Politica Agricola Comunitara (PAC) a Uniunii Europene

Politica Agricola Comunitara (PAC) a

Uniunii Europene

PAC sau Common Agricultural Policy (CAP) este una din domeniile cele mai complicate ale Uniunii Europene (UE).

Inca de la inceput statele care constituiau Comuniunea Europeana (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost de acord ca agricultura trebuie inclusa in Piata Comuna, dar crearea unei astfel de piete pentru agricultura trebuie insotita de o politica agricola comuna (PAC).

Obiectivele acestei politici au fost definite in articolul 39 al Tratatului de la Roma. Acestea sunt :

- cresterea productivitatii agricole incurajand modernizarea exploatatiilor ;

- garantarea unui standard de viata echitabil populatiei agricole la paritate cu alte sectoare de activitate ;

- stabilizarea pietelor agricole, evitand alternanta dintre cresterea si prabusirea preturilor ;

- garantarea securitatii aprovizionarii la preturi rezonabile pentru consumatori.

Obiectivele PAC au fost concepute atat in interesul producatorului cat si al consumatorului.

Cadrul functionarii PAC consta in aceea ca :

- agricultura este un domeniu important al economiei nationale;

- preturile constituie elementul de baza al reglarii pietei agricole ;

- intre politica de piata si structura agrara trebuie sa se stabileasca o legatura stransa ;

- integrarea organica a economiei agrare in economia nationala ;

- cresterea puterii economice a gospodariilor familiale si competitivitatea acestora.

La baza PAC stau trei principii fundamentale :

1. Unicitatea pietei. Crearea si mentinera unei singure piete si

a unor preturi comune pe diferite produse sau grupe de produse.

2. Preferinta comunitara, in comertul agricol se manifesta preferinta pentru marfurile produse in interiorul Comunitatii, cumparatorii de produse necomunitare trebuind sa plateasca un supracost.

3. Solidaritate financiara, statele membre participa impreuna la constituirea resurselor cat si la ansamblul cheltuielilor legate de PAC.

PAC a contribuit esential la mentinerea unui anumit echilibru intre oras si sat, pe de o parte si intre interesele agricultorilor si cele ale consumatorilor, pe de alta parte.

Obiectivele PAC au fost puse treptat in aplicare intre 1958-1968, perioada cand s-a realizat piata produselor agricole.

In vederea finantarii PAC in ianuarie 1962 Consiliul a instituit Fondul European de Orientare si Garantii Agricole FEDOCA). Acesta are doua sectiuni distincte:

sectiunea orientare, destinata ajustarii structurilor agricole, modernizarii agriculturii si realizarea obiectivelor de politica sociala si sprijinul dezvoltarii zonelor ruralep;

sectiunea garantii, reprezinta peste 90% din FEOGA si este destinat transpunerii in practica a celor trei principii fundamentale ale PAC.

FEOGA reprezinta cea mai mare componenta a bugetului comunitar care pana in urma cu cativa ani avea o pondere de peste 50% din totalul bugetului comunitar.

Unicitatea pietei presupune libera circulatie a produselor agricole intre tarile UE prin eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative sau altor masuri de politica comerciala cu efect similar. Preturile unice sunt fixate anual in ECU incepand din anul agricol 1967-1968, reprezentand punctul central al sistemului de preturi folosit in PAC.

Armonizarea legislatiilor nationale prin formarea pietei unice a contribuit esential la functionalitatea principiului unicitatii pietei.

Sistemul de preturi folosit in PAC

1. Pretul indicativ - este un pret teoretic, considerat echitabil pentru producatori si in masura sa ofere posibilitatea obiectivelor PAC.

Pretul indicativ se fixeasa in ECU si a reprezentat pana in 1980 baza de calcul pentru celelalte preturi PAC.

In prezent, sistemul de preturi se stabileste plecand de la fixarea unui pret de interventie care se majoreaza cu 20-25% se obtine pretul indicativ, considerent care sa permita asigurarea unui nivel de viata echitabil populatiei agricole.

2. Pretul de interventie - reprezinta in medie 80-85% din pretul indicativ si fixeaza nivelul de pret de la care se declanseaza mecanismul comunitar de sustinere a veniturilor agicultorilor.

Pentru a putea garanta pretul de interventie, Uniunea ar fi fost obligata sa cumpere toate produsele importante la preturi mai mici.

Pentru a evita incarcarea costurilor de sustinere, destul de ridicate, a fost introdus sistemul prelevarilor la import.

3. Pretul prag - este nivelul minim la care produsele importate pot intra pe piata Uniunuu. Se calculeaza prin adaugarea la pretul indicativ a cheltuielilor de transport intre zona cu deficitul de consum cel mai ridicat si principalul punct de intrare a produselor in Uniune.

