PLASAMENTE DIVERSE

1. Aurul - un plasament refugiu

Dupa primul razboi mondial, aurul a fost valorarea refugiu prin excelenta, datorita durabilitatii sale, anonimatului si absentei drepturilor de succesiune.

In ceea ce priveste oferta de aur-metal, aceasta poate fi impartita in doua categorii:

- asa - numita oferta primara, de origine miniera, care provine din productia unor state precum Africa de Sud, Rusia, Canada, Australia, SUA, etc.

- oferta secundara care are ca si surse, pe de o parte vanzarile de aur facute de catre o serie de organisme monetare intenationale si nationale (F.M.I., banci centrale, Trezoreria americana) si pe de alta parte din recuperarea si reciclarea metalului.

La nivelul anului 1996, oferta mondiala de aur a fost urmatoarea:

- oferta primara: 1687 tone(concentrata in proportie de peste 90% in productia miniera realizata de catre cele 5 state mentionate anterior);

- oferta secundara: 465 tone (in proportie de 100% aur reciclat, deoarece in anul respectiv nu s-au inregistrat vanzari semnificative de aur realizate de catre diversele organisme monetare);

Un total de 2.152 tone, aceasta in conditiile in care expertii estimeaza ca productia totala de aur, de la inceputul timpurilor si pana in prezent s-ar situa in jurul cantitatii de 120.000 tone, din care:

- consumat (disparut): 40-50 mii tone;

- tezaurizat: - stocuri publice: 30-40 mii tone;

- stocuri private: 20-30 mii tone.

In ceea ce priveste cerea de aur, in prezent ea este compusa din:

- consumul industial, care absoarbe 80% din oferta: bijuterii, stomatologie, electronica, aeronautica etc;

- tezaurizare (20% din oferta) realizata de catre bancile centrale si particulare (ponderea acesteia in cererea totala inregistreaza in timp o scadere lenta, dar continuua).

In fapt, cumpararile anuale pentru tezaurizare reprezinta o parte mica din aurul vandut in fiecare an, dar cum aurul este "perfect durabil", aceste achizitii regulate au condus la crearea de stocuri considerabile.

Calitatea aurului este evidentiata de catre o unitate de masura specifica, numita carat. Un carat reprezinta 41,667 parti aur raportat la un intreg de 1.000 parti, ceea ce inseamna ca aurul pur are 24 de carate (mai exact 23,9882). Aurul se aliaza cu argintul sau cuprul, putand inregistra diferite nuante coloristice de la aramiu inchis pana la argintiu (asa numitul "aur alb").

Aurul fin, adica cel cu titlu de 23,99 sau 22 de carate este cel folosit la confectionarea de monede, lingouri sau pentru lucrari dentare. Bijuteriile sunt confectionate fie din aur cu titlu de 18 carate, fie din cel de 14 carate. Asa-numitul aur popular, cel cu titlu de 9 carate, este cel folosit la confectionarea unor bijuterii "populare" datorita pretului accesibil, dar de proasta calitate. In fine aurul de 8 carate este cel de uz industrial.

Aurul fin poate circula sub forma barelor din aur, cu o greutate ce variaza intre 10,9 kg si 13,8 kg sau a lingourilor, care au o greutate ce poate fi cuprinsa intre 995 si 1005 grame. Insa cel mai uzual mod de comercializare a aurului fin sunt monedele. In cadrul acestora distingem cel putin doua categorii importante. Pe de o parte, sunt acele monede emise in general de catre tarile producatoare de aur, in serii periodice si tiraje limitate, avand forma, titlul si greutatea garantate de catre statul emitent. Cele mai cautate sunt cele Kruger-Randul Sudafrican, American Eagle emis incepand cu anul 1986, in serii periodice de catre SUA, Autralian Nugget, Canadian Maple Leaf, etc.

Pe de alta parte, sunt acele monede emise in trecut de catre o serie de state si care erau inzestrate la vremea respectiva cu putere circulatorie si care constituie in prezent obiectivul predilect de plasament al "colectionarilor-investitori". Printre cele mai cunoscute sunt moneda de 20$ SUA, napoleonul (20F) francez, moneda de 50 pesos mexicani, souvereignul britanic, etc.

Marile burse afiseaza zilnic cotatii pentru cele mai reprezentative piese de aur, pretul comunicat fiind util atat colectionarilor, cat si profesionistilor care intermediaza tranzactiile (agenti ai unor banci, societati de bursa etc.).

Pretul acestor monede are ca si caracteristica existenta unei prime aplicate la cotatia internationala a aurului, care poate fi intre 10% si 2.500% in plus fata de contravaloarea aurului incorporat in moneda.

