Prin Muntii Apuseni

S-au asemanat Muntii Apuseni cu Platoul central francez, atit dupa infatisare si caracterul lor geologic, variat, cit si dupa firea populatiei.

Formeaza un scut boltit, care inchide si apara Ardealul in apus, intre Mures si Somes. Alcatuiti dintr-un mozaic de roci, aspectul lor in amanunt este bogat in forme, uneori de la pas la pas. Apele taind coastele in adinc, frumusetile sint ascunse mai ales in vai, contrast mare prin salbaticia lor frumoasa, cu linistea de pe inaltimi. Framintati, taiati de jghiaburi strimte cu greu de cucerit, au ramas locuiti de o populatie deprinsa cu asprimea naturii, hirsiti de nevoi, tenaci in vitalitatea lor. Sint cunoscuti in general sub numele de moti, desi o parte isi zic topi, iar alta mocani. Arhaismul vietii lor fac atractia Muntilor Apuseni, ca si minunatiile naturii, aici mai variate de cite ori unde, ambele impletindunse in fermecatoare tablouri. Din pacate, drumurile care duc in inima Muntilor sint anevoioase. Adesea calul singur te poate transporta in partile cu pitoresc deosebit. Mersul pe jos este cel mai lesnicios mijloc de a patrunde in tainele muntilor.

Turda, Aiud, prin Trascau. Turda, orasul amintirilor istorice de toti cunoscute, dar si a fabricilor numeroase, care-l fac unul din centrele industriale importante de la noi, e asezat aproape de varsarea Ariesului in Mures. Locul de asezare, intre Muntii Apuseni, ce-i duc racoreala, si Cimpia Transilvaniei, ce-i da forta gazului metan, l-a facut important. Orasul Potaissa, din vremea romanilor, cladit pe ruinele orasului dac Dierna, era legat prin sosea batuta de celelalte orase romane.

Desi in cimpie, imprejurimile sint variate. Spre nord-est se intind coline domoale, marginea Cimpiei; peste dealul Feleacului serpuieste, in largi cotituri, drumul dintat, taiat in doua de granita actuala, arbitrara[1]. Spre apus se inalta un prag de piatra ca o creasta, numai ogoare, prelungirea muntilor Trascaului. Ori de unde i-ai vedea, iti atrage atentia o despicatura ingusta in ea. Pe acolo si-a facut loc riusorul Hasdate, taind Cheile Turzii, dupa ale Bicazului, cele mai pitoresti.

Nu poti parasi Turda fara sa nu le vizitezi. Ar fi pare ca la fel ca si cind ai trece prin Milan si nu te-ai inchina in fata Domului numai turle, turnulete si statuiete.

De altfel, e o preumblare placuta, caci de La Turda pina la intrarea in chei sint numai vreo 8 km. Treci prin Sinmihai[2] sat de ses (). Casele acoperite cu stuh, cele mai multe, sint inundate de verdeata. Casele cu olane, care mai noua cu acoperisul ca de cirmiz, care mai vechi, ruginite, stau imprastiate in lungul coastei, printre pomi, dind un mozaic de culori variate. Pitorescul e marit prin cele doua biserici de lemn, au turnurile ascutite, cu cerdac in dreptul clopotelor.

Drumul urca pe linga cariere de alabastru, prilej de frumoasa industrie locala, printre ogoare de popusoi si cimpuri de lucerna. Nu se zareste nimic din chei; in schimb nu-ti poti lua ochii de la panorama larga a vaii Ariesului. Dintre zavoaiele de arini si plopi rasar hornurile fabricilor din Turda, iar mai incolo malul rupt dinspre Ghiris se intinde ca un gard galbui, imprejmuind manosul cimp.

Ajungind pe culme nici nu-ti vine sa crezi ochilor. Dintr-odata ai in fata intrarea in chei, un decor minunat, ca si cind a aparut de dupa o cotitura, aranjat de mesteri iscusiti in arta coloritului si a plasticii. Frumoase sint si celelalte multe chei din cuprinsul Romaniei. Unele sint mai marete, mai adinci, mai tainuite. Intrarea lor intunecata desteapta fiori, pare ca ai patrunde intr-un lung tunel care nu stii unde duce.

Cheile Turzii, dimpotriva, te imbie prin farmecul asa de plin de inviorare chiar de la intrare.

Nici nu ai putea banui podoaba locului, deprins cu peisajul din jur numai ogoare si islaz ! Intr-o infundatura de teren e o padurice, iar prin padurice isi face loc suvita limpede de apa a Hasdatului, piriul care a despicat pragul, cladind minunea de frumusete.

Paduricea e in fundul leicei.

Variat e cadrul, marginea ei. De o parte sint zidurile de calcar, de la intrare, asemenea unor ruini de cetate uriasa. O parte din zid e inca intreg, cu pete mai galbii, locul proaspetelor surpari. Alta parte e mai naruita. La picioarele zidului sint gramezile de bolovani, peste care a inceput sa puie staipinire un huceag de fagi. Marginea leicii este completata prin stinci ruginite de porfir, peste care se sprijina alte soiuri de pietre.

Naturii i se intovaraseste omul. Pe un dimb de stinca se mai pastreaza un turn prismatic si citiva colti din zidurile "unei manastiri', care nu sint, dupa spusa unora, decit ruinile dintr-un castel, inaltat de cineva care avea si gustul frumosului in natura, dar si dorinta linistei depline.

Jos, in fundul vaii, strajuita de un plop inalt, moara batrina sta de vorba cu piriiasul ce fuge printre bolovanii abia rotunjiti, patati cu licheni. In gura vaii se inalta o mindra cladire noua, la loc atit de potrivit. Pe cit de pironitoare e privelistea intregului tablou, iesit dintr-o data in fata, pe atit de frumos este drumul.

Culorile variate ale ansamblului se intetesc prin impletitura amanuntita a detaliului. E ca o gradina fermecata. Salciile mor de batrinete, cu trunchiurile inghir-landate de viata noua a plantelor marunte. Plopii ramurosi isi intorc frunzele - in abureala vintului, cind pe partea argintie, cind pe cea mai verde. Sint mereu in tremurare.

Arini, stejaris, fagi tineri sau brazi plantati completeaza feerica invesmintare a naturii din toamna, frunzisul fiind stropit cu gramajoarele fructelor stacojii de paducel, aici zis piinea pasarilor, de cercelusii de margean din tufarisurile dracilei, de boabele negre ale socului sau de fructele de cirmiz ale maciesului. Pictorul dornic sa redeie colturile fara pereche ale pamintului romanesc, n-ar putea dovedi aice cu ceea ce i se ofera la tot pasul.

Numai intrarea in Cheile Turzii rasplateste osteneala unei zile de escursiune. Pe urma vine si strimtoarea despicaturii in piatra. Caracterele generale sint aceleasi ca si in orice chei de asemenea natura pareti albi, goi, naruiti, cind mai apropiati, de nu lasa sa se vada decit o susinita de cer albastru, cind mai departati. Rar cite un arbore poate prinde radacini pe un umar rasarit de stinca; singura podoaba sint cultucele de iarba de pe un colt de piatra. ori cite un strop vioi de flori.

Daca toate despicaturile in calcar au acelasi tipar, variatiile sint legate de conditiunile locale. Cheile Dimbovitei in Ghimbav sint mohorite; te infioara prin inaltimea zidurilor apropiate; par gata sa te inghita. Cheile Bicazului sint marete. Cheia Turzii in total e gingasa. Nu-ti trec fiori cind strabati cei 2 km si jumatate de drum, numai in tovarasia piriului neastamparat, mereu in gilceava cu bolovanii pe care-i rostogoleste cind vine minios, servindu-se de ei drept instrument de adincit valea. Drumul ingust, numai pentru picior, acum e sapat in piatra, acum trece peste grohotisurile naruite, acum sub punti de beton. Si asa, pas cu pas, nici nu stii cind se scurge vremea, mai ales ca nu e popas in care tabloul sa nu se schimbe chiar in cuprinsul restrins al despicaturii.

Si, deodata, la o cotitura, acolo unde de o parte si de alta a drumului stau cascate gurile intunecoase a doua pesteri, evocind tot ce imaginatia poporului a legat de ele, soarele te linisteste, iar lumina larga a cerului iti sterge orice ingrijorare. Cheile Turzii s-au sfirsit; la marginea ei surid ogoarele, care se ridica de altfel si pe spinarea valului de piatra despicat, dupa credinta poporului, de catre Alexandru Macedon, ca sa scape de dusmanii care-l urmareau. Cine nu crede ca e asa, n-are decit sa se ositeneasca spre a vedea urmele copitei lui Buceffal[3], precum tot asa de sigur, dupa popor, se vede urma pasilor lui Macedon pe virful lui Adam, pisc inalt de pe insula Ceilan, la marginea lumii.

Iesind din Chei, poti ajunge in Petridurile[4], sate mari, de unde pe alta cale te intorci la Turda, desi drumul facut te indeamna sa vii tot pe el. La iesire in asfintit de soare farmecul e desavirsit. Esti complet izolat in mijlocul impletiturii de forme si culori. Rar cite o tarca, in zborul iute, mai intrerupe linistea deplina, incolo tiriitul greierilor, biziitul mustelor marunte, fosnetul frunzelor de plop si susurul piriului cinta in surdina imnul frumusetii vesnice. Bocanitul ritmic al morarului e toba, iar talangile vitelor clopoteii.

