Metode de reasigurare - Reasigurarea proportionala, Reasigurarea neproportionala

Metode de reasigurare

In functie de modul de repartizare a riscurilor intre reasigurat si reasigurator, intalnim doua metode de reasigurare si anume: reasigurarea proportionala si reasigurarea neproportionala.

1. Reasigurarea proportionala

Caracteristic reasigurarii proportionale este faptul ca raspunderea participantilor la reasigurare se face proportional cu suma asigurata, iar partea din primele de asigurare ce se cuvin fiecarui participant, cat si aportul acestora la acoperirea eventualelor daune sunt, de asemenea, proportionale cu partea preluata din suma asigurata.

Reasigurarea proportionala cunoaste mai multe variante dupa cum voi arata in cele ce urmeaza.

Reasigurarea cota-parte[1] se caracterizeaza prin aceea ca participarea reasiguratului se stabileste sub forma unei cote procentuale din suma asigurata prevazuta in contractul de asigurare. Participarea reasiguratorului (reasiguratorilor) se stabileste tot sub forma de cote procentuale. Asadar reasiguratul retine o anumita cota (sa zicem 20% din suma asigurata) iar diferenta pana la 100% o cedeaza in reasigurare. Reasiguratorii, la randul lor, participa, fiecare in parte, cu o anumita cota procentuala la riscurile prevazute in contractul de reasigurare. Rezulta ca, proportionalitatea se refera nu numai la suma asigurata, dar si la repartizarea primelor de asigurare si a daunelor inregistrate. Astfel, primele de asigurare se impart intre reasigurat si reasigurator in aceeasi proportie in care acestia au participat la repartizarea sumei asigurate. La fel se procedeaza si la acoperirea daunelor.

Acest sistem de reasigurare este preferat de reasigurator deoarece nu permite o selectie a riscurilor din partea reasiguratului. Ca urmare, portofoliul reasiguratorului va fi la fel de diferit si de dispersat ca si cel al reasiguratului. Avantajul pentru reasigurator constituie, insa, un dezavantaj pentru reasigurat, deoarece portofoliul de asigurari al acestuia din urma este, de obicei, compus dintr-un numar mare de riscuri mici si mijlocii care in mod normal n-ar necesita reasigurare, ori, cedand si aceste riscuri in reasigurare, reasiguratul renunta la un important volum de prime.

Reasigurarea excedent de suma asigurata. Reasigurarea excedent de suma asigurata se caracterizeaza prin aceea ca reasiguratul stabileste anticipat, sub forma unei sume fixe, retinerea sa proprie, denumita si plin de conservare si tot ce depaseste aceasta retinere, adica excedentul, pana la limita maxima a sumei asigurate, il cedeaza reasiguratorului. Plinul de conservare se exprima valoric si variaza ca marime de la o ramura de asigurare la alta si chiar in cadrul aceleiasi ramuri, al aceleiasi categorii de risc, de la un obiect asigurat la altul.

Deosebirea principala dintre contractul cota-parte si cel excedent de suma asigurata consta in faptul ca in cazul acestuia din urma compania cedenta reasigura numai acea parte din orice risc ce depaseste nivelul propriei retineri si care, la randul sau depinde de capacitatea companiei cedente, de gradul riscului, de componenta portofoliului, de frecventa si intensitatea sinistrelor si de natura obiectului asigurat.

Reasigurarea excedent de suma asigurata se aplica, de obicei la asigurarile de bunuri, deoarece aici suma asigurata poate fi determinata cu precizie, iar retinerea proprie a reasiguratului poate fi diferentiata in functie de natura si frecventa riscului asigurat (incendiu, explozii, avarii, furt prin efractie etc.).

Reasigurarea excedent de suma asigurata permite realizarea in cele mai bune conditii a functiei de baza a reasigurarii, adica omogenizarea raspunderii asumate de reasigurat. Ea prezinta avantaje atat pentru reasigurat cat si pentru reasiguratori. Astfel, reasiguratul poate retine riscurile mici in cadrul plinului de conservare iar reasiguratorii au certitudinea ca reasiguratul este cel dintai interesat in selectarea riscului.

Ca neajunsuri ale acestei reasigurari putem mentiona volumul mare de munca ce il presupune administrarea ei. Este vorba de faptul ca pentru fiecare contract se calculeaza raportul dintre retinerea proprie (plinul de conservare) si suma asigurata, precum si raportul dintre suma care se cedeaza in reasigurare (excedentul) si suma asigurata. Aceasta pentru a stabili cat reprezinta, procentual, partea din suma asigurata care ramane in sarcina reasiguratului si respectiv partea preluata de reasiguratori.