Prima este egala in fapt cu diferenta intre cursul efectiv atins de o piesa de aur si pretul ce ar fi platit daca, cursul ar depinde exclusiv de greutatea aurului continut in moneda. Conventional, aceasta diferenta se determina in functie de pretul kilogramului de aur fin, furnizat de cursul lingoului (995-1005 grame).

La originea primei stau o serie de elemente care explica de ce o piesa este de o calitate superioara sau inferioara alteia: numele creatorului, calitatea muncii acestuia, raritate, moda, etc.

Spre exemplificare, mentionam ca in luna iunie 2000, Banca Nationala a Romaniei a pus in circulatie, doua monede batute in scop numismatic, astfel: moneda de 100 de lei din aur cu titlu de 23,99 carate, continand 1,224 gr. aur fin si moneda de 2000 de lei marcand 150 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, cu titlu de 23,99 carate si avand 31,103 gr. aur fin. Tirajul celor doua piese a fost de 10.000, respectiv 1.500 de exemplare, iar pretul de vanzare de 675.000, respectiv 8.775.000 lei/bucata. In conditiile in care la 1.06.2000, lingoul de aur cota la 181.808.000 lei, rezulta ca prima era in primul caz de aproximativ 203%, iar in cel de al doilea de cca. 55%.

In acelasi timp conform cataloagelor internationale, moneda de 20 de lei, emisa in anul 1884 si avand un continut de 6,452 gr. aur fin, cota la 600 USD/bucata, pretul pentru ceea ce specialisti numesc "stare necirculata". Astfel, la 1.06.2000, la un curs de 1USD = 20.729 lei, un calcul simplu ne v-a oferi o marime a primei, in acest caz, de aproximativ 960%.

Mentionam ca decretul nr. 244/1978 care nu a fost inca abrogat oficial, interzice comertul cu monede de aur. Piesele romanesti inclusiv cele emise de catre regimul comunist in anul 1983, cu prilejul aniversarii a 2050 de ani de la crearea statului dac centralizat, coteaza in majoritatea cataloagelor specializate editate in strainatate. Mai mult cotele respective sunt socotite adevarate preturi "de pornire", fiind in general mai scazute decat valoarea reala a monedelor. Aceasta si datorita faptului ca intre anii 1950-1960, statul roman a confiscat piesele de aur aflate la populatie, majoritatea acestora fiind topite. De aceea se considera ca in Romania ceea mai sigura si profitabila investitie in aur este cea in monede.

Pentru ca aceasta asertiune sa fie validata in timp este nevoie ca statul roman sa aduca la zi, respectiv la normalitate reglementarile privind circulatia si comercializarea aurului. Aceasta, ar oferi premisele necesare aparitiei si dezvoltarii unei adevarate piete a aurului, inclusiv posibilitatea tranzactionarii respectivelor monede la bursa.

In ceea ce priveste bijuteriile din aur, acestea prezinta pe de o parte o functie sociala, avand rolul de afirmare a unui anumit statut al detinatorului lor in cadrul comunutatii si pe de alta parte pot avea si functie de instrument de investire. Nu orice bijuterii reprezinta insa plasamente rentabile. Marea majoritate a bijuteriilor care se vand in Romania, dar si in strainatate, au o functie decorativa, valoarea lor scazand practic la jumatate imediat dupa iesirea din magazin. Pentru ca o bijuterie sa fie o buna investitie, cumparatorul trebuie sa tina cont de cateva elemente care influenteaza decisiv valoarea piesei respective:

- vechimea si starea generala a bijuteriei;

- numele executantului sau a casei de bijuterii;

- prezenta pietrelor pretioase autentice, marimea si starea lor.

Adevaratele oportunitati de plasament sunt bijuteriile - opera de arta, unicate sau executate in serii mici (de pana la 8 exemplare), avand semnatura unor mari maestrii sau case de bijuterii precum: Faberge, Lalique, Cesar, Salvador Dali, Cartier, Chopard, Bulgari, etc. Fireste achizitionarea unor astfel de piese presupune detinerea unor sume considerabile, insa presa a semnalat, inclusiv in Romania, aducerea la comanda unor potentanti ai zilei, a unor bijuterii deosebite, cu valori de pana la 100.000USD.