Simfonia sunetelor se implineste cu aceea a formelor, spre a ite prinde in vraja tainicii puteri de fermecare a naturii. Celor deprinsi, inainte de razboi sa-si petreaca vacanta in vreuna din incintatoarele localitati sviteriane sau tiroleze, le poate trece dorul acum, apucind drumul spre Trascau. Fara exagerare, inprejurimile Trascaului nu sint mai prejos de oricare localitate din regiunile calcaroase ale Alpilor orientali.

De la Turda apuci drumul Ariesului. Soseaua se stringe tot mai linga apa, caci valea incepe a se ingusta, iar malurile devin stincoase, desi acoperite cu paduri aproape pina-n riu. Pe un umar de pamint se inalta frumoasa biserica din Moldovenesti, locul natal al lui Ion Micu Moldovanu, pe vremuri prepozit in Blaj.[5] Treci Ariesul, stavilit aici pentru a da putere electrica fabricilor de celuloza din Turda. Valea mereu se ingusteaza. Pe fundul ei abia are pe unde trece vijeliosul riu, intovarasit de drumul de fier ingust, care duce la Abrud si pe soseaua ce-i tine de urit. Drumul se inaspreste, cind marginit de paduri, cind de pareti priporosi, care ruginii, care de lava. Stincile separa din nou drumurile, ca la Poarta Ierii, asemenea unor menhiruri uriase. Boschete de vita alba, cu fructele de matase argintie, de hamei cu conurile ca mici lampioane japoneze, impodobesc colturile tainuite in lungul apei, umflata de ploi si curgind iute peste bolovanisul mereu rostogolit. E ca firea motilor din tara carora isi ia izvorul La Buru, spatiul se mai largeste, ceva, fiind cruce de drumuri. Calea ferata se tine de Aries; un drum apuca pe valea Iarei, cu incintatoare tablouri, iar spre miaza zi, duce la Aiud.

La mijlocul acestui din urma drum se afla Trascaul, la 540 m inaltime. Buru e sat mohorit. Dealurile astupa calea. Casele sint asa de batrine, incit peste stuhul acoperisului s-a prins un strat gros de muschi, impodobit cu trunchiurile carnoase de Sedum inflorit. Spatiul, prea restrins, nu permite decit cel mult cresterea vitelor. Grajdurile sant mai mari si mai ingrijite dieeit casele; cladite in doua parti, sint despartite de sura fara usa.

La o cotitura, peisajul se schimba. Cum ai trece din gura de pivnita la lumina zilei, asa se lumineaza cind te-ai apropiat de Trascau. Constitutia geologica variata, o depresiune inchisa intre munti, da un peisaj variat; pe o portiune restrinsa de teren vin alaturea colti ruinati de calcar, virfuri imbatrinite de gnadis ori colti ruginiti de porfir. Ici sint stanci golase, fara un pic de iarba pe ele, creste ori capatine de zahar, izolate. Mai incolo sint pripoare acoperite cu arbori, iar in jurul saltului naruiturile macinate s-au rostogolit domol, ca faina din girliciul morii, dind pamint bun pentru imasuri ori chiar pentru ogoare.

Muntele Scaunului, inalt de l 130 m, se intinde ca o creasta intre Trascau si Coltesti, de jur imprejur invaluit in pamintul roscat, folosit de ogoare trase in lungul fetii muntelui, ca niste prispe unele peste altele, spre a opri alunecarea pamintului scump. La spatele satului, spre apus, alta culme de stinci se linsira ca nislte turnuri ruinate, pe cind printre crestaturile lor se itesc varfurile Bedeleului dinspre Aries.

Romantismul peisajului din jurul Trascaului[7] este marit prin izolarea regiunii, prin ruinele de munti din jur, prin imbinarea pajistelor, a ogoarelor, cu pamintul ros, cu albul stirbiturilor de calcar, cu padurea azvirlita pe spinarea virfurilor mai marunte. Cind toamna imprastie peste paduri pistruii frunzelor ingalbenite, iar soarele poleieste totul in aurul roscat al razelor dinspre asfintit, nu poate fi imbinare mai artistica de forme si culori, ca in jurul Trascaului. ().

Clasele din Trascau, unele sint insirate perpendicular pe strada, cu ziduri inalte intre ele. Altele insa, mai la o parte, pe suisul muntelui, pare ca sint case tiroleze, din bultoci dezgoliti pina la jumatate de pareite, inidheiati la muchiile casei. Acoperisurile iuti sint sau de sindrila sau, mai putine, de ipaie batute. Frumos e portul trascaoanilor, iarasi datorita originii lor. Se zice ca e cel mai frumos din intreg Ardealul. N-ai banui dupa hainele zilelor de lucru. Femeile poarta peste saptamina rochii albastre, incretite in lung, o pestelca tot albastra ori verde, iar pe cap un testemel oaches inflorit, legat la ceafa, sub parul strins ghem, in picioare au mai totdeauna incaltaminte din piele rosie. Barbatii au portul simplu, cu ciubote, cu pantaloni de aba, strinsi pe picior, cu snur ros la cusatura. Camesile sint strinse la incheieturi, de regula bogat cusute, iar pe umere isi azvirl un sumael scurt, cu multe fireturi colorate.; Mindretea hainelor se arata in zilele de sarbatoare. Camesa femeilor, strinsa la mineci, e numai culori oachese, frumos cusute cu ibrisin de matase. Pe cap au o marama de borangic, sub care straluceste salba bogata. Pestelca tot cu culori oachese, ghetele rosii, dau imbracamintei o polichromie neintrecuta.

Mestesugul vechi al minerilor iscusiti a disparut o data cu greutatile tot mai mari de a ajunge la minereurile de fier si arginit. Azi locuitorii Trascaului au revenit la cresterea vitelor, la cultuira intensa a ogoarelor, iar unii sint buni cioplitori in piatra.

Parasesti Trascaul cu parere de rau. Noroc ca drumul pina la Aiud insa este atit de plin de ademeniri, incit te mingiie.

Las in urma frumosul Trascau si imprejurimile sale minunate. Lumina cerului, inseninat in parte, se revarsa asupra muntilor, marindu-le variatia coloritiuilui prin focul razelor de soare indreptate ca dintr-un reflector, cind pe un pisc, cind pe altul, scotind in relief albul paretilor de calcane sau dand un colorit mai rosu petecelor de terra rossa, pamintul de ocru iesit din macinarea pietrei de var. La citiva kilometri de Trascau, intr-o pozitie tot asa de romantica, sta Trascaul Secuiesc. Pina la el drumul te farmeca. Pe dreapta sint tuguie de calcar spre care se ridica ogoarele muncite greu, cu haituri de arbori. Ogoarele par suspendate, iar tabloul este seganltinian.[8] In stinga drumului stincile rasar ca virfurile de oaste dintr-un schelet urias. Printre ele grohotisurile pregatesc suisul arborilor, care precedeaza pajistile. E viata de prefacere si in natura zisa moarta, desi viata tocmai prefacere inseamna.

La Trascaul-secuiesc iau nastere doua piraie, care se indreapta in directii deosebite. Pe unul am venit; se varsa la Buru in Aries. In lungul celuilalt e drumul spre Aiud. ()

Pe o stinca din apropiere, catre apus, se inalta ruinele unui vechi castel apartinind stapin i torilor feudali, de pe vremuri. Evoca zilele de lupta, framintarile sociale si politice atit de vii din Ardeal. In toate partile sint guri de pesteri, care potricalesc masivele de calcar. Cea mai insemnata e cea de la Bedeleu, din apropiere de Trascaul secuiesc (9 km departare), linga satul cu acelasi nume. E vestita nu numai prin frumusetea podoabei launtrice, cit si prin osemintele de fiare cuaternare care se oploseau in ea.

Drumul coteste printr-un cuib de verdeata, in care putinele casute saracute din Valisoara sint aproape inundate in frunzis de faget. Saracia pamantului schimba sistemul de lucru. O parte din ogor e lasat un an sa se odihneasca. Chiar ciobanitul e altfel. Ciobanii se tocmesc fara plata, ci numai cu dreptul de a face stana pe ogorul lor, spre a-1 ingrasa. Din aceasta pricina nici vitele nu-s duse la munte, ci finul e scoborit in vale. Balega e un ingrasamint de pret, ce nu trebuie irosit. Cind ai scapat la lumina, crezi ca drumul s-a ispravit; e inchis. In realitate, prin serpuiri largi ocoleste la inceput paretii drepti, goi, pina cind n-are ce face si trebuie sa treaca printre ei. E iarasi una din numeroasele chei care caracterizeaza partea rasariteana a Muntilor Apuseni. Locul e impresionant. Drumul si piriul repede sint prinsi intre doi pareti inalti de calcar, din care unul, cel rasaritean, e ca taiat de palos, vertical cu crapaturi in toate directiile, unde si unde cu cite un pumn de iarba, ori cu cite un copacel aninat nici nu stii cum.

Te miri cum poate sa-si traga hrana, oricit de anemiata iar fi viata. Poporul i-a zis la "Cetate" acestui parete inalt, din cheia Poianei, numire care e la fel au zidul de calcar de la podul Dimbovicioarei.

Paretelui drept ii stau in fata alti colti de calcar, care inchid drumul ca un zavor. Cind ai scapat din chei, la Poiana, si te uiti indarat, ai o priveliste minunata.

Spre rasarit Rachisul, ripos si gol, se ridica din mijlocul naruiturilor acoperite cu pasune si ciritei. E contrastul saraciei pietrei calcaroase, saracia carstului dalmatin si surisul pajistei verzi. Bolovani, naruiti din perete, stau ingramaditi la intrarea in chei, ca si cind de curind s-ar fi dat o batalie de uriasi. Soseaua, alba ca de creta, in serpuiri strinse isi face loc printre bolovanis.

