Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne

1.1. De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana

Uniunea Europeana a luat nastere si a evoluat in mai multe etape istorice, fiecare ocupand un loc aparte si binemeritat in conturarea acestei puteri economice si politice mondiale.

Inca de la initierea proiectelor constructiei europene, dezbaterea cooperare-integrare si-a agitat continuu autorii: Uniunea Europeana ar trebui realizata pornindu-se de la apropierea intre state, fara a le pune in discutie suveranitatea? sau ar trebui sa se instaureze o autoritate comuna care si-ar putea impune proiectele diferitelor parti componente ale uniunii?

Aceasta a doua solutie a fost cea preferata, de-a lungul timpului, de scriitori, poeti si filosofi. Astfel, in 1306 in opera sa "De Monarchia" Dante Aligheri , considera ca singurul mijloc de a construi Europa este de a avea un Imparat romano-german deasupra celorlalti suverani. Prin aceasta el viza implinirea visului Evului Mediu: reconstruirea unitatii, realizate pentru moment, de catre Carol cel Mare .

Un an mai tarziu, in 1307, juristul francez Pierre Dubois in opera sa "De recuperatione Terra Sancte" , propunea crearea unei Europe unite din punct de vedere politic, ca o conditie pentru pastrarea pacii pe continentul european.

Lucrarile care au aparut ulterior, in special cele din secolele XVII si XVIII, sunt orientate si ele catre solutia integrarii, aici putand fi amintite scrierile lui William Penn - "Eseu pentru o pace actuala si viitoare a Europei" , in care acesta propune reunirea reprezentantilor Europei intr-o Dieta (1693), precum si faimosul "Proiect de pace eterna" ce apartine abatelui de Saint-Pierre - in care este schitata imaginea unui Senat european care sa dispuna de competente legislative si chiar judiciare (1712).

Una din cele mai celebre figuri ale istoriei europene, Napoleon Bonaparte, a realizat aceste visuri unificatoare, dar a facut-o prin cucerire si impotriva vointei popoarelor europene.

Caderea imperiului napoleonian a marcat sfarsitul incercarilor de integrare, pentru o indelungata perioada de timp, iar secolul al XIX-lea, secolul nationalismelor, s-a transformat intr-unul nefavorabil ideii de uniune a Europei.

Si totusi, in acest context au aparut idei valoroase despre constructia unei Europe unite. Intre vizionarii vremii se pot remarca Mazzini, Proudhon si mai ales Vicor Hugo. Acesta din urma, cu ocazia Congresului de pace de la Paris (1848) propune uniunea Europei, bazata pe votul universal si lanseaza celebra fraza "Statele Unite ale Europei".

Sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX este marcat de razboaie care impart statele europene in doua aliante rivale si care nu fac altceva decat sa confirme si sa mareasca divizarea Europei.

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial a lasat in urma sa o Europa distrusa material, divizata politic in doua blocuri Vest si Est si a readus in prim plan ideea integrarii europene, considerata acum singurul mijloc pentru evitarea unei noi confruntari, asa cum a fost ea prezentata in cadrul congresului federalistilor europeni (Haga, 7 - 10 mai 1948).

Cu ocazia discursului de la Zurich din 19 Septembrie 1946, Winston Churcill a lansat un apel la reconciliere franco-germana si la unitatea continentului, reluand vechea idee a lui Victor Hugo care viza crearea "Statelor Unite ale Europei".

Initial, in Vest, reconstructia europeana a imbracat forma organizatiilor de cooperare avand la baza initiative de inspiratie americana. Aceasta reconstructie a unei ordini internationale a implicat impunerea unor reguli de conduita de natura diversa: politica, monetara, economica, sociala si comerciala.

Primul pas concret facut pe calea unificarii a fost realizat de Robert Schuman, ministru francez al Afacerilor Externe, care, in Declaratia din 9 mai 1950 propunea "plasarea ansamblului productiei franco-germana a carbunelui si otelului sub o Inalta Autoritate comuna, intr-o Organizatie deschisa participarii altor tari din Europa". El relua astfel o idee care apartinuse lui Jean Monnet, seful Organizatiei nationale a planificarii din Franta, inspirat numit de Charles de Gaulle, "initiatorul".

Declaratia Schuman a stat la baza negocierilor ce au luat startul la 10 iunie 1950 la Paris si care s-au finalizat cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) ce a intrat in vigoare la 10 august 1952. Prin acest act se puneau bazele Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

A urmat apoi constituirea Comunitatii Economice Europene si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice. Ambele comunitati au avut la baza tratatele semnate la Roma in 1957 si care au intrat in vigoare in 1958.

Procesul de constituire a Uniunii Europene a fost unul anevoios, in care perioadele de dezvoltare si cele de stagnare au alterat.

Initial numarul statelor semnatare ale celor trei tratate constitutive a fost de 6: Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg. Ulterior, in diverse etape alte state s-au alaturat: 1973 - Danemarca, Irlanda si Marea Britanie, 1981 - Grecia, 1986 - Spania si Portugalia, 1995 - Austria, Finlanda si Suedia, 2004 - Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia si Slovenia. In momentul de fata, numarul statelor membre se ridica la 25, iar din anul 2007 va creste la 27 urmare a aderarii Bulgariei si Romaniei.

Aderarea noilor state si atingerea obiectivelor, atat politice cat si economice, au necesitat revizuirea Tratatelor comunitare si, mai ales, reformarea sistemului institutional. Au fost adoptate, in acest sens, o serie de tratate, al caror scop a fost acela de a pregati Uniunea Europeana atat din punct de vedere legislativ, cat si institutional, pentru a face fata unui numar din ce in ce mai mare de state membre: Actul Unic European (A.U.E.) care a intrat in vigoare in 1987 ; Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, intrat in vigoare in 1993 ; Tratatul de la Amsterdam, intrat in vigoare in 1999 ; Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare la 1 februarie 2003 .

Cele trei Comunitati europene au coexistat impreuna pana in vara anului 2002, data la care primul tratat comunitar - Tratatul de la Paris care a instituit Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului - a iesit din vigoare. Potrivit Protocolului asupra consecintelor financiare ale incetarii Tratatului instituind C.E.C.O. si a fondului de cercetare pentru carbune si otel, anexat Tratatului de constituire a Comunitatii Europene, "toate bunurile si obligatiile C.E.C.O., asa cum se gasesc ele la data de 23 Iulie 2002, sunt transferate Comunitatii Europene, incepand cu data de 24 iulie 2002".

In finalul Tratatului de la Nisa, a fost anexat un document despre care se poate spune ca a marcat primul pas spre o Constitutie Europeana. Este vorba despre "Declaratia de la Nisa privind viitorul Uniunii Europene". Aceasta stabilea convocarea in 2004 a unei Conferinte care sa puna in discutie probleme importante precum:

stabilirea si mentinerea unei mai precise delimitari a competentelor intre Uniunea Europeana si statele membre, reflectand principiul subsidiaritatii;

statutul Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamate la Nisa, in acord cu Concluziile Consiliului European de la Koln[9];

simplificarea Tratatelor cu intentia de a le face mai clare si usor de inteles; rolul parlamentelor nationale in arhitectura europeana.

Prin toate acestea s-a recunoscut nevoia de a imbunatati si asigura in permanenta legitimitatea democratica si transparenta Uniunii Europene si a institutiilor sale in dorinta de a le apropia de cetatenii statelor membre.

Proiectul de Tratat de instituire a unei noi Constitutii pentru Europa a fost definitivat in prima jumatate a anului 2003 si a fost semnat in data de 29 Octombrie 2004, la Roma. Liderii statelor membre si-au pus semnatura pe acest act intr-o ceremonie care a avut loc in acelasi loc unde, in urma cu aproape o jumatate de secol fusesera semnate celebrele Tratate de la Roma instituind Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM).

In perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, alegerea statelor din vestul Europei s-a indreptat fara ezitare spre cooperare, adica spre crearea unor organizatii internationale in care statele sa fie reprezentate in mod egal, ceea ce permitea realizarea intereselor lor reciproce. Aceste proiecte au generat anumite sacrificii din partea statelor, precum si la anumite cedari de suveranitate in favoarea organismelor internationale.

Prima Comunitate creata a fost Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului. Tratatul instituind Comunitatea economica a Carbunelui si Otelului semnat la Paris, a avut la baza planul Schuman, elaborat de Jean Monnet comisar al Planului francez de modernizare. Scopul sau a fost acela de a plasa productia franco-germana de carbune si otel sub o institutie suprema comuna, Inalta Autoritate, in cadrul unei organizatii care era deschisa participarii si altor state europene ce impartaseau aceleasi principii de dezvoltare pasnica.

A fost creat astfel un nou sistem de colaborare intre state: integrarea, care se deosebea substantial de cooperarea traditionala existenta pana atunci intre statele membre ale unei organizatii. Ceea ce caracterizeaza, in esenta, o organizatie de integrare este faptul ca statele membre convin de comun acord sa transfere, in anumite domenii, competenta luarii deciziei de la nivel national la nivel supranational.

C.E.C.O. a fost prima organizatie europeana care a dispus de putere de decizie supranationala, aceasta rezultand din delegarea suveranitatii consimtita de state si care a contribuit la reconcilierea franco-germana prin liberalizarea productiei si a schimburilor de materie prima (carbune, otel), fundamentale in istorie. Pe aceeasi linie se inscriu si celelalte doua Comunitati: Comunitatea Economica a Energiei Atomice si Comunitatea Economica Europeana.

Inca de la aparitia lor, Comunitatile au fost considerate ca avand institutii originale aflate in sfera de aplicare a dreptului international. Aceasta originalitate rezulta nu din natura obiectivelor stabilite, ci din spiritul lor.

Inovatia este evidenta atunci cand se ia in considerare tehnica juridica folosita pentru constructia lor, independenta institutiilor in raport cu statele, precum si relatiile directe cu particularii.

Comunitatile reprezinta organizatii de integrare care au drept scop unificarea teritoriilor si statelor ce le compun. Aceasta unificare este cel putin partiala si sectoriala, iar pentru realizarea ei ele dispun de puteri de tip statal, pe care le exercita in locul organelor statale, pe teritoriul acestor state si asupra persoanelor care se gasesc aici.

Este evidenta distinctia fata de organizatiile de cooperare (organizatii internationale propriu-zise), care realizeaza doar o functie de cooperare, fara a afecta in vreun fel competentele interne ale membrilor lor si structura fundamentala a societatilor internationale contemporane care le compun.

Prin semnarea tratatelor, fondatorii comunitatilor europene au recunoscut fiecareia dintre ele o personalitate juridica distincta fata de cea a statelor membre.

In calitate de persoane juridice de drept public, cu o structura proprie ce include buget autonom, patrimoniu, institutii si organe distincte, Comunitatile Europene pot interveni in calitate de subiect de drept in diferite ordini juridice. Trebuie remarcat aici ca institutiile si organele lor nu au personalitate juridica.

Privilegiile si imunitatile de care Comunitatile se bucura au fost recunoscute prin Protocolul anexat Tratatului incheiat la 8 Aprilie 1965. In baza acestuia, localurile, cladirile si arhivele care le apartin sunt inviolabile, iar bunurile acestora nu pot face obiectul unor masuri de constrangere fara a fi autorizate de catre Curtea de Justitie. Operatiile pe care Comunitatile le realizeaza nu sunt supuse taxelor fiscale si vamale. Functionarii si agentii acestora beneficiaza de scutiri, precum si de imunitate de jurisdictie in cazul indeplinirii unor acte in calitate oficiala.

Comunitatile europene au intemeiat o ordine de drept autonom din punct de vedere juridic, sociologic si economic. Ea reprezinta expresia unei constiinte deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativa europeana, care in momentul de fata se prezinta ca o ordine partiala si imperfecta.

In calitate de membri ai comunitatii internationale, toate statele se bucura de egalitate, avand drepturi si obligatii egale.

1.2. Principalele domenii de cooperare ale Uniunii Europene

Cei trei piloni ai Tratatului Uniunii Europene prin care se realizeaza cooperarea sunt:

Tratatul de instituire a Comunitatilor Europene, continand dispozitii cu privire la calitatea de cetatean al Uniunii, politicile comunitare, uniunea economica si monetara etc. precum si Tratatul CECO si Euratom (primul pilon);

Politica Externa si de Securitate Comuna, adica Titlul V din Tratatul Uniunii Europene (al doilea pilon);

Colaborarea justitiei si a politiei in domeniul Justitie si Afaceri interne, adica Titlul VI din Tratatul Uniunii Europene (al treilea pilon).

Tratatul de la Amsterdam a transferat o parte din domeniile care apartineau de ce-l de-al treilea pilon in primul pilon (Ex. libera circulatie).

Uniunea Europeana este o organizatie a tarilor europene dedicata cresterii integrarii economice si intaririi cooperarii intre state. Uniunea Europeana are sediul la Bruxelles, Belgia.

Uniunea Europeana are mai multe obiective. In special ea promoveaza extinderea cooperarii intre membri in unele regiuni, inclusiv in probleme economice, sociale si legate de comert, politica externa, securitate si probleme judiciare.

Alt obiectiv major l-a constituit implementarea Uniunii Economice si Monetare, care a stabilit o singura moneda pentru membrii Uniunii Europene.

In afara de Uniunea Economica si Monetara, progresul spre aceste obiective este lent. Abilitatea Uniunii Europene de a-si atinge obiectivele a fost limitata de neintelegeri intre statele membre, probleme economice si politice externe si presiune din partea noilor democratii est-europene de a deveni membre.

Tratatul Uniunii Europene a creat Uniunea Europeana si a avut intentia de a extinde integrarea politica, economica si sociala dintre statele membre. Dupa discutii lungi a fost acceptat de catre Consiliul European la Maastricht, Olanda, in decembrie 1991. Astfel scopul principal al Uniunii Europene a fost Uniunea Economica si Monetara. Sub Uniunea Economica si Monetara membrii Uniunii Europene trebuiau sa adopte o singura moneda pana in 1999.

Tratatul de la Maastricht impunea o seria de criterii stricte pe care statele membre trebuiau sa le indeplineasca inainte de a intra in Uniunea Economica si Monetara. De asemenea Tratatul a creat noi structuri proiectate pentru a realiza politici de securitate si pentru a incuraja o cooperare mai mare intre guverne in ceea ce priveste problemele judiciare si cele legate de politie. Statele membre au acordat organelor de guvernare ale Uniunii Europene mai multa autoritate in anumite domenii, inclusiv cele legate de mediu, sanatate, educatie si protectia consumatorului.

Noul Tratat a starnit multa opozitie si ingrijorare din partea cetatenilor Uniunii Europene. Multi oameni isi faceau probleme in legatura cu Uniunea Economica si Monetara ce urma a inlocui monedele nationale cu o singura moneda europeana.

Marea Britanie a refuzat sa accepte o parte din elementele Tratatului si, astfel, ea nu face parte din Uniunea Economica si Monetara si va participa la Capitolul Social, un articol din Tratatul de la Maastricht care subliniaza obiective in politica sociala si cea legata de angajati.

Alegatorii danezi au refuzat ratificarea printr-un referendum, in timp ce alegatorii francezi au fost in favoarea Tratatului printr-o mica majoritate.

Germania a fost o provocare deoarece functia de membru in Uniunea Europeana incalca Constitutia. Intr-o sedinta de urgenta a Consiliului European, Danemarca a refuzat mai multe articole ale Tratatului. Din pricina acestor intarzieri Uniunea Europeana nu a fost inaugurata oficial decat abia in noiembrie 1993.