In ceea ce-l priveste pe romanul de rand, mentalitatea acestuia vis-a-vis de aur este inca puternic marcata de realitatile existente inainte de 1990, cand aurul era cel mai cautat plasament pentru economiile banesti. Desi pretul acestuia nu era superior celui din prezent (in 1989, 1gr.de aur de 14 carate se putea obtine pe piata neagra cu 200 de lei, adica 8USD), imposibilitatea procurarii si comercializarii aurului pe cai legale, a dus la situatia in care posesorii acestuia il puteau transforma rapid in lichiditati, gasind imediat cumparatori la pretul pietei. Conditiile specifice Romaniei de pana in 1989 au facut ca imediat dupa revolutie principalul criteriu dupa care se stabilea pretul unei bijuterii sa fie gramajul (nicaieri in lume bijuteriile nu au pretul stabilit in functie de greutate).

Intre timp pasiunea romanilor penrtru bijuteriile masive, vazute deseori ca o expresie a pozitiei sociale dobandite de catre acestia in noua societate, bazata pe libera initiativa, s-a mai estompat. Bijutierii sustin ca in prezent aurul comecializat de catre ei, reprezinta ca si gramaj doar jumatate, sau uneori o treime, din ceea ce vindeau in primii trei, patru ani de dupa Revolutie. Cauza ar fi atat saracirea populatiei, cat si reorientarea economiilor acesteia, catre alte oportunitati de plasament. De asemenea s-au produs mutatii si in preferintele cumparatorilor de bijuterii. Piesele masive, realizate din aur cu titlu de 14 carate, provenind in general din import, pe relatia Turcia sau Orientul apropiat, au inceput sa piarda teren in favoarea bijuteriilor din aur cu titlu de 18 carate, importate in general din tari ca Italia, Franta, Grecia etc. avand o calitate si o valoare superioara in conditiile unui gramaj mai redus. Pe de alta parte, piata neagra a bijuteriilor, extrem de infloritoare in primii ani de dupa 1990 si-a pierdut din importanta. Romanii au inceput sa prefere siguranta, data de circuitul legal, unde in mod obligatoriu toate bijuteriile trebuie sa fie garantate de producatori, verificate si marcate de B.N.R. Pretul mai scazut practicat de catre micii intreprinzatori care introduc bijuterii prin contrabanda, nu mai este socotit deseori un atu suficient pentru a acoperi riscul achizitiei unor contrafaceri sau a unor piese de proasta calitate.

In consecinta, apetenta deosebita pentru aur a romanilor, datorata constrangerilor din ultima parte a perioadei comuniste, cand acesta reprezenta "fructul oprit" si valoarea suprema, incepe sa scada. S-a produs si la noi o **demitizare** a acestuia si o aliniere (sau revenire) rapida la scara valorica si mentalitatea investitorului din orice colt al lumii.

De altfel, nu trebuie sa fii specialist pentru a observa la o analiza mai atenta, ca in afara mitului ce il inconjoara, plasamentul in aur (cu exceptia monedelor si a acelor bijuterii - opere de arta) a procurat in decursul timpului o rentabilitate redusa si global negativa. Cu exceptia unor cresteri conjuncturale (1971 - sfarsitul convertibilitatii USD in aur, 1973 - socul petrolier, octcmbrie 1987 - crahul bursier, august 1990 Kuweit, 1996 - criza asiatica, etc.), cursurile de pe piata aurului au fost intodeauna inferioare evolutiei preturilor, ducand la obtinerea pe o perioada lunga a unei rentabilitati foarte slabe si in general negative.

2. Mirajul diamantului

Fiind un plasament avand ca obiectiv plus-valoarea, diamantul inregistreaza un defect major: ilichiditate totala, deoarece nu exista nici o piata organizata. Revanzarea pietrei la un bijutier sau la o casa de licitatie este guvernata de aleatoriu, pentru ca nu avem nici o certitudine ca vom putea revinde un "bun diamant" la un pret rezonabil. La Anvers, unanim recunoscut ca fiind capitala neoficiala a negotului cu diamante, intre1976 si 1980 pretul pentru 1 carat a crescut de patru ori, dupa care s-a "dezumflat" rapid. Un diamant alb de 1 carat "pur - fara intruziuni vizibile cu lupa", conform limbajului de specialitate si care coteaza astazi 14.000 USD, se vindea in perioada respectva cu 60.000 USD. Era epoca "diamonds-investment", in care sute de mii de oameni din America si Europa de Vest si-au investit economiile, bazandu-se pe o publicitate agresiva, care le promitea obtinerea rapida de plus-valoare. Astazi totii factori posibili accentueaza pierderea de valorare a plasamentelor facute atunci: caderea cursurilor, deprecierea USD (in raport cu epoca amintita), marjele ridicate ale intermediarilor, impozitarea tranzactiilor (exonerate la vremea respectiva). Toate acestea explica de ce pretul actual nu este decat 1/5 din pretul din 1980. Si aceasta in cazul norocosilor care gasesc un cumparator.

