand neatentia in manipularea masinii de tuns iarba (daca a provocat un rezultat daunator, este privita ca o neglijenta mai sus grava). Evaluarea culpei in doctrina si jurisprudenta anglo-saxona are loc si in raport cu capacitatea agentului de a-si da seama de riscul pe care si-l asuma. Evaluarea culpei subiectului se face prin raportare la un om cumpatat, rational ("reasonable man") si care ar fi putut, in situatia data sa respecte regulile de prudenta si diligenta.

In legislatia americana, culpa este sanctionata numai cand este anume prevazuta de lege. Daca se prevede posibilitatea sanctionarii faptei din culpa, in mod obligatoriu, aceeasi fapta va fi sanctionata cand agentul a actionat cu toate celelalte forme ale vinovatiei care preced, in enumerarea legii, neglijenta. Literatura juridica anglo-americana justifica necesitatea sanctionarii culpei prin aceea ca agentul printr-o supraveghere a fortelor proprii, a acceptat un risc prea mare fata de posibilitatile sale si raport cu modul in care ar fi actionat o persoana normala intr-o situatie similara. Agentul culpabil trebuie sanctionat pentru ca pe viitor sa faca uz de capacitatea si experienta sa evitand consecinte daunatoare societatii.