 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
In sens juridic, notiunea de 'drept' poate fi analizata in sensuri variate intrucat dreptul este, in primul rand, un fenomen sociologic cu o structura complexa si o fizionomie aparte care intruchipeaza, in gradul cel mai inalt posibil, viata juridica a unei societati umane (sistemul juridic). In al doilea rand, termenul de 'drept' concretizeaza acea componenta a sistemului normelor sociale care grupeaza reglementarile a caror respectare obligatorie este asigurata, la nevoie, prin forta de constrangere statala.
In al treilea, dar nu in ultimul rand, dreptul poate fi analizat ca o stiinta ce are ca obiect de investigare ansamblul fenomenelor juridice care apar si evolueaza in societatea umana si care alcatuiesc sistemul juridic al unui stat.
Cat priveste 'Teoria generala a dreptului' pe al carui teren realizam demersul nostru, aceasta incearca sa ofere o imagine generala despre drept corelat cu un alt fenomen social statul . Prin obiectul ei de studiu, disciplina amintita nu se limiteaza la examinarea unuia sau altuia dintre compartimentele juridicului, ci le cerceteaza in intregul lor, putand fixa astfel: obiectul de studiu al intregii stiinte juridice, metodele si tehnicile ei generale, interferentele cu celelalte stiinte sociale inrudite. Mircea Djuvara, reprezentant de seama al stiintei juridice romanesti din perioada interbelica, atragea atentia ca 'Teoria generala a dreptului' nu trebuie inteleasa ca 'un rezumat al dreptului', intrucat ea nu are ca obiect prezentarea unor cunostinte particulare din diferite ramuri ale dreptului, ci este chemata sa cerceteze ceea ce este esential in drept ca fenomen social.
Aparut din nevoia omului de echitate, justitie, dreptul ordoneaza si dirijeaza conduita oamenilor in sensul realizarii aspiratiilor, intereselor si vointei acestora . Atat timp cat dreptul nu intervine, alaturi de celelalte norme sociale , pentru a regla relatiile dintre oameni, societatea umana ramane o simpla colectivitate de indivizi. Transformarea acestei colectivitati intr-o societatea civila este asigurata, in primul rand, prin ordinea instituita de normele juridice.( normele juridice sunt legile)
De asemenea, prin functia preventiva si educativa pe care o indeplineste, norma de drept avertizeaza asupra pericolului la care se expun cei ce o incalca astfel incat, de teama constrangerii, multi dintre oameni isi vor adapta conduita la rigorile legii, eliminand, de asemenea, posibilitatea interventiei fortei coercitive (forta de constrangere a statului). Cand totusi incalcarea dreptului a avut loc, recurgerea la forta apare ca o singura modalitate de repunere a normei juridice in rolul si functiile sale sociale.
2. Definitia dreptului
In literatura de specialitate nu exista o definitie general acceptata, autorii incercand sa defineasca dreptul in functie de pozitiile si orientarile lor filosofice.
Putem defini dreptul ca fiind un ansamblu de reguli de conduita, generale si impersonale, stabilite sau recunoscute de catre stat care exprima vointa fortei statale conducatoare in societate si a caror respectare obligatorie este adusa la indeplinire, la nevoie, prin forta de constrangere.
Pentru specialistii din domeniul dreptului, cuvantul 'drept' comporta prioritar doua sensuri distincte:
drept obiectiv (ansamblu de reguli), (codul familiei, codul munci)
drept subiectiv (atribut al persoanei), (dreptul persoanei de a se casatori, dreptul persoanei de a angaja).
Regula de drept 'priveste pe fiecare si nu desemneaza pe nimeni in particular. ' Asa se explica faptul ca regulile de drept sunt formulate intr-o maniera generala si impersonala, care se adreseaza tuturor celor ce se afla intr-o situatie juridica determinata. Deci, norma se adreseaza, de fapt, nu persoanelor insesi cat situatiilor juridice in care acestea se afla.
In masura in care termenul 'drept' desemneaza un ansamblu de reguli de conduita generale si impersonale, el corespunde sensului de 'drept obiectiv'[9] .
Denumirea de 'drept obiectiv' a fost retinuta de literatura de specialitate pentru a desemna ansamblul reglementarilor destinate sa organizeze viata sociala, sa guverneze activitatile inerente acesteia, aplicandu-se persoanelor care alcatuiesc societatea.