In Romania la licitatii sunt admise in general doar pietrele montate in bijuterii vechi, mai rar putand fi intalnite si bijuterii noi, realizate de catre casele celebre, recunoscute pe plan international. Piesele trebuie sa fie extrem de bine conservate si trebuie insotite de catre un certificat de autenticitate eliberat de catre un expert - evaluator autorizat. Cele mai cautate la noi sunt bijuteriile apartinand Scolii Ruse, dintre secolele XVII si XIX, precum si perioadei Art Deco. Preturile diamantelor difera foarte mult in functie de modul in care au fost slefuite. Astfel, cele de tip con taiat, slefuite pana in 1940, sunt mai ieftine (800-1000 USD/carat) comparativ cu cele slefuite ulterior, cand s-a utilizat o tehnica noua (acestea pot cota la 10000USD/carat sau chiar mai mult). Chilipirurile aparute in primii ani de dupa 1990, cand pietrele s-au vandut deseori la preturi cu mult sub valoarea lor de pe piata mondiala, au disparut. Spre exemplificare, daca in 1993, un diamant de 3 carate s-a vandut la o licitatie organizata de catre Casa Alis, la Bucuresti cu 1.175 USD in conditiile in care pretul mondial pentru 1 carat depaseste 10.000 USD, aceeasi bijuterie a fost revanduta, cinci mai tarziu cu un pret de 4.500 USD/carat, inca sub nivelul mondial, dar oricum la un pret mai apropiat de cel real.

In concluzie, putem afirma ca bijuteriile care indeplinesc conditiile mentionate deja si care liciteaza la preturi sub cele practicate pe plan mondial, constituie inca investitii foarte bune.

3. Operele de arta

Jacques Rueff a dat o definitie interesanta inflatiei: "V-a fi inflatie atunci cand nu v-a mai fi nici o canapea Louis XV la anticari".

Aceasta sintagma face aluzie la cursa catre "bunuri reale" in perioade de crestere puternica a preturilor si este adevarat faptul ca mobila de epoca si tablourile prezinta un caracter de "durabilitate" care ofera investitorului o senzatie de siguranta. In ciuda acestei protectii potentiale impotriva cresterii preturilor, operele de arta prezinta dupa parerea noastra doua inconventiente majore: o lichiditate nula si o rentabilitate extrem de aleatorie.

Astfel, comparatia intre pretul de cumparare si cel de revanzare face deseori sa apara plus-valori nominale spectaculoase. Trebuie insa inteles ca problema se pune invers: daca plasamentul in mobilierul vechi sau tablourile de maestrii trebuie sa aduca o rentabilitate reala, plus - valoarea nominala trebuie sa fie foarte ridicata pentru a "bate" inflatia pe o perioada lunga cat si costurile de tranzactionare foarte ridicate (cca.10% atat la cumparare cat si la revanzare), la care se adauga primele de asigurare de aproximativ 0.5% din valoarea estimata pentru fiecare an.

De exemplu, tabloul "YO" de Picasso care cu 47,9 mil.USD este pana in prezent (1998) al doilea ca si pret din lume (dupa "Irisii" de Van Gogh cu 53,9 mil.USD, pictor care printre altele nu a vandut decat un singur tablou in viata sa), ofera o buna ilustrare a acestei duble probleme. Particularul care l-a achizitionat in 1970 pentru 14000 de lire sterline l-a revandut in 1981 cu 5,83 mil.USD. In acest context a obtinut o rata de rentabilitate nominala (fara cheltuielile de tranzactionare) de 16,2% pe an, dar cum rata inflatiei in Anglia a fost pe parcursul perioadei respective de 12,2% pe an, plasamentul sau i-a adus doar 3,6% pe an (tinand cont de cheltuielile cu asigurarile). Din contra, cumparatorul din 1981 l-a revandut in 1989 cu 47,9mil. USD, deci o rata de rentabilitate reala de data aceasta de 19,6% pe an.

La fel, patru fotolii Carol al X-lea cumparate in 1931 cu 11.200FF (adica 36.500FF in 1994) au fost revandute in anul respectiv cu 578.000FF, aceasta plus - valoare de 1.484% in 63 de ani reprezentand o rata de retabilitate reala de 4,48% pe an (exemple preluate din revista "Valeurs Actuelles" din 10.09.1998).

