Politica de rescont

Politica de rescont

Politica de rescont determina modalitatile si conditiile in care se realizeaza refinantarea bancilor comerciale la banca centrala. Existenta acestui tip de actiune a bancii centrale reflecta faptul ca in numeroase tari - printre care si Romania - bancile comerciale nu sunt capabile sa emita moneda in mod autonom, ci sunt nevoite sa ceara bancii centrale sa le inlocuiasca partial in rolul lor de centru creator de moneda. Dupa cum am mai mentionat, expresia consacratapentru a desemna o asemenea situatie este: ,, bancile sunt in Banca".

Efectele politicii de rescont

Politica de rescont exercita doua genuri de efecte: 1) un efect cantitativ, asupra marimii masei monetare in circulatie; si 2) un efect valoric, asupra structurii ratelor dobanzii existente in economie.  

1.1.1.1. Efectul cantitativ

Rescontul constituie conditia necesara pentru ca bancile comerciale ,,aflate in Banca" sa realizeze o creatie monetara la multiplu. Intr-adevar, operatiunea de rescont are urmatoarele consecinte:

a) bancile comerciale emit moneda scripturala prin operatiunile lor de creditare sau prin celelalte operatiuni prin care achizitioneaza active financiare;

b) o parte din aceasta moneda scripturala este transformata in moneda legala, ceea ce face ca structura activelor bancilor comerciale sa nu mai fie adecvata: ele trebuie sa detina mai multa moneda a bancii centrale si mai putine active financiare;

c) in consecinta bancile comerciale cedeaza bancii centrale o parte din portofoliul lor de scont

Operatiunea de rescont, cu consecintele amintite, este ceruta de agentii din sectorul nebancar. Intr-adevar, nevoia de refinantare a bancilor comerciale este determinate de preferinta pentru numerar a agentilor din sectorul nebancar, si anume, in cazul in care aceasta preferinta este importanta si nu poate fi satisfacuta prin lichiditatea autonoma [obtinuta pe calea primirii de valute (devize)] a bancilor comerciale.

Aceasta operatiune, care apare ca o inlocuire a creditorului final (in sensul ca banca centrala se substituie in acest rol bancilor comerciale), antreneaza o emisiune de moneda legala in favoarea bancilor comerciale, ceea ce permite acestora din urma sa sporeasca la multiplu volumul creditelor pe care le acorda sectorului nebancar.

Pentru a ilustra afirmatiile de mai sus, se presupune ca preferinta marginala pentru numerar este de 0,5, valoarea efectelor comerciale prezentate la scont este 1 000 u.m., iar volumul rescontului la banca centrala este 500 u.m.(Precizam ca se face abstractie de rezervele obligatorii corespunzatoare depozitelor bancare nou create de 1 000 u.m.).

Rescontul produce urmatoarele trei situatii succesive:

- In faza intai, bancile comerciale creeaza o cantitate de moneda scripturala de 1 000 u.m.

- In faza a doua, bancile comerciale se pregatesc pentru rescont, transformand in moneda legala jumatate din cantitatea de moneda scripturala emisa.

- In faza a treia, bancile comerciale furnizeaza sectorului nebancar o cantitate de moneda de 500 u.m.

SECTORUL NEBANCAR

BANCILE COMERCIALE

Fig. nr. 1: Faza intai a operatiunii de rescont

BANCILE COMERCIALE

BANCA CENTRALA

Fig. nr. 2: Faza a doua a operatiunii de rescont

SECTORUL NEBANCAR

BANCILE COMERCIALE

Sivliu Cerna ''Banii si creditul in Economia contemporana''

BANCA CENTRALA

Fig. nr. 3: Faza a treia a operatiunii de rescont

Se observa ca rescontul este cerut de sectorul nebancar, care, din diverse motive, doreste o cantitate de numerar de 500 u.m. Efectuarea acestei operatiunipermite bancilor comerciale sa-si reconstituie ,,a posteori" lichiditatea necesara pentru a face fata obligatiilor lor de conversie monetara (transformarea propriei lor monede scripturale in moneda legala).Rescontul nu antreneaza, deci, o crestere la multiplu a creditelor care vor fi acordate in viitor, ci permite doar rezolvarea problemelor de lichiditate generate de o expansiune la multiplu a creditelor care au fost deja acordate. Astfel, in exemplul nostru, un rescont in valoare de 500 u.m. a permis rezolvarea problemelor de lichiditate aparute in fata bancilor comerciale ca urmare a acordarii unor credite in valoare de 1 000u.m.  

