OPERA LUI J.M. KEYNES SI PARADIGMA GANDIRII LUI ECONOMICE

OPERA LUI J.M. KEYNES SI PARADIGMA GANDIRII LUI ECONOMICE

Socat de nepotrivirea flagranta dintre modelul neoclasic de explicare a economiei contemporane de piata (bazat pe ipoteza echilibrului economic general) si functionarea efectiva a acesteia (insotita de dezechilibre), ca si de ruptura dintre urmarile reale si cele presupuse ale liberalismului economic, J.M. Keynes a procedat la un examen critic al teoriei economice dominante si oficial acceptate din tarile occidentale - neoclasicismul - si a inceput sa elaboreze o teorie economica mai cuprinzatoare, mai realista si deci mai eficienta referitoare la aceasta problematica.

Economist de renume mondial, J.M.Keynes este fiul profesorului universitar britanic de economie politica John Neville Keynes. Format la cele mai inalte universitati britanice in spirtul neoclasicismului, J.M. Keynes a fost un ganditor neconformist, care a supus criticii teoria economica dominanta din timpul sau, a avut preocupari multiple, de la stiinta si arta pana la speculatii bursiere si indeletniciri manageriale.

Activitatea stiintifica a lui J.M. Keynes a avut ca punct de plecare constatarea ca "gandirea economica ortodoxa (neoclasica - n.ns. - S.S.S.) este in impas", ca ipotezele fundamentale de la care pleca aceasta nu corespundeau realitatii din timpul sau si ca, din aceasta cauza, "pasind pe carari necunoscute", el Keynes, avea datoria sa formuleze aprecieri critice pentru a se "debarasa de moduri obisnuite de gandire si de exprimare", a caror valabilitate nu era confirmata de practica.

Opera economica a lui J.M. Keynes este vasta si diversa. Ea reflecta doua etape din gandirea sa economica.

In prima etapa, Keynes evolueaza, in esenta, pe linia traditionala neoclasica. Din aceasta perioada dateaza lucrarile sale: "Circulatia monetara si finantele in India" (1913), "Consecintele economice ale pacii" (1919), "Eseu asupra reformei monetare" (1923), "Consecintele economice ale politicii d‑lui Churchill" (1925) si mai ales "Tratat asupra banilor (1930).

Cea de a doua etapa este marcata de lucrarea economica fundamentala a lui J.M. Keynes intitulata "Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor", publicata in anul 1936, avand un succes imediat si rasunator Aceasta a fost apreciata si acceptata de majoritatea covarsitoare a economistilor si politicienilor occidentali pentru ca raspundea intr‑o maniera noua la problemele economice dificile si presante din momentul respectiv.

Tot din aceasta a doua etapa dateaza si lucrarea "Cum sa finantam razboiul ?" (1940).

Pozitia lui J.M. Keynes fata de teoria economica neoclasica a fost diferentiata: el a fost de acord si si‑a insusit microanaliza statica a neoclasicilor pe baza utilitatii marginale, dar a considerat, pe buna dreptate, insuficienta aceasta analiza pentru problema mai complicata a dezechilibrelor din economia de piata, deplasand atentia spre macroanaliza In acelasi timp, Keynes a respins iluzia autoechilibrarii spontane a economiei de piata si politica liberului schimb ca fiind nerealiste, pronuntandu‑se in favoarea interventiei statului in economie in sprijinul agentilor economici particulari.

Prin urmare, ruptura dintre keynesism si neoclasicism nu este totala, globala, ci partiala Exista cel putin doua puncte comune care unesc keynesismul si neoclasicismul si anume: adeziunea la proprietatea particulara, respectiv apararea initiativei private in economie, si explicatia psihologica a fenomenelor economice la scara microeconomica, pornind de la utilitatea marginala a bunurilor. Keynes nu respinge marginalismul, ci il subordoneaza macroanalizei.