Un studiu efectuat de catre doi profesori francezi (W. Pommerehne si B. Frey), intitulat "Plasamentele in pictura, un studiu empiric asupra a 350 de ani (1635-1987)", aparut in revista "Supplement a Investir" numarul 822 din 21 octombrie 1989, prezinta printre altele rezultatele analizei facute asupra a 415 tablouri semnate de pictori cunoscuti (si decedati), care au fost detinute cel putin 20 de ani de catre aceeasi persoana, fiind cumparate si revandute in intervalul de timp 1950-198 Autorii studiului au calculat rata de rentabilitate reala tinand cont de evolutia indicelui preturilor in tarile respective, de cheltuielile de tranzactionare la cumparare si la revanzare, de evolutia cursului de schimb.

Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea ca rentabilitatea medie a fost de 1,7% pe an, in timp ce un plasament in titluri de stat pe termen lung, pe aceeasi perioada ar fi adus 2,4% pe an. De asemenea o treime din tablouri s-au depreciat aducand o pierdere absoluta detinatorilor, iar 55% au procurat o rata de rentabilitate anuala mai mica decat cea a imprumuturilor de stat. Rezultatele sunt descurajatoare pentru cei care vor sa speculeze pe piata de arta. In fapt este posibila obtinerea unei rentabilitati foarte mari combinata cu placerea de a detine si privi aceste tablouri. Pe de alta parte, concluzia finala a celor doi autori a fost urmatoarea: "cumparati opere de arta pentru placerea dumneavoastra, iar nepotii dumneavoastra vor castiga (putin, mult sau deloc) revanzandu-le".

In ceea ce priveste mobilierul de epoca in aceeasi revista "Valuers Actuelles"se publica regulat preturile de cumparare nominale si reevaluate, precum si preturile de vanzare ale pieselor care se gasesc in galeriile de arta, de-o perioada mai mica sau mai mare de timp.

Astfel, pe acest segment de piata, in Franta, etalonul este comoda stil Ludovic al XV-lea, care coteaza de regula in galeriile de arta, la un pret mediu de 60 pana la 90 de mii de franci, fara cheltuieli de tranzactionare.

In numarul din 22.08.1994 al revistei citate, intr-un studiu privind evolutia preturilor obiectelor de mobilier de epoca inregistrata in ultimii 20 de ani, s-a constatat o evolutie stagnanta a acestora, comparativ cu evolutia foarte capricioasa a pretului aurului. Pe de alta parte, detinerea unor piese de mobilier cu caracteristici similare nu a garantat posesorilor obtinerea unor randamente apropiate. Astfel, autorii studiului au prezentat doua exemple contradictorii: pe de o parte cel al vanzarii unui fotoliu Ludovic al XVI-lea in 1994, dupa o detinere de 11 ani, care a adus proprietarului o rata de rentabilitate reala de 10% pe an, iar pe de alta parte, vanzarea in aceeasi perioada a unei perechi de aceleasi obiecte, dupa o detinere de 8 ani si care au adus la revanzare o rata de rentabilitate reala de -7% pe an.

Astfel rentabilitatea pe o perioada lunga poate fi foarte buna, foarte slaba (intr-un alt exemplu a fost de 1,5% pe an timp de 22 de ani) sau negativa.

Aceasta extraordinara diversitate a rentabilitatilor reale ale pieselor individuale de mobilier de acelasi tip (in cazurile citate intre +10% si -7%) se datoreaza atat riscului de piata, cat si celui conjunctural (conform datelor prezentate in material toate cumpararile efectuate dupa 1986 erau in pierdere, iar aceasta a fost maxima intre 1992-1994).

Concluzia studiului era ca rentabilitatea pozitiva a unei colectii de mobilier vechi (antic) nu este deloc asigurata.

In Romania, obiectele de arta se comercializeaza fie prin intermediul galeriilor de arta (arta contemporana), fie prin magazinele de tip anticariat sau a caselor de licitatie. Nu se poate neglija nici comertul neorganizat, cu ajutorul anunturilor la rubricile de mica publicitate ale ziarelor, dar in acest caz riscul de a cumpara contrafaceri sau obiecte lipsite de valoare artistica reala este foarte ridicat.

Lucrarile de arta sunt considerate in principiu investitii sigure, pretul lor apreciindu-se in timp, cu conditia ca plasamentul sa fie facut cu pricepere. Factorul timp reprezinta in acest caz un element important, de care trebuie tinut cont. Aceasta deoarece daca in cazul operelor clasice ierarhia valorilor este clara, in privinta operelor de arta contemporana exista intodeauna riscul ca aprecierea de care se bucura la un moment dat un artist sa fie una conjuncturala, legata de moda sau chiar de interesele de moment ale unor persoane considerate avizate in domeniu. Istoria artei ofera numeroase exemple ale unor artisti celebri in timpul vietii, a caror cota a scazut ulterior foarte mult, odata cu trecerea timpului si cernerea valorilor reale de cele efemere. Bineinteles ca si situatia inversa este des intalnita si chiar mai mediatizata, creeandu-se in multe cazuri impresia ca este nevoie ca un artist sa dispara fizic, pentru a-i fi recunoscuta valoarea.