Reactiile populare impotriva unor aspecte si consecinte ale Tratatului de la Maastricht au dus la alta conferinta interguvernamentala, care a inceput in martie 1996. Aceasta conferinta a produs Tratatul de la Amsterdam care revizuia Tratatul de la Maastricht, precum si alte documente de baza ale Uniunii Europene. Aceste schimbari aveau rolul de a face Uniunea Europeana mai atractiva oamenilor de rand.

Tratatul de la Amsterdam cerea membrilor sa coopereze in crearea de slujbe pe tot teritoriul Europei, protejarea mediului, imbunatatirea sanatatii publice si respectarea drepturilor consumatorilor. In plus, Tratatul prevedea indepartarea barierelor de a calatori si imigra intre statele membre, cu exceptia Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei. De asemenea, Tratatul dadea posibilitatea admiterii statelor Est-Europene ca state membre. Tratatul a fost semnat de membrii Uniunii Europene la 2 octombrie 1997.

Incercarea Uniunii Europene de a crea o singura moneda pentru Europa, cum se spunea si in Tratatul de la Maastricht, a fost controversata inca de la inceput. De exemplu unele tari europene, cum a fost Marea Britanie, s-au temut ca acest lucru le va ameninta identitatea nationala si autoritatea propriile guverne. In ciuda acestor temeri multe state membre au incercat sa indeplineasca obiectivele economice necesare unei monede unice:

rata de inflatie a unei tari sa nu fie cu 1,5 mai mare decat media primelor 3 tari cu inflatia cea mai mica;

deficitul bugetului unei tari sa nu depaseasca 3 la suta din PIB si datoria guvernului sa nu depaseasca 60%;

dobanda pe termen lung a unei tari sa nu fie cu 2 la suta mai mare decat media primelor trei tari cu dobanda cea mai mica;

o tara nu trebuie sa devalorizeze propria moneda fata de moneda altei tari membre a Uniunii Europene cu cel putin 2 ani inainte de Uniunea Economica si Monetara.

Majoritatea tarilor au gasit a fi foarte dificila satisfacerea tuturor criteriilor. Masurile de reducere a inflatiei si dobanzilor mari au dus la cresterea somajului, in timp ce eforturile de a controla foarte des deficitele guvernamentale au dus la cresterea taxelor.

Cum termenul limita pentru Uniunea Economica si Monetara se apropia, neintelegerile cu privire la conditiile limita pentru a participa cresteau. Cu toate acestea Uniunea Europeana a decis in luna mai 1998 sa adopte o moneda unica (EURO) pentru 11 din cele 15 tari membre incepand cu 1 ianuarie 1999. Prin aceeasi hotarare a fost creata si Banca Centrala Europeana care trebuie sa se ocupe de noua moneda si de politica monetara a Uniunii Europene. Tarile care au adoptat moneda Euro au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Spania si Portugalia.

Marea Britanie, Suedia si Danemarca, desi satisfaceau conditiile pentru introducerea monedei unice, s-au decis sa nu participe la acest demers. Grecia spera sa faca parte din aceasta uniune monetara, dar nu indeplinea conditiile necesare. La 1 ianuarie 1999 cele 11 tari au inceput sa foloseasca Euro pentru transferuri electronice de bani si conturi, dar in acelasi timp foloseau si moneda proprie pentru alte scopuri. In anul 2002 Banca Centrala Europeana a inceput sa emita monede si bancnote Euro.

Nevoia unei politici externe comune bazate pe cooperarea statelor a facut ca, anterior aparitiei Uniunii Europene, politica externa intre statele membre ale Comunitatilor europene sa se desfasoare in cadrul cooperarii politice europene. Aceasta din urma a fost lansata in iunie 1970, in urma raportului ministrilor afacerilor externe ai statelor membre ale Comunitatilor Europene de la Luxemburg si extinsa prin Actul Unic European din anul 1986.

Cooperarea politica europeana consta in consultari periodice intre ministri afacerilor externe si in contacte permanente intre administratiile acestora. Ei convenisera sa se informeze reciproc cu privire la orice problema importanta de politica externa, sa ajunga la un punct de vedere comun si, in masura in care este posibil, sa adopte o pozitie comuna. Orice decizie trebuia luata cu unanimitate de voturi. Problemele ce priveau securitatea se limitau insa la aspectele politice si economice, adica nu includeau si domeniul apararii.

Justitia si Afacerile Interne reprezinta unul din cei trei piloni pe care s-a fondat Uniunea Europeana, alaturi de Comunitatile Europene (Pilonul I) si Politica Externa si de Securitate Comuna (Pilonul II). Cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne formeaza obiectul dispozitiilor speciale cuprinse in Titlul VI din Tratatul de la Maastricht, in care sunt enumerate probleme de interes comun pentru care sunt prevazute proceduri de cooperare. Ulterior, Tratatul de la Amsterdam a reorganizat cooperarea in domeniile justitiei si afacerilor interne, stabilind ca obiectiv crearea unui spatiu al liberei circulatii, securitatii si justitiei.

Spatiul comun de justitie si cooperare in acest domeniu este unul dintre obiectivele fundamentale prevazute in dispozitiile Tratatului de la Roma, ce trebuie indeplinit in vederea realizarii pietei comune. Libera circulatie a persoanelor, eliminarea controalelor la frontierele interne, lupta impotriva crimei organizate, a traficului de droguri si cooperarea juridica in materie civila si penala constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piata interna - ce nu poate fi realizata in conditiile existentei unor frontiere interne si a restrictionarii circulatiei persoanelor fizice. Sensul conceptului de cooperare in domeniul justitiei si afacerilor interne a evoluat foarte mult de la momentul aparitiei sale.

Politica externa si de securitate comuna la nivel european constituie una dintre modalitatile de realizare a relatiilor externe ale Uniunii Europene. Reglementarea sa juridica a fost realizata relativ tarziu fata de restul constructiei europene, avand in vedere natura sensibila a acestei politici care in continuare se afla in sfera competentelor statelor membre.

De-a lungul timpului, s-au facut o serie de incercari, mai mult sau mai putin reusite, de realizare a unei politici externe si de securitate comune la nivelul continentului european. Astfel, pe 11 august 1950, in cadrul celei de-a cincea sesiuni a Adunarii Consultative a Consiliului Europei, Winston Churchill propunea crearea imediata a unei Armate Europene Unite, sub control democratic european si care sa actioneze in colaborare deplina cu S.U.A. si Canada. In acelasi timp, Germania urma sa primeasca asigurari in privinta sigurantei si independentei sale. Presedintele Consiliului de la acea data, primul-ministru francez René Pléven, lansa Planul pentru o Comunitate Europeana pentru Aparare (C.E.A), prezentat Adunarii Nationale a Frantei, la 24 octombrie 1950. Implicarea Frantei, in primul rand, si apoi a Marii Britanii, se datora faptului ca doar ele erau si puteri nucleare in acel moment. Se prevedea crearea unei armate europene compusa din unitati furnizate de statele membre C.E.C.O., condusa de un ministru european al apararii, cu un buget comun si sub controlul Adunarii Parlamentare Europene.

Tratatul de constituire a C.E.A. si protocoalele de cooperare a acestui organism cu N.A.T.O., au fost semnate la Paris, de statele membre C.E.C.O., la 25 mai 1952. Incepand cu iulie 1953, prin Actul de Securitate Reciproca, jumatate din ajutoarele militare americane destinate Europei erau alocate viitoarei C.E.A. Tratatul cuprindea si referiri la o Adunare care urma sa devina o Comunitate Politica Europeana.

Integrarea in domeniul apararii era considerata ultimul pas spre o integrare politica, dorindu-se crearea unei armate europene pentru apararea comuna, strans legata de institutiile politice ale Europei unite. Pana in august 1954, Tratatul C.E.A. a fost ratificat de cinci state membre (Italia, Germania, Belgia, Luxemburg si Tarile de Jos). Respingerea intregului proiect de catre Adunarea Nationala a Frantei printr-un vot prealabil, fara macar a lua in discutie continutul sau, a reprezentat sfarsitul C.E.A. si "decesul' prematur al Comunitatii Politice Europene. Acest prim esec al procesului european de cooperare la nivelul politicii de securitate comuna marcheaza inceputul adaptarii comunitatii la problemele interne ale statelor, in special la cele politice, si la cele internationale marcate de crize si conflicte in contextul divizarii Europei in doua mari blocuri (socialist si capitalist).

1.3. Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne

Cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne, a fost institutionalizata initial prin Titlul VI al Tratatului asupra Uniunii Europene. Scopul acestei cooperari a fost, pe de o parte, acela de a inlatura ultimele obstacole in calea liberei circulatii a persoanelor in interiorul Uniunii, iar, pe de alta parte, de a aprofunda cooperarea statelor membre in aceste domenii.

Cooperarea include politica acordarii de azil, regulile aplicate in cazul trecerii frontierelor externe ale statelor membre, politica in domeniul imigratiei, combaterea traficului de droguri, combaterea fraudei internationale, cooperare juridica in materie de drept civil si penal, cooperare in domeniul vamal, cooperare politieneasca.

Scopul politicilor de justitie si afaceri interne este acela de a realiza un spatiu European, in care libertatea, securitatea si justitia sa fie pastrate si mai bine exprimate. Acestea constituie unele din punctele cele mai sensibile pentru opinia publica. De aceea, negocierile asupra acestui capitol nu vizau atat obtinerea unor perioade de tranzitie, ci mai degraba gasirea cailor de crestere a increderii statelor membre in capacitatea statelor candidate de a aplica acquis-ul comunitar. Aspecte precum controlul la frontiere, migratia ilegala, traficul de droguri si spalarea banilor, protectia datelor si recunoasterea reciproca a deciziilor instantelor judecatoresti, trebuiau, ca pana la aderare sa poata fi aplicate si administrate la standarde ridicate, iar administratia publica si sistemul judiciar trebuiau sa fie capabile sa lucreze conform cerintelor europene.

Ca acte normative, in aceasta sfera sunt utilizate diverse instrumente, precum: actiunile comune, pozitiile comune, deciziile-cadru si conventiile.

In ciuda progreselor semnificative, au fost exprimate si critici cu privire la toate actiunile intreprinse in cadrul cooperarii in acest domeniu. S-a cazut de acord asupra nevoii de a fi introduse prevederi mai eficiente in scopul intaririi structurilor de cooperare si incorporarea in cadrul legislativ comunitar a domeniilor mentionate mai inainte, care sunt legate de controlul persoanelor (azil, imigrare si trecerea granitelor externe).

Initial, toate domeniile referitoare la justitie si afaceri interne erau reglementate prin metoda interguvernamentala in cadrul celui de-al treilea pilon al Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht (1992) a plasat aici si politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe si politica referitoare la imigratie (Titlul VI - cooperarea in domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub numele de al treilea pilon al Uniunii Europene).

Progresele inregistrate incepand cu 1993, datorita cooperarii in materie de justitie si afaceri interne, au determinat inscrierea unor obiective mai ambitioase in Tratatul de la Amsterdam (1997). Pentru a permite o veritabila libera circulatie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene si pentru a lupta mai eficient impotriva crimei organizate si fraudelor, s-a decis instituirea unui spatiu de libertate, de securitate si de justitie. De la intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, aceste domenii sunt repartizate intre pilonul I si III.

In cadrul primului pilon, unde functioneaza metoda comunitara, a fost adaugat un nou titlu Tratatului Uniunii Europene: vize, azil, imigrare si alte politici referitoare la libera circulatie a persoanelor. Totodata, s-a prevazut o perioada de 5 ani pana la momentul in care se vor aplica procedurile comunitare si in aceste domenii.

Consiliul European de la Viena din decembrie 1998 a aprobat Planul de Actiune al Consiliului si Comisiei de stabilire a unui spatiu al libertatii, securitatii si justitiei, care deschidea o noua dimensiune pentru actiunea in acest domeniu, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam. Totodata, Consiliul a cerut sa se acorde o atentie sporita crearii unui Spatiu Juridic European, in conformitate cu Tratatul de la Amsterdam, care sa contina instrumentele necesare pentru o cooperare juridica eficienta si dezvoltarea rolului Europol, ca instrument de lupta impotriva crimei organizate. Acest plan de actiune a fost detaliat si dezvoltat de Consiliul European de la Tampere din octombrie 1999.

Anumite sectoare au fost circumscrise cadrului legislativ comunitar, in timp ce noi domenii si metode au luat nastere. "Spatiul Schengen", creat in afara cadrului juridic al Uniunii Europene, la initiativa unor state membre care au dorit sa avanseze mai mult in ceea ce priveste libera circulatie a persoanelor, a fost in cele din urma inclus in tratatele Uniunii Europene si Consiliului Europei. Functionarea sa are ca rezultat eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii (intre statele membre).

Aderarea la Uniunea Europeana nu va duce imediat la eliminarea controalelor la granitele dintre statele mai vechi si cele mai noi. Ca si in cazul extinderilor anterioare, participarea noilor state membre la "spatiul Schengen" va face obiectul unei decizii unanime a Consiliului, dupa aderare si dupa examinarea atenta a gradului de pregatire practica si legislativa a noilor state membre.

Un instrument cheie in perioada de pregatire pentru aderare, il constituie Planul de actiune pentru implementarea Acordului Schengen, care trebuie sa demonstreze intelegerea profunda a implicatiilor acquis-ului Schengen si sa prezinte un program credibil pentru adoptarea acestora inainte de aderare. In acest sens, toate tarile candidate au prezentat un asemenea plan.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are in vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie, in care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de cetatenie. In acelasi timp, se desfasoara un amplu proces de implementare a unor standarde comune in ceea ce priveste controlul la frontierele externe ale Uniunii si politicile de vize, azil si imigratie. Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat sa ia parte la masurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca participa doar in cadrul masurilor referitoare la politica de vize.

In ceea ce priveste Romania, Parteneriatul pentru aderare constituie actualmente elementul-cheie al strategiei consolidate de pre-aderare, enuntand principiile, obiectivele si prioritatile de actionare si mobilizand intr-un cadru unic toate formele de asistenta comunitara.

In anul 2000, au inceput efectiv negocierile de aderare, pe capitole, a Romaniei la Uniunea Europeana, iar Capitolul referitor la Justitie si Afaceri Interne a inceput sa fie negociat abia in primul semestru al anului 2002.

La data de 25 aprilie 2005 Romania a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeana care cuprinde si unele clauze de salvgardare.Aceste clauze au fost introduse in cazul in care exista intarzieri sau riscuri iminente cu privire la transpunerea sau implementarea deciziilor cadru si a angajamentelor relevante, a instrumentelor de cooperare si a deciziilor privind recunoasterea mutuala in materie civila. Acestea pot lua forma unor suspendari temporare de la aplicarea prevederilor relevante si a deciziilor in relatiile dintre un nou stat membru si oricare alt stat membru, fara a prejudicia continuarea cooperarii judiciare stranse. Masurile nu vor fi mentinute mai mult decat este necesar si vor fi ridicate atunci cand respectivul angajament a fost indeplinit.

In cazul Romaniei, s-a hotarat introducerea unei clauze aditionale de salvgardare, clauza de amanare.

In cazul in care exista dovezi clare ca, pana la data aderarii stabilita pentru 1 ianuarie 2007, stadiul pregatirilor pentru adoptarea si implementarea acquis-ului comunitar in Romania indica riscul serios ca aceasta tara sa fie in mod evident nepregatita pentru satisfacerea cerintelor pe care le implica statutul de membru, intr-un numar de sectoare importante, Consiliul poate decide ca aderarea sa fie amanata cu un an, pana la 1 ianuarie 2008. In acest sens, Consiliul decide in unanimitate, in baza unor recomandari facute de catre Comisia Europeana.