Ai scapat de calcar. De acum inainte, pina la Aiud, satele stau unul linga altele. Simti spatiul larg al vaii rodnice si primitoare. Dincolo, in defileu, e nevoia, straduinta pentru trai, aspra lupta cu pamintul rodnic numai prin munca deosebita. Dincoace, e gilgiitoarea imbracaminte a ogoarelor si pometelor, a pasunelor grase si a padurilor dese.

La Poiana e tranzitia. Bolovanii de piatra, invaluiti in pamint roscat, se mai itesc pe costisa dealului, iar conurile de dejectie aduse de puhoaie arata rascolirea pamantului proaspat format. E inca saracia. Casutele mici, tupilate, se insira in lungul drumului Cacova. Insa e sat mare, curat romanesc. Casele au tipul celor din Cimpie, cu acoperisul din stuh des si gros, ratezat la capete. Gospodinele strinse la o vecina, insirate pe prispa ori pe scaunele de la poarta, torc caierele de lina alba, prinse de furca lunga, incristata. Cu hainele lor l nationale formeaza un decor de harnicie.

Incep pometurile. Regiunea e renumita pentru meri, i se zice - spune Silvesitru Moldovan[9] - Tara poamelor. Jos apa Aiudului da umezeala intinselor pajisti de pe vale; pe terase se aseaza ogoarele, iar pe direapta, pdna hat departe, sub poalele Plesei se asterne, codru frumos de stejari Pometuirile de pe deal, imprejmuite cu gard de bolovani, incarcate de mere, dau locului o.infatisare de belsug si rodnicie.

La Magina peisajul e larg. Frumoasa biserica impozanta din mijlocul satului e pe o ridicatura; cadreaza de minune cu zidul muntilor inverziti, care ramin ceva mai departe. O inscriptie pe un modest monument te induioseaza; "Voua care n-ati venit acasa, vi se ridica aceasta piatra.' Data: 1914-1919, spune toata durerea. O privire indarat asupra acestui coltisor de tara, isi dezvaluie caracteristica marginii Muntilor Apuseni. Piscurile golase au ramas in urma; par colturi neinsemnate, rasarite din valurile celorlalti munti impaduriti, care se scoboara in gheburi tot mai joase, impestritaturi de pomi, ogoare si sate.

Incintator, mai variat, este drumul cu largi serpentine, ce duce de la Aiud si Brad, bun pina piore Mogos. E incintator si interesant prin romantismul peisajului, prin arhaismul populatiei blinde si prea rabdatoare. Iesi prin Aiud-sat, cu multi bivoli. Saracia se arata. La caruta nu trage decit un calut inhamat intr-o parte a oistei. Stinca Trascaului te intovaraseste o bucata de vreme, pe cind drumul prin Magina coteste pe colnici joase, cu paduri de fag roscat, spre toamna, apoi amestecat cu stejar, printre care petele de soare arunca luminisuri ce maresc incintarea data de lumina slaba a zilei de toamna. Cu cit urci, cu atit padurile de stejar se indesesc, in poiene ferigile cresc ca niste tufisuri dese, exotice, inalte peste 1 m. Dupa terminarea serpentinelor, de pe virful golas, de la l 000 m, te bucuri de cea dintii larga priveliste asupra partii rasaritene a Muntilor Apuseni. Cum s-ar ridica cortina la opera, asa te trezesti dintr-odata cu labirintul de dealuri inecate-n ceata. Ai impresia ca in fata se intinde marea iesita, ca dupa o furtuna. Ceata deasa, scama alburie, acopera sesul deparitat al Muresului, se urca printre vaile din munti, schimbindu-i in roiuri de insule. Mestecenii cu frunze aurii dau podoaba locului, formind un tablou al linistii. Linga tine seceta a ars ultimul fir de iarba. Au ramas numai scai cu puf argintiu, la umbra carora suride cite o albastrea, mai sinilie inainte de moarte.

Crestele dinspre Ramet se insira deasupra padurii, marind decorul ce-l admiri de pe lespedea de linga crucea masiva de piatra, ce-si inalta bratele pe ecranul albastru al cerului.

Casele razlete, cu acoperis tuguiat, se ingramadesc unele in altele, in jurul bisericutei de lemn, cu cite un plop piramidal ori chiar vreun brad singuratic, ce contrasteaza iprin silueta lor intunecata cu vioiul colorit de toamna din jur. In colo, arbori chinuiti, cu crengile taiate pentru hrana oilor pe iarna, prajini cicxturoiase, numai in virf cu nu pamatuf de frunze, dau dovada de asprimea traiului. Pe fata muntelui stau holdele, cu sistemul canaoteristic de cultura. Din 4 jugare doua se seamana, doua se lasa miriste, spre ingrasare si odihna, pamintul fiind slab, spalat de ploi. Cirdurile de oi albe nici nu stii ce pasc, iar casele, cu caciula lor de paie trase pe ochii mici de ferestre, stau grupate cite 2-3 gramada, ca spre aparare.

Drumul urca mereu intre colturi taiate-n piatra. Pilcurile de caise se inmultesc, casoaiele cu acoperis tot tuguiat sint presarate pe coisitisele cu ceva iarba mai multa. Mici ogoare de ovaz, nesecerat nici La inceputul lui octombrie, stau azvirlite la inaltimi ca niste cirpe intinse la uscat. Ovazul e mai scump aici decit aurul. Taiati cu grija snopii sint carati cu bratele pina unde pot fi incarcati pe cai ori magari. De pe crestele Rimetului, numai bolovani de piatra, ca arse, cu simpli tufarisuri verzi printre ele, zarea se invioreaza. Peste Piatra Caprii si Piatra-Cetii, dinspre Intregalde, stincile luminate de soare, ce rasar deasupra muntilor, vazute si de la Alba Iulia, in ceata departarii, se prinde si silueta Carpatilor. Manastirea veche, cu ferestruici cit pumnul, cu acoperis de tabla rosie, sta inaltata pe umar mai verde, ca si cind ar lua in ocrotire satul din vale. Indaratul ei se ridica zid de piatra alba. Ea domina valea. E satul primitiv, incremenit asa, neschimbat de sute de ani. E satul caracteristic Muntilor Apuseni, cu miezul in fundul vaii, mai la drum lesnicios, cu grupuri de casute azvirlite ici si colo, unde se nimereste o palma de loc mai neteda, la fata muntelui, batuta in plin de soare. Din generatie in generatie s-a adaugat, casa linga casa in jurul celei batrinesti. Ici e satucul Floresti, calci familia de origina era a lui Horea, dincolo Costinesti, satul lui Costin.

Saracia si ea s-a pastrat din mosi-stramosi. Averea se cintareste dupa cele citeva oite, vite ori calutul blind, ascultator, resignat ca si stapinul sau. Te-ai astepta la fete aspre de oameni, ca si locurile in care traiesc. Batrinul cu plete albe, cu cautatura senina si blinda, te intimpina cu drag, doar mirat de vizita neasteptata.

E deprins cu saracia, uitat cum e de toti. Razvratirea fireasca nu l-a patruns in inima, desi e urmasul celor care l-au inteles pe Horea. Iesind din poarta strimta a Rimetului, o noua groapa se deschide cu un alt cuib de case. Incremenit la vederea masinilor, ciobanasul abia stie sa spuie cum il cheama. E aproape de amiaza, dar el n-a pus inca nimic in gura. A pornit la oite cu noaptea in cap; pina ce va ajunge acasa, sus, sub stinca priporoasa, va mai trece un ceas. E ucenicia vietii ce-l asteapta, asemenea cu a parintilor lui.

Pitorescul il dau casele razlete, spre care duce cararuia batuta, serpuind pe coasta.povirnita. E singura legatura cu vecinii, deci cu lumea larga. Cind iarna nametii astupa valea, viata se restringe saptamini intregi in casuta de birne, in care abia daca gasesti o unealta de fier. Cu fiere struicele cit pumnul, cu streasina trasa pina aproape de marginea cerdacului, viata sociala e redusa la cea familiara. Biserica e departe, in fund de vale.

Scoala e si mai departe. Se lamureste de ce ciobanelul de 10 ani nu stie sa-si spuie nici numele.

De la Rimeti urci coama pietroasa a Tarcaului, peisaj frumos, dar cu saracie mare. In toate partile vaiugi putin adinci, cu verdele adapostului, maresc policromia in adevar plina de farmec. Satele sint rasfirate. Doua-trei case la un loc capata un nume deosebit. Sint case de birne, incheiate la colturi, cu acoperisul inalt de fin, cu stilpi subtiri in jurul nelipsitei prispe. In jurul lor stau ingramadite stoguri de fin, de nu stii, din departare, sa le deosebesti de case. Peisajul e impestritat cu cirduri marunte de oi, cu dungile saracacioaselor ogoare in curmezisul muntelui, ca la Trascau. E frumoasa natura cu vristarea gheburilor de calcar, cu pajistile stropite de ametistul brinduselor de toamna. Dar totul iti spune nevoile mari in care traiesc mocani, cum li se spune locuitorilor de la Rimeti si pina la Mogos. Scunzi de statura, cu un abur de tristeta amara pe fata, viata lor e o aspra lupta cu natura frumoasa, dar cam ingrata; cu toata munca grea, nu le da cit le trebuie pentru hrana. Numai vitele si oile, crescute in mai mare numar, de unde poate si numele, cit le mai ajuta sa nu fie mereu flamanzi. Simt dornici de libertatea in care traiesc. In rascoala de la 1848, ca leii au tabarit cei din Rimet condusi de tribunul Fodor, asupra armatelor unguresti, oprindu-le in loc. Cu mintenasul lor scurt, tundra alba de panura, purtata iarna, dar si vara, cu cioarecii tot de aiba, cu opincile inca obisnuite, la barbati ca si la femei, au mers sprinten; sint vioi. Femeile si ele poarta aceeasi tundra peste camesile de bumbac ori cinepa, cu cusuituri sobre, negre, au opreg negru in fata si zadie de lina rosie cu vinci negre la spate; se pun la munca de-a valma cu barbatii, in afara de gospodaria casei.