Expresia 'drept subiectiv' evoca un alt aspect al fenomenului juridic si anume aplicarea regulii de drept persoanelor care din acest punct de vedere primesc denumirea de 'subiecte de drept'. El indica prerogativele pe care persoanele au vocatia sa le deduca din corpul de reguli ce alcatuieste dreptul obiectiv.
Prin prisma dreptului subiectiv, omul are dreptul la viata, onoare, demnitate, nume, domiciliu, proprietate, invatatura, munca etc.[11]. Totalitatea drepturilor omului contureaza statutul juridic al persoanei .
4. Corelatia dintre dreptul obiectiv si dreptul subiectiv
Cele doua semnificatii ale cuvantului 'drept' - prezentate succint mai sus - nu se opun in mod absolut una alteia. Ele nu sunt decat doua maniere distincte de a infatisa unul si acelasi fenomen - dreptul. Intre dreptul obiectiv si dreptul subiectiv exista o unitate indisolubila.
Dreptul subiectiv nu exista si nu poate exista in afara dreptului obiectiv. 'Daca dreptul obiectiv ne permite ceva - afirma Carbonnier - avem dreptul (subiectiv) de a-l face [12]'.
Deci, dreptul obiectiv reprezinta fundamentul dreptului subiectiv. Un drept subiectiv (cum ar fi dreptul de a intemeia o familie) exista si poate fi exercitat numai in masura in care este recunoscut si ocrotit de catre o norma juridica.
Sistemul juridic reprezinta cea mai larga categorie avand acest caracter intrucat reuneste toate fenomenele de esenta juridica indiferent de natura lor: psihologica, relationara, institutionala.
El apare ca o componenta a sistemului social fiind structurat pe mai multe nivele: normele juridice, raporturile juridice, structurile institutionale juridice si constiinta juridica. Primele trei elemente contureaza latura materiala a vietii juridice pe cand constiinta juridica reprezinta latura psihologica.
Sistemul normelor juridice (sistemul dreptului)
Dreptul oricarui stat se prezinta ca un sistem structurat dupa anumite criterii determinate de unele cerinte ale existentei sociale. Obiectul de reglementare al dreptului il reprezinta relatiile sociale apartinand celor mai variate domenii ale sistemului social. De aceea, si normele juridice imbraca o mare diversitate - norme de drept constitutional, administrativ, penal, financiar, fiscal, bancar, civil, comercial, international etc.
Ramura de drept reprezinta 'un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic intre ele, care reglementeaza relatiile sociale ce au acelasi specific.(ramura dreptul muncii).
Institutia juridica reuneste norme juridice care reglementeaza o grupa unitara, omogena de relatii sociale, conturand astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Astfel, in sfera institutiei familiei distingem institutiile: incheierii casatoriei, efectelor casatoriei, divortului etc.
Statul nu este altceva decat societatea umana asa cum apare ca urmare a realizarii ordinii de drept.
Statul si dreptul au aparut in acelasi moment istoric, determinate fiind de aceleasi cauze obiective: aparitia proprietatii private, diferentierea sociala, nevoia fortei sociale care detine puterea in stat de a avea un mijloc de organizare si conducere politica a societatii (statul) si anumite reguli de conduita obligatorii prin care sa-si impuna vointa (dreptul).
Statul, organizatie a puterii politice pe un anumit teritoriu care serveste infaptuirii conducerii societatii de catre forta aflata la putere, nu-si poate realiza finalitatea sa sociala decat prin intermediul dreptului prin care vointa gruparii sociale aflata la conducere devine vointa oficiala, de stat, deci obligatorie.
Corelatia dintre stat si drept este ilustrata si de faptul ca statul este organizat si functioneaza pe baza unor principii structural - functionale care sunt consacrate prin norme juridice[14], 'infatisandu-se ca un organism imbracat in haina juridica'.
De asemenea, organizarea si functionarea aparatului de stat, actele sale de baza, presupun dreptul, 'gasesc in drept modalitatea motivarii si investirii lor cu autoritatea necesara'[15].