1.1. Conceptul de infractiune internationala si necesitatea cooperarii politienesti intre state

1.1.1. Notiunea de infractiune internationala

Notiunea de infractiune internationala este de data relativ recenta, desi unele legislatii nationale contin de mult prevederi juridice referitoare la reprimarea faptelor de aceasta natura. Astfel, Constitutia SUA din 1787 si cea a Confederatiei Helvetice includ dispozitii in temeiul carora organele interne sunt competente sa reprime infractiunile internationale.^[10] Constiente de pericolul acestor infractiuni statele din comunitatea internationala au incheiat o serie de conventii care prevad reprimarea acestei categorii de infractiuni.

Amploarea pe care o cunoaste criminalitatea internationala si faptul ca aceasta afecteaza toate statele lumii, le-a determinat pe acestea sa dezvolte cooperarea politieneasca internationala in vederea prevenirii si combaterii acestui fenomen care, in prezent, constituie un flagel ce se manifesta in forme foarte variate de la terorism, trafic de droguri, trafic de persoane, crima organizata, spalarea banilor murdari si pana la reglari de conturi intre structurile criminale sau executiile de tip mafiot, flagel ce creeaza o psihoza generala de insecuritate civica si de teroare.

Criminalitatea internationala se manifesta prin savarsirea de infractiuni internationale. In doctrina dreptului international au existat multiple incercari de definire a infractiunii internationale, incercari care au avut drept scop conturarea cat mai precisa a elementelor constitutive ale acesteia, tocmai pentru a o delimita de infractiunea cu caracter national. Una din aceste definitii apartine juristului roman Vespasian Pella, care considera infractiunea internationala "o actiune sau inactiune sanctionata de o pedeapsa pronuntata si executata in numele comunitatii statelor".^[12]

In doctrina OIPC-INTERPOL este considerata infractiune internationala "orice activitate criminala care intereseaza mai multe tari, fie datorita naturii faptelor savarsite, fie personalitatii sau conduitei autorului ori complicilor sai".^[13]

Tot in doctrina Interpolului se arata ca "o infractiune este socotita ca fiind internationala daca sunt implicate cel putin doua state in ceea ce priveste locul comiterii ei, cetatenia autorului (autorilor), locul depozitarii sau traficarii obiectelor corp delict".

Cea mai completa definitie a acestui gen de infractiune este cea a reputatului specialist roman in dreptul international, profesorul Grigore Geamanu care afirma ca: "infractiunea internationala este un act constand dintr-o actiune sau omisiune contrara dreptului international, iar elementul esential al acesteia este periculozitatea manifestata pentru pacea si securitatea internationala ceea ce atrage in mod obligatoriu sanctiunea penala.^[14]

O infractiune va avea astfel, repercusiuni internationale in functie de circumstantele sale (fapte comise in mai multe tari sau fuga infractorului in strainatate) sau de consecintele actului sau delictuos (trafic de stupefiante, trafic de moneda falsa, terorism etc.).

O importanta esentiala pentru determinarea caracterului international al unei fapte penale o are personalitatea infractorului. Din acest punct de vedere, un individ care a comis acte ilicite cu caracter local (furturi din magazine, din locuinte etc.) dar succesiv in mai multe tari, este un infractor itinerant.

Tot la fel un infractor care a comis fapte penale pe teritoriul unui stat, si care se refugiaza pe teritoriul altui stat este un infractor international.

Pe de alta parte sunt unele infractiuni care prezinta un grad de periculozitate deosebit si chiar daca ele se comit in cadrul dreptului penal intern (deci persoana comite o infractiune de acest gen pe teritoriul statului al carui cetatean este) totusi avand in vedere posibila "expansiune internationala" a cazului respectiv, statele sunt interesate de o cooperare in vederea reprimarii. Astfel de situatii sunt determinate de infractiunile privind terorismul, traficul de droguri, falsul de moneda etc., infractiuni care sunt incriminate in legislatiile tuturor tarilor si care necesita pentru prevenirea si combaterea lor, concentrarea eforturilor mai multor state dintr-o anumita regiune geografica sau din zone diferite, determinate conjuctural.

Prof. Grigore Geamanu clasifica infractiunile internationale in doua mari grupe: crime internationale si infractiuni internationale comise de persoane particulare.^[16]

a.- Crimele internationale se impart in:

crime contra pacii si securitatii omenirii (agresiunea, propaganda de razboi, pregatirea de razboi);

crime de razboi (folosirea armelor ilicite de ucidere in masa, biologice, chimice, nucleare);

crime contra umanitatii (genocidul, folosirea armelor nucleare, politica de discriminare si segregare).

b.- Infractiunile internationale comise de persoane particulare care cuprind: terorismul international, pirateria, brigandajul maritim si aerian, traficul de droguri, traficul cu fiinte umane, sclavia, falsul de moneda etc.

In ceea ce priveste conceptul de criminalitate internationala, acesta include in continutul sau doua aspecte:

criminalitatea avand in vedere totalitatea infractiunilor comise pe teritoriul tuturor statelor intr-o anumita perioada de timp, statistica greu de realizat;

criminalitatea internationala care se refera la numarul infractiunilor comise intr-o anumita perioada de timp prin care au fost violate obligatoriu legislatiile penale a cel putin doua state.^[17]

Sintetizand toate aceste elemente consideram ca notiunea de criminalitate internationala cuprinde totalitatea actelor infractionale savarsite intr-o perioada de timp, bine determinata, pe teritoriul statelor din comunitatea internationala sau pe teritoriul statelor dintr-o anumita zona geografica, de catre persoane fizice.^[18]

1.1.2. Necesitatea cooperarii politienesti intre state

Succesul luptei impotriva criminalitatii internationale nu poate fi conceput fara o cooperare intre autoritatile judiciare ale statelor interesate si fara sa se bazeze pe o intreaga gama de informatii operative, precise si mereu actualizate.^[19]

Istoria luptei impotriva criminalitatii demonstreaza ca oricat de moderne ar fi mijloacele tehnice folosite de politiile din diferite tari, ele ar ramane total ineficace fara o buna coordonare a activitatii serviciilor politienesti nationale si fara o stransa colaborare a acestora la scara internationala.^[20]

Dezvoltarea mijloacelor de transport si a cailor de comunicatie la scara mondiala, cresterea vitezei acestor mijloace a permis si deplasarea tot mai rapida a infractorilor in diferite tari pentru savarsirea de fapte penale, pentru a scapa de raspunderea juridica, ori pentru a ascunde ori valorifica produsul infractiunii.

Inca de la inceputul secolului XX, organele judiciare nationale s-au gasit in imposibilitatea de a instrumenta aceste tipuri de infractiuni, confirmate ulterior ca infractiuni internationale, comise de persoane particulare si mai ales neputinta de a-i descoperi si condamna pe infractorii care paraseau tara ascunzandu-se pe teritoriul altei tari. Aceasta a impus ca o mare necesitate problema cooperarii intre politiile statelor in vederea informarii, descoperirii, prinderii si tragerii la raspundere juridica a acestor categorii de infractori in conformitate cu legislatia penala a fiecarui stat.

Nevoia unei cooperari politienesti internationale s-a manifestat inca de la inceputul secolului al XX-lea in spatiul european, datorita complexitatii mecanismelor societatilor moderne, dezvoltarii schimburilor comerciale si turistice, ceea ce a furnizat conditii propice pentru existenta criminalitatii internationale care, la ora actuala a luat proportii considerabile.

Cooperarea politieneasca este impusa obiectiv de insasi scopul acestei activitati. Activitatile politienesti prin insasi natura lor, sunt niste operatiuni care desi pot fi desfasurate de un singur stat, in multe situatii presupune cooperarea cu alte state ori cu alte organizatii internationale de profil.

1.2. Obiectul si istoricul cooperarii politienesti internationale

1.2.1. Scurt istoric privind cooperarea politieneasca internationala

Nevoia unei cooperari politienesti intre state s-a manifestat inca de la inceputul secolului XX in spatiul european. Sefii politiilor din tarile europene au fost cei care au simtit nevoia unei cooperari intre state in vederea combaterii fenomenului infractional.

Daca nevoia de cooperare politieneasca s-a impus inca de la inceputul secolului XX, cu atat mai imperioasa este reclamata astazi, in conditiile unei permeabilitati fara precedent a frontierelor, a extraordinarelor posibilitati de deplasament a persoanelor ceea ce faciliteaza mobilitatea fenomenului criminalitatii.

Dezvoltarea progresiva a primelor forme de cooperare politieneasca au determinat, intr-o anumita faza, principiile si mecanismele acestei cooperari intre organele judiciare in vederea informarii, descoperirii si tragerii la raspundere juridica a infractorilor internationali.

In anul 1901^[21] cu ocazia unui congres desfasurat la Montevideo, capitala Uruguaiului, argentinianul Juan Vucetich, directorul Serviciului de identitate judiciara din Buenos Aires, a propus crearea unui organism international care sa asigure o colaborare mai stransa intre autoritatile politienesti din intreaga lume.

Peste cativa ani, ideea a fost avansata si in Europa de catre belgianul Hans Gross, judecator de instructie, autorul celebrului "Manual pentru uzul judecatorilor de instructie" subintitulat "Criminalitatea sistematica".

La originea Interpolului de astazi sta, fara indoiala, "Primul Congres de politie judiciara", ale carui lucrari s-au desfasurat in perioada 14-18 aprilie 1914 in Principatul Monaco.

La aceasta manifestare cu caracter international, care constituia un prim inceput de cooperare, au participat politisti si juristi din 14 tari, printre care si Romania si cu aceasta ocazie s-au dezbatut patru probleme principale:^[22]

stabilirea celor mai adecvate mijloace de accelerare si simplificare a procedurii de urmarire a infractorilor;

perfectionarea metodelor de identificare a infractorilor;

crearea unui fisier central international;

unificarea procedurilor de extradare a infractorilor dati in urmarire internationala de catre politiile statele.

Argumentand necesitatea ajutorului politienesc reciproc in lupta contra bandelor internationale de infractori, unul dintre participantii la acest congres arata ca: "Politiile nationale nu pot face uz decat in mod restrans de mijloacele moderne de comunicatie, aflate la indemana tuturor particularilor. Daca un infractor poate lua in deplina securitate expresul care-l va duce intr-o tara unde sa-si poata pierde urma, politistul se loveste de barierele vamale. Politia care respecta reglementarile legale internationale trebuie sa foloseasca calea diplomatica, mult mai inceata si mai greoaie, astfel ca in marea majoritate a cazurilor infractorul va sta sa profite de ragazul ce i se acorda cu atata generozitate".

Desi problemele abordate la acest congres au fost multiple singurul acord la care s-a ajuns a fost instituirea unui sistem unic de clasificare a infractorilor, metoda dactiloscopica obtinand castig de cauza in dauna metodei antropometrice.

Recunoscand utilitatea unor astfel de reuniuni internationale in materie de politie, participantii au hotarat ca urmatorul congres sa aiba loc in luna august 1916 la Bucuresti.

Primul razboi mondial a impiedicat transpunerea in fapt a acestui proiect.

Abia in 1923 intre 3-7 septembrie s-a desfasurat la Viena, din initiativa sefului politiei austriece, dr. Johannes Schober, al doilea Congres de politie judiciara, la care au participat sefii politiilor din Austria, Danemarca, Egipt, Franta, Germania, Grecia si Ungaria.

In ultima zi a Congresului, participantii au hotarat crearea primului organism de cooperare politieneasca "Comisia Internationala de Politie Criminala" (C.I.P.C.) cu sediul la Viena, avand drept scop principal, asigurarea cooperarii internationale in materie de politie.

Aceasta Comisie Internationala de Politie Criminala si-a desfasurat activitatea in mod normal incluzand in componenta sa 34 de tari, majoritatea de pe continentul european, printre care si Romania.

Politia nationala romana a fost reprezentata la toate reuniunile anuale ale acestui organism, delegatia fiind condusa in permanenta de dr. Eugen Bianu, director general adjunct al politiei, care la trei adunari generale a fost ales vicepresedinte al organizatiei.

Deci, se poate afirma cu certitudine ca Romania se numara printre membrii fondatori ai OIPC - INTERPOL de astazi.

In anul 1938 s-a tinut la Bucuresti cea de a 16-a adunare generala a C.I.P.C., cu care prilej delegatii au hotarat ca urmatoarea reuniune sa aiba loc in 1940 tot la Bucuresti, insa inceputul celui de al doilea razboi mondial a impiedicat acest lucru si chiar a curmat cooperarea politieneasca pe plan mondial.

Invadarea Austriei de catre armatele germane si dezlantuirea celui de al doilea razboi mondial au daunat profund functionarii Comisie Internationale de Politie Criminala, care in 1945 disparuse practic de pe arena internationala, dupa ce, printr-un artificiu grosolan de procedura, sediul acesteia in 1942 fusese transferat la Berlin.

Recrudescenta criminalitatii europene in anii imediat urmatori marii conflagratii mondiale a facut sa se resimta din nou necesitatea unui organism international de cooperare politieneasca.

Intre 6-9 iunie 1946, din initiativa sefului politiei belgiene, F.E.Louwage, a avut loc la Bruxelles o conferinta la care reprezentantii autoritatilor judiciare din 17 tari au decis reconstituirea Comisie Internationale de Politie Criminala, al carui sediu s-a mutat la Paris.

Incepand din 1946 istoria acestei organizatii de cooperare politieneasca internationala a fost marcata de o serie de reforme si realizari care i-au sporit influenta si capacitatea de lupta impotriva criminalitatii internationale.

In 1949, Consiliul Economic si Social al ONU a acordat CIPC statutul de organizatie consultativa de tip B.

In 1956, cu ocazia celei de a 25-a Adunari Generale care a avut loc la Viena, statutul CIPC a fost complet modernizat pentru a putea fi adaptat la exigentele unei cooperari la scara mondiala.

Totodata, s-a hotarat schimbarea denumirii in Organizatia Internationala de Politie Criminala - INTERPOL prescurtat OIPC - INTERPOL.

In 1961 Serviciul de contrafaceri si falsificari, care din 1946 functiona la Haga in Olanda, a fost integrat Secretariatului General al OIPC - INTERPOL de la Paris.

In 1967 aceasta organizatie numara deja 100 de tari membre.

In 1971 OIPC - INTERPOL a semnat un "Angajament special de cooperare" cu Organizatia Natiunilor Unite, acord aprobat de Consiliul Economic si Social si de Adunarea Generala Interpol.

In 1973 avand in vedere dezvoltarea relatiilor multilaterale pe plan international ale tarii noastre, la propunerea Ministerului de Interne s-a aprobat reafilierea militiei romane la OIPC Interpol.

In 1992 au fost admise inca patru tari ca membre Interpol, Albania, Estonia, Lituania si Letonia, in prezent aceasta organizatie de cooperare politieneasca internationala numarand 176 state membre.

1.2.2. Obiectul cooperarii politienesti internationale

In general, obiectul unei asemenea cooperari intre politiile statelor, il constituie combaterea criminalitatii nationale si internationale in ansamblu, urmarirea si arestarea infractorilor dati in urmarire internationala, schimbul si centralizarea informatiilor cu caracter politienesc si alte activitati.

Termenul de "criminalitate internationala" nu se refera in mod expres la o anume categorie de infractiuni determinate ci cuprinde o gama larga a acestor fapte antisociale.

In ultimii ani, configuratia criminalitatii internationale a cunoscut mutatii importante, materializate mai ales prin recrudescenta unor infractiuni cum sunt: terorismul, traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de opere de arta, de moneda falsa etc.

