Instrumentele politicii bugetare

Instrumentele politicii bugetare

Politica bugetara se distinge prin instrumentele pe care le utilizeaza: variatia nivelului si/sau structurii cheltuielilor publice si ale prelevarilor obligatorii, precum si modalitatile de acoperire a deficitelor publice (creatie de moneda, recurgerea la imprumuturi etc).

Variabilele instrumentale ale politicii bugetare nu prezinta toate acelasi grad de flexibilitate in utilizarea lor. Pe plan tehnic, aceasta flexibilitate este limitata de perioada necesara pana la punerea in aplicare a instrumentelor date.

Intr-adevar, daca anumite instrumente actioneaza intr-o maniera automata (asieta anumitor impozite, deci randamentul lor variaza in functie de activitatea economica), altele reclama o decizie discretionara a Guvernului sau a Parlamentului, precum si punerea in aplicare a unor modalitati administrative de actionare (cresterea sau diminuarea unor credite bugetare, manipularea ratei impozitelor sau a modalitatilor de calcul al bazei de impozitare, modificarea periodicitatii platii sau incasarii anumitor impozite, etc.). Pe plan politic se adauga tendinta autoritatilor publice de a prefera masurile cele mai acceptate de opinia publica, in particular cresteri ale cheltuielilor publice .

1. Politica bugetara in domeniul veniturilor statului

In ceea ce priveste politica bugetara in domeniul veniturilor statului, aceasta este chemata sa defineasca sursele de formare a fondurilor bugetare si extrabugetare de care statul are nevoie, metodele de prelevare, precum si obiectivele economice, sociale sau de alta natura, pe care trebuie sa le indeplineasca instrumentele folosite in procesul mobilizarii resurselor financiare.

Este limpede ca volumul cheltuielilor publice ale unei tari depinde in masura hotaratoare de capacitatea statului de a-si procura resursele financiare de care are nevoie pe plan intern.

Cu cat o economie este mai dezvoltata si mai diversificata, veniturile mai structurate si mai diferentiate, iar agentii economici mai bine organizati, cu atat sunt conditii mai bune pentru utilizarea impozitelor directe. Invers, intr-o tara cu o economie slab dezvoltata, cu o structura de ramura restransa (agricultura, industrie extractiva si industrie prelucratoare putin evoluata), cu unitati de productie mici si slab organizate, cu o populatie in care majoritatea locuitorilor realizeaza venituri modice, optiunea pentru sistemul impozitelor indirecte este inevitabila.

Cele aratate mai sus explica proportiile diferite in care cele doua grupuri de tari apeleaza la impozite directe si indirecte. Ele insa nu sunt suficiente pentru a intelege de ce tari, facand parte din acelasi grup, avand grade de dezvoltare, structuri de ramura si metode de organizare si conducere asemanatoare sau apropiate, au preferinte diferite in ce priveste tipul de impozite cu care isi procura majoritatea resurselor bugetare.

Politica bugetara in domeniul cheltuielilor statului

Cheltuielile publice sunt un concept financiar al carui continut il reprezinta exprimarea in forma baneasca a relatiilor economico-sociale aparute intre stat (pe de o parte) si persoane fizice si juridice (pe de alta parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului si in scopul exercitarii functiilor si atributiilor acestuia.

Conceptul de cheltuieli publice este legat de indeplinirea functiei de alocare a finantelor publice si anume de componenta ei privind repartizarea si utilizarea resurselor financiare ale statului.

Aceasta politica este chemata sa stabileasca volumul si structura cheltuielilor menite sa asigure indeplinirea functiilor si sarcinilor statului, sa precizeze formele, metodele si instrumentele cele mai indicate pentru finantarea cheltuielilor respective, sa defineasca obiectivele ce trebuie urmarite in procesul utilizarii resurselor financiare ale statului si caile de realizare a acestor obiective.

In legatura cu cele de mai sus, prima problema care se pune este urmatoarea: cat din produsul intern brut consacra diverse tari cu economie de piata finantarii cheltuielilor lor publice?

Desi exista o anumita corespondenta intre gradul de dezvoltare economica a unei tari si ponderea cheltuielilor publice ale acesteia in P.I.B. nu se poate vorbi de o corelatie riguroasa intre aceste doua marimi.

Exista, insa, si importante disparitati, care conduc in mod firesc la intrebarea: de ce tari puternic dezvoltate, ca, de exemplu, S.U.A. si Elvetia, aloca pentru cheltuielile publice mai putin (cu 18-20%) din P.I.B. decat Olanda, Suedia si Danemarca sau (cu 10-15%) mai putin decat Germania, Franta si Austria.

Aceste disparitati se explica prin faptul ca unele nevoi sociale - ocrotirea sanatatii, invatamant, asigurari si asistenta sociala etc. - sunt acoperite in proportii diferite pe seama resurselor publice si respectiv private.