Tocmai de aceea investitiile in opere de arta nu trebuie facute la intamplare, pe baza flerului sau a cotei de piata, inregistrate de artist la un moment dat. Pentru ca alegerea facuta la un moment dat sa nu se dovedeasca odata cu trecerea timpului a fi una gresita, este recomandabil ca plasamentul sa fie efectuat doar dupa consultarea mai multor specialisti in domeniu (parerea unuia singur nu este suficienta, deoarece istoria artei reprezinta un sector in care factorii de natura subiectiva au o influenta maxima).

Pentru a diminua riscul unei optiuni neinspirate este necesar ca obiectul de arta cumparat sa posede un certificat de autenticitate iar achizitia sa fie facuta prin intermediul unei case de licitatii sau din magazinele specializate.

Specialistii sustin ca in prezent, in Romania, oportunitatile de plasament pe piata operelor de arta, care ofera perspectivele celei mai bune rentabilitati, inclusiv pe termen relativ scurt, sunt tablourile clasicilor nostri. Aceasta deoarece deocamdata legislatia interzice scoaterea obiectelor de patrimoniu din tara. Trebuie tinut cont insa de faptul ca procesul de armonizare al legislatiei interne la cea europeana va duce in cativa ani cel mult, la circulatia libera pe piata imternationala a operelor de arta respective. In aceste conditii se estimeaza ca valoarea actuala a acestor opere subapreciata acum, sa creasca in doar cativa ani de cateva ori.

Astfel, putem aprecia ca lucrari semnate de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Stefan Luchian, Nicolae Tonitza etc. care la ora actuala se vand la licitatii cu sume de 20 - 30 mii USD (recordul il reprezinta tabloul intitulat 'Cap de tarancuta cu tulpan galben', semnat Ioan Andreescu, vandut la data de 12. dec. 1999 cu aproximativ 44500 USD), sa poata fi vandute in cativa ani, la preturi de zece ori mai mari.

Binenteles ca aceste plasamente posibile sunt recomandabile doar celor care detin suficienti bani pentru a-si putea crea un 'portofoliu' de opere de arta, suficient de diversificat, incat sa le aduca o rentabilitate sperata suficient de ridicata, in conditii de risc acceptabile.

4 Alte investitii posibile

4.1 Valuta

De mare traditie in tara noastra este plasarea economiilor in valuta. In momentele de instabilitate economica, politica, sociala achizitionarea de valuta este o modalitate de evitare a deprecierii rapide a economiilor detinute in moneda nationala. Investitiile in valuta forte prezinta un grad de risc scazut, cu conditia ca sumele achizitionate sa fie depuse numai la banci sanatoase.

Din pacate se pastreaza in special obiceiul pastrarii sumelor in valuta la "saltea" ceea ce prezinta cel putin doua dezavantaje. In primul rand, mentinerea economiilor in valuta in acest mod pe o perioada mai mare de timp inseamna de fapt tezaurizare, fara a aduce vreo fructificare a capitalului detinut. Pe de alta parte, pastrarea unor sume mari de bani acasa prezinta riscul major in zilele noastre al pierderii in totalitate a acesteia, ca urmare a unor furturi. Mai mult aceste acte reprobabile sunt insotite adesea de un pericol direct la viata si integritatea fizica a victimei daca aceasta are ghinionul sa se gaseasca in preajma. De aceea nici macar pastrarea valutei in case de bani blindate si montarea unui sistem de alarma nu este cea mai buna solutie pentru persoanele fizice care detin valuta forte.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul, ca in momentele de criza cererea de valuta creste spectaculos si odata cu aceasta si cursul valutar. Astfel valutele de orice tip vor deveni supraapreciate si odata cu restabilirea echilibrului pe piata valutara (prin interventia BNR), cel care a ales nepotrivit momentul achizitiei valutei poate suferi pierderi. Datorita acestui fapt este indicat ca acest tip de investitie sa fie efectuata esalonat, pentru a evita pierderile cauzate de variatia cursurilor valutare. Totusi in ultimii ani, asa cum am aratat intr-un paragraf anterior se manifesta in mod constant fenomenul "fugii in dolari" sau alte valute, atat sub forma depozitelor la termen deschise la banci cat si a pastrarii la "ciorap" a sumelor respective. In acest context in perioada 1996-2000 s-a produs o crestere a depozitelor in valuta ale populatiei la bancile comerciale de la aproximativ 200 mil.USD la 1000 mil.USD pe fondul unei diminuari a depozitelor in lei de la circa 2000 mil USD la 1500 mil.USD.