Unele din aceste infractiuni sunt definite prin diverse conventii internationale cum sunt de exemplu: falsul de moneda (Conventia din 1929) sau reprimarea exploatarii fiintei umane si proxenetismul (Conventia din 1949), Conventia unica privind stupefiantele din 1961 etc.

Alte infractiuni prezinta un caracter international in circumstante determinate de comportamentul autorului ca de exemplu:

actele preparatorii ale unei infractiuni, efectuate intr-o tara si consumarea infractiunii in alta tara sau in mai multe tari;

infractiuni de acelasi gen, comise succesiv in mai multe tari;

autorul unei infractiuni comisa intr-o tara se refugiaza in alta tara pentru a nu fi tras la raspundere juridica;

transferarea produsului unei infractiuni, a obiectelor sau documentelor care au servit la comiterea ei, din tara respectiva unde s-a comis, pe teritoriul altei tari.

Acestea ar fi numai unele din situatiile care ar putea constitui obiectul unei conlucrari internationale in materie politieneasca, deoarece cautarea si descoperirea autorilor acestor infractiuni, ori arestarea lor in vederea extradarii, presupun un amplu schimb de informatii, de investigatii si cercetari la scara internationala.

Cooperarea nu se limiteaza numai la urmarirea, prinderea si extradarea infractorilor dati in urmarire internationala, ci vizeaza si alte aspecte. Lupta internationala impotriva crimei inseamna de fapt, aditionarea actiunilor desfasurate de catre politiile nationale ale tuturor tarilor ce au semnat conventii, tratate ori fac parte din organizatii internationale specializate in lupta impotriva criminalitatii.

In limitele competentelor lor nationale stabilite prin legi, regulamente si alte norme de drept, autoritatile politienesti dintr-o tara pot coopera si actiona in beneficiul unei politii din alta tara, la solicitarea acesteia. De retinut, din cele expuse, ca lupta impotriva crimei pe plan mondial nu este opera si atributul unor "superbrigazi" internationale de politie, compuse din "superdetectivi" care se deplaseaza dintr-o tara in alta in urmarirea si arestarea infractorilor.

Obiectul cooperarii, in limitele legislatiei internationale ale statelor cooperante, cuprinde probleme cum sunt:

schimbul de informatii privind infractorii internationali;

transmiterea unor documente cu caracter politienesc;

audierea unor martori sau persoane suspecte;

supravegherea activitatii unor persoane aflate pe teritoriul altui stat decat cel al carui cetatean este, la cererea statului interesat;

efectuarea unor investigatii pentru identificarea unui infractor sau a unor obiecte furate etc.

Volumul si varietatea motivelor de cooperare politieneasca sunt considerabile si diversificate. Spre edificare trebuie mentionat obiectul intelegerilor, Protocoalelor, Conventiilor si Programelor incheiate de Ministerul de Interne din Romania si ministerele similare din alte tari, conform carora partile se obliga sa coopereze si sa-si acorde asistenta in domenii variate cum sunt: combaterea terorismului, a traficului de droguri, a activitatilor economice ilegale, a traficului cu masini furate, a trecerii ilegale a frontierei, preluarea cetatenilor, asigurari logistice (schimb de experienta, specializari, dotari cu tehnica etc.).

Continutul documentelor de cooperare cuprind tot mai des prevederi care incurajeaza schimbul de specialisti in materie, schimbul de tehnologie, pregatirea cadrelor in scoli proprii (de exemplu: conform Declaratiei de colaborare intre Ministerul de Interne al Romaniei si Ministerul de Interne al Republicii Franceze si al Programului de cooperare in domeniul sigurantei interne pe anul 1991, se prevad o serie de probleme privind schimbul de specialisti pe domenii de activitate, inclusiv scolarizarea unor politisti romani in Franta pe termene diferite).

Desigur, prevederile documentelor de colaborare converg de fiecare data spre scopul principal al colaborarii, si anume prevenirea si combaterea a ceea ce practica internationala denumeste "criminalitatea internationala".

1.3. Domeniile si formele cooperarii politienesti internationale

1.3.1. Domeniile cooperarii politienesti internationale

Domeniile cooperarii intre politiile nationale ale statelor sunt date de principalele forme ale criminalitatii internationale, de evolutia acesteia in timp si de eforturile intreprinse pentru contracararea ei.

In acest context cooperarea internationala intre state se realizeaza in principal in urmatoarele domenii:

infractiunile internationale

terorismul international

pirateria sau brigandajul maritim si aerian

sclavajul si traficul cu sclavi

traficul ilicit de stupefiante

crima organizata

falsificarea de moneda si traficul international de moneda falsa

extradarea infractorilor internationali.

1.3.2. Infractiunile internationale

Infractiunile internationale sunt fapte ce aduc atingere dreptului international si constau din actiuni sau inactiuni ilicite ale unui stat sau ale unei persoane in relatiile sale cu alt stat sau alta persoana.

Elementul esential al infractiunii internationale il constituie pericolul pe care il prezinta pentru pacea si securitatea internationala ceea ce in mod obligatoriu atrage sanctiuni penale.

Potrivit reglementarilor de drept international, infractiunile internationale se impart in doua categorii:

infractiuni savarsite de persoane fizice in numele unui organ al statului. Din aceasta categorie fac parte crimele contra pacii si securitatii internationale, crimele de razboi si crimele contra umanitatii;

infractiuni comise de persoane particulare in nume propriu, din care fac parte terorismul, pirateria, sclavajul si traficul cu operele de arta, de masini, traficul cu sclavi, falsificarea de moneda etc.^[23] Persoanele particulare devin subiecte ale infractiunii daca actiunile lor ilicite contravin normelor de drept international.

Persoanele particulare devin subiecte ale infractiunii din cea de a doua categorie daca actiunile lor ilicite contravin normelor de drept international.

1.2.- Terorismul international constituie o infractiune sui-generis, adica un tip special de activitate criminala, caracterizata printr-un element de extraneitate. Pregatirea si executarea acestei infractiuni, subiectele ei pasive si active, mobilul, mijloacele de infaptuire utilizate de autor, intereseaza mai multe state.

Terorismul este o forma de manifestare a violentei, un fenomen care presupune folosirea deliberata si sistematica a unor mijloace de natura sa provoace teroarea. Termenul de terorism provine din latinescul "terror - terroris" care inseamna frica, spaima, teroare provocate prin acte de violenta publica. Terorismul reprezinta un complex de activitati infractionale savarsite cu violenta, care au drept scop atingerea unor scopuri politice, materiale sau religioase.^[24]

Cu privire la conceptul de terorism exista directii si controverse, cei mai multi analisti considera ca orice act de violenta poate fi inclus in aceasta denumire de turism, pe cand altii considera ca intr-un act revolutionar nu poate fi vorba de terorism. Una din definitiile avansate de analisti considera ca: "Din punct de vedere sociologic, teroarea este reprezentata de o persoana, un lucru sau o actiune care provoaca o frica ori o suferinta intensa cu scopul de a intimida sau produce panica, actionand ca o arma sau strategie politica. Din punct de vedere politic, scopul terorismului este acela de a intimida si dezorganiza guvernul prin frica si astfel sa produca schimbari politice."

Un alt analist apreciaza ca "terorismul este cea mai imorala forma de vigilenta organizata".

Dincolo de controversele privind definirea si modurile diferite de abordare, terorismul are o puternica motivatie subiectiva in care se regasesc factori sociali, politici si religiosi. Convingerile politice si religioase se asociaza anumitor structuri de personalitate. Dupa F.Hacker - in lucrarea sa sugestiv intitulata "Boala psihica si politica" - teroristii pot fi clasificati in: nebuni, infractori si beligerenati. Aceasta clasificare are la baza motivatiile psihologice ale teroristilor si pe aceasta cale implicarea lor in acte violente. Nebunii care recurg la actiuni teroriste au propria lor motivatie determinata de refulari, neimpliniri etc. Infractorii participa la actele de terorism in cunostinta de cauza, in mod deliberat, pe cand beligerantii urmaresc obtinerea puterii si a prestigiului, netinand cont de mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor. In viziunea multor teorii, teroristii au o personalitate particulara si trasaturi bine conturate, ei atribuindu-si roluri privind justitia sociala si au varsta, de regula, cuprinsa intre 22 - 25 de ani.

Dincolo de controversele privind definirea si modurile diferite de abordare, terorismul are o puternica motivatie subiectiva in care se regasesc

Terorismul constituie o grava infractiune internationala indreptata impotriva vietii si integritatii corporale a sefilor de state sau a altor demnitari, a membrilor familiilor acestora, contra unor persoane, grupuri oficiale sau neoficiale, institutii de stat sau publice.

Actele de terorism international sunt adesea pregatite intr-un alt teritoriu decat acela unde infractiunea trebuie sa fie executata sau sa-si produca efectele.

In anumite cazuri activitatile criminale intreprinse in vederea savarsirii actelor de terorism se prelungesc pe teritoriul mai multor tari, fapt ce imprima infractiunii respective un caracter international.

In materialitatea sa, terorismul pastreaza insusirile oricarui act de teroare, vatamari grave contra persoanei, sechestrari de persoane, omoruri, violente, distrugeri, degradari si acte de diversiune etc. savarsite cu intentia crearii unei stari de pericol, de teama, de panica in randul populatiei (distrugerea cailor de comunicatie, otravirea cursurilor de apa, explozii, propagarea de epidemii, atentate cu bomba etc.).

Actul de violenta poate fi indreptat impotriva unei singure persoane, cu un anumit rol in colectivitate in scopul de a produce efecte de intimidare in colectivitatea respectiva^[25].

In general se poate aprecia ca sfera terorismului international exclude actiunile ce privesc doar problemele interne ale statelor.

Actele de terorism comise intr-o anumita tara, cu originea si efectele in cadrul frontierelor respective, au caracter de terorism national intern, si sunt reprimate cu propriile posibilitati ale tarii respective.

Politiile din tarile occidentale coopereaza intre ele, in afara Interpolului si pentru reprimarea acestui gen de terorism national.

Cand actele de terorism lezeaza relatiile interstatale, ele capata caracterul de infractiune internationala, intrucat pune in pericol interesele mai multor tari si chiar sa pericliteze pacea si securitatea omenirii. Ca atare un act de terorism, pentru a putea fi calificat drept "terorism international" trebuie sa contina un element de extraneitate: in cauza trebuie sa fie direct sau indirect o alta tara decat cea in care, ori impotriva careia s-a comis actul respectiv.

O prima incercare de definire a terorismului gasim in "Conventia pentru prevenirea si reprimarea terorismului" adoptata la Geneva in 1937 la a carei elaborare si-a adus o contributie importanta profesorul si juristul roman Vespasian Pella.^[26]

Prin aceasta conventie se stabileste ca sunt considerate acte de terorism international:

atentatele impotriva vietii si sanatatii sefilor de state si a persoanelor ce ocupa functii de stat;

actele diversioniste indreptate impotriva bunurilor de stat sau publice;

faptele care pun in pericol mai multe vieti omenesti;

confectionarea, pastrarea sau aprovizionarea cu arme si alte mijloace teroriste;

falsificarea, introducerea si cedarea de pasapoarte false si alte asemenea documente in scop terorist;

pregatirea de acte teroriste, instigarea la terorism si ajutarea sub orice forma a teroristilor.

Cu toate ca, intr-o anumita masura terorismul si-a schimbat de-a lungul timpului strategiile si mijloacele de actiune, principalul sau obiectiv a ramas acelasi, respectiv influentarea deciziilor politice ale guvernelor prin utilizarea sistematica si persistenta a violentei si a amenintarii cu violenta.^[27]

Valul terorismului in perioada moderna a fost declansat cu primele deturnari de aeronave in anii 1961, continuand cu rapirea si sechestrarea unor personalitati ce detineau functii importante in stat, si a continuat cu alte acte de violenta care s-a numit uneori razboi de guerila, iar alte ori terorism.^[28]

Actuala faza de recrudescenta a terorismului international care a cuprins numeroase state atat din Europa cat si de pe celelalte continente pun in pericol nu numai tarile respective dar atenteaza la securitatea mondiala. Inca nu s-au stins ecourile atentatelor teroriste din Statele Unite, initiate de reteaua terorista "Al Qeda" condusa de temutul lider Osama Bin Laden si lumea s-a confruntat cu un nou atentat terorist produs la Moskova, care a avut ca urmare moartea a sute de persoane.

Sesizand enorma publicitate pe care le-o asigura capturarile de aeronave, atentatele cu bombe, rapirile de persoane etc., gruparile si organizatiile teroriste au inceput sa foloseasca tot mai multe cai si mijloace .

Avand in vedere compozitia lor, organizatiile teroriste pot fi impartite in doua categorii distincte:

a.- Organizatii teroriste nationale, ai caror membri apartin unei singure natiuni, indiferent daca sfera de actiune teritoriala se limiteaza numai la tara respectiva ori depaseste granitele acesteia;

b.- Organizatii teroriste internationale, in componenta carora intra elemente teroriste de diferite nationalitati.

In cazul terorismului international savarsirea si efectele actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul mai multor state.

Actele teroriste savarsite sub aceasta forma imbraca obligatoriu elemente de extraneitate cu caracter international, in ceea ce priveste autorii, victimele, locul comiterii sau pregatirii actiunii, locul de refugiu al autorilor sau complicilor, natura intereselor lezate si consecintele actului in sine.

c.- Terorismul transnational este o noua forma intalnita in literatura de specialitate, dar care aproape se confunda cu terorismul international, deoarece deosebirea consta in faptul ca autorii actelor teroriste sunt autonomi fata de orice stat.

Dupa principalele cauze care il genereaza terorismul se imparte in:^[29]

a.- Terorismul rasist care a aparut in SUA la jumatatea secolului 19 si care era reprezentat de organizatia "Ku-Klux-Klan" care desi a fost interzisa in 1960, continua sa existe in clandestinitate, iar actiunile teroriste creeaza un sentiment de teama in comunitatile negrilor de pe intreg teritoriul SUA.

De asemenea terorismul rasist provocat de politica de apartheid a guvernului sudafrican, care a provocat valuri de teroare in randul luptatorilor pentru eliberarea nationala.

b.- Terorismul extremist - nationalist, anarhist care in general isi limiteaza aria in interiorul unei singure tari. Manifestarile de violenta sunt consecinta conceptiilor anarhiste, nationaliste sau extremiste. Semnificative sunt actiunile organizatiilor teroriste palestiniene (Septembrie Negru, Jezbolah, El Fatah), ale organizatiei teroriste armene ASALA (Armata secreta pentru eliberarea Armeniei), in Italia (Brigazile rosii, Desteptarea dreptei italiene, Ordinea noua, Avangarda nationala, Prima linie etc.), de asemenea Armata Rosie japoneza, Armata rosie germana, grupurile Tupamaros si Monteneros din America Latina si altele.

c.- Organizatii teroriste separatiste si de eliberare nationala. In Spania, actele teroriste desfasurate de organizatia paramilitara Basca ETA (Tara Basca Libera), in Irlanda, activitatile teroriste desfasurate de IRA (Armata Republicana Irlandeza) in Franta (Frontul de eliberare a Corsicii si Frontul de eliberare a provinciei Bretagne) Kurzii din Turcia etc.^[30]

d.- Terorismul de nuanta fundamentalist-religioasa. Desi pare nefiresc, totusi terorismul a devenit un mijloc si o metoda de actiune chiar si pentru grupari si organizatii care se pretind a avea un caracter religios. Specialistii in domeniu vorbesc tot mai mult despre raspandirea fundamentalismului islamic in lume. Data fiind periculozitatea actuala a fanatismului religios musulman si sporirea actelor teroriste comise de organizatiile extremiste de nuanta islamica, statele lumii si chiar unele tari arabe sunt preocupate de combaterea acestui flagel.