Pretul prag se utilizeaza pentru cereale, zahar, produse lactate, este numit pret de ecluza pentru porci, oua, pasari si pret de referinta pentru fructe, legume, vin, unele produse din peste.

Importurile au fost supuse unei taxe de intrare cunoscuta sub numele de prelevare la import, egala cu diferenta dintre pretul de frontiera si un pret de referinta la intrare conducand la scumpirea produselor extracomunitare peste nivelul preturilor interne ale produselor comparabile.

Sistemul prelevarilor si al restituirilor a protejat piata comuna de concurenta externa si a asigurat o sursa de sustinere financiara a exportatorilor, contribuind la formarea FEDOGA.

Daca pretul mondial este inferior celui european se aplica prelevarii la import si restituiri la export.

In relatiile comerciale externe, mecanismele de protectie folosite pentru asigurarea preferintei comunitare au constituit subiectul a numeroase critici si dezbateri, in special, in cadrul OMC.

Aplicarea principiului solidaritatii financiare prin intermediul FEOGA a devenit practicabil dupa anul 1965. Gestiunea comuna este asigurata prin intermediul Comisiei care pentru actiunile structurale are nevoie de avizul comitetului pentru structurile agricole si dezvoltare rurala, iar pentru problemele financiare de avizul Comitetului FEOGA, format din reprezentantii statelor membre.

In urma discutiilor din cadrul Conferintei de la Haga (1969), consiliul a adoptat in aprilie 1970 decizia de instituire a trei tipuri de resurse proprii pentru finantarea politicii comune :

prelevarile variabile folosite in comertul exterior cu produse agricole ;

un procent din taxele vamale aplicate importurilor industriale;

un procent din taxa pe valoarea adaugata (TVA) incasata de fiecare tara (1% in 1969, 1,4% in 1948 si 1,6% dupa 1987).

In 1988 sistemul resurselor proprii a fost completat cu o noua resursa, numita resursa PNB.

Modul de constituire a bugetului comunitar si utilizare acestuia in cea mai mare parte pentru agricultura a generat contradictii de interese intre statele membre.

Politica agricola comuna a constat in primul rand in formarea unor piete comune organizate (OPC).

Mecanismele de interventie in cadrul OPC-urilor difera de la o piata la alta.

Analiza OPC-urilor scot in evidenta trei elemente definitorii :

unicitatea pietei prin determinarea preturilor comune;

garantarea preturilor prin interventii pe piata interna;

un sistem de protectie la frontiera a pietei europene pentru asigurarea preferintei comunitare.

Functie de modul in care se regasesc si interactioneaza cele trei elemente pe diferite piete OPC se cunosc urmatoarele forme :

organizarea comuna prin pret garantat ;

organizarea comuna prin subventii directe ;

organizarea comuna prin protectie externa.

PAC a promovat cu consecventa si promoveaza inca metoda interventiei prin sustinerea preturilor produselor agricole.

PAC este considerata in plan teoretic, ca o forma de manifestare a politicii economice generale. Aceasta politica a aparut si s-a manifestat ca singura acceptata la nivelul CEE si apoi in UE in ciuda marii diversitati a structurilor agricole, a productiilor si a nivelurilor tehnice.

Ansamblul prezent al celor 15 tari componente ale UE reprezinta o constructie institutionala complexa, unica in istorie, care se bazeaza pe nivelul economic al unei piete unice, pentru toate bunurile, pe o politica monetara comuna si pe numeroase politici sectoriale comune.

Dupa lansarea in 1962, PAC si-a indeplinit intr-o perioada scurta obiectivele sale prioritare.

Sustinerea preturilor produselor agricole proprii a antrenat o crestere a productiei, care a depasit capacitatea de absorbtie a pietei europene.

In acelas timp, UE a fost acuzata de partenerii sai comerciali , mai ales de SUA, ca practica o concurenta neloiala p-e pietele mondiale, datorita exportului de produse agricole la preturi scazute ca urmare a politicii de interventie.

In numeroase sectoare au aparut reforme partiale, soldate atat cu scaderi ale preturilor garantate, cat si cu limitari ale cantitatiilor garantate astfel :

pentru cereale, cantitatile minime garantate erau reglate cu ajutorul pretului garantat care era redus, in mod automat daca productia anului precedent depasea un anumit prag ;

pentru laptele de vaca, actiona sistemul foarte restrictiv al cotelor de productie, care fixa pentru fiecare producator o cantitate maxima ;

pentru plantatiile viticole s-au format politici speciale privind distilarea vinului smulgerea viilor.

In plan economic toate acestea trebuiau sa conduca la scaderea costurilor APC privind stocarea si subventionarea exporturilor.

Politica agricola structurala a Uniunii Europene

Reforma structurala a agriculturii a devenit necesara deoarece numai politicile de piata nu puteau rezolva problemele economice, sociale si diferentele regionale existente ca urmare a diferentelor dintre statele membre.