Dupa ce treci creasta Tarcaului se deschide un nou decor. E punctul culminant. Admiratia devine inchinare in fata naturii, de o frumusete rar intilnita chiar si prin regiunile alpine.

Tinutul este framintat. Miscarile geologice intense au scos la iveala, pe o suprafata mica, roci felurite, ce dau peisajului si vegetatiei o variatie mare. Prispa de piatra, pe care se inalta biserica din Bradesti, desparte doua vai cu decor deosebit. Valea Bradesti apuca spre Mures, ingusta, marginita cu colturi de stinca alba, ce rasar din invelisul aramiu al fagului. Casele stau acatarate unele deasupra altora, de crezi ca aluneca satul in vale. Valea Poienii se deschide inspre Aries. Alte pietre, alt decor. Coastele sint mai traganate, numai iarba si pilcuri de arbori cu haine felurite de toamna. Departe, in fundul vaii, se inalta muntii Bedeleului, riposi, goi, semeti; peste toti domina plaiul neted, inalt, al Muntelui Mare, au profilul oa o curba larga, prelunga, trasa pe ecranul cerului senin.

Sub el, in fund de vale, biserica din Ponor straluceste ca o pata de cirmiz. O pinza usoara, tesuta din petalele brinduselor dese, se asterne in pasunea aice mai verde. Grupuri de oite albe, ctite o vacuta tarcata, alb cu portocaliu, maresc mozaicul de culori, intregind tabloul zugravit de natura.

Uiti de saracia si resignarea poporului, care-tsi duce viata, aceeasi cu a stramosilor departati.

In jurul caselor, cu acoperisul tuguiat e harnicia de furnica din preajma iernii, cu atit mai demna de relevat cu cit saracia e mai mare. Grija de capetenie e pentru vite, adapostite in grajduri, ce nu se deosebesc de locuintele oamenilor decit prin lipsa ferestrelor, a vetrei si a paturilor de scinduri.

Vitele si oamenii traiesc intr-o tovarasie duioasa. Unii pe altii se sprijina in traiul comun, incolo; alte griji nu mai exista; alte preocupari sint de prisos. Doar rarul dangat de clopot din turnul bisericii deosebeste viata de acum de aceea din vremea neoliticului. De aici insa drumul devine aspru. E drumul natural, obisnuit, care trebuie sa-l infrunte locuitorii din.partea locului, macar ca duce la marele sat Mogos, ca si Ponor, centrul moca-nimii din Muntii Apuseni. Podurile rupte te indruma prin vadul apelor iuti. Urci, scobori, prin ponoare; cu greu inaintezi printre casele tuguiate, dar au acoperis de sindrila unele. Bisericile, si ele de lemn, au turnul ascutit, zvelt. Cultura e mai variata. Meri, nuci, ciresi alcatuieste pometurile. Porumbul e mai intins, canepa mai deasa. Din valea Mogosului drumul incepe din nou a urca prin paduri, din raristea carora se intrezaresc inaltimile Negrilesei spre nord. Geamanile cu doua gheburi gemene. Prinzi cealalta fata a inaltimilor din inima Muntilor Apuseni, fara zvicniturile stincilor de calcar. Si astfel drumul te duce pina la Abrud.

Abrudul e orasul de capetenie din "Terra Tzopus' de demult, tinutul topilor de azi, desi topi se socot romanii de dincolo de Campeni, inspre Vidra si Albac. Are infatisarea orasului de munte. Ca si Cimpulungul din Bucovina nu este strabatut decit de o strada principala, portiunea din soseaua nationala ce vine de la Alba Iulia, trece prin Zlatna si apuca pe calea Ariesului catre Turda.

Riusorul Valea Abrudului nu e prea mare. N-a avut putere sa-si largeasca lunca. E strins in lung de doua coame de munti, cu coaste destul de iuti, spre a nu da voie oamenilor sa-si urce casele prea sus de ele. De aceea locuintele dese, cu gradinite cit palma, dar numai flori, se opresc la marginea vaii; cele citeva stradute, pavate cu bolovanis, putin se departeaza de strada principala. Cind vin napraznice, puhoaiele muntilor impotmolesc curtile si casele cu bolovanisul rascolit.

In lungul strazii mari, cladirile, multe cu doua rinduri, fara zorzoane, formeaza zid neintrerupt, ipina in dreptul unde e piata, larga, mai intotdeauna invaluita in liniste deplina.

Abrudul a fost; vechiul Alburnus major, centrul baiesagului din jur, doarme azi in pacea apusului. In piata-i pavata cu bolovani doar in zilele de iarmaroc cit mai e forfota. Altfel suna trist, cu ecou prelung, cele 12 lovituri ale ceasornicului din turnul bisericii reformate. In piata Abrudului, ca si in Piazza San Marco[10], se prinde acelasi cintec. Viata orasului era legata de darnicia muntilor vecini. Acestia au devenit zgirciti; s-au ascuns aurul in adincuri greu de.patruns. Vremea veseliei a trecut. A ajuns legenda obiceiul primarului de demult, care incaita cizmele cu.potcoavele si talpa de aur ca sa paseasca pe aur duminica spre Casa Domnului.

Abrudul azi motaie, asteptind minunea ca muntii sa-si deschida din nou tainitele in care s-au ascuns comorile. Pina atunci doarme si viseaza la vremurile de bogatie de odinioara, ca si la zarva zilelor cind "Craisorul muntilor'[11] isi apara cu indirjire pamintul necotropit de straini. Caci daca Abrudul avu zile de belsug, in vremea cind era opidum montanum, are si vremuri de glorie nestearsa, cind adapostea pe Avram Iancu si gloatele lui inarmate cu furci si coase, ca si tirolezii lui Andreas Hofer, vesniciti in pinzele lui Deffregger .

Nu e vorba ca nici in revolutia lui Horia, Abrudul nu fu linistit, dar cartierul general al lui Vasile Nicula Ursu din Albac, era mai mult inspre Zlatna. Nemesii cunoscura insa groaza, cind Horia, cu Giurgiu Crisan, porni catra Abrud.

In preajma Abrudului se petrecura insa acele eroice lupte ale motilor cu armatele regulate unguresti cand si femeile luau parte la apararea vetrelor primejduite. In Abrud, in casele familiei Sulutiu, s-au adunat fruntasii romani, trimitind in delegatie pe Iancu la Sibiu. Aici, in Abrud, a fost Iancu surprins de armatele lui Hatvani[15], imprastiate apoi ca potirnichile de urgia buciumanilor, care se aruncau, la gura Cernii cu miinile goale asupra tunurilor, tinindu-le in loc. Tot in imediata apropiere a Abrudului a fost batuta si armata lui Kemeny , de n-a stiut comandantul cum sa se strecoare mai pe furis, scapindu-si doar viata. Fiecare colt de munte ar putea sa povesteasca scenele de nemaiintrecut curaj, desfasurate de motii lui Iancu.

Toate s-au stins, numai natura si-a pastrat acelasi decor variat si domolit.

Urci coama traganata a dealului din dosul fostei Scoli normale ca un castel. Roua diminetii nu s-a topit inca. In locurile mai adapostite sta prinsa de flori si frunze ca o marama rara, filigrama de argint, azvirlita peste pajistea verde si grasa. Cu cit urci, cu atit incep sa se iteasca virfurile muntilor cu aspecte atit de felurite, farmecul locurilor acestora.

Cel dintii se iveste Vulcanul, asemenea Oculasului de pe Ceahlau, cu pareti rupti din toate partile. Stralucesc in bataia soarelui, abia rasarit, coltanii ca de marmura, din jurul lui. Cu spinarea putin incovoiata, cu un capat mai inaltat, pare un dulau impietrit ce sta de paza locurilor. Muntele acesta, in izolarea lui, te fascineaza, ii urmaresti imbracamintea culorilor schimbate dupa lumina soarelui, il zaresti de departe. Cind esti jos, la poarta bisericii din Abrud-sat, in perspectiva unei uiiti strimte, Vulcanul isi inchide zarea. De pe Stiurt, ori Cetatea Rosie, el iti atrage intii privirea, iar cind esti pe Detunata, uiti coloanele de bazalt de sub picioare si privesti Vulcanul in deplina lui desfasurare.

Strimba, mai spre miaza-noapte, apoi Muntele Mare, ca un larg dom, inchid cadrul privelistei largi. Sint sobri in profil, pe spinarea lor se sprijina marginea cerului. Nu-ti surid insa; nu te imbie sa-i cercetezi. Vulcanului dinspre apus ii corespund giurgiulele celor doua Detunate in spre rasarit si Vulcoiul cu fruntea despicata.