Dreptul - la randul sau - este o expresie a vointei statale, un mijloc aflat la dispozitia statului. Menirea lui sociala[16] si functiile pe care le indeplineste nu pot fi explicate si intelese decat tinandu-se seama de corelatia cu statul. Dreptul are eficacitate numai prin intermediul statului (a aparatului statal), singurul capabil sa confere normelor juridice caracterul de obligativitate, care garanteaza, prin forta sa de constrangere respectarea acestor norme.
In sens larg, (acceptie generala) statul reprezinta 'un fenomen localizat geografic'[17], adica armatura sau invelisul unei colectivitati numita, in general, natiune sau tara. In acest sens, statul apare ca o structura politica ce acopera societatea civila .
In sens restrans , (acceptie specifica dreptului) statul este 'un sistem organizational, reglementat juridic care realizeaza in mod suveran conducerea unei societati date, detinand, in acest scop, atat monopolul crearii, cat si monopolul aplicarii dreptului'. In sensul aratat, notiunea de stat desemneaza puterea publica, autoritatea politica ce se exercita asupra unei populatii aflata pe un anumit teritoriu.
Exista si un al treilea sens al notiunii de stat (restrictiv, concret) - cel cotidian care se foloseste pentru a desemna doar organele inzestrate cu autoritatea statala a caror competenta este realizata de guvernanti. Notiunea este utilizata, in acest sens, mai ales cand este necesara precizarea drepturilor si obligatiilor cetatenilor in raport cu statul si respectiv, a statului fata de acestia .
In cadrul organizarii statale, functiile publice de interes general sunt indeplinite de o parte specializata a societatii (aparatul de stat) compus din oameni care se indeletnicesc numai (sau aproape numai) cu guvernarea. Pentru intretinerea acestora se percep impozite de la populatie.
Din definitia formulata rezulta ca organizarea statala presupune intrunirea cumulativa a catorva 'elemente sau dimensiuni istorice si politice'. Ele conditioneaza atat aparitia statului, cat si disparitia sau resurectia acestuia: populatia (natiunea), teritoriul, autoritatea politica exclusiva (aparatul statal alcatuit dintr-un sistem de organe inzestrate cu mijloacele necesare exercitarii puterii - in principal cu forta de constrangere), sistemul de reguli de conduita obligatorii stabilite si garantate de catre stat.
Populatia este una dintre componentele inerente statului, intrucat, in esenta sa, statul este o forma specifica de organizare a unei colectivitati umane, 'de regula, o natiune'[21]. Nu poate fi conceput un stat avand un teritoriu fara populatie. Este adevarat ca numarul celor care populeaza un teritoriu nu este decisiv pentru constituirea unui stat, dar nici nu poate fi neglijat. Important este ca teritoriul (analizat in sens juridic) sa includa in limitele sale o populatie care se structureaza pe baza unor legaturi de natura politica, juridica, spirituala (limba comuna, factura psihica comuna, legaturi politice determinate de idealuri comune). Prin aceste legaturi indestructibile si specifice, prin fizionomia proprie, colectivitatea dobandeste omogenitate, perenitate, distinctibilitate, fata de alte colectivitati. Astfel spus, se constituie o natiune. Sub acest aspect, in literatura de specialitate s-a atras atentia asupra posibilei confuzii intre notiunea de populatie si natiune.
Populatia (sau poporul) desemneaza masa indivizilor (o masa eterogena) indiferent de nationalitate, ce constituie suportul demografic al statului. Ea poate fi fluctuanta datorita imigrarilor, transferului de persoane, etc. Ceea ce asigura, insa, permanenta, identitatea, coeziunea statului este natiunea - 'cartea de identitate a unui popor si stat' - cum sugestiv este definita in doctrina juridica[23].
Teritoriul reprezinta dimensiunea materiala a statului[24], acea componenta denumita adesea 'forma geografica a vietii sociale'. El este indispensabil oricarui stat intrucat, fata de vechea organizare gentilica a societatii caracterizata prin inexistenta unei autoritati publice, statul se particularizeaza prin impartirea populatiei dupa teritoriu si nu dupa criterii de rudenie. Statul reprezinta organizarea politica a colectivitatilor teritoriale. Fara acest element, o multime de oameni, oricat de numeroasa , n-ar putea constitui un stat pentru ca ar avea intotdeauna caracterele unei grupari trecatoare. De aceea triburile nomade se pot constitui cel mult ca nuclee de stat si nu ca state adevarate.