Existenta acestui fenomen de dezeconomisire este evidentiata si in tabelul urmator:

*estimat

Sursa: Buletin lunar numarul.1, BNR ianuarie 2001 si numarul. 1/2002 Adevarul Economic

Se observa ca in anul 2001 tendinta manifestata in cei cinci ani de dinainte in care putem spune ca valuta a fost "regina plasamentelor", s-a inversat in sensul ca plasamentele in lei au fost mai profitabile. Acest fenomen va continua si in anul 2002 in conditiile in care se preconizeaza ca actuala politica monetara va ramane neschimbata, BNR intervenind in mod activ pe piata pentru a mentine cursul in limitele programate. Astfel, recomandarea pe care o facem detinatorilor de economii in valuta forte este sa aiba incredere in moneda unica europeana si sa-si plaseze banii in euro, deoarece in contextul crizei economice aparute in SUA in anul 2001 si accentuata dupa 11 septembrie, analistii prevad o inversare a raportului actual dolar / euro in favoarea celei din urma monede.

4.2 Plasamentele in bunuri industriale

Acest tip de investitie practicat in mod curent in tarile occidentale consta in a cumpara un echipament in vederea inchirierii acestuia unei intreprinderi. Sistemul prezinta un dublu avantaj:

pentru intreprinderea care inchiriaza: poate sa-si dezvolte activitatea fara sa caute mijloace financiare suplimentare, evita de asemenea sa-si majoreze imobilizarile cu bunuri a caror utilizare poate fi episodica.

Pentru cel care da cu chirie: poate obtine o chirie ridicata.

Inconvenientele constau in faptul ca desi rata de rentabilitate obtinuta de 8 - 12 % (in Franta) este una atractiva, ea nu reprezinta o rata de randament efectiv, deoarece investitorul trebuie sa tina cont de urmatorii factori: deprecierea bunului, de o prima de risc ce poate fi suportata pentru anumite bunuri, de absenta totala a lichiditatii.

Investitorul se transforma de fapt in intreprinzator. Lichiditatea este slaba, deseori nula, in masura in care nu exista nici o piata constituita pentru acest tip de echipamente. In ceea ce priveste rentabilitatea randamentul provine din inchirierea materialului si este sensibila la conjunctura economica. Acest randament trebuie sa acopere si deprecierea capitalului.

Riscul de neinchiriere datorat uzurii fizice si morale (in special la echipamentele sofisticate) poate fi acoperit prin amortizarea accelerata. De asemenea investitorii se pot asocia intr-o societate specializata in inchirieri.

De regula se investeste in vagoane de cale ferata, fie pentru marfuri generale sau specializate: cisterna, frigorifice etc. sau in containere: standard (dry - box) sau speciale, adaptate pentru transportul terestru si maritim. In ultimul caz, deoarece containerele calatoresc in toata lumea investitorii trebuie sa tina cont de o serie de aspecte specifice: existenta unui risc de schimb, datorat faptului ca o parte a chiriei se plateste in devize; un risc de pierdere care se poate asigura si de asemenea de faptul ca venitul nu este niciodata asigurat. Se mai investeste de asemenea in mod curent in baracamente pentru santiere, macarale, mijloace de transport destinate efectuarii unor transporturi agabaritice etc.

4.3 Economisirea in interiorul intreprinderii

Un model in acest sens este sistemul francez de economisire salariala, unic in lume, la fel ca si fondurile "intreprindere" in care se concretizeaza, ce ar putea fi preluat si la noi.

Principiile fundamentale care stau la baza economisirii in cadrul intreprinderii sunt:

a)      principiul non-substituirii fata de salariu: veniturile suplimentare si aleatorii aduse salariatului nu pot inlocui elementele salariale in vigoare in intreprinderea respectiva;

b)      caracterul colectiv: va beneficia de acest proces ansamblul salariatilor din intreprindere;

c)      caracterul aleatoriu: aceasta formula nu poate avea ca efect fixarea unei sume forfetare sau garantate pentru salariati independent de rezultatele intreprinderii;

d)      principiul negocierii: mecanismul este fondat pe cautarea unui acord patronat-salariati avand ca si obiect punerea in opera a sistemului si modalitatilor sale de functionare

In cadrul acestui sistem distingem "economisirea salariala" si asa-numita "asigurare colectiva".