In cadrul acestor munti, se intind altii, mai marunti, cu spinarile ondulate, cu coaste traganate. Petele caselor varuite, imprastiate razlet, stralucesc pe coastele de la fata, batute de soare. Pilcuri de paduri, petece aurite de holde, covoare de trifoisti ori pasuni alcatuiesc mozaicul tabloului incadrat, in mijlocul caruia stau gramada casele din Abrud, insirate in lungul drumului mare. Linistea e asa de deplina, pe Stiurt, turnul de observare mai apropiat, incit mai ca auzi filfiiitui celor doi fluturasi caramizii care se hirjonesc in preajma unei tufe de cimbrisor, cu florile impurpurate de fericire. Pe bolovanii de lava macinata din jur, se asaza o clipa o codobatura neastamparata, spre a se pune, tupaind, mai incolo. Nu e singura. Se joaca de-a ascunsele cu o alta tot asa de sprintara tovarasa. De departe se aud bataile ciocanului in coase, iar o gospodina striga ceva vecinii aflata in curtea cea mai apropiata, la citeva sute de metri. Viata tot de fata pamintului se leaga mai cu temei, desi visul localnicului se indreapta spre vina stralucitoare din maruntaiele pamintului.

- De unde vii ! ma intreaba un abruden ce mina pe jghiabul unui puhoi slabanogul calut, care se opintea sa tariie un maldar de crengi.

- De pe Stiurt, ii raspund.

- Dupa baiesag ?

- Sint altii destui care urca muntii, dupa aur, ii zic.

- Ie ! Cu totii se intorc cu buzunarele goale, incheie el cu o ironie trista.

Rosia. In jurul Abrudului se gasesc localitati care concureaza intre ele fie prin importanta miniera, fie prin frumusetile naturale, variate la tot pasul.

Cind te abati din drumul mare ce duce la Abrud si apuci spre Rosia Montana, te intimpina o muzica stranie. Calatorul ramane nedumerit. Daca se intimpla ca si vintul sa suere printre frunzele de mesteceni, razletiti pe coastele numai bolovani ruginii, muzica e si mai bizara. Fisiitul frunzelor, suierul crengilor mladioase biciuite de vint se imbina cu vijiitul apei, care curge din repezisuri in repezisuri, in trimbe cind mai groase, cind ca niste suluri de pinza. Ceea ce da acestui obisnuit cintec al naturii o originalitate neintilnita aiurea sint niste tocanituri, in cadente regulate, dar in tonuri deosebite, dind ca niste lovituri de crengi uscate, cu sunet sec, cind mai inadusite, cu sunet domolit. Pare ca sint ripiieli de tamtamuri lovite in ascunzisul tufisurilor.

Taina se desluseste indata. In lungul drumului sint insirate numeroase steampuri, forma cea mai primitiva de zdrobit piatra aurifera. De cum intri in valea tainuita, cu muntii gauriti de mine, si pina ce ai trecut dincolo de ultima casa din Rosia, muzica steampurilor te urmareste.

Din zori si pina tirziu, in intunerecul noptii, zgomotul lor nu mai conteneste.

Mecanismul e simplu de tot, ingeniozitatea celui dintii inventator, care a pus stapinire pe puterea apei curgatoare. Vina de apa, adusa pe un jgheab, invirteste o roata, ca si roata morii. Axa acestui embrion de turbina, un butuc gros de copac, este prevazuta au niste dinti de lemn batuti cu multa socoteala. Invirtindu-se butucul fiecare dinte ridica pina la o oarecare inaltime un pilug, zis sageata, si-l lasa apoi sa cada, apasat, peste piatra ce cuprinde aur in ea. Pentru ca virful sagetilor sa nu se toceasca lesne, iar lovitura sa fie mai grea, sint captusite la capat cu cite un degetar de fier ori cremene. Un curent de apa spala piatra maruntita. Firul sclipitor de aur, mai greu, ramine amestecat cu milul produs din sfarimare. Tot cu ajutorul apei, caci mercurul e prea scump, fluturasii de aur sint prinsi pe mitele unei pisle flocoase. E asa de putin, incit uneori nici nu se scoate intr-o zi cit greutatea unui fir de cucuruz, o batca, unitatea de greutate in partea locului, cam o treime dintr-un gram. Totul a ramas primitiv, pina si unitatea de masura, desi sistemul e acelasi ca si in uriasele steampuri mecanice de la Brad, cele mai mari din Europa, si care te asurzesc cu zgomotul pilugurilor grele, in cadente mult mai scurtate. Steampurile primitive sint pasii copilariei, timizi, dar plini de farmec; sint saracia muncii individuale fata de forta mecanica iesita din turbinele cu numeroase, in virtituri pe secunda. E trecutul individualismului in fata puternicilor societati pe actiuni. Forta e luata de la piriiasul care curge peste bolovani ruginii, avind apa ca laptele de namolul scos din atitea ciocane, oite sint in drumul lui. Steampurile nu sint asezate numai jos, in albie, printre arini. Apa e trasa prin jgheaburi in sus, pe coasta. In dreptul acestora, piriul e sec, pentru a primi din nou apa ce i s-a furat si care a trecut din steamp in steamp, curgind din cascada in cascada. Zgomotul fugii zglobii, auzit de sus, pare zumzetul unor roiuri salbatice de albine. Cadrul naturii e pitoresc, muzica generala e originala. Tablourile intilnite la tot pasul sint unice. Nu le mai gasesti in Romania, nu le intilnesti in Europa intreaga.

Pietrile au ajuns de o zgircenie ingrijoratoare. Truda e slab rasplatita. Saracia se intinde tot mai mult pe locurile unde odata domnea huzurul minerului cu chimirul plin de galbeni. Sus, la munte, minele sint parasite cele mai multe. Gurile lor, una linga alta, stau ca pete intunecate, ce duc in cotloane unde nu se mai aud lovituri de ciocane. Vinele de aur s-au ascuns in adinc; dinamita e scumpa. Cramele sint naruite. Rizna, vagonetul, a intepenit la gura minei, pe sinele de lemn.

Obiceiul vechi e greu insa de parasit. Atita vreme cit apa curge, steampurile tacanesc mereu. Pentru a le da hrana, sa rascolesc naruiturile minelor romane, se cara prundisul din albia riului, se aduna in desagi sfarimaturile de linga gura minelor odata vestite prin bogatia lor.

Magarusul rabdator rupe firele sarace de iarba dintre naruiturile muntilor, asteptind sa i se umple cu piatra tarul, parechea de cosuri de nuiele din spate. Apoi, incet-incet, minat de un copil galban la fata, paseste cu prudenta pe cararuia ce duce la steamp.

Acolo sint adunati toti din familie, afara de cei mai in putere, care au apucat drumul pribegiei spre Comanesti, Anina ori Petrosani, spre a scoate aurul negru in locul celui sclipitor de acasa ascuns in maruntaiele muntilor. Copiii cara pietrele, in care cu totii isi pun nadejdea. Batrinii stau cinchiti in jurul pinzei de apa ce se rasfira peste namolul iesit din macinisul sagetilor. Cu priviri infrigurare, pindesc fluturasul marunt slobozit din inclestarea pietrei. E aurul mult asteptat strins fir cu fir, fara sa ajunga a se aduna atita cit sa alunge saracia din casa.

Ciocaniturile sagetilor cinta mereu acelasi cintec, auzit ori unde s-a aratat vreo vina cit de subtire de aur, in Muntii Apuseni, ca si in Alaska ori in intinsele deserturi din Australia. E suferinta nadajdii neimplinite; sint frigurile bogatiei rivnite, care duc in mormint. E nestatornica stapinire a ei, chiar cind norocul suride o clipa.

Naluca potcoavelor de aur, ajunse legendare, tine in jurul steampurilor pe cei care se sting cu minele inclestate in milul cenusiu, aproape sterp.

Rosia a fost odata cel mai vestit centru aurifer. Dovada sint casele care inconjura piata pavata cu bolovani rostogoliti, printre care insa iarba crestea din belsug. Sint case cu doua rinduri, cu soclu de piatra, cu usi ferecate; in pareti, nu rar se vede zidita cite o pialtra sculptata, de pe vremea romanilor, in casa lui Dragan e tintuita o frumoasa placa de sarcofag, ca figurile a doi batrini ce pling pe cei doi copii disparuti, iar in colturi sint sculptate capete de lei. E o bucata care ar face podoaba unui muzeu.

Satul a pastrat din pitorescul naturii ramase aceeasi, impasibila. Ulitele strimte, intortochiate, urca printre casute mai modeste cu grdadinita cat de abia ai unde te invirti, dar in care stralucesc florile rubinii ale fasolelor urcate pe haragi, iar priohiciul cerdacutului ingust e impodobit cu muscate inflorite, ce-ti surid. ().

Marturia cea mai impozanta a vremurilor departate, nenaruita inca, se ridica neclintita in sudul satului: e Cetatea. Indaratul satului, ca un amfiteatru, se inalta conuri de munti, unele de lava, mai toti cu fetele numai rani vii, fara un arbore pe ele, ci cu numeroase pete negre, gurile de bai, cele mai multe parasite. In launtrul muntilor se intind, in toate directiile, canale de cirtite, intortochiate, dind unele in altele, in laturi ori dintr-un etaj in alt etaj. Orlea. Igrenul dinspre miazanoapte, cu Girda, Rotundul ori Virsul la spate, ca si Lechin dinspre rasarit ori Cirnicul si Cirnialul spre miazazi nu mai sint decit ca niste uriase spongii cu scheletul fie din trahit, fie din gresie. Azi cele mai multe guri sint pustii. Rari sint indraznetii care mai staruiesc sa destupe canale umplute cu pietris si sa atace piatra proaspata.