Concluzia este ca rescontul constituie conditia necesara pentru ca o banca comerciala cu datorii fata de banca centrala sa fie in masura sa emita moneda. Acest mod de refinantare exercita un puternic effect cantitativ asupra masei monetare. In subsidiar, el are si o alta influenta, si anume, asupra modalitatilor de creditare. Astfel, ca urmare a posibilitatii de a recurge la rescont, bancile comerciale pot acorda inclusive credite pe termene mai lungi, desi resursele de creditare de care dispun sunt pe termene scurte. Acest effect, cunoscut si sub denumirea de ,,effect-finantare", este sufficient de important in unele tari dezvoltate, ceea ce explica motivul pentru care, in tarile respective, sunt admise la rescontul bancii centrale si anumite efecte comerciale pe termen mediu (pana la cinci ani) - asa-zisele ,,credite de mobilizare a creantelor".

1.1.1.2. Efectul pret

Banca centrala resconteaza efectele prezentate de bancile comerciale in schimbul unei dobanzi, pe care o stabileste in mod unilateral. Intrucat aceasta dobanda fixate de banca centrala joaca un rol director in materie de cost al creditului, modificarea sa constituie elemental esential al politicii de rescont. Intr-adevar, rata dobanzii practicata la operatiunile de rescont - taxa de rescont - influenteaza direct celelalte rate ale dobanzii aferente creditelor bancare, creditelor private si creditelor publice.

Dintre diversele rate ale dobanzii formate in economie si differentiate in functie de tehnica de creditare utilizata, termene, garantii etc., taxa de rescont influenteaza mai ales ratele dobanzii practicate la creditele pe termen scurt. Aceasta, deoarece taxa de rescont se afla la baza determinarii ratelor dobanzii debitoare, pe care bancile comerciale le aplica, la randul lor, la operatiunile lor de scont si de creditare in cont. Intr-adevar, faptul ca trebuie sa se refinanteze la banca centrala impiedica bancile comerciale sa practice o politica de creditare independenta; ca urmare acestea din urma calculeaza ratele dobanzii pe care le aplica in relatiile cu clientii lor, folosind ca o prima informatie taxa de rescont a bancii centrale, la care adauga o anumita prima de risc. In modul acesta, banca centrala are posibilitatea sa modifice gama ratelor dobanzii pe termen scurt aferente unor credite intersarjabile.

In ceea ce priveste ratele dobanzii pe termen lung, acestea sunt legate si ele de ratele dobanzii pe termen scurt, insa legatura respective nu se stabileste prin substituirea instantanee a plasamentelor pe termen scurt si a plasamentelor pe termen lung, ci prin interventia, ca factor distinct, a elementului ,,durata" (scadenta, maturitate). Ca urmare influenta taxei de rescont asupra ratelor dobanzii pe termen lung este mult mai redusa. Cu toate acestea, simplul fapt ca taxa de rescont influenteaza intens ratele dobanzii pe termen scurt este sufficient pentru a conferi politicii de rescont o considerabila putere.

De asemenea, prin faptul ca stabileste taxa de rescont, banca centrala influenteaza rata dobanzii aferenta datoriei publice pe termen scurt. Astfel, in situatia in care trezoreria statului ar dori sa plaseze la banci bonuri de tezaur, ea va trebui sa confere bonurilor respective un randament sensibil egal cu taxa de rescont. In cazul in care rata randamentului (rata dobanzii plus prima de risc) bonurilor de tezaur ar fi mai mica decat taxa de rescont, bancile comerciale - aflate in fata alternativei de a subscrie aceste bonuri sau de a rambursa o parte din datoriile pe care le au fata de banca centrala - vor prefera sa-si utilizeze lichiditatile pentru al doilea scop, caci aceasta le va permite sa-si reduca datoriile cele mai costisitoare. In cazul opus, in care randamentul bonurilor de tezaur ar fi mai mare decat taxa de rescont, bancile comerciale vor fi tentate sa se indatoreze systematic la banca centrala sis a subscrie totodata bonuri de tezaur mai remuneratoare. Ca urmare, intre taxa de rescont si rata dobanzii aferenta datoriei publice, mai ales cea aferenta datoriei publice pe termen scurt (asa-zisa ,,datorie publica flotanta"), exista o legatura foarte stransa. Un ecart insemnat intre aceste doua rate determina fie un recurs permanent la rescont, ceea ce nu este de dorit din punct de vedere monetar, fie refuzul bancilor de a subscrie bonuri de tezaur, ceea ce nu este de dorit din punct de vedere financiar.