In cadrul primei formule se practica mai multe solutii:

"cointeresarea" - ca un sistem facultativ si suplu care asociaza angajatii la productivitatea si rezultatele intreprinderii;

"planul de economisire intreprindere" - permite salariatilor sa constituie un portofoliu de valori mobiliare cu ajutorul intreprinderii;

"planul de optiune asupra actiunilor" - are ca scop participarea salariatilor fideli la capitalul firmei in conditii privilegiate;

"preluarea unei intreprinderi de catre salariati" - asociaza angajatii la capitalul intreprinderii in urma transmiterii proprietatii.

Cea mai de succes formula este cea a "planului de economisire intreprindere".(PEE) Reprezinta un sistem de economisire colectiva care deschide salariatilor unei intreprinderi posibilitatea de a participa, cu ajutorul acesteia, la constituirea unui portofoliu de valori mobiliare. Nu este obligatorie, dar rezulta in urma unui acord patronat-salariati sau in urma initiativei intreprinderii. In principiu toti salariatii pot beneficia de plan, in unele cazuri cerandu-se o vechime de minim un an. Alimentarea fondurilor din care se constituie PEE se poate face din trei surse:

varsaminte voluntare ale angajatilor - sunt facultative si pot fi efectuate cu o periodicitate fixa sau variabila, cu respectarea unei sume minime (1000 FF/an) si maxime (1/4 din salariul anual brut)

sume distribuite salariatilor cu titlu de cointeresare (surplus de remunerare legat de rezultatele obtinute de firma)

contributii obligatorii ale societatii: minimul poate fi reprezentat de suportarea cheltuielilor de administrare a portofoliului iar suma maxima este de 15000 FF / salariat, fara a putea depasi de trei ori suma varsata de beneficiar (angajat).

Fondurile colectate pot fi investite in valori mobiliare ale intreprinderilor respective (actiuni, obligatiuni) sau in valori diversificate, exterioare intreprinderii.

Existenta P.E.E. organizate ca organisme de plasament colectiv a dus la dezvoltarea exploziva a acestei forme a fondurilor de investitii din Franta si a pietei de capital in general. In anul 1997 din cele 4788 de fonduri comune de plasament existente, 4123 apartineau acestei categorii, cuprinzand 4,5 milioane de angajati . Statul francez incurajeaza aceste fonduri oferindu-le si o serie de avantaje fiscale:

intreprinderea beneficiaza pentru sursele complementare pe care le varsa cu aceasta ocazie de deducerea lor din beneficiu inainte de impozitare si nu suporta pentru drepturile respective cotizatiile sociale patronale;

salariatii: in ceea ce priveste sumele varsate de intreprindere acestea sunt exonerate de impozitul pe venit. De asemenea veniturile P.E.E. nu sunt impozitate cu conditia sa fie reinvestite.

Referitor la asigurarea colectiva in interiorul intreprinderii aceasta se bazeaza pe principiul capitalizarii colective in vederea pensionarii.

Exista doua formule:

pensie suplimentara cu adeziune obligatorie - presupune un regim de cotizatii definite. Este un angajament de mijloace incheiat intre intreprindere si sindicate prin care aceasta se angajeaza sa cotizeze in plus fata de contributia salariatului in vederea imbunatatirii pensiei acestuia. Aceste cotizatii sunt administrate sub forma unor conturi individuale deschise pe numele fiecarui angajat la un asigurator. La pensionare fiecare salariat va beneficia de capitalul acumulat in contul sau sub forma unor rente viagere. El va beneficia de economiile respective indiferent de ce se intampla (falimentul intreprinderii, concediere sau demisie). Cotizatiile facute in acest sens nu intra in baza de calcul a contributiilor sociale si sunt deduse din impozitul pe profit;

pensie suplimentara cu adeziune facultativa - se adreseaza in special profesiilor liberale, artizanilor sau micilor intreprinzatori salariati. Varsamintele facute de intreprindere (facultativ) sunt deductibile in limita a 5% din fondul de salarii, iar pentru beneficiar constituie un suprasalariu, deoarece economisirea este finantata de catre angajator si nu este impozabila.

Aceste sisteme si formule de economisire in cadrul intreprinderii prezinta multiple avantaje:

stimuleaza economisirea pe termen lung si aduce fonduri proprii suplimentare intreprinderilor;

este o solutie de finantare a pensiei, pe principiul capitalizarii;

relanseaza si amelioreaza politica sociala si salariala;

reprezinta un mijloc de management si motivare a salariatilor.

Concluzia pe care o tragem este ca in Romania de astazi, caracterizata prin nevoia intreprinderilor de a-si intari fondurile proprii si suprasolicitarea sistemului asigurarilor de stat, introducerea unui astfel de sistem de economisire salariala ar fi nu doar benefica, ci si stringent necesara.