Trasaturile definitorii ale paradigmei keynesiste constau in faptul ca acesta:

- considera teoria economica liberala clasica si neoclasica drept un caz particular al teoriei economice generale, cu o valoare restransa si deci accepta teoria marginalista numai in domeniul microanalizei;

- isi propune sa elaboreze o teorie generala a economiei de piata, valabila in orice conditii si deci capabila sa explice procesele economice atat in conditii de echilibru partial sau total, cat si in conditii de dezechilibru;

- respinge ideea unei ordini naturale si a unor legi naturale (obiective), capabile sa asigure realizarea spontana a echilibrului economic si implicit, respinge teoria pietelor a lui J.B. Say;

- considera nesatisfacatoare teoria economica "pura care urmarea procesele economice numai in expresie materiala sau naturala si insista asupra necesitatii unei mai temeinice studieri a rolului banilor in functionarea economiei de piata, deci asupra necesitatii de a cerceta procesele economice in dubla expresie - naturala si baneasca;

- deplaseaza centrul de greutate al cercetarii economice in domeniul macroanalizei si opereaza cu indicatori macroeconomici (marimi agreate);

- sustine inevitabilitatea somajului involuntar in cadrul economiei de piata, admitand ca acesta ar putea fi limitat printr‑o politica economica adecvata, dar ca nu ar putea fi pe deplin inlaturat;

- sub directa influenta a crizei economice din anii 1929-1933, il preocupa in mod special dezechilibrele din economia contemporana de piata, mai ales trei manifestari ale acestora: somajul involuntar, dificultatile in desfacerea marfurilor (crizele economice) si dezechilibrele in balanta platilor externe ale tarilor lumii;

- desi este constient ca problemele economice pot fi examinate in diferite orizonturi de timp, J.M. Keynes manifesta predilectie pentru termenul scurt si, in consecinta, face o analiza statica, ocolind dimensiunea istorica a acestora, respectiv evolutia lor in timp;

- considera ca pentru a supravietui si a functiona eficient economia de piata trebuie sprijinita de stat si deci in locul politicii liberului schimb, infrumusetata de catre neoclasici, J.M. Keynes preconizeaza politica economica de interventie limitata a statului in economie denumita ulterior dirijism, de unde decurge si denumirea alternativa data curentului de idei format din adeptii lui Keynes, respectiv dirijism.

Succesul justificat al lucrarii lui Keynes se explica prin faptul ca a reusit sa dea multe raspunsuri plauzibile si convingatoare la cateva probleme grave si urgente care au marcat dubla criza la care a fost martor: atat criza economica din anii 1929-1933, care a zguduit intregul edificiu al economiei de piata, cat si criza gandirii economice din deceniile trei si patru ale secolului nostru, care s‑a manifestat ca o dovada a faptului ca prima criza mentionata (criza economica) i‑a surprins nepregatiti pe majoritatea economistilor.

Dintre toti contemporanii sai occidentali, J.M. Keynes a fost economistul care s‑a adaptat cel mai rapid si mai eficient la noua situatie, a inteles in mod limpede comandamentul momentului respectiv si a reusit sa formuleze un raspuns care a dat satisfactie atat agentilor economici particulari greu incercati de criza, cat mai ales oamenilor politici care aveau nevoie de un suport teoretic al masurilor de politica economica pe care erau siliti sa le adopte.

Raspunsul dat de Keynes, prin lucrarea sa din 1936, multiplelor sfidari adresate de economia de piata stiintei economice a dovedit capacitatea lui reala de a discerne problemele economice grave si urgente, de a sintetiza sirul criticilor intemeiate formulate anterior de multe generatii de ganditori eterodocsi la adresa "ortodoxiei" liberale, ca si numeroasele tentative nationale de politica anticriza si antisomaj, precum si de a‑si convinge confratii despre nevoia unei rupturi cu gandirea care se indeparteaza de datele realitatii economice.