Deci, fara cadrul natural in care statul isi exercita puterea reala si suverana, el poate exista numai ca o fictiune juridica. Poate exista, de exemplu, un guvern in emigratie, dar din punct de vedere juridic el poate sa-si mentina trasaturile unui guvern numai daca exista posibilitatea unei intoarceri in propriul teritoriu.
Analizat in sens juridic, teritoriul statului include pe langa intinderile de uscat, de apa si spatiul aerian si subsolul. Principalul element al teritoriului este solul aflat sub suveranitatea statului indiferent de locul unde este situat din punct de vedere geografic.
De asemenea, subsolul intra in componenta teritoriului, fara nici un fel de ingradire juridica internationala. Tot astfel, spatiul acvatic alcatuit din apele interioare si marea teritoriala, este valorificat pe deplin si exclusiv de entitatea statului careia apartine . Cat priveste spatiul aerian , acesta reprezinta coloana de aer de deasupra spatiului terestru si acvatic. Delimitarea teritoriului se face prin frontiere adica prin linii reale sau imaginare trasate intre diferite puncte de pe globul pamantesc. Ele pot fi terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Forta publica (autoritatea politica) ce intruchipeaza guvernarea este, de asemenea, un element constitutiv al statului. Aceasta autoritate este institutionalizata, impersonalizata. 'Ea exista in institutii in ea insasi, nu in oamenii care o exercita efemer. ' De aceea, inlocuirea unei autoritati politice cu alta nu afecteaza identitatea si continuitatea statului.
Normele juridice nu pot nici ele lipsi din structura statala intrucat, prin esenta sa, dreptul reprezinta o vointa statala. Nici un stat nu-si poate concretiza vointa decat avand la indemana, pe langa celelalte categorii de norme sociale si anumite reguli obligatorii care pot fi impuse prin constrangere.
Cu privire la sistemul juridic si elementele sale componente, a se vedea Genoveva Vrabie, Sistemul juridic si sistemul dreptului, in S.C.J. nr. 4/1981 p. 309 si urm.; Genoveva Vrabie, Contributie la o noua definitie a dreptului, in S.C.J. nr. 3/ 1985 si urm.
Despre problematica stiintei dreptului asa cum este abordata in literatura franceza, a se vedea Jean-Luck Aubert, Introduction au droit et thèmes fondamentaux du droit civil, Paris , 1984, p. 54 si urm.; Fr. Terre, Introduction générale du droit, Paris 1992; J. L. Bergel, Théorie générale du droit, Paris 1999.
In literatura de specialitate se atrage atentia ca astazi, mai mult ca oricand, cei care doresc sa se initieze in stiinta dreptului trebuie sa aiba o viziune globala asupra dreptului - Jean Luck Aubert, op. cit. p. 4.
Ca fenomen social, dreptul nu poate fi analizat si inteles decat in corelatie cu statul. Vezi argumente in acest sens in Gh. Bobos, Statul si dreptul in conexiunea lor dialectica in SCJ, nr. 2/1983, p. 118-119; Gh. Bobos - Legatura dintre drept si stat in Teoria generala a dreptului, p. 23 si urm.; Ion Ceterchi, Ion Craiovan - Introducere in teoria generala a dreptului, Ed. All, Bucuresti, 1993, p. 116. Pentru a dezvalui corelatia dintre stat si drept, Fichte, de exemplu, pornea de la constatarea ca 'exista o datorie morala de a respecta libertatea celuilalt. In cazul nerespectarii libertatii personale, legea acorda dreptul de a exercita constrangerea pentru ca drepturile fundamentale sa fie respectate'. Conditiile exercitarii acestui drept, arata Fichte, trebuie sa fie fixate de catre o putere ca atare. Or, aceasta a treia putere este dreptul a carui actiune nu poate fi realizata decat prin stat si in stat. Aceasta imprejurare justifica existenta statului. Vezi Sofia Popescu, Statul de drept, in Studii de drept romanesc, nr. 3 - 4 /1990, p.220. - -
Finalitatea sociala a dreptului a fost pusa in lumina inca din secolul al XVIII-lea, de J. J. Rousseau, I. Kant si alti mari ganditori. 'Soarta libertatii - afirma J. J. Rousseau - este legata totdeauna de soarta legilor, ea domneste sau piere odata cu ele'. (Vezi 'Lectii de filosofie', Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990, p. 121). La randul sau, Kant definea dreptul ca fiind 'ansambul conditiilor care limiteaza libertatile pentru a face posibil acordul lor'. Cf. Louis Josserand, Cours de Droit Civil Français, Paris, 1930, p. 2.