Reasigurarea proportionala mixta. Acest tip de reasigurare constituie o imbinare intre reasigurarea cota-parte si reasigurarea excedent de suma asigurata. Din suma asigurata a contractelor individuale, reasiguratul retine o anumita cota, iar restul il cedeaza in cadrul sectiunii cota-parte. Odata depasita limita raspunderii pentru participarea pe baza de cota parte, intreaga diferenta se reasigura pe principiul excedentului de suma. Reasigurarea cota-parte favorizeaza pe asiguratorii care participa la sectiunea cota-parte, deoarece ei vor avea un portofoliu dispersat la fel cu cel al reasiguratorului si ii dezavantajeaza pe reasiguratorii participanti la sectiunea excedent de suma asigurata. Drept urmare, de cele mai multe ori, contractul mixt se plaseaza la aceiasi reasiguratori, care vor participa atat la sectiunea cota-parte cat si la cea excedent de suma asigurata. Pentru neajunsurile pe care le prezinta reasigurarea mixta este mai putin utilizata pe piata internationala.

Reasigurarea pe baza de pool de asigurare[2]. In vederea acoperirii unor riscuri deosebite sau a unui complex de riscuri din anumite ramuri de asigurare, mai multe societati de asigurare convin sa creeze un pool de reasigurare care sa plaseze in reasigurare contractele de asigurare in cauza. Poolul respectiv este administrat de un oficiu, care centralizeaza ofertele de reasigurare primite din partea societatilor de asigurare si le repartizeaza pe membrii poolului pe baza cotelor de subscriere, la care acestia s-au angajat. Daca membrii poolului nu au acoperit intreaga valoare a contractelor oferite in reasigurare, diferenta se plaseaza in afara poolului.

Printre cauzele care au dus la crearea de pooluri de reasigurare, sunt de mentionat: necesitatea acoperirii unor riscuri speciale de proportii deosebit de mari, avand o frecventa si o intensitate inca necunoscute (spre exemplu, riscurile atomice si nucleare); existenta unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune foarte mari (ca in cazul riscului de razboi); evitarea cedarii unui volum important de prime de asigurare de catre societati de asigurare dintr-o tara sau zona geografica.

Utilizarea frecventa a aranjamentelor de tip pool are la baza anumite avantaje specifice, mai importante fiind: societatile membre ale poolului obtin o cota-parte (uneori in plus si o cota excedent) dintr-o gama mare de afaceri, realizandu-se astfel o dispersare mai buna si un echilibru al portofoliului lor; pe pietele de asigurari mai putin dezvoltate unde se manifesta o instabilitate semnificativa, poolul de reasigurare coordoneaza activitatea si resursele de asigurare pentru a face fata cererii, aparand ca un reasigurator serios si totodata, prin activitatea sa poate ajuta la fixarea cotelor de prime la un nivel corespunzator riscului respectiv; uneori un singur risc constituit din blocuri mari de afaceri poate fi mai usor absorbit in asigurarea existenta decat in cazul in care fiecare afacere ar fi tratata separat.

Intrucat operatiile de reasigurare se efectueaza in mod centralizat, aceasta forma de reasigurare conduce la diminuarea cheltuielilor de administratie. In schimb, poolurile determina restrangerea sau chiar inlaturarea concurentei, cu efecte negative asupra costului reasigurarii. In plus, exista posibilitatea aparitiei unui cumul de riscuri, ca urmare a faptului ca poolurile isi desfasoara activitatea intr-un spatiu geografic limitat.

2. Reasigurarea neproportionala

Alaturi de forma clasica, proportionala a asigurarii, s-a dezvoltat treptat forma neproportionala. Referitor la contractele de valori mari a aparut idea, ca nu vor putea fi plasate integral in reasigurare pe baze proportionale. In plus, reasigurarea proportionala reclama un volum mai mare de munca decat cea neproportionala, ceea ce nu este deloc de neglijat.

La contractele neproportionale, repartizarea raspunderii intre reasigurat si reasiguratori se face in functie de volumul probabil al daunei. La acest tip de contract, raspunderea reasiguratului este limitata, pentru fiecare dauna, iar in sarcina reasiguratorilor cade partea de dauna care depaseste raspunderea reasiguratului.

Reasigurarea neproportionala se intalneste in doua variante[3]:

a)     metoda de reasigurare neproportionala excedent de dauna;

b)     metoda de reasigurare neproportionala oprire de dauna.