Din punctul de vedere al tacticii folosite de organizatiile teroriste se remarca doua tipuri de operatiuni:

actiuni in care teroristii isi iau masuri pentru a scapa cu viata dupa consumarea atentatului, prin luarea de ostatici, deturnarea de aeronave, operatiuni insotite de parasirea teritoriului in care au actionat.

Pentru executarea acestor activitati teroristii folosesc astazi echipamente moderne (bombe cu explozie intarziata, gaze toxice, explozivi, trimiteri postale explozive sau cu substante toxice etc.).

misiunile sinucigase ori kamikadze, cum s-a intamplat in cazul atentatului terorist din America la World Trade Center din 2001 sau cel de la teatrul mare din Moskova din 2002.

Statele lumii au luat masuri pentru combaterea actelor de terorism infiintand in cadrul ONU la 18 decembrie 1972 Comitetul Special pentru Terorismul International, care are ca sarcina principala studierea cauzelor acestui fenomen si recomandarea masurilor practice pentru reprimarea actelor de violenta si teroare.

1.3.3. Crima organizata

In doctrina Interpolului prin crima organizata se intelege ansamblul activitatilor criminale desfasurate de grupuri de infractori structurate implicate in activitati ilicite (jocuri de noroc clandestine, prostitutie, trafic de stupefiante, trafic de droguri, falsul de moneda etc.) care isi investesc profiturile astfel obtinute in actiuni ilegale.^[31]

Intr-un sens mai larg, prin crima organizata se inteleg activitatile desfasurate de infractori profesionisti (pe o perioada de timp mai lunga sau mai scurta) caracterizate printr-o anumita organizare intr-o specialitate criminala.^[32]

Premeditata si conceputa pana in cele mai mici detalii in ceea ce priveste rolul si modul de actiune al celor care o infaptuiesc, crima organizata se deosebeste fundamental de actiunile unor indivizi care, ocazional se asociaza pentru a comite anumite infractiuni.

Formele concrete de manifestare ale crimei organizate difera de la o tara la alta, dar exista si grupari criminale ale caror actiuni afecteaza concomitent mai multe tari.

Exista numeroase genuri de infractiuni ce pot imbraca aspecte specifice crimei organizate ca de exemplu: furturile, hold-up-urile (spargeri la banci cu mana inarmata), furturile de autoturisme si traficul cu acestea, furturile de opere de arta si bunuri din patrimoniul national (tablouri, obiecte de arta, cultura, istorice etc.), escrocheriile (bancare, negocierea de cecuri de calatorie furate, false, folosirea unor firme fictive, evaziuni fiscale etc.), prostitutia si traficul cu fiinte umane, proxenetismul, traficul de droguri, contrabanda (trafic de devize liber convertibile, traficul de aur si pietre pretioase etc.).

In Italia, dupa cum apreciaza oficialitatile, crima organizata a capatat proportiile unei adevarate industrii ilicite.

a.- Mafia italiana, este o organizatie a crimei si violentei, cu ramificatii dintre cele mai nebanuite. Pentru obtinerea profiturilor ei fabuloase sunt folosite mijloacele cele mai violente, traficul de influenta, coruptia si amenintarea.

Dupa unii cercetatori numele acestei organizatii criminale vine de la cuvantul arab "mu afah" care inseamna protejarea celor slabi. Altii, considera ca aceasta denumire provine de la cuvantul "maffia" care inseamna "saracie".

Conform unei alte opinii, Mafia ar reprezenta o organizatie secreta constituita in anul 1800, cand regele Neapolului Ferdinand al IV-lea, refugiat in Sicilia, a creat o politie paralela pentru a contracara un eventual plan de debarcare francez.

Termenul de Mafia ar fi constituit strigatul sau de arme: "Morte alla Francia - Italia anela" ("Moarte Frantei striga Italia").

Pentru a rezista invadatorilor francezi sicilienii au constituit o organizatie secreta armata care apara comunitatea, pedepsea pe talhari si raufacatori, ignorand legea straina. Cu timpul aceasta organizatie secreta a evoluat negativ degenerand in criminalitate si violenta.

Primul nucleu al structurii este "familia". Uniunea mai multor familii puternice este numita "Cosche". Mai multe "cosche" cu acelasi profil formeaza o alianta numita "consorteria", iar toate consorteriile din Sicilia formeaza "Societa Onorata" (onorata societate) adica Mafia.

Mafia este apreciata drept cea mai puternica organizatie criminala, nu numai datorita numarului mare de membrii (mai multe mii) ci mai ales datorita structurii si capacitatii sale de organizare operationala, in ciuda retelei sale complexe. In ultimele decenii Mafia s-a instalat nu numai in Sicilia, dar si la Roma, Torino.

Centrul italian de studii sociale (CENSIS) aprecia ca beneficiul anual al Mafiei italiene se ridica la circa 9 milioane dolari.

Unitatea de actiune si buna organizare structurala a Mafiei nu exclud o autonomie relativa a fiecarei familii in ceea ce priveste problemele locale si mici lupte fratricite, mai ales pentru obtinerea conducerii acesteia.

Mafia italiana are si alte ramificatii in trei regiuni din sudul Italiei (Campania, Sicilia si Calabria).

Camorra, instalata in provincia Campania si Neapole desemneaza societatea secreta a raufacatorilor napolitani. Este compusa dintr-o serie de organizatii locale, aflate adesea in conflict. Camorra s-a consacrat mai ales traficului de narcotice, in special cocaina.

Degradarea vietii sociale, fuziunea intre crima organizata si puterea locala, somajul in randul tineretului, determina o crestere constanta a criminalitatii caracterizata adesea prin violenta si chiar ferocitate.^[33]

N'dragheta, este principala organizatie criminala din Calabria, alta regiune din sudul Italiei, in care conditiile subdezvoltairii economice sunt chiar mai pronuntate decat in Campania.

Ca si Camorra, N'dragheta dispune de o structura organizatorica orizontala, compusa din clanuri numite "Cosche" sau "ndrine" ai caror membrii sunt recrutati pe baza legaturilor familiale. Din acest motiv rivalitatile si conflictele dintre clanuri se mentin pe parcursul multor ani si chiar generatii (Vendetta).

N'dragheta este specializata in rapiri de persoane urmate de rascumpararea ostaticilor. De regula rapirile au loc in afara teritoriului    in care s-a stabilit organizatia criminala, fiind preferate zonele din centrul si nordul Italiei, mai bogate, care ofera libertate de miscare si canale de spalare a banilor murdari.

La baza activitatii criminale a celor trei organizatii mafiote stau aceleasi actiuni criminale: santaj, prostitutie, droguri, contrabanda cu tigari, actiuni conduse cu ajutorul bombelor, incendiilor, atentatelor, omorurilor si amenintarilor de tot felul.

Grupurile de infractori apartinand Mafiei, Camorrei si N'draghetei si-au intensificat actiunile ilicite orientandu-le in special pe traficul de droguri, santaj, traficul de arme si munitii, rapiri de persoane, trafic de influenta, contrabanda, proxenetism, prostitutie, jaf cu mana inarmata, traficul cu autoturisme furate.

Indiferent de structuri si caracteristici specifice, cele trei organizatii pot fi considerate organizatii mafiote intrucat metodele folosite pentru atingerea scopurilor (recurgerea la violenta si intimidare pentru impunerea legii tacerii - omerta) sunt de tip mafiot.

b.- Crima organizata in SUA

Originile crimei organizate americane se regasesc in prima jumatate a secolului al XIX-lea, in randul familiilor de emigranti irlandezi. Acestia constituiau cea mai saraca patura a populatiei, fara drepturi politice, obiect al unei permanente discriminari. In conceptia lor, supravietuirea depindea de forta si de decizia de a o utiliza. Folosind-o, au descoperit ca banii pot fi obtinuti cu usurinta din escrocarea patronilor de case de toleranta ori de jocuri de noroc, precum si din alte afaceri ilicite. Au obtinut si mai multi bani cand si-au dat seama ca politicienii corupti si oamenii de afaceri verosi au nevoie de protectia lor.

Bandelor irlandeze le-au urmat cele formate din imigranti evrei din tarile est-europene.

Incepand cu 1860, pe coasta de vest a imigrat un numar mare de chinezi angajati mai ales la constructia de drumuri si cai ferate. Specialisti in arte martiale, ei au constituit organizatii criminale numite "tong" care operau in zonele China Town din San Francisco, Los Angeles, si mai apoi la New York, avand ca domenii preferate jocurile de noroc, bordelurile, salile de dans, vanzarea de narcotice. Vestigii ale vechilor "Triade", familiile "tong" aveau o structura ierarhica foarte specializata incluzand razboinici profesionisti, asasini, colectori, paznici, rapitori etc. Violenta lor era nemasurata si oarecum protejata datorita izolarii culturale traditionale a asiaticilor.

Istoria crimei organizate in America este istoria imigrantilor, saraciei, discriminarii, coruptiei si degradarii. Totodata, ea este istoria succesului si respectabilitatii obtinute pe cai ilicite.

Italo-americanii si crima organizata^[34]

Intre 1820 si 1930 au sosit in SUA aprox. 4,7 milioane italieni. Peste 2 milioane au sosit intre 1900 si 1910, provenind mai ales din sudul Italiei si din Sicilia.

Saraci si analfabeti, necalificati, o parte s-au intors in Italia, dar multi au ramas pe coasta de est, alcatuind "Mica Italie" in ghetourile urbane, mai ales la New York City. Initial, crimele italienilor se indreptau impotriva conationalilor: estorcari de fonduri, vendete, rapiri de mirese. Prin forta si profitand de slabiciunea politiei, unii dintre ei au ajuns bogati si puternici, continuand sa-si extinda activitatile ilicite si sa angajeze in acest scop tot mai multi oameni. In timp, organizatiile criminale italiene au refacut pe teritoriul american, structurile din tara de origine, impunand de-a lungul anilor un control aproape absolut asupra jocurilor de noroc ilicite, prostitutiei, traficului de droguri etc.

"Mana Neagra" (The Black Hand; La Mano Nera)

Este semnalata in premiera, in legatura cu uciderea unui ofiter de politie la 20 oct. 1890, la New Orleans. Sute de italieni au fost arestati ca suspecti, dar eliberati din lipsa de probe. Zvonurile despre mituirea justitiei si intimidarea martorilor au circulat cu rapiditate starnind mania populatiei si ostilitatea fata de Mafie considerata a fi responsabila de asasinat. Din considerente de mandrie nationala pentru a obtine bunavointa americanilor, comunitatile italiene au negat cu inversunare existenta Mafiei.

In realitate "Mana Neagra" reprezinta o operatiune mafiota de estorcare de fonduri prin scrisori de amenintare semnate anonim "La Mano Nera". Astfel, a fost lansat conceptul de "Organizatie a Mainii Negre" speculat in mass-media.

Uniunea Siciliana (L'Unione Siciliana)

A aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea la New York ca o societate fraternala avand ca scop promovarea intereselor legitime ale imigrantilor sicilieni. Uniunea a furnizat membrilor sai asigurari pe viata si ajutoare sociale suplimentare si a actionat energic pentru eradicarea crimei in cadrul comunitatilor siciliene din America.

Dupa anul 1900, ca urmare a imigrarii masive din Italia, au aparut numeroase filiale ale Uniunii Siciliene, in toate zonele colonizate de sicilieni. Spre exemplu, in anul 1920, Uniunea avea peste 40 mii membri numai in zona Chicago.

O data cu introducerea prohibitiei alcoolului, respectabilitatea Uniunii a decazut. Aceasta a fost infiltrata de gangsteri, care au pervertit telurile asociatiei, respectiv au primit in randurile si in conducerea sa vechi membri ai Mafiei, care au facut presiuni pentru impunerea traditiilor culturale ale "Onorabilei Societati" siciliene.

Cosa Nostra (Sindicatul crimei)

Prin contrast cu prima generatie de imigranti italieni, a doua generatie - cea nascuta pe pamant american - s-a dovedit a fi mult mai adaptata noilor conditii socio-culturale si economice. Tinerii italieni au utilizat activitatea infractionala ca o modalitate rapida de a castiga bani si succes. Actiunile lor au inclus estorcari de tip "Mana Neagra", furturi, jafuri, precum si furnizarea de bunuri si servicii ilegale. Indiferent de provincia lor de origine, italienii si-au unit eforturile pentru profit si ajutor reciproc, adeseori coordonandu-si actiunile cu cele ale bandelor de evrei si irlandezi.

Problemele nu au intarziat sa apara: batranii mafioti, pe de o parte, si tinerii gangsteri italieni, pe de alta parte, au inceput sa polarizeze in functie de propria lor ideologie. A rezultat, astfel, asa-numitul razboi Castellmmarese, intre anii 1930 si 1931, care s-a soldat cu eliminarea sau lipsirea de putere a batranilor mafioti. Totodata, s-a initiat o actiune de organizare si coordonare a eforturilor gangsterilor italieni, care a avut ca rezultat aparitia unei noi entitati numita "La Cosa Nostra". Aceasta uneste "familiile" si le coordoneaza actiunile prin intermediul unui consiliu, care analizeaza si supervizeaza orientarea generala si principalele planuri de perspectiva ale "corpurilor" reunite. Doua caracteristici importante ale Cosa Nostra seamana cu cele ale vechii Mafii siciliene: codul tacerii si structura ierarhica.

Cu toate acestea, Mafia si Cosa Nostra sunt diferite. Cosa Nostra a abolit functia de "boss al bosilor" si se impune mai degraba prin inteligenta decat prin teroare. Astazi, Cosa Nostra si Mafia continua sa opereze, dar pe alte continente. Ele raman diferite prin structura, mod de actiune si tipul de conducere.

Problema crimei organizate in America este o problema complexa, caracteristica ce deriva din dimensiunea si diversitatea spatiului social, economic si cultural american, precum si din posibilitatile limitate de documentare. Lumea subterana a crimei organizate americane nu apartine exclusiv italienilor, irlandezilor si evreilor. Aici se interfereaza, ca intr-o alianta poliglota, "triadele" chineze, "yacuza" japoneza, latino-americanii si negrii, precum si toate celelalte natii, care au aptitudinea si hotararea de a trai periculos, dar bine, pe seama Statelor Unite si a intregii lumi.

Autoritatile americane s-au preocupat de combaterea Mafiei. De-a lungul deceniilor, impotriva bandelor mafiote au fost luate masuri atat pe plan legislativ cat si politienesc. In 1963, o comisie de ancheta senatoriala a stabilit in mod cert, ca sub numele de "Cosa Nostra" se ascunde o organizatie criminala de tip mafiot, divizata in "familii" functionand mai ales in Detroit, Philadelphia, Chicago, Buffalo, Boston, Cleveland, Pittsburg, Dallas, Los Angeles si Baltimore.

c.- Mafia chineza (Triadele chinezesti), constituie o alta forma de crima organizata originara din Extremul Orient, dar cu o activitate sustinuta si in Europa. Triadele au aparut in China secolului XVII, ca organizatii secrete, extinzandu-si aria de actiune in tot Extremul Orient. Denumirea vine de la cifra magica "trei", care evoca cele trei elemente: "cerul, pamantul si omul". Triada are drept simbol un triunghi echilateral ale carui laturi simbolizeaza cele trei elemente de baza.

Fondate initial din ratiuni politice, de adeptii revenirii sa putere a dinastiei imperiale Ming si inlaturarea dinastiei Quing, triadele au degenerat, cu timpul, devenind adevarate bande de criminali. Cele mai importante baze ale triadelor sunt in Hong Kong si Taiwan.