Validitatea analizei de mai sus depinde de doua conditii. Prima este aplicarea unei politici simple de rescont, adica o politica bazata pe o taxa de rescont si pe un acces la rescont neplafonat. A doua conditie este ca banca centrala sa fie cea care sa-si defineasca politica sa de rescont, si nu trezoreria sa fie cea care sa-si impuna propria rata a dobanzii la datoria publica. Cu alte cuvinte, conditia este ca banca centrala sa fie realmente independenta fata de govern, si in special fata de ministerul de finante. De regula, aceasta din urma conditie este indeplinita in prezent, in principalele tari dezvoltate. De altfel, in tarile respective, trezoreria statului a renuntat la plasamentul imperative de bonuri de tezaur cu dobanda redusa la banci, supunandu-se si ea legilor pietii, prin adoptarea adjudecarii ca procedura de plasare.

In fine, taxa de rescont determina rata maxima a dobanzii la care bancile comerciale accepta sa ia cu imprumut una de la alta moneda legala care le lipseste. Intr-adevar, ,,rata monetara a dobanzii", adica rata dobanzii formata pe piata monetara (piata interbancara a excedentelor de trezorerie), nu poate fi mai mare decat taxa de rescont, deoarece, prin achitare acesteia din urma, bancile comerciale sunt sigure ca obtin intregul concurs al bancii centrale. Cu toate acestea, se observa adesea ca - in mod destul de curios - rata dobanzii de pe piata monetara depaseste temporar rata de scont. Explicatia rezida in faptul ca bancile comerciale prefera uneori sa plateasca o dobanda mai ridicata numai si numai pentru a nu apare cu datorii mari fata de banca centrala. Insa, de regula, taxa de rescont constituie limita maxima a ratei dobanzii de pe piata monetara.

In concluzie, taxa de rescont stabilita de banca centrala in cadrul politicii sale monetare generale are un rol director in formarea intregului esafodaj al ratelor dobanzii practicate in economie.

1.1.2. Aplicarea politicii de rescont

Prin efectele sale cantitative si valorice, politica de rescont pare a fi foarte eficace. In realitate, exista o serie de factori care diminueaza eficacitatea politicii de rescont ca mijloc de control al lichiditatii bancare si, deci, eficacitatea sa ca instrument de control al ofertei de moneda a sistemului bancar.

1.1.2.1. Eficacitatea politicii de rescont

Un prim factor care diminueaza eficacitatea politicii de rescont este cat se poate de evident, intrucat este legat de faptul ca la banca centrala exista rescont numai in masura in care bancile comerciale au nevoie de refinantare. Astfel, acest control ,,a posteori" reprezentat de rescont necesita ca bancile comerciale sa nu fie sufficient de lichide pentru a face fata cererilor de conversie in numerar a monedei asripturale pe care ele o emit. Ca urmare, in cazul in care sistemul bancar commercial nu are nevoie de refinantare din partea bancii centrale, politica de rescont este lipsita de orice semnificatie. Este adevarat ca, intr-o serie de tari, printer care si Romania, situatia este, in mod traditional, inverse. O cerere de credite bancare excedentara face ca lichiditatea bancilor comerciale sa fie insuficienta, restaurand astfel, autoritatea bancii centrale, insa aceasta cu pretul unei inflatii monetare, al carei control ar fi mult mai bines a se realizeze la nivelul la care este generata, adica la nivelul bancilor comerciale. Inseamna ca, chiar si in tarile in care ,,bancile sunt in Banca", acest tip ,,a posteori" de control care este rescontul nu constituie - oricat ar fi el de efectiv - un panaceu contra inflatiei.

Al doilea factor care diminueaza eficacitatea politiicii de rescont este si mai grav, deoarece compromite total acest instrument. Intr-adevar, factorul respectiv face ca, chiar si in cazul in care bancile comerciale se refinanteaza la banca centrala, politca de rescont a acesteia din urma sa ramana fara influenta asupra activitatii sectorului bancar comercial. Un primul motiv este faptul ca banca centrala nu are intotdeauna puterea de a stabili o taxa de rescont cu adevarat penalizatoare, adica o taxa de rescont care sa descurajeze realmente cererea excesiva de credite. Intr-adevar, banca centrala nu poate pune bancilor comerciale probleme de lichiditate insolubile, caci aceasta ar face ca bancile comerciale sad ea faliment; ea poate doar sa le creeze dificultati de lichiditate. Al doilea motiv decurge din doua aspecte. Pe de o parte in cadrul bancilor comerciale, variatiile taxei de rescont se repercuteaza asupra costului creditelor pe care le acorda, ceea ce face ca nivelul profitului pe unitatea de credit si, respective, vointa bancilor comerciale de a oferi credite sa nu fie afectate. Pe de alta parte, cererea de credite din partea sectorului nebancar are adesea o elasticitate nula in raport cu costul (dobanda); or, aceasta face ca, indifferent care ar fi costul datoriei fata de banci, vointa de ase imprumuta a sectorului nebancar sa ramana neschimbata.