Reasigurarea excedent de dauna. La reasigurarea excedent de dauna, raspunderea reasiguratului este limitata, pentru fiecare dauna, la un anumit plafon (nivel), denumit prioritate, fransiza sau prag, iar raspunderea reasiguratorilor vizeaza partea de dauna care depaseste prioritatea. Drept urmare, raspunderea reasiguratului se exprima printr-o suma fixa din dauna probabila. In ceea ce priveste raspunderea reasiguratorilor, aceasta este fie limitata la o suma fixa din dauna, fie nelimitata. Marimea prioritatii depinde de capacitatea financiara a reasiguratului de a acoperi singur o parte mai mare sau mai mica din daunele inregistrate, de volumul si structura portofoliului sau.

Reasigurarea excedent de dauna se utilizeaza mai ales in ramurile in care, in urma producerii unui risc asigurat, se pot inregistra pagube de dimensiuni neobisnuit de mari (de exemplu, raspunderea civila a armatorului pentru poluarea apelor marii si a litoralului cu titei; raspunderea ce revine unei centrale atomoelectrice care a suferit un accident grav etc.).

Reasiguratorii pot sa se puna la adapost, folosind reasigurarea excedent de dauna in trepte (niveluri), in care nivelul I tine loc de fransiza pentru nivelul II, iar nivelul II pentru nivelul III. In plus, reasiguratorii pot cere reasiguratului ca anumite riscuri sa le fie cedate in reasigurare in conditii de cota-parte.

Reasigurarea excedent de dauna[4] prezinta avantajul, pentru reasigurat, ca-i permite sa limiteze raspunderea pentru daunele produse de acelasi risc, in functie de capacitatea sa de plata, iar pentru reasiguratori, ca necesita un volum relativ redus de cheltuieli de administratie. In schimb, acest tip de reasigurare reclama un volum mare de munca din partea reasiguratului, pentru evidentierea raspunderilor ce revin asiguratorilor pe niveluri de daune; in plus, nu asigura nici omogenizarea portofoliilor reasiguratorilor.

Reasigurarea oprire de dauna. La reasigurarea oprire de dauna reasiguratul se angajeaza sa acopere, din daunele produse in cursul anului, o suma echivalenta cu un procent din volumul primelor incasate, iar reasiguratorii sa suporte tot ceea ce depaseste acest nivel. Specificul reasigurarii oprire de dauna este faptul ca limita retinerii companiei cedente se stabileste ca un procent din volumul primelor nete incasate de aceasta (de obicei 10%), iar diferenta va fi suportata de reasiguratori. Raspunderea reasiguratorului nu mai este legata de riscurile individuale sau de o acumulare de daune datorita unei singure intamplari, ci ea se extinde la acumularea de daune datorita dimensiunii si frecventei aparitiei lor. El nu va raspunde pentru daunele a caror valoare este mai mica decat rata daunei pentru anul anterior, ci numai pentru daunele aflate pana la limita raspunderii contractului. Altfel spus, la reasigurarea oprire de dauna participarea reasiguratorilor la acoperirea daunei este dependenta de raportul dintre daune si primele de reasigurare, adica rata daunei inregistrate. Acest raport este, de regula, subunitar, deoarece societatea de reasigurare suporta, pe langa despagubirile de asigurare si cheltuielile de administratie. Dauna care ramane in sarcina reasiguratului se stabileste sub forma unui procent din dauna produsa raportat la primele incasate. La contractele de reasigurare oprire de dauna, un rol important il joaca buna credinta a reasiguratului in ceea ce priveste informarea corecta a reasiguratorilor despre marimea reala a daunelor inregistrate si a primelor incasate. Incalcarea acestei reguli de baza - fair play in materie de asigurari - are drept consecinta transferarea asupra reasiguratorilor a unei parti din obligatiile ce revin de drept reasiguratului.

Pentru reasigurat, reasigurarea oprire de dauna apare ca o forma ideala de reasigurare, deoarece permite societatii de asigurare directa sa nu-si asume raspunderi excesive, care i-ar putea compromite echilibrul financiar. Cu toate acestea, reasigurarea oprire de dauna este putin utilizata in practica si anume in ramurile cu rezultate tehnice foarte instabile, cum ar fi grindina. In alte ramuri, reasigurarea respectiva se intalneste in completarea altor forme de reasigurare. Retinerea reasiguratorilor fata de aceasta metoda de reasigurare rezida in teama acestora ca nu cumva reasigurarea respectiva sa fie folosita ca mijloc de corectare a unor erori de gestiune si de transfer al raspunderii reasiguratului asupra reasiguratorilor.