Activitatile principale ale mafiei chineze vizeaza traficul de droguri, jocurile de noroc, proxenetismul, dar si traficul de adolescenti si comertul de organe umane destinate transplantului.

Una din armele utilizate de triade pentru a castiga bani este teroarea, prezenta nu numai in conflictele dintre bandele rivale dar si pentru supunerea celor care nu platesc de buna voie "taxele" impuse pentru asigurarea "protectiei" (proprietarii bunurilor, restaurantelor, caselor pentru jocuri de noroc etc.).

Principalul centru operational al triadelor este situat in Hong Kong, unde exista circa 40 de organizatii cu peste 80 000 de membri. Intre aceste grupari mafiote exista o lupta acerba, permanenta, in special pentru monopolizarea traficului de heroina adusa in Olanda din celebrul "triunghi de aur" (zona situata la frontierele dintre Tailanda, Birmania si Laos).

"Triada - mafia care se misca in tacere"^[35] a aparut de ani buni, in multe state din Europa, mai ales in randul comunitatilor de imigranti chinezi. Marile orase au devenit treptat atat centre de tranzit cat si destinatie finala pentru un intens trafic de stupefiante si clandestini.

Tehnica cuceririi teritoriului experimentata de chinezi in multe tari europene dar si in SUA - presupune implicarea in toate activitatile economice ale unui cartier si "expulzarea" treptata a rezidentilor. Zona se transforma intr-o enclava, asa numitul "China Town" practic impenetrabila de catre fortele de ordine.

Traficul de clandestini nu este o activitate mai putin importanta decat cel cu droguri sau alte infractiuni, mai ales ca mafia chineza obtine castiguri exorbitante din aceasta activitate (5 000 - 15 000 euro pentru fiecare clandestin).

d.- Mafia japoneza (yakuza), care constituie tot o forma a crimei organizate ce actioneaza in Japonia dar si in alte tari. Principalele activitati criminale se refera la traficul de droguri, violenta, prostitutia si proxenetismul, jocuri de noroc ilegale, taxe de protectie percepute de la proprietarii magazinelor comerciale, barurilor, cazinourilor etc.

e.- Crima organizata de sorginte europeana^[36]

In Germania, crima organizata avand legatura directa cu infractorii germani sau independent de acestia, actionand grupuri de infractori de origine asiatica, italiana si est-europeana, care au comis peste 500 000 infractiuni producand pagube de peste 3 milioane de marci. Grupurile de infractori compuse din japonezi, chinezi, malaezieni, rusi si italieni apartinand Mafiei si Camorrei, sunt implicate in traficul de droguri, furt cu mana armata, trafic de moneda, carti de credit si pasapoarte false, ori falsificate, trafic cu autovehicule furate si rapiri de persoane in scop de rascumparare. In legatura cu grupurile de infractori din Europa de Est, care actioneaza pe teritoriul Germaniei, se detin date verificate ca ele sunt formate in principal din rusi si polonezi, care comit infractiuni de frauda, fals, trafic de arme si autoturisme furate, trafic de droguri, trafic de fiinte umane, de substante radioactive etc.

Franta

In aceasta tara actioneaza grupari ale crimei organizate apartinand Mafiei italiene, Camorei si N'draghetei, care in general se ocupa cu traficul de droguri, contrabanda, traficul de arme si munitii, traficul de autoturisme furate, escrocherii, furtul de obiecte de arta, omorurile calificate, traficul de valuta si carti de credit false.

Referitor la organizatiile criminale de origine asiatica, ele comit pe teritoriul Frantei infractiuni privind falsificarea cartilor de credit, extorcari de fonduri, sechestrari de persoane, imigrari ilegale si prostitutie.

Bulgaria

Politia bulgara detine informatii privind existenta unor grupari infractionale de cetateni straini, bine organizate si specializate in jocuri de noroc, prostitutie, trafic de valuta, trafic de arme si munitii, trafic de droguri. In falsificarea pasapoartelor sunt implicati in special tigani autohtoni si cetateni sarbi din Kossovo sau Macedonia. De asemenea la Sofia au fost semnalate grupuri de ucigasi platiti constituite, de regula, din cetateni de origine turca, kurda sau araba. O prezenta deosebit de activa in aceasta tara o are mafia rusa, care controleaza sute de localuri de noapte unde lucreaza pretinse dansatoare din fosta Uniune Sovietica, in general prostituate.

Ucraina

In Ucraina fenomenul crimei organizate este reprezentat de doua grupari mafiote importante:

Gruparea "Cerepa" creata in urma cu 8 ani la Kiev, condusa de Igor Tkacenko, alias "Cerep" (craniu, teasta) si este compusa din circa 100 de persoane (tineri intre 20-25 ani, boxeri, luptatori).

Dupa un inceput pe plan local gruparea si-a creat structuri in Ucraina, in randul reprezentantilor crimei organizate. Ca activitati infractionale se numara: santajul, traficul de droguri, prostitutia, executiile la comanda etc. In prezent aceasta grupare si-a creat structuri oficiale, sub forma unor firme comerciale si de productie, atat la Kiev cat si la Budapesta.

Mafia caucaziana organizata pe principii deosebit de dure "de fratie" in "familie". La baza activitatilor se afla ca si in Italia, legea tacerii "omerta". Se apreciaza ca prin intermediul ei se desfasoara cea mai mare parte a traficului de droguri in Ucraina.

f.- Crima organizata in Federatia Rusa

Un raport din anul 1991 al Ministerului de Interne din fosta URSS estima ca in tara opereaza aprox. 3 500 - 4 000 de bande organizate. Structura acestor bande este sensibil apropiata de cea a grupurilor similare din SUA si Italia, avand in compunere subgrupuri cu mai multe sute de membri fiecare. Prejudiciul cauzat de activitatile lor infractionale a fost estimat la peste 8 miliarde de ruble, in anul 1990, dar se apreciaza ca in economia "subterana" se manipuleaza peste 150 miliarde ruble pe an. Bandele isi obtin castigurile dintr-o arie infractionala vasta: afaceri veroase, escrocherii, furturi simple, furturi cu violenta si mana armata, trafic de droguri, de arme, contrabanda, proxenetism, jocuri de noroc, piata neagra, delicte economice si fraude financiar-bancare.

Spre deosebire de organizatiile italiene sau americane, mafia rusa nu dispune de o "cupola" sau o "comisie" care sa coordoneze actiunile ilicite, ori sa reglementeze diferendele pe cale amiabila. De aceea, cu anumita frecventa se declanseaza infruntari armate intre bandele rivale, privind actiunile sau zonele de interes comun, dar afacerile continua sa prospere.

Paralel cu dezvoltarea formelor traditionale de crima organizata, apar permanent noi forme de activitati infractionale. Profitand de vidul juridic, traficantii "economiei din umbra" castiga sume imense si, implantandu-se pe piata nationala, folosesc fraudulos resursele economice, capacitatile industriale si manipuleaza o importanta parte a bugetului national.

Politia rusa defineste crima organizata ca fiind un grup stabil, ierarhizat si organizat intr-o structura cu cel putin doua niveluri (conducere si executie), format in scopul comiterii unor infractiuni specializate, care se sustrag legii si se protejeaza prin coruptie.

Legislatia penala rusa nu da o definitie precisa crimei organizate. Apartenenta, chiar declarata, la o organizatie criminala, nu declanseaza urmarirea in justitie, desi membrii gruparii pot fi urmariti individual, pentru participare la actiuni criminale. Pluralitatea de infractori este considerata, totusi o circumstanta agravanta.

g.- Crima organizata in economia mondiala

Economia subterana

Comunitatea internationala a fost pusa in fata unei economii "subterane" de mare anvergura, caracterizata prin infiltrarea pietelor financiar-bancare de catre structurile crimei organizate in incercarea acestora de a prelua controlul asupra unor importante sectoare economice interne si internationale.

Procesul este vast, bazat pe tranzactii financiare globale in continua crestere. Pietele financiare internationale cuprind zilnic tranzactii financiare in valoare de peste 170 miliarde dolari, din care numai o mica parte par a fi operatiuni de comert ilicit. Restul se bazeaza pe capital speculativ lichid sau semilichid, investit pe termene scurte si care, de regula, garanteaza anonimatul investitorilor.

Cresterea unei imense mase monetare speculative este favorizata de o multitudine de factori, intre care mentionam:

transnationalizarea celor mai mari banci si societati de holding;

eliminarea restrictiilor si controlului asupra investitiilor straine;

impactul tehnologiei electronice de transmitere a informatiilor privind pietele financiare.

Complexitatea si amploarea acestui fenomen sunt de natura sa descurajeze orice incercare de control statal si creeaza conditii de camuflare a banilor proveniti din afaceri ilicite.

Dintre pietele ilicite care produc imense sume de bani "murdari" evidentiem piata drogurilor si armelor.

Alte surse importante de venituri ilicite pentru crima organizata il constituie traficul cu obiecte de patrimoniu cultural, rapirile de persoane, prostitutia si proxenetismul, camata si, nu in ultimul rand, evaziunea fiscala in domeniile in care ea actioneaza legal, ca proprietara sau principala actionara in societati comerciale profitabile.

In ultimele decenii a reaparut pirateria, mai ales in marile asiatice.

Datorita elementelor de noutate vom acorda atentie fenomenului de spalare a banilor.

"Spalarea banilor"

Producand sume uriase de bani, procesele si activitatile ilicite au trebuit interferate si chiar integrate in cadrul general al finantei internationale contemporane.

Inevitabil, orice actiune ilicita de anvergura, care isi propune castiguri maxime si continuitate in operatiunile intreprinse, va atinge punctul critic in momentul in care se va incerca integrarea acesteia in circuitul financiar-bancar. De aici rezulta interesul deosebit pe care crima organizata il manifesta pentru a-si asigura controlul asupra institutiilor financiar-bancare, mai ales la nivelul de decizie al acestora.

Spalarea banilor este o expresie de origine americana, care desemneaza reinvestirea in afaceri ilicite a banilor obtinuti in afaceri ilicite, utilizand, in acest scop, circuite financiar interne si internationale complicate.

Fenomenul "spalarii" banilor a aparut ca o consecinta logica a existentei unei criminalitati orientate spre profit, caracterizata printr-un anumit nivel de sofisticare, existenta, in principal, in societatile dezvoltate economic si dotate cu sisteme financiar-bancare evoluate.

Complexitatea acestui fenomen este de natura sa descurajeze orice incercare de control statal si creeaza conditii de camuflare a banilor proveniti din operatii ilicite.

Tehnicile utilizate pentru spalarea banilor sunt de o mare diversitate si este de presupus ca multe dintre ele sunt necunoscute specialistilor din organele de control financiar si antiinfractional.

In mod esential, tehnica de baza cuprinde trei etape succesive:

-Infiintarea unor conturi colectoare in care se efectueaza depozite bancare ce urmeaza a fi transferate. Aceste conturi au rolul de paravan si, de regula, ele sunt infiintate pe numele unor societati comerciale fictive, motiv pentru care sunt dificil de identificat.

-In a doua, sumele din conturile colectoare sunt virate in conturi din tari straine, printr-un numar de operatii a caror complexitate are drept scop sa impiedice identificarea sursei reale a banilor. Pentru realizarea cu succes a acestei etape, sunt preferate doua tipuri de tari:

cele care garanteaza secretul bancar si fac din aceasta o politica de stat (ex. Elvetia, Liechtenstein etc.);

cele aflate in dificultate economica si care fac eforturi pentru atragerea capitalului strain (ex. tarile lumii a treia si in curs de dezvoltare).

-A treia vizeaza investirea in afaceri ilicite a capitalului transferat si returnarea beneficiilor care, de aceasta data, au aspect "curat", ceea ce justifica intregul complex operational.

Desi mai putin relevante, amintim si unele tehnici secundare de spalare a banilor.

-Dubla facturare, conform careia, o firma cumpara la preturi supraevaluate bunuri sau servicii ale unei alte firme, instalata intr-o tara terta, de preferinta un refugiu fiscal. Acest sistem permite scoaterea din tara a unui surplus de capital, de regula, firma refugiu este o firma ecran apartinand aceluiasi trust.

-Specula imobiliara simulata consta in obtinerea unui bun imobiliar prin subevaluarea valorii sale si revanzarea acestuia dupa unele "imbunatatiri", la adevarata sa valoare. De exemplu, o persoana cumpara o proprietate care valoreaza 10 milioane dolari la pretul oficial de 5 milioane dolari, celelalte milioane de dolari fiind platite la "intelegere", in numerar. Ulterior, acelasi imobil este revandut de noul proprietar la valoarea sa reala.

-Castigul dirijat, in cazinouri legal infiintate. Sistemul utilizat are la baza faptul ca jetoanele pentru jocurile de noroc pot fi cumparate, nelimitat, cu bani lichizi, in timp ce castigurile realizate pot fi transferate, la cerere, direct in cont, provenienta lor fiind astfel justificata. Posesorii capitalurilor "murdare", lichide, profita de aceasta stare de fapt pentru a organiza un adevarat circuit al legalizarii propriilor fonduri. Totusi, aceasta tehnica nu permite reciclarea unor sume foarte mari de bani.

Din analiza fenomenului "spalarii" banilor rezulta ca, indiferent de natura infractionala a sursei de provenienta, banii "murdari" circula in toata lumea prin aceleasi canale geografice si institutionale deschise crimei organizate. Este evidenta existenta unor teritorii privilegiate in acest univers financiar, unde pot fi efectuate tranzactii imense, fara nici o posibilitate de control. Cateva dintre cele mai importante baze se afla la intersectia principalelor centre comerciale ilegale si anume: Panama, Insulele Bahamas, Singapore, Hong-Kong, Elvetia si Liechtenstein.

Amploarea si impactul deosebit al acestui fenomen au provocat ingrijorarea unor foruri statale si suprastatale, intre care ONU, Consiliul Europei, OIPC-INTERPOL si altele, care si-au manifestat interesul pentru elaborarea instrumentelor juridice necesare contracararii lui.

Astfel, Conventia de la Viena din 1988 care a intrat in vigoare in 1990 vizeaza conferirea caracterului penal activitatilor de spalare a banilor proveniti din traficul de droguri, precum si facilitarea cooperarii politienesti internationale, deoarece extradarea este foarte dificila in acest domeniu datorita dublei incriminari. La randul sau Consiliul Europei a adoptat in 1991 o Conventie in baza careia se faciliteaza urmaririle judiciare fata de beneficiarii actiunilor ilicite. Conventia contine si o prevedere conform careia "secretul bancar nu trebuie sa fie un obstacol" in calea cooperarii vamale si politienesti intre statele membre.

Prin aderare la aceasta conventie statele se obliga sa furnizeze datele necesare asupra bunurilor sau sumelor suspecte ca ar proveni din actiuni ilicite.

In acelasi scop a fost constituit Grupul de Actiune Financiara a celor 7 tari puternic industrializate (Financial Task Force - G.7) care in urma cercetarilor intreprinse a difuzat un numar de 40 recomandari vizand prevenirea si controlul "spalarii banilor".

Spalarea banilor este deja incriminata in legislatiile din Franta, Australia, Canada, Italia, Marea Britanie, Luxemburg si SUA, fiind pedepsita in cele mai multe cazuri cu inchisoare pana la 20 de ani, confiscarea averii dobandita ilicit si interzicerea unor drepturi.