Avem in vedere normele: politice, morale, religioase, de buna cuviinta, de curtoazie, usajele moderne, etc. Vezi si Genoveva Vrabie, Politica, morala si dreptul, Ed. Politica, Bucuresti, 1977; Philippe Malinvaud, Introduction à l'étude du Droit - cadre juridique et relations économiques, Paris, 1986, p. 9; Jean Carbonnier, Droit civil, Introduction, PUF 21 ed. 1992, p. 45.
Jean Luck Aubert, Introduction au droit et thèmes fondamentaux du droit civil, Editura Armand Colin, Paris, 1992, p. 34.
P. Rousien, Droit subjectif et situation juridique, 1963 cf. J. L. Aubert, op. cit., p. 175; M. Navaros, L'evolution récente de la notion du droit subjectif, rev. trim. dr. civil, p. 216.
Jean-Luck Aubert, Drepturile subiective si personalitatea juridica, in op. cit., Ed. 1984, p. 174 si urm.
Carbonnier, Droit civil, Introduction, Les Personnes, 14e ed. 1982, p. 22; Cf. J.L. Aubert, op. cit., ed. 1984, p. 175.
Despre caracterul obligatoriu si coercitiv al normei de drept, a se vedea, G. Vrabie, Politica, morala si dreptul, op. cit., p. 12; Gh. Bobos, Teoria generala a dreptului, op. cit., p. 183, Jean - Luck Aubert, op. cit., p. 20-36; Philippe Maulivaud, op. cit., p. 2. si urm; G. del Vecchio, Coercibilitatea dreptului, in op. cit., p. 218 si urm.
Organizarea statala, structura organelor si aparatului de stat, activitatea si functionarea lor este precis determinata de legi si de alte acte normative. De asemenea, organizarea si desfasurarea activitatilor statale presupune folosirea unor metode si procedee fixate prin norme juridice. De aceea, investigarea organelor si institutiilor de stat, a raporturilor lor ierarhice, a activitatii si functionarii lor, nu este posibila fara un examen al reglementarilor juridice. Aspectele de mai sus nu schimba insa configuratia statului, aceea de institutie politica. Potrivit opiniei exprimate, atat in literatura romana, cat si straina, statul in care ordinea se realizeaza pe baza dreptului este statul de drept. Despre statul de drept a se vedea: Sofia Popescu, Contributii la confruntarile si dialogul din domeniul conceptiilor contemporane despre drept, in SCJ nr. 2 / 1982; D. Ifrim, op. cit., p. 277; Sofia Popescu, Statul de drept, in SDR 3-4/1990; Ion Deleanu, Separarea puterilor in stat - dogma sau realitate?, in Dreptul nr. 2-3/1990, p. 15; T. Dragan, op. cit., p. 75 si urm.
Despre interferentele manifestate intre societate si drept, a se vedea, M. C. Eremia, Un droit efficient pour une sociėtė en action, in Analele Universitatii, Bucuresti, 1994, p. 3 si urm.
Marcel Prelot, Jean Boulenois, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1972, p. 7.
Andre Haurion et Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institution politiques, citat de G. Vrabie in Teoria generala a dreptului, Ed. St. Procopiu, Iasi, 1993, p. 184.
Fichte aprecia ca relatia dintre individ si stat trebuie sa fie fundamentata pe urmatoarele principii:
individul isi indeplineste indatoririle civice, devenind membru al statului;
dreptul (ca emanatie a vointei statale) limiteaza si asigura drepturile individuale;
in afara acestei sfere, individul este liber si nu are raspundere decat fata de sine insusi, fiind om si nu cetatean.
Statul Nauru are circa 13.000 de locuitori pe cand China sau India au depasit 1 miliard de locuitori.
Din punct de vedere al regimului juridic, spatiul planetei noastre se incadreaza in doua categorii principale: teritoriul statelor aflate sub suveranitatea lor si teritoriile cu regim international, nesupuse suveranitatii statului. Vezi detalii despre aceste categorii in M. Niciu, Drept international privat, Ed. Chemarea, Iasi, 1993, vol. II, p. 93 si urm.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