In anul 1968 Comisia Europeana a elaborat un memorandum cunoscut sub numele "Planul Mansholt" prezentat de Comisarul european al agriculturii la 10 decembrie 1968. Memorandumul propune un proiect pe termen lung a carui obiectiv era de creare a unor unitati agricole moderne, pe baza de investitii selective.

Masurile de reforma propuse de Mansholt au constat in :

1. Actiuni la nivelul structurilor agricole, care urmareau :

- reducerea sensibila a numarului persoanelor ocupate in agricultura prin pensionarea celor varstnici si acordarea unor indemnizatii anuale in vederea cedarii terenurilor tinerilor agricultori;

- crearea de noi locuri de munca prin dezvoltarea unor activitati neagricole in mediul rural;

- formarea profesionala a tinerilor agricultori ;

- formarea exploatatiilor agricole de dimensiuni economice printr-o politica funciara adecvata.

2. Actiuni la nivelul pietelor agricole prin care se urmarea:

- ajustarea ofertei agricole la cerere in vederea ameliorarii functionarii pietelor;

- concentrarea ofertei agricole pentru functionarea normala a pietelor;

- reducerea sensibila a suprafetelor cultivate in vederea reducerii ofertei agricole, prin retrageri anuale din cultura;

- o prudenta politica de preturi incat exploatatiile agricole sa raspunda semnalelor pietii.

Se impunea ca agricultura sa fie orientata spre o structura a exploatatiilor care sa utilezezemunca mai putina si mai calificata, in intreprinderi agricole moderne, capabile sa asigure agricultorilor venituri si un mod de viata comparabil cu cel al populatiei din mediul urban.

Planul Mansholt a fost primit cu ostilitate generala, criticile principale fiind orientate asupra propunerilor de scoatere din cultura a cinci milioane hectare intre 1970 si 1980 si asupra criteriilor de dimensiune si de prag minim in formarea noilor exploatatii.

Singurul rezultat al memorandumului s-a concretizat prin adoptarea in 1972 a trei directive socio-structurale, pachet legislativ care marcheaza lansarea politicii agricoole structurale.

Remarcabil este faptul ce cea mai mare parte a masurilor preconizate, in timp, au fost adoptate.

Se poate aprecia ca Planul Mansholt ofera baza teoratica a politicii sectoriale comunitare :

Cele trei directive adoptate in 1972 sunt :

159/1972 - privind modernizarea exploatatiilor agricole;

160/1972 - pentru incurajarea pensionarilor;

161/1972 - privind informarea si pregatirea profesionala a lucratorilor din agricultura.

Cadrul oficial de reglementare al politicilor structurale a fost oficializat de catre4 Consiliul European, in contextul PAC, prin Regulamentul CEE 729/1970 si arams valabil pana la reforma "Fondurilor structurale" din 1988.

Actiunile structurale prevazute in cele trei directive au fost completate cu:

introducerea compensatiilor pentru regiunile devaforizate natural(1975) ;

ajutorul pentru transformarea si comercializarea produselor agricole(1977) ;

ajutoare pentru grupurile de producatori(1978) ;

diverse masuri regionale.

Pana in 1985 politica structurala a evoluat lent, iar criza de ansamblu a CPA a detreminat revizuirea in profunzime a masurilor structurale favorizand ameliorarea competitivitatii agriculturii europene.

In anul 1988 a avut loc reforma Fondurilor structurale care a avut ca scop coordonarea masurilor de politica regionala cu cele de politica structurala. Prin "Actul Unic" din 1978 au fost reunite Fondurile structurale in cadrul obiectivului denumit "Coeziunea economica si sociala".

In planul agriulturii, interventiile structurale au vizat :

concentrarea ajutoarelor in zonele defavorizate, pe exploatatiile mici si mijlocii ;

cresterea cofinantarii comunitare in cazul masurilor acoperite de obiectivul 1 al reformei fondurilor structurale ;

stabilizarea populatiei rurale si intinerirea acesteia prin acordarea primelor de instalare a tinerilor agricultori si alte facilitati;

protectia mediului ;

diversificarea activitatilor in exploatatiile agricole ;

simplificarea gestiunii subventiilor pentru transformarea si comercializarea produselor agricole si pentru silvicultura.

Dupa aparitia si declansarea crizei agriculturii europene sustinerea pietelor prin preturi garantate in cadrul pietelor organizate s-a redus treptat facand loc masurilor structurale.

Principala actiune structurala a constituit-o politica privind zonele defavorizate.

Au fost introduse o serie de obiective de natura complementara, in sfera politicii structurale comune pentru:

sustinerea contributiei agriculturii la stabilizarea vietii rurale si protectia mediului ;

integrarea agriculturii cu celelalte sectoare ale economiei ;

reducerea diferitelor regionale.