Elasticitatea nula a cererii de credite in raport cu costul creditului (dobanda) se explica foarte usor.Majorarea taxei de rescont si, in consecinta, a taxei de scont si a ratei dobanzii aferente celorlalte genuri de credite bancare, de natura sa descurajeze creditele bancare generatoare de moneda, are loc in perioade de inflatie. Insa costul creditului bancar nu reprezinta decat o mica parte din costul total al intreprinzatorului, care nu ii resimte practice cresterea. In plus, in perioadele de crestere inflationista a preturilor, chiar si aceasta crestere a elementului cu character bancar al costului total poate fi incorporate in pretul de vanzare practicat de intreprinzator. Ca urmare, faptul ca banca centrala a majorat usor taxa de rescont nu-i determina pe intreprinzatori sa ceara mai putine credite. Dimpotriva, deoarece piata se caracterizeaza printr-o cerere excedentara (ceea ce face ca afacerile sa mearga bine), intreprinzatorii sunt interesati sa se imprumute pentru a putea produce si vinde cantitati sporite la preturi mai mari, avand, in plus, si avantajul ca isi pot rambursa datoriile in moneda depreciata. Invers, scaderea usoara a taxei de rescont a bancii centrale nu determina intreprinderile sa ceara mai multe credite, deoarece, pe de o parte, piata este saturate, iar pe de alta parte, diminuarea costului datorieie fata de banci nu inseamna scaderea sensibila a costului lor de productie, de natura sa le permita sa-si reduca suficient preturile de vanzare pentru a relansa cererea fata de produsele lor.

Al treilea factor care diminiueaza eficacitatea politicii de rescont tine de faptul ca banca centrala se poate afla in imposibilitatea da a o practica, datorita aparitiei amintitului ,, efect de finantare". Astfel, in cazul in care bancile comerciale nu doresc prea mult sa acorde anumite genuri de credite, banca centrala le poate stimula, acceptand la rescontul sau efectele comerciale care reprezinta creditele respective. Ca atare, intr-o serie de tari exista de mult timp anumite credite pe termen mediu, care, la cererea bancilor comerciale, sunt monetizate ce banca centrala. Este insa evident ca, in acest caz, banca centrala este pusa in fata unei alegeri dificile: fie accepta sa creeeze moneda pe baza unor credite acordate pe mai multi ani, permitand, astfel, finantarea unor inverstitii pe termen mediu, fie refuza sa duca aceasta politica generatoare de inflatie monetara, blocand insa investitiile la un nivel insuficient. Or, dintre aceste doua obiective economice - unul de crestere, iar calalalt de stabilitate - de obicei, este considerat mai important primul, ceea ce constringe banca centrala sa renunte la politica de rescont.

Al patrulea factor care creeaza dificultati in apicarea politicii de rescont este legat de faptul ca, in perioadele de crestere a preturilor, decizia bancii centrale de a majora taxa de rescont nu numnai ca franeaza refinantarea bancilor comerciale la banca centrala, ci o face chiar mai putin necesara. Intr-adevar, majorarea taxei de rescont si, deci, a tuturor dobanzilor atrage capitalurile flotante internationale, aflate in cautare de plasamente mai bine remunerate, ceea ce face ca bancile comerciale sa gaseasca usor fonduri, pe cai independente de banca centrala, de a carei tutela se pot, elibera partial.

Urmarea este totala ineficacitate a unei politici de rescont caracterizate prin o taxa de rescont unica si prin absenta oricarui plafon in ceea ce priveste accesul la rescont. Singurul sau impact e unul de natura psihologica: modificarea taxei de rescont semnaleaza ca banca judeca intr-un anumit mod conjunctura economica existenta si ca, pentru a corecta dezechilibrele constatate, va lua masurile necesare, masuri care nu constau neaparat exclusiv intr-o anumita politica de rescont. Acest semnal, transmis prin publicitatea facuta deciziei de modificare a taxei de rescont luate de banca centrala, nu este lipsit de importanta practica; el modifica realmente comportamentele bancare si monetare. Cu toate acestea, pentru a fi cu adevarat eficace, politica de rescont nu trebuie practicata nici singura si nici in forma simplificata prezentata mai sus.