1.3.4. Traficul ilicit de droguri

Productia si traficul ilicit de droguri precum si consumul lor abuziv, constituie in prezent un flagel cu care se confrunta numeroase tari de pe toate continentele. Romania nu a cunoscut acest fenomen grav al consumului de droguri, dar la ora actuala este si ea afectata de operatiunile de tranzit a acestor droguri spre alte tari. Ultimele evolutii ale situatiei europene, dezmembrarea marelui imperiu de la Rasarit, convulsiile din fosta Iugoslavie au creat o noua ruta a drogului din Africa, Asia si Extremul Orient catre Europa Occidentala: prin Romania care a devenit placa turnanta a traficului international de droguri. Este cert ca itinerariul balcanic al stupefiantelor are drept cap de pod tara noastra si Bulgaria, ca prima tara cu tranzit prin Turcia. In acest sens stau marturie numeroasele capturi de droguri facute de politia romana. Astfel daca din 1991 si pana in 2001 au fost depistate aproximativ 35 000 kg de droguri, in primele 9 luni ale anului 2002 sau capturat 43 000 kg droguri.

Datorita pericolului pe care drogurile il prezinta pentru specia umana, atat doctrina cat si practica judiciara a statelor reclama pregnant luarea unor masuri eficiente de prevenire si reprimare.

Drogul este o substanta halucinogena preparata mai ales din plante, dar si prin procese chimice, care deviaza gandirea si comportamentul, provocand stari euforice sau somn cu vise asemanatoare celor cauzate de alcool. Aceste substante creeaza dependenta daca sunt consumate regulat. Toxicomanii simt nevoia sa creasca treptat doza de drog, pentru a obtine acelasi efect. In final se ajunge la leziuni ireversibile ale creierului, boli psihice grave si deces.

In sensul dat de conventiile internationale, prin droguri se inteleg pe de o parte stupefiantele supuse controlului international prin Conventia Unica asupra stupefiantelor, adoptata sub egida ONU in 1961, iar pe de alta parte substantele psihotrope al caror control este reglementat prin Conventia din 1971.

Conventia Unica asupra stupefiantelor din 1961 stabileste toate categoriile de stupefiante si derivatele acestora care sunt supuse interdictiei si controlului international, cu exceptia cantitatilor necesare exclusiv pentru cercetari medicale si stiintifice, inclusiv incercarile clinice cu acestea, care, insa, trebuie sa se faca sub controlul statului.

Statele contractante au obligatia sa reprime faptele ilicite comise pe plan national cat si prin cooperare intre ele sau cu organisme internationale.

Potrivit prevederilor Conventiei din 1961 si sub rezerva dispozitiilor constitutionale ale fiecarui stat contractant, exista obligatia adoptarii masurilor penale necesare pentru ca productia, fabricatia, extractia, prepararea, cultural, detinerea, oferirea, punerea in vanzare, mijlocirea, expedierea, transportul, importul si exportul stupefiantelor care nu sunt conforme cu dispozitiile conventiei sa fie incriminate ca infractiuni grave si pedepsite adecvat.

La 20 decembrie 1988 a fost adoptata Conventia de la Viena impotriva traficului de stupefiante, care a intrat in vigoare in 1990 care confera caracter penal activitatilor de spalare a banilor proveniti din traficul de droguri si faciliteaza cooperarea judiciara intre statele semnatare, pentru armonizarea legislatiilor penale in acest domeniu.

In acest sens, in Romania a fost elaborata Legea nr. 143/2000 care reglementeaza infractiunile privind traficul si consumul ilicit de droguri, inasprind si pedepsele acestor fapte. Prin aceasta reglementare s-a dat o noua clasificare drogurilor in care sunt incluse -si drogurile de mare risc, drogurile de risc si precursorii.^[38]

Incercand sa facem o clasificare a drogurilor ele pot fi impartite astfel:

a.- Dupa modul de obtinere drogurile pot fi:

naturale (opiumul, morfina, cocaina, canabisul, mescalina si psilocina)

semi-sintetice (heroina, LSD-ul)

sintetice (amfetaminele, mialginul, dipidolorul, metadona)

b.- Dupa modul de actiune asupra sistemului nervos central pot fi clasificate in:

stimulante (cocaina, frunzele de cacao si amfetaminele) care provoaca dupa administrare o stare de excitare mintala si musculara)

depresive (calmantele, analgezicele, sedativele, tranchilizantele adica opiul si alcaloizii sai, unele substante de sinteza cum este morfina si heroina)

perturbatoare (canabisul, LSD-ul, mescalina si psilocina)

c.- Dupa efectul actiunii lor asupra unui consumator:

stupefiante (morfina, cocaina)

halucinogene (canabisul, opiul, cocaina, LSD).

In functie de doza administrata, un drog de abuz poate actiona in prima faza ca stupefiant si apoi ca halucinogen.

Halucinogenele deformeaza senzatiile si perceptiile celui care le utilizeaza, afectand perceptia vizuala, genereaza iluzii senzoriale, aparand dificultati in a distinge realul de imaginar. Luate in doze mari produc halucinatii, fiind percepute sunete si imagini care nu exista in realitate, sentimente de depersonalizare etc.

Narcoticele produc insensibilitate la durere (analgezice) si elimina anxietatea, emotia. Cei care le utilizeaza devin euforici, relaxati si lipsiti de teama. Morfina ca derivat al opiului este utilizata, in mod legal, in medicina pentru eliminarea durerii in cazul unor boli incurabile (cancer). Heroina este produsa din morfina si este de 25 de ori mai puternica. Cei care o folosesc devin foarte repede dependenti de acest drog, iar lipsa lui determina iritabilitate, depresie nervoasa, dureri abdominale etc.

Barbituricile sunt droguri sedativ-hipnotice care determina relaxarea sistemului nervos central, producand somnolenta. Supradozele de barbiturice provoaca moartea.

Printre principalele droguri care sunt si cele mai cautate pe piata consumatorilor se numara:

opiumul, este sucul coagulat al capsulei de mac opiaceu (care nu a ajuns la maturitate)

canabisul (canepa indiana) se foloseste sub diferite forme: ca drog, se fumeaza, se amesteca cu bauturi

cocaina (crakul) frunzele de coca, provin din arbustul ce creste in vestul Americii de Sud

heroina, se obtine din mac, extras prin incizii din care se realizeaza initial opiumul brut, iar dupa prelucrare cu praf fin se consuma diluata sau injectabila

hasisul se obtine dintr-o planta ce creste in Orientul Mijlociu si se consuma sub forma de tigari

marijuana, este un produs sintetic al plantei canabis, consumata sub forma de tigari, in bauturi, sucuri, cafea

LSD-ul, este un drog semi sintetic cu proprietati halucinogene, se obtine din tertratul de ergotomina, se livreaza sub forma de tablete sau injectabil

Ecstasy, drog de sinteza sub forma de pastile, derivat al amfetaminei

Mescalina (capsule ale cactusului Peyotl) este un derivat al feniletilaminei.

Infractiunile in materie de stupefiante, fie ca sunt comise de co-nationali sau de straini vor fi urmarite de statul pe teritoriul caruia se afla autorul, daca extradarea nu este acceptata.

1.3.5. Sclavajul si traficul de sclavi

Fenomenul sclaviei constituie unul din cele mai inumane acte cunoscute de omenire. Comertul cu sclavi a fost practicat in trecut doar si in epoca moderna sub forma muncii fortate.

Aceasta infractiune internationala a fost definita pentru prima data in Declaratia de la Viena din 1815.

La 21 septembrie 1922 Liga Natiunilor a hotarat ca problema sclaviei sa fie inscrisa pe ordinea de zi a celei de a patra sesiuni.

La 25 septembrie 1926 Adunarea Ligii Natiunilor a adoptat Conventia cu privire la sclavie in care se preciza doar ca statele semnatare vor continua inlaturarea progresiva a sclaviei, fara sa o interzica expres.

ONU a convocat la Geneva in 1956 Conferinta pentru lupta contra sclavajului. In acelasi an a fost adoptata Conventia la care este parte si Romania, prin    care sclavia, traficul cu sclavi, institutiile si practicile similare sclaviei au fost desfiintate. Ca parte la aceasta Conventie Romania a incriminat infractiunea in art. 190 Cod penal.

1.3.6. Pirateria (sau brigandajul maritim ori aerian)

Este o infractiune, de regula, cu caracter international, care a capatat in ultimii ani o deosebita amploare pe aproape toate meridianele globului. Aceasta infractiune prezinta un pericol grav pentru comunitatea internationala si indiferent de scopul urmarit, care de multe ori este deghizat sub masca unor considerente politice, ea este combatuta si incriminata de toate statele.

Pirateria, ca infractiune internationala, consta in acte de violenta, cu caracter ilicit, comise pe mare ori in aer, fie cu scopul de a prada, captura sau scufunda navele atacate ori de a deturna, captura sau dobori aeronavele, in scopul realizarii, in acest mod, a unor interese politice sau economice.

Tinta a atacurilor teroriste tind sa devina in egala masura aeronavele aflate la sol, instalatiile aeroportuare si pasagerii aflati in aerogari, precum si navele aflate in port sau instalatiile portuare.^[39]

Pirateria constituie o grava crima de drept international intrucat prezinta pericol pentru viata calatorilor si siguranta circulatiei navelor si aeronavelor, fiind de natura a crea tensiune si incordare in relatiile dintre state.

Dreptul international face distinctie intre pirati si corsari. In trecut exista obisnuinta ca statele sa autorizeze unele persoane particulare de a-si inarma vasele in scopul folosirii lor impotriva inamicului pe mare. Echipajele acestor vase (corsarii) intrucat aveau statut de beligeranti, se bucurau de tratamentul prizonierilor de razboi. Intrucat aceasta institutie a devenit perimata, ea a fost abolita prin Declaratia de la Paris din 16 aprilie 1956, insa actiunile de acest gen au continuat inca o perioada de timp.

Subiect al crimei de piraterie poate fi o persoana particulara sau un grup de persoane care actioneaza pe cont propriu, ori echipaje ale unor nave care intreprind actiunea prin tolerare sau cu consimtamantul statului caruia ii apartin.^[40]

Pirateria, ca infractiune de drept international, a fost incriminata prin Tratatul de la Nyon din 1937 semnat si de Romania.

La 14 septembrie 1963 s-a incheiat la Tokyo, Conventia referitoare la infractiuni si alte fapte comise la bordul aeronavelor, ratificata si de tara noastra in 1973. Prevederile acestei Conventii se aplica infractiunilor care pun in pericol securitatea aeronavei, a persoanelor si bunurilor aflate la bord, sau ordinea si disciplina la bordul aeronavei.

In doctrina s-a afirmat opinia conform careia trebuie calificate drept acte de piraterie si atacurile savarsite pe tarm de catre echipajele unor vase venite dinspre largul marii, insa nu toti autorii de drept international, includ astfel de fapte in conceptul de piraterie.^[41]

O aeronava se considera in zbor din momentul in care este folosita forta motrica pentru decolare si pana cand aterizarea a luat sfarsit.

Infractiunile comise la bordul unei aeronave inmatriculata intr-un alt stat contractant sunt considerate motive de extradare. Obligatiile de extradare se stabilesc prin conventii bilaterale.

Statele care sunt parte la Conventie trebuie sa asigure retinerea infractorilor si sa efectueze o ancheta preliminara instiintand statul de inmatriculare al aeronavei sau alt stat interesat despre concluziile cercetarii si daca intentioneaza sa-si exercite competenta de jurisdictie. Romania a incriminat aceasta infractiune in art. 212 si 226 din Cod penal.

1.3.7. Falsificarea de bancnote si traficul cu bancnote false

Constituie infractiune internationala deoarece afecteaza relatiile comerciale si raporturile de schimb intre state. Falsul de bancnote consta in confectionarea de monede sau bilete de banca false, ori in alterarea calitatii valorilor monetare.

In continutul acestei infractiuni intra si raspandirea de bancnote false, ori pregatirea instrumentelor si aparaturii necesare operatiunilor de falsificare. Aceasta infractiune este incriminata in toate legislatiile penale nationale drept o infractiune foarte grava, fiind periculoasa pentru economia fiecarui stat.

Facand parte din grupul faptelor incriminate sub denumirea generica de "infractiuni de fals", falsificarea de monede constituie o categorie bine individualizata si particularizata atat sub aspectul structurii si continutului juridic, cat si a modalitatilor faptice de comitere.^[42]

In cadrul Secretariatului General INTERPOL exista un compartiment specializat in afacerile criminale de fals de moneda si contrafaceri. Cooperarea politieneasca intre statele membre realizandu-se prin punerea la dispozitie a urmatoarelor categorii de informatii:

informatii privind toate biletele de banca si monedele metalice autentice, avand curs legal in lume;

informatii cu titlu preventiv asupra tuturor tipurilor de contrafaceri susceptibile a circula in orice tara;

informatii cu caracter preventiv privind falsificatorii si grupurile organizate de plasatori, susceptibile a pune in circulatie noile tipuri de contrafaceri.

Ingrijorate de marea cantitate de bancnote false puse in circulatie, autoritatile multor state au cautat sa emita noi bilete de banca, cu calitati superioare, care sa nu poata permite falsificarea.

1.3.8. Traficul cu arme, munitii, materiale explozive si radioactive

Dezvoltarea pietei globale a drogurilor s-a facut paralel cu cea a traficului ilegal de arme, munitii, materiale explozive si uneori radioactive, puse la dispozitia guvernelor, miscarilor de rezistenta, formatiunilor de guerila si trupelor de mercenari si organizatiilor teroriste de catre comercianti, oameni de afaceri si serviciile secrete, care obtin profituri considerabile in urma acestor tranzactii. Fenomenul cunoaste evolutii spectaculoase in ultimul deceniu. Astfel, traficul ilegal de armament si munitie a crescut in intensitate, aducand beneficii uriase exportatorilor, atunci cand partile aflate in conflict sunt supuse embargoului.

1.3.9. Furturile de autoturisme si traficul cu acestea , constituie o infractiune care in ultima perioada de timp a luat amploare dand multa bataie de cap autoritatilor politienesti, de frontiera si vamale, datorita ingeniozitatii de care dau dovada bandele de infractori internationali specializati si foarte bine organizati. Cele mai multe masini furate sunt modele de mare cilindree din marcile Mercedes, Porsche, BMW,Fiat, Jaguar, Opel Vectra, Ford etc. Traficul cu autovehicule furate este realizat de bande de infractori compuse din "specialisti" in furtul de masini, in falsificarea documentelor de inmatriculare, si permise de conducere, mecanici auto care executa transformarile necesare trecerii frontierei si controlului vamal, din indivizi insarcinati sa transporte masinile la destinatie.

Caracterul international al traficului de masini furate impune o stransa cooperare intre autoritatile politienesti din statele interesate, schimburi rapide si complexe de informatii cu privire la autori, vehiculele furate si modurile de operare folosite.

1.3.10. Furturile de opere de arta si bunuri din patrimoniul cultural-national , cunosc de asemenea o amploare deosebita, fiind vizate numeroase muzee, galerii de arta, colectii particulare, biserici, ori santiere arheologice. Daunele produse patrimoniilor culturale nationale sunt inestimabile. Obiectele care trezesc interesul hotilor, fie ei specialisti in materie sau diletanti, sunt foarte diverse (tablouri, bijuterii, manuscrise, sculpturi, monede, obiecte de mobilier, obiecte de cult bisericesc, portelanuri, bibelouri, obiecte arheologice etc.). Modurile de operare sunt cele caracteristice tuturor furturilor. Uneori furturile sunt comise cu scopul de a obtine o rascumparare in schimbul restituirii operei de arta sau bunului respectiv. Alte ori aceste furturi de opere de arta se fac la comanda la cererea unor colectionari particulari.

In fata recrudescentei acestor furturi in multe tari au fost create servicii speciale ce au ca sarcina prevenirea si reprimarea lor.