Reforma Politicii Agricole Comune

Rezultatele Politicii Agricole Comune

Perioada postbelica a plasat agricultura tarilor UE intr-un context favorabil caracterizat prin :

ritmuri sustinute de crestere economica ;

accelerarea progresului tehnic ;

dezvoltarea comertului international ;

progresul constructiei euopene ;

consensul politic pentru a actiona solidar in scopul atingerii obiectivelor propuse.

Productivitatea muncii a crescut prin concentrarea exploatatiilor si reducerea rapida a fortei de munca agricola. Dezvoltarea industriilor agroalimentare au antrenat agricultura in productia de masa si in specializare.

Dimensiunea medie a exploatatiilor a crescut printr-un proces de concentrare rapida. Tarile UE raman caracterizate de sistemul de exploatatie de tip familial.

In perioada 1968-1973 veniturile agricultorilor au inregistrat ritmuri de crestere similare cu cele ale altor categorii insa excedentele de oferta si scaderea preturilor produselor agricole au determinat diminuarea lor.

Ca urmare a dezvoltarii economice s-a produs aparitia si crestere3a excedentelor care au incarcat excesiv cheltuielile de finantare a agriculturii, iar pe plan extern ca urmare a subvetionarii exporturillor, au declansat opozitia concurentilor in cadrul negocierilor multilaterale OMC.

Agricultura europeana a avut o evolutie favorabila intr-o conjunctura de crestere economica cel putin pana in anii '80. Procesul de integrare si extinderile succesive au accentuat in timp diferente structurale si de venituri si au creat dificultati in aplicarea politicii comune.

PAC a reprezentat multa vreme cea mai importanta reusita in procesul de integrare a Comunitatii Europene.

PAC a prezentat chiar de la inceput o serie de limite care au generat dificultati si conflicte cum ar fi :

- limite externe - functionarea sectoriala a pietelor organizate;

- separarea pietelor cerealelor de cea a produselor pentru cresterea animalelor;

- sustinerea automata si proportionala la preturi comune a cantitatilor produse;

- subventionarea capacitatii de dezvoltare a agriculturii ;

- mecanismele de reglare a pietelor sustinute prin mecanismul prelevarilor variabile.

Necesitatea reformei

In perioada 1973-1993, s-a inregistrat o ameliorare nesemnificativa a veniturilor agricole pe exploatatie, pe fondul accentuarii decalajelor si in conditiile in care cheltuielile de garantare au crescut de noua ori in moneda curenta.

Mecanismele de interventie au actionat in favoarea marilor exploatatii accentuandu-se exodul rural, in special in zonele defavorizate.

Pe plan extern, subventionarea exporturilor, tot mai greu acceptata de catre concurenti, si mecanismele prelevarilor variabile au declansat un conflict comercial de proportii cu SUA care a condus la blocarea Rundei Uruguay in 1989.

Circa jumatate din bugetul comunitar revenea agriculturii , ramura care ocupa mai putin de 6% din populatie si contribuia cu mai putin de 3% din PIB.

In concluzie necesitatea reformei PAC decurge din :

1. excedentele - la care a contribuit PAC prin sistemul preturilor garantate;

2. costul bugetar excesiv al PAC, datorat supraproductiei;

3. diminuarea veniturilor agricultorilor dupa 1973 pe fondul accentuarii disparitatilor;

4. accentuarea decalajelor prin concentrarea productiei in lipsa unei politici structurale eficace;

5. presiunile externe au devenit determinante prin negocierile Rundei Uruguay.

Prevederile RU sunt exprimate prin principalele reglementari:

1. sprijinul intern - sa fie redus cu 20 % comparativ perioadei 1986-1988 pe o perioada de sase ani ;

2. subventiile de export sa fie redus cu 36% in paralel cu o reducere de 21% a volumului de exporturi subventionate in comparatie cu perioada de referinta 1986-1990 ;

3. accesul pe piata - conform prevederilor RU, prelevarile la import si taxele compensatorii sunt desfiintate respectiv transformate in tarife vamale.

4. contingentele tarife de acces curent - preiau unele restrictii practicate anterior UE - reducerile dupa sase ani trebuie sa fie intre 20-36% functie de produs ;

5. accesul minim - sub aceste prevederi sunt create oportunitatile de import pentru un echivalent de 3% din consumul intern care poate atinge 5% pana la sfarsitul perioadei de sase ani ;

6. alte prevederi - cuprind masurile fito-sanitare incluse intr-un acord al RU, importante si severe, instituite intr-un cadru multilateral de reguli si sanctiuni.

De la incepu s-a acceptat faptul ca producatorii agricoli vor fi dezavantajati, indeosebi cei din UE, dar a fost previzionat un avantaj substantial obtinut de consumatori.