Ce bucurie cind dupa ani de truda gasesc cele dintii scinteieri ale metalului cu luciul blind. Vestea se raspindeste ca fulgerul, trezind sperante de inviere a timpurilor trecute. Un fior de infrigurare cuprinde pe proprietarii minelor parasite, iar sagetile steampurilor si ele pare ca lovesc mai sonor in piatra ce li se aduce din scormonitura grohotisurilor azvirlite ca fara valoare.

In odaile strimte, dar curate, ca niste campamente provizorii din departarile Americii, vrednicul proprietar al unei mine ce dadea sperante, urmasul unei stravechi familii de mineri, arata cele citeva "stufe' de curind gasite prin sapaturi in maruntaiele proaspat deschise din munte. Ai zice ca sint frunze poleite, lipite de piatra, ca de cremene. Dupa cum aburii incrusteaza iarna geamurile cu ramuri de gheata fel si chipuri, asa si rasuflarea vechilor vulcani, venita din adinc, a impregnat roca prin care a strabatut, fie cu fire cit macul, abia vizibile, fie cu foi subtiri pe fetele crapaturilor mai largi. Uneori apa riurilor, steampuri naturale, faramiteaza piatra, iar aurul mai greu, ramine-n drum, amestecat cu nisipul din albie. De aceea Ariesului i se zice Aurariu.

Naturii nu-i pasa de timp. Macinarea pietrelor se savirseste incet. Omul n-are vreme; viata lui e scurta, iar poftele mari. Atunci se indoaie de mijloc, isi incordeaza bratele, asuda din greu, ia in ajutor dinamita, se tiraste ca si cirtita in cotloanele intunecate din launtrul muntelui. Vinele de aur au insa un drum capricios. Ici se umfla ca o gusa. Cind minierul a dat peste asemenea pepite, s-a facut dintr-odata om cu stare. Poate sa nu se mai osteneasca, daca nu are prea mari pretentii. Alteori vinisoarele abia se vad in intunericul minei, sclipesc ca niste ochi marunti de fiinti inselatoare, care cheama pe minier mai la adinc, tot la adinc, pina cind deodata se sting.

In taina launtrului muntilor se petrec adeseori adevarate tragedii, cu zbuciumuri grele, cu inselaciuni si chiar omoruri. Unii se pandesc pe altii; cu toata taina, cind se gaseste o vina mai bogata, stirea repede se afla; naste patimi de stau oamenii ca fiarele la pinda. La Rosia se ridica un munte izolat gol, naruit.

Printre bolovanii rostogoliti, ruginii, creste doar cite o tufa pitica de tamarici, cu frumoasele flori violete adunate in spicul din virf. E Cetatea Mare, cu infatisare in adevar de ziduri sfarimate. E locul minelor romane, atit de secatuite, incit de atunci nimeni nu s-a incumetat sa mai sape altele noi in ele. E unul din acele numeroase puncte de ademenire pentru aurul sclipitor care chema spre el, ca si flacara albastrie pe coasta de deal, cohortele de colonisti veniti cine stie de unde, din Peninsula Balcanica, ori din cea Italica.

Isi poate oricine inchipui muntele, azi gol, un furnicar de sclavi tiriti din vaile ascunse ale Hategului, Hunedoarei, ori chiar din departari. Lava ca de cremene respinge loviturile de ciocan, asa de tare ce e. Dar frunzulitele de aur, care sclipesc in vreo crapatura, au glas hotaritor.

Departe, departe, pe tarmurile Tibrului, miini tremuratoare de grija asteptau ploaia aurului ca sa linisteasca poporul. Si legionarii loveau de zor cu girbaciul, spinarea sclavilor istoviti de munca. Aur, cit mai mult aur, trebuia scos cu infrigurare din inclestarea strinsa a pietrei iesita dinspre miezul pamintului.

Cu faclii aprinse sclavii incalzeau piatra, caci numai infierbintata si stropita cu otet, "igne et aceto', se lasa cioplita.

E usor de inchipuit sfortarea supraomeneasca spre a sapa galeriile care se mai vad astazi in cetate.

Intrarea in tuneluri e ovala, dupa cum ovala e si sectiunea tunelului. Mai ca se cunosc urmele daltilor si fumul facliilor. Tunelurile laterale dadeau in mina principala, un enorm crater adincit in mijlocul muntelui. Vremea l-a umplut cu bolovani naruiti din paretii laterali, dar nu indeajuns pentru ca sa nu prinzi enorma cheltuiala de forte spre a fi sapat.

Au trecut de atunci o mie si mai bine de ani. Locuintele vechilor asezaminte romane, din Alburnum de odinioara, s-au surpat; doar cite o piatra sculptata, pusa in peretii casutelor de azi, se mai gaseste Opera stradaniei, tenatictatea vointei, la un popor care prin aceste insusiri a cucerit o lume intreaga, ramine insa in picioare, crutata de vreme, drept cea mai trainica marturie a asezarii romanilor in tinuturile topilor de azi.

Alaturea de ruinele minelor romane se vad si ruinele cosului vulcanic; straturi de cenusa intarita, in pozitia lor primitiva, inclinata, alternind cu suvite mai tari de lava, formeaza dimbul lipit de Cetate. ()

Cautarea si exploatarea aurului a fost magnetul vechilor romani spre departata Dacie, dupa cum tot aurul a fost indemnul conchistadorilor catre America.

Brutalitatea faptelor concrete poate fi invaluita in frazele pompoase ale idealismului omenesc; ramine insa vesnica, aparind la cea dintii vijelie imprastietoare de nori, azi ca si in vremea cind omul era acoperit cu piei de urs, in civilizatul Apus, ca si in Alaska ori in asprele localitati din Muntii Apuseni.

Deasupra tuturora insa Natura troneaza cu imperturbabila ei nepasare. Singura mingiiere, poate, a sclavilor munciti, cind se aburcau o clipa din sele ca sa-si stearga sudoarea de pe frunte, era surasul de mama al Naturii dinpre jur. Privirea lor aluneca, o clipa, asupra plaiurilor invioratoare, iar de acolo spre cer. In mintea lor, ca fulgerul, licarea o zare de speranta in traiul vesnic al altei lumi si cu resignare puneau mina din nou pe tirnacop si dalta.

De pe dimbul de cenusa vulcanica, ramas din craterul care improsca odata foc si piatra topita, uiti de munca omeneasca de alaturea, ademenita fiind privirea spre larga panorama ce se desfasoara asupra inimii Muntilor Apuseni. In fata domina Vulcanul cu pereti rupti, albi, din toate partile. Linga el Strimba, iar zarea-i prinsa de Gaina, pe care se tine tirgul de fete. Vilcoiul, despicat in virf, se inalta impunator spre rasarit, iar mai catre miazanoapte se ridica cele doua gurguie ale Detunatelor. Cit vezi cu ochiul e trapezul aurifer.

In vizita pe care a facut-o in Muntii Apuseni, pe vremea lui Avram Iancu, imparatul Frantz Josef[17] a poposit si pe virful cetatii. Aici a primit inchinarea poporului. Unul din minieri trebuia sa rosteasca si el citeva vorbe de urare. Ametit de stralucirea persoanei ce o avea in fata, bietul om a uitat ce vroia sa spuie. Ingaima intr-una maiestate, maiestate. Un roman de-al nostru, necajit se vede de incurcatura tovarasului sau, nu se poate tine si-i spune cu glas tare: "Zi si tu Glukauf ² ! ori da-l dracului'.

Nou puls de viata l-a dat localitatii inceputul modern de exploatare al aurului ascuns. Steampurile continua sa-si cinte insa cintecul stravechi. E greu sa fie amutit cu totul; obisnuinta e mai tare decit prefacerile. Glasul lor insa tot mai slab se aude, de cind intreprinderile moderne ale statului de la Glukauf, "noroc bun', salutul minerilor.

Gura Rosie, cu ciocane, peste 60, de tip californian, miscate cu electricitate, ca si cele de la Brad, sfarma mii de tone de mineral.

Ramine totusi Cetatea marturia muncii de sclavi, daci probabil, pe linga cei adusi din departari de catre exploatatorii romani; steampurile tot mai turbura linistea vaiugilor laterale, ca greierii in amurgul da toamna.

Aproape de Abrud, pe drumul ce duce la Zlatna, este satul Bucium. Nu e un sat, ci o colonie de sate. Simburele e in vale, cu biserica in mijloc, avind turn inalt cu obisnuitele 4 turnulete. Alaturea e scoala, administratia si dughenile. E Bucium-Sat, continuat cu Bucium-Cerbu, loc vestit caci aici in 1848 s-au aruncat buciumenii asupra armatei lui Hatvani "ca niste lei turbati, cu minele goale asupra tunurilor; au prins cu miinile si cu dintii spitele de la rotile tunurilor. Destul i-au pisat honvezii cu armele peste cap, dar ei nici morti nu se lasau cu miinile de tunuri'.

Asa spune marturia unuia din armatele unguresti.

Dupa cele doua sate de la drumul mare, altele se infunda pina pe sub Vulcoiul ori Negrileasa. Bucium-Izbita da in Bucium-Sasa; Bucium-Muntari se viri tot mai adinc in inima muntilor, pe cind Bucium-Poieni se termina aproape de Rosia. Fiecare gospodarie, asezata mai ales pe fata muntelui, batuta de soare, e o mosie mica in cea mare. In jurul caselor batrinesti se ridica altele nou cladite, ale urmasilor. Asa se inchiaga un nou catun, pe coasta de munte. Nepotii si stranepotii lui Giurca, care a murit la 109 ani, au creat catunul Giurculesti, de sub Detunata.