Un rol important in prevenirea furturilor de opere de arta, il joaca cunoasterea exacta a caracteristicilor obiectelor ce fac parte din patrimoniul cultural-national al fiecarei tari. In acest sens majoritatea statelor folosesc calculatoarele pentru crearea bazei de date cu aceste caracteristici si tinerea unei evidente mereu actualizate, a hotilor, tainuitorilor si traficantilor de opere de arta si dupa modul de operare folosit.

Pe plan international, in afara de difuzarile curente privind operele si obiectele de arta furate date in urmarire, in cadrul Secretariatului General Interpol exista o grupa specializata care tine la zi un fisier al obiectelor de arta furate, care permite, in caz de nevoie, la cererea oricarui Birou Central National, sa se stabileasca provenienta si originea unui obiect suspect descoperit undeva pe glob.

De asemenea OIPC Interpol coopereaza si cu UNESCO pentru aplicarea in practica a Conventiei din 1970 cu privire la masurile de interzicere si impiedicare a importului, exportului si transferului ilicit de bunuri culturale.

1.3.11. Prostitutia si proxenetismul (traficul cu carne vie constituie doua domenii ale criminalitatii internationale aflate in atentia Interpolului, deoarece in ultimul deceniu dupa deschiderea frontierelor a capatat o amploare deosebita.

OIPC - Interpol a initiat masuri pentru contracararea activitatii unor infractori specializat in proxenetismul international, care, pentru a eluda prevederile legale ce reprima traficul cu carne vie, folosesc diverse metode pentru camuflarea activitatii lor delictuoase. Una dintre acestea este practica "turneelor artistice". Prin anunturi publicitare strecurate in cotidiene de mare tiraj sau reviste de moda, proxenetii recruteaza tinere calificate ca dansatoare, artiste etc., oferindu-le un contract imbietor in strainatate cu anumite "clauze speciale", dezvaluite doar la destinatie, unde tinerele cazute in plasa traficantilor ajung sa practice prostitutia.

1.3.12. Contrabanda este mai ales de competenta organelor vamale si de frontiera, dar anumite categorii de trafic, organizate de grupuri de infractori internationali ce dispun de mijloace financiare importante si au legaturi in numeroase tari, impun cooperarea politieneasca internationala, intrucat contrabanda nu poate reusi decat datorita unor infractiuni conexe: falsul de documente, identitati false, declaratii false. Asa este cazul traficului de devize care prejudiciaza mecanismele monetare internationale pe care tarile cauta sa le asigure in acest domeniu, sau traficul cu bijuterii din aur, ori cel de diamante si alte pietre pretioase.^[43]

1.3.13. Extradarea infractorilor

Extradarea este o procedura juridica internationala prin intermediul careia un stat pe teritoriul caruia s-a refugiat un infractor, il preda statului ce il urmareste, pentru a fi judecat, ori pentru a executa o condamnare privativa de libertate pronuntata impotriva sa.

O alta definitie data in literatura de specialitate arata ca "Extradarea este un act de reciproca asistenta juridica prin care un stat, pe teritoriul caruia s-a refugiat un infractor sau un condamnat, il preda la cerere statului in drept a-l supune la executarea pedepsei".^[44]

Dupa o definitie mai recenta adoptata la cel al X-lea Congres al Asociatiei Internationale de Drept Penal "extradarea este un act de asistenta judiciara interstatala, in materie penala, care urmareste transferul unui individ urmarit sau condamnat penal, din domeniul suveranitatii judiciare a unui stat in domeniul suveranitatii judiciare a celuilalt stat".

Deci extradarea este un atribut suveran al statului care poate admite sau refuza predarea unui infractor aflat pe teritoriul sau.

Extradarea este totdeauna un act bilateral, statul care cere extradarea numindu-se stat solicitant, iar statul caruia i se cere remiterea infractorului sau condamnatului stat solicitat. ^[45]

Extradarea poate fi ceruta fie de statul al carui cetatean este infractorul, fie de statul pe teritoriul caruia s-a comis infractiunea ori de catre statul lezat prin comiterea faptei.

In exercitarea drepturilor sale suverane statul (ca subiect de drept international) este cel care hotaraste carei tari ii acorda preferinta, cand infractorul este cerut simultan de mai multe state. De obicei este preferat statul pe teritoriul caruia s-a comis infractiunea.

Izvoarele juridice ale extradarii se gasesc in Conventiile incheiate intre state, in regimul regulilor de reciprocitate si in sfarsit in legile interne ale statelor.

In tara noastra extradarea este reglementata de Legea nr.4/1971 ale carei dispozitii se aplica numai in masura in care nu au existat conventii sau declaratii de reciprocitate.

Toate masurile luate in legatura cu extradarea tin, din punct de vedere juridic, de competenta guvernelor si autoritatilor judecatoresti nationale, insa politia are un rol important in faza initiala a acestei proceduri. Nu de putine ori arestarea unui infractor urmarit reprezinta rezultatul unei anchete politienesti desfasurate in mai multe tari.

Regimul juridic roman al extradarii consfinteste sistemul mixt recunoscand institutiei respective un caracter atat politic cat si jurisdictional. Acest sistem prezinta avantajul pe de o parte de a asigura dreptul persoanei a carei extradare se cere de a se apara in fata organelor judecatoresti impotriva unei solicitari de extradare neintemeiate, iar pe de alta parte de a lasa la aprecierea guvernului oportunitatea admiterii extradarii. Conform Constitutiei din 1991 cetatenii romani nu pot fi expulzati sau extradati.

6. Concluzii

Prin actiuni perseverente, care de multe ori au intampinat opozitia, mai mult sau mai putin fatisa, a celorlalte institutii comunitare, Europol a reusit sa determine factorii responsabili sa-l recunoasca drept unul dintre cele mai importante instrumentele de cooperare politieneasca in lupta impotriva criminalitatii transfrontaliere si a terorismului international.

Cu toate acestea, infrastructura institutionala a Uniunii Europene in lupta impotriva crimei organizate pare a fi intensificata in viitor in special in ceea ce priveste mentinerea securitatii interne odata cu extinderea si expansiunea spatiului Schengen.

Acceptand puteri politienesti exclusive, Europol va face cooperarea politieneasca in cadrul Uniunii Europene supranationala, asemanatoare cu cea a Biroului Federal de Investigatii al Statelor Unite ale Americii, cel putin din punct de vedere conceptual daca nu din punct de vedea al marimii si al bugetului.

De asemenea Europol va incerca sa-si mareasca atributiile asa cum F.B.I. are atributii in ceea ce priveste infractiunile federale in Statele Unite al Americii, sperand ca intr-o zi, efectuand investigatii, vor face arestari cu respectarea legislatiei Uniunii Europene. Atata timp cat se agreeaza ideea existentei unui procuror public european nu exista suficienta vointa politica in cadrul Uniunii Europene de a garanta aceste puteri pentru Europol. Permitand Europol asemenea puteri ar insemna crearea de noi birouri in toata lumea si cresterea numarului angajatilor si a bugetul implicit.

Atata timp cat Europol castiga responsabilitati si promisiuni este probabil ca dezvoltarea lui sa reprezinte un impact asupra reducerii deficitului democratic in cadrul Uniunii Europene.

Europol reprezinta astfel interesele statelor membre Uniunii Europene si este un organism care aplica legea comunitara pentru combaterea criminalitatii. Misiunea Europol este de a aduce o contributie importanta la aplicarea legii comunitare pentru combaterea crimei organizate, punandu-se accentul pe depistarea organizatiilor criminale.

Desi dupa 11 Septembrie 2001, Uniunea Europeana si-a intensificat rapid eforturile in a coopera din punct de vedere politienesc si juridic, inca exista probleme de ordin politic, legal si cultural in a transpune in practica initiativele stabilite. Europol este dependent de informatiile primite de la statele membre, fara de care actiunile sale nu pot fi duse la bun sfarsit.

Chiar daca liderii Uniunii Europene sunt de acord ca Europol trebuie sa aiba un rol operational in investigatiile transfrontaliere si dreptul de a cere autoritatilor nationale sa instituie investigatii criminale, aceste noi puteri nu vor avea efect atata timp cat toate parlamentele nationale nu vor ratifica modificarile cerute Conventiei Europol din 1995.

O alta problema ar fi protectia datelor care impiedica eforturile Europol si Eurojust sa-si sporeasca capacitatile. Belgia a propus, de exemplu, ca Europol sa aiba acces direct la Sistemul Informational Schengen, permitand in acest fel accesul direct la informatiile care intereseaza si rezolvarea cu operativitate a unor investigatii. Astfel o initiativa aprobata de liderii Uniunii Europene a fost schimbul de informatii cu privire la investigatiile teroriste si stabilirea unui anumit tip de informatii care pot fi comunicate tuturor autoritatilor implicate in lupta impotriva crimei organizate.

Europol are nevoie sa devina mult mai deschis pentru a-si spori puterile si atributiile in Noua Europa si nu pentru a se transforma intr-un Birou Federal de Investigatii European.

Romania sustine necesitatea dezvoltarii Spatiului comun de libertate, securitate si justitie, insa cu pastrarea unui echilibru intre cele trei componente, in special in ceea ce priveste raporturile dintre libertate si securitate. Din punct de vedere al punerii in practica a componentelor de securitate si justitie, se cere intarirea rolului Europol si integrarea sa in ordinea comunitara, precum si crearea unui Parchet European. Pentru asigurarea unei cat mai bune securitatii interne este necesar o cooperare a sistemelor de justitie si politie, care se poate realiza cu usurinta.

Desi este inca la inceput Europol se bucura de tot sprijinul autoritatilor competente si in cel mai scurt timp va deveni principala institutie de lupta impotriva criminalitatii si a terorismului international din Romania.

Aflat in subordinea Ministerului Administratiei si Internelor, Europol va juca un rol imoprtant in descoperirea retelelor criminale si a cooperarii politienesti prin schimbul de informatii intre politiile nationale.

BIBLIOGRAFIE:

I - LEGI SI HOTARARI ALE GUVERNULUI

1. Constitutia Romaniei.
2. Codul Penal Roman cu toate modificarile la zi.
3. Codul de Procedura Penala cu toate modificarile la zi.
4. Legea nr. 218/9 mai 2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane.
5. Legea nr. 81/26 februarie 2002 privind organizarea si functionarea Politiei de Frontiera Romane.
6. Legea nr. 296/7 iunie 2001 privind extradarea .
7. Legea nr. 92/4 august 1992 modificata prin Legea nr. 89/12 iulie 1996 privind organizarea judecatoreasca.
8. Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei.
9. Legea nr. 105/1996 privind evidenta populatiei si cartea de identitate.
10. Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civila.
11. Legea nr. 191/1998 privind organizarea si functionarea Serviciului de Protectie si Paza.
12. Legea nr. 360/2002 privind Statutul Politistului.
13. Legea nr. 19/1992 privind aderarea Romaniei la Conventia impotriva torturii si a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
14. H.G. nr. 1305/20 noiembrie 2002 privind aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Corpului National al Politistilor.
15. H.G. nr. 772/8 iunie 2002 pentru modificarea si completarea H.G. nr. 212/2001 privind organizarea si functionarea Ministerului Justitiei.
16. H.G. nr. 763/26 iulie 2001 privind infiintarea, organizarea si functionarea Comitetului National de Prevenire a Criminalitatii.

II - TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

17. Ionita Tudor, Ivan Stelian - "Drept politienesc", Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1994.
18. Ioan Dascalu - "Elemente de drept politienesc judiciar", Editura Fadrom, Bucuresti, 1997.
19. E. Stancu - "Criminalistica", Editura Actami, Bucuresti, 1999.
20. Gh.Mateut - "Procedura penala, partea generala", vol. II, Editura Fundatiei Chemarea Iasi, 1997.
21. Doru Ioan Cristescu - "Discutii in legatura cu continutul actelor premergatoare", Revista Dreptul nr.6/1994.
22. V. Berchesan - "Metodologia investigarii infractiunilor", Editura Paralela 45 Pitesti, 1988.
23. Gr.Teodoru, Lucia Moldovan - "Drept procesual penal", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979.
24. G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia - "Dictionar de Procedura Penala", Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.
25. I.Suceava, Fl.Coman - "Criminalitatea si organizatiile internationale, Editura Romcartexim, Bucuresti, 1997.
26. I.Closca, I.Suceava - "Tratat de drepturile omului", Editura Europa Nova, Bucuresti, 1995.
27. V.Troneci, I.Hurdubaie - "Romania in Interpol", Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 1994.
28. V.Zdrenghea, T.Butoi - "Investigatia psihologica a comportamentului simulat", Editura Ministerului de Interne, 1991.
29. I.Suceava, V.Marcu - "Omul si drepturile sale", Editura Ministerului de Interne, 1991.
30. I. Suceava - "Flagelul stupefiantelor", Editura Ministerului de Interne, 1988.

III .- PUBLICATII PERIODICE

31. Buletin de informare si documentari nr. 4/1998 - Ministerul de Interne.
32. Buletin de informare si documentari nr. 1/1997 - Ministerul de Interne.
33. I.G.P. - Bilantul Politiei Romane - 2002.
34. I.G.P. - Buletin de documentare nr.1/1997.

1. Legislatie

Legea nr.197/2004 - pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre Romania si Oficiul European de Politie, semnat la Bucuresti la 25 noiembrie 2003 - publicat in M. Of. nr. 498 din 2 iunie 2004

Legea nr. 39/2003 - privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate - publicata in M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003

Legea nr. 218/2002 - privind organizarea si functionarea Politiei Romane - publicata in M. Of. nr. 305 din 9 mai 2002

Legea nr. 81/2002 - de aprobare a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 104/2001, privind organizarea si functionarea Politiei de Frontiera Romane- publicata in M. Of. nr. 154 din 04 martie 2002

Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 104/2002 - privind organizarea si functionarea Politiei de Frontiera Romane -    publicata in M. Of. nr. 351 din 29 iunie 2001

Conventia Europol - semnata in iulie 1995 si a intrat in vigoare la 1 octombrie 1998

Decizia Consiliului Uniunii Europene - din 27.03.2000, care permite directorului Europol sa initieze negocierile privind acorduri cu state terte si organizatii care nu fac parte din Uniunea Europeana

2. Lucrari de specialitate

A. Lucrari ale autorilor romani

1. MARCU Viorel - ,, Drept institutional Comunitar " , Ed. Nova, Bucuresti, 1994, 2001.

2. MARCU Viorel - ,, Drept institutional comunitar ", editia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001

3. FILIPESCU Ion P., FUEREA Augustin - ,, Drept Institttional Comunitar European " , Editura Actami, Bucuresti, 2000

B. Lucrari ale autorilor straini

1. DANTE Alighieri - ,, De monarchia '', 1306

2. HEN Christian , JAQUES Leonard - ,, Europa '', Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992, p.11

3. DUBOIS Pierre- ,, De recuperatione Terra Sancte '', 1307

4. PENN William - ,, Eseu pentru pace actuala si viitoare a Europei '' 1693

3. Surse internet:

www.gov.ro - Site-ul oficial al Guvernului Romaniei

www.politiaromana.ro - Site-ul oficial al Poltiei Romane

www.europol.eu.int - Site-ul oficial al Europol - ului

www.mai.gov.ro - Site-ul oficial al Ministerului de Interne

www.interpol.int - Site-ul oficial al Interpol

www.fbi.gov - Site-ul oficial al Biroului Federal de Investigatii

www.europa.eu.int - Site- ul oficial al Uniunii Europene

www.europeana.ro

www.infoeuropa.ro - Site-ul Delegatiei Comisiei Europene in Romania