Intreg tinutul celor 6 sate e un colt de rai. Peste tot, pe coaste ca si pe virfuri, verdele predomina. E verdele pajistei intr-una proaspata. E verdele padurii in mare parte de brad. Casele razlete, vitele roscate cu talangile la git, cardurile de oi, linistea deplina nasc un cuib cu adevarat sviterian. Muntii nu tocmai inalti s-au tras mai la o parte. Domina Detunatele: Detunata Goala, Detunata Flocoasa cu padure pe ea. Atractia o face Detunata Goala, inaltata de vreo 100 m din mijlocul pasunilor si a padurii. E formata din coloane prismatice de bazalt, strinse manunchi, verticale si cu virfurile indoite spre partea prapastioasa, acoperita cu franturile negre din prismele ce se desprind lesne. Nu sint multe asemenea nici in Europa toata. Usor relativ de urcat, de pe virf privirea cata roata asupra aproape a intregului tinut al Muntilor Apuseni. Le prinzi caracteristica lor. In apropiere se inalta creasta alba a Vulcanului. In apus, ca un podis inalt, Muntele Gaina, vestit prin tirgul de fete, inchide orizontul. Spre miazanoapte profilul prelung al Muntelui Mare; spre rasarit, apropierea da aer de piscuri inalte Poetitii si celor doua gheburi ale Gia-manei, cit si coamei Capatinii dinspre Mogos; spre miazazi vederea e inchisa de impaduritele virfuri ale Negrilesei, Vulcoiului. Traiesti in mijlocul naturii care nu e aspra. Verdele e peste tot. Sceneriile sint neintrecute.

Dis-de-dimineata se asterne un val gros de ceata, acoperind vai si coaste de munti. O liniste de mormint se intinde peste tot, in jurul casei de adapost de la picioarele Detunatei. Cel mult cite un slab susur tremura printre pletele de brad, rascolit de o unda de vint.

Din fundul vaii prind a se urca oi albe, la inceput razlete, pina ce devin ca un rotocol de ceata mai deasa, alunecat pe coasta. Aproape de amiaza ceata se rupe, alearga de colo-colo ca nori subtiri. Soarele se arata; face sa scintei e albul de marmora al Vulcanului, pare ca anume ca sa-si arate puterea farmecului.

Chipuri albe se ivesc incet pe coasta, ca furnicile, in siruri inguste. Unele urca din vale, altele se scoboaru de pe Cetera. Sint buciumenii chemati la o petrecere cimpeneasca. Ca din pamint au rasarit, umplind spatiul. E icoana timpurilor cind ii adunau buciumele.

Barbatii inalti, uscativi, sint vioi. Au pantaloni de aba, albi, strinsi pe picior si cu gaitan verde la cusaturi. Unii mai in virsta port chimir de piele, lat si frumos inzorzonat. Pieptarele sint maiestrit inflorite.

Femeile impodobesc pajistea cu albul camesilor lor curate, cu minecile largi, strinse la incheietura. Simple dungi negre, discrete, abia se pot deslusi pe albul de helgne. Surtele maresc contrastul culorilor, cea din fata neagra, cea de la spate cu vargaturi colorate. Ris sanatos, cintec de veselie fac sa clocoteasca spatiul naturii vesnice. ()

Pentru popor Detunata, din piatra azi, e legata de o legenda miscatoare; dragostea intre feciorul de urias si zina padurilor. Capetenia uriasilor, care a navalit asupra plaiurilor, era dusman neimpacat al zinelor. Feciorul conducatorului, tinar drept ca bradul, ratacindu-se prin ascunzisurile padurilor dese, adoarme sub un brad. O lumina si un glas ingeresc il desteapta. Se indreapta inspre poiana de unde vin si ramine pironit. Era o zina. Focul dragostei ii cuprind, dar nu dureaza mult. Batrinul banuind ceva, ii urmareste. Minia lui, cand vede pe zina in bratele voinicului nu are margini. Spada strapunge gingasa faptura, dar si el se rostogoleste de iataganul flacaului nebun de durere. Minunea se infaptui. Cerul se brazdeaza de fulgere. Traznetele urla prin vai. Pamintul se despica de inmoraiinlteaza de veci pe indragostiti, iar deasupra mormantului dragostei se ridica stincile negre ale crudului parinte si a cetei lui de uriasi. Vreme lunga a trecut de cind am vizitat regiunea, dar s-a implinit vorbele lui Silvestru Moldovan: "Cine a calcat prin aceste locuri si a stat de vorba cu oamenii care le stapinesc, ramine legat pentru totdeauna cu sufletul si de locuri si de oameni'.

De la Abrud, prin Rosia, ajungi la Cimpeni, simburele Tarii Motilor, centrul evenimentelor desfasurate, cind in el fu cartierul general al lui Iancu. Azi e liniste deplina in oraselul cu case aliniate la strada, cu imprejurimi blinde. Numai Ariesul a ramas acelasi, vijelios. In zilele de tirg insa reinvie tabloul forfotei de oameni, adunati nu de chemarea biciului, ci de grelele nevoi ale vietii aspre.

Este un important centru turistic, cu drumuri care se indreapta fie la localitatile vestite pentru istoria neamului, fie la neuitate scenerii unice ale naturei.

Trei cai duc in inima Tarii Motilor. Unul vine de la Rosia. Altul urca pe valea Ariesului Mic, catre locul de nastere a lui Iancu, iar al treilea pe Ariesul Mare, catre Albac, patria lui Horia. Fiecare piriu, fiecare satuc isi are povestea lui, in amintirea rascolitoarelor scene de vitejii repetate, pentru apararea libertatii nationale.

Pe Ariesul Mic se afla Vidrele[18] sirag de case, in peisaj incintator.

Stincile de calcar nasc tablouri vioaie; izvoarele gilgiitoare se rostogolesc in cascade ce se resfira printre stinci, mai ales primavara cind apele sint umflate. De aici se despart drumul Halmagiului de ridica, peste Gaina, vestitul munte, unde se aduna in 29 iunie, din mari departari, tinar si batrin. A ramas inca vie una din nedeiele de munte, numeroase odata. Vin oamenii cu tot ce au produs peste an, spre a le vinde. Vin tinerii sa petreaca in aerul curat, ca si pe Ceahlau in ziua de 6 august. Dupa tirgul oare nu tine decit pina la amiaza, incepe adevarata chemare a muntelui; petrecerea, pina-n amurg, cind vaile clocotesc de veselie si voie buna, chiar cind marfa adusa n-a fost vanduta. In minie, cel dinspre Cris, iute la fire, isi sfarma cu bita oalele ramase, iar motul, voind ca oalele cumparate sa alunga mai iute decit el acasa, le da drumul din deal si pina-n valea (Frincu-Candrea[19]).

Drumul continua. La Vidra de Sus[20], un popas de reculegere. E casa lui Avram Iancu, cu acoperisul inalt de sindrila, povirnit, cu creasta ascutita, strajuita de plopi inalti. E un muzeu sfint. De aici incepe urcusul spre Curcubeta Mare, cel mai inalt munte (l 849 m din Muntii Apuseni, cu o larga priveliste, cind zarea e limpede asupra intregii regiuni.

Drumul spre Albac duce la o alta minune a regiunii: ghetarul de la Scarisoara, nu departe de ultimele case din Girda de Jos, unul din satucurile cu case rezlete, din marea comuna Scarisoara. Numele de ghetar e dat nu in intelesul ghetarilor din Alpi, ci in acel de zapada pastrata iarna si vara intr-o hruba afundata in pamint. Deschiderea ei larga e ascunsa in padure deasa de bradet. Cu oarecare anevoie te cobori pe o panta mai domoala, de ajungi intr-o camera larga, adinca un adevarat frigorifer, captusit cu gheata, in forme fantastice, sclipind la lumina facliilor. Camarile sint diferit impodobite-Cea mai impunatoare este "Biserica', cu stilpi lasindu-se din plafon, ridicindu-se de pe dusumea, ca intr-o pestera, numai ca totul e din gheata. Legendele, ca si pretutindeni, s-au nascut. Coloane de gheata de vreo trei metri, cu chipul unei femei, este Zina imparateasa, cu curtenii ei, asemenea in imaginatia poporului cu Dochia si turmele de piatra, de pe Ceahlau.

In aceasta regiune e cuibul motilor, eroii neamului    nu numai prin ceea ce au savarsit ei in cele doua rascoale, dar si prin capeteniile care s-au ridicat din mijlocul lor. Duc o viata grea in izolarea tinuturilor greu de ajuns. Casele, chiar apropiate intre ele, sint izolate in cite o poienita. Cararile, ce le leaga intre ele, trec pestr-trunchiurile de molifti, cazuti spre putrezire. "Abia ai facut vreo 500 de metri, se deschide un alt cimp cu o casuta de mot in mijloc si cu o bucatica de loc cultivat, unde cresc citeva fire de «ciripa» (cinepa) si citiva cartofi (picioci). Daca e mai instarit motul mai are si alte «maitori» (dadiri) pe linga casa; o ««camara», o «cocina», iar jos in vale, rar, si cite o colna, unde isi adaposteste caruta. De curte nici urma nu se vede la moti' E. Petrovici) . Casa, desi izolata in mijloc de padure, doar se aude vorba vecinilor ca si fisiitul coaselor, atit de apropiate ce sint.

"Dupa ce s-a intunecat, linistea, coborita in sfirsit peste virfurile nemiscate ale molizilor, e turburata numai de sunetul melodios al tulnicelor care iti raspund dintr-un «cimpie» intr-altul, mai aproape, mai departe si, stins, ca din alte lumi, din cine stie ce departari, de prin cringurile de la Magura sau de la Piatra graitoare' (E. Petrovici). Mai toti motii sint "vasari'. Cu vasele, butile, cercurile, se scoboara in tara fie in carutele cu coviltiri trase de un calut slab, sau incarcate pe spinarea calutului. Le vind la Vidra ori le duc pina in ,,Rumania" si chiar Dobrogea, indarat vin incarcati cu malaiul de care duc lipsa, pe inaltimile reci pe unde traiesc.

Foaie verde de sacara

C-a meu om s-o dus in tara,

Foaie verde de odos

Doamne, ada-l sanatos.

De la Cimpeni in jos, drumul scoboara pe valea intortocheata a Ariesului, cu numeroase deschideri laterale, perspective variate si atragatoare. Valea e ingusta in genere, de nu lasa decit drumul de fier si soseaua de-a lungul ei. Unde se largeste, omul pune stapinire. Si astfel se naste o alternanta de sete si locuri priporoase ce maresc vraja drumului. Mai navalnic decit Jiul, Ariesul curge iute, cu zgomot de minie aproape neogoiata, cu toane care intrerupe adesea circulatia. Singura cale mai lesnicioasa de suit in inima Tarii Motilor, pe timpul verii, e un adevarat furnicar omenesc. Urca siraguri de carute au coviltir pline de zarzavaturi, poame, din tinutul Muresului rodnic spre satele izolate din sus. Ele se incruciseaza cu alte carute pline cu ciubere, dranite, produsul industriei casnice de sus, din lucrul lemnului de peste iarna. E circulatia intensa a mijloacelor de lupta impotriva mizeriei, legata de izolare. Harnicia motilor e slab rasplatita, legata de grea casna si lung drum, pentru putinul malai cu care se intorc din peregrinari departate.

Comune mari intilnesti, ca margelele pe firul de ata; vai laterale deschid peisagii noi. De la gura acestora se insira case pana-n fund, terminindu-se cu cele razlete pe fata muntelui.

Bistra e cel dintii sat mare dupa Cimpeni. La Lupsa, localitate pomenita din veacoil al XIV-lea, se ridica pe malul drept, piept de stanca, marginea Margaiei cu coama-prelunga. In dreptul unei vaiugi de pe stinga apare profilul larg al Muntelui Mare, cu amintirea lui Pintea Viteazul, legendarul erou.

Pina la Baia, valea se strimteaza; Ariesul se minie de se izbeste in Coltul Baii un picior de munte la picioarele caruia straluceste acoperisul bisericii, care domina oraselul, vestit odata iprin iesagul de aur, au ramas numai amintirile. Si azi se mai intilnesc prin apropiere cautatori de aur din nisipul riului, care purta numele de Aurarius. Oraselul a ramas un tihnit si placut loc de recreatie, imprejmuit cu dealuri impadurite.

Partea cea mai romantica din Valea Ariesului o strabati pe distanta de vreo 20 km dintre Baia si Salciua, caci riul strabate un sir de roci calcaroase, care oriunde se afla impodobesc locul. Valea strimta ourge printre pereti apropiati, sfirtecati de puhoaie si piriiase. Colti de piatra goi, cu forme fantastice, alterna cu paduri ce se lasa pina-n marginea apei. Piraiele cu apa repede nasc zgomote de clocotis si, nu rar, se azvirl in graba lor de a ajunge la Aries, in cascade bolborositoare. Asa e pe drumul mare. Putin de te abati pe vreunul din numerosii afluenti de aici ai Ariesului, frumusetile de amanunt te prind in mreje. Pesteri se deschid, cascade ,,la hurducatele' aluneca pe jgheab neted. Pe valea Posagii izbucuri avzirl cu intermitente apa gilgiitoare din inima muntelui. Iesind din Salciua, Ariesul apuca spre nord-est, caci in calea lui apare culmea Bedeleului, o miniatura a Pietrii Craiului, culme de calcar roscat, cu pareti prapastiosi spre fata apei. Pitorescul maret al regiunii se incheie prin cele doua virfuri ca de Straja.; Virfuita pe stinga, cu muchie ascutita drept virf, Vidolmul pe dreapta, dominind satucul de la poalele lui. E aproape sfirsitul drumului zbuciumat, caci la Buru valea se largeste. Mai ramin ici si colo colti, care impodobesc locul, dar. riul face largi coturi, scapind in voie din strinsura muntilor.

Deva-Beius. Daca intirzii sub zidurile cetatii Deva, pina ce se lasa amurgul, ultimele suliti ale soarelui strecurate peste Mures, aprind, sus pe un virf din Muntii Apuseni, trei scintei, ca niste flacari de candele. Apoi nedeslusitul cetii se lasa peste vai si munti; cele trei stelute se sting, iar intunericul cuprinde zarea. Era reflexul in turnurile celor trei biserici din Sacarimb, sat ca un cuib de case ingramadite intr-o larga vagauna stincoasa de sub virful Haltaului, si el, la rindul lui, facind parte din muntele mai inalt: Cetras.

E unul din centrele insemnate din trapezul aurifer al muntilor metalici. Un cioban de prin partile acestea, cind Haltaul era munte cu pasuni, gaseste o piatra in care sclipesc citeva faramituri. Nu i-a trecut prin minte ce-i, ca si copilului care se juca, in Africa de Sud, cu pietricele care nu erau alta decit diamante acoperite de rugina pamintului in care au zacut. Ciobanul a aratat piatra unui "capitan de bai', care si-a dat seama repede de ce pret avea.

Asa a luat nastere baiesagul de la Sacarimb. Zvonul repede s-a latit; frigurile aurului au cuprins pe localnici, ca si pe cei din California ().

In jur stau gramadite casele, iar pamintul este scormonit ca in urma unui bombardament. Locul ajunge repede vestit nu atit prin aurul ce nu s-a lasat usor scos, cit prin asociatiile de metal rare, cum e telurul, cunoscute si expuse in lumea intreaga, bineinteles cu numele de Nagiagit ori Sylvanit[22]. In schimb de pe virful muntelui ce strajuieste cuibul de case, asezat la marginea Muntilor Apuseni, privelistea se intinde departe Cetatea Devei se ridica impunatoare, iar peste ea s-imbulzesc virfurile din Poiana Ruscai, dar se inalta majestos si nodul Retezatului din depresiunea Hategului. Cele doua Geoagii, loc de bai, sint sub poalele muntelui: catre Muresul cu lunca larga se intinde "Cimpia Pinei" dinspre Orastie.

Din drumul mare catre Brad, ca sa ajunga la Sacarimb faci un ocol. Trebuie sa te intorci indarat catre apus, prin Baita, alt centru metalifer, in care argintul prepondereaza. Tinutul larg, cu dealuri verzi, de nici n-ai banui ca sub ele se ascunde metalul dupa care se omoara oamenii, e de altfel pasnic la fata. Putin de te scobori in vaile din jur, lucrurile se schimba. La Craciunesti, in drumul dinspre Deva, se arata "Ziduri', cum zic locuitorii paretilor de calcar printre care calatoresti citiva kilometri. Cu atit mai impresionanta este deschiderea, larga, cind iesi din ele si cuprinzi cu privirea imprejurimile Baltii, cu plopi inalti de straja, cu cruci de ruga in lungul drumului. Urci spinarea ce desparte apele. Unele curg scpre Mures, altele apuca spre nord, catre Crisul Alb. De pe popasul facut pe culmea Dealului Mare iti iei ramas bun de la Carpati, Retezatul ivindu-se-n departare; spre nord se arata Gaina, vestind culmea inalta a muntilor Bihorului. La scoboris treci printre cele doua Luncoaie. Mai pitoresc este Luncoiu de Sus cu casele imprastiate sub Dealul Fetei, nume ce se trage dupa S. Moldovan tot de la o intimplare de dragoste. Un flacau voinic s-a pus ramasag cu ceilalti ca va duce-n brate pe fata frumoasa, intilnita la joc, pina-n virful dealului. A dus-o; ajuns sus, a cazut insa bustean si nu s-a mai ridicat.

Casele capata alt aspect. Sint cu acoperisuri de paie sau de olane, dar satul e inecat in pometuri, printre care nucii ramurosi dau semn de clima mai dulce care se urca pe Cris in sus. Luncoiul este aproape de Brad. Desi "muntii nostri aur poarta', casele sint saracacioase, tot cu acoperis de paie, printre dealuri ca netezite cu mina.

Nici n-ai banui bogatia subpaminteana, dupa decorul naturii ce o ascunde la fata, sub paduri de carpan, stejari ori fagi. Aurul e scos, dus departe, iar printre arbori ramin casutele cu acoperis de stuf, ce adapostesc trudnicile trupuri otelite la munca si mai grea a ogorului, petece de pamint inrosite de arsita soarelui. Poetul are dreptate.

Oraselul Brad e in mijlocul naturii blinde, la loc larg. Daca n-ar fi cladirile mai mari ale administratiei societatii "Cei 12 Apostoli', azi apartinind societatii "Mica'[23], nu s-ar deosebi de orice alt orasel. Numai localul liceului, impozant, aproape in mijlocul organelor, ii da chiar o insemnatate istorica. Liceul vechi, cumparat la 1860 din dania preotimii, dupa indemnul marelui Saguna, a fost singura scoala superioara permisa in intreg Zarandul.

In schimb, Bradul a fost si a ramas un centru economic important. Aici se aduc bucatele dinspre ses; aici vin buciumenii si cimpenii cu produsele industriei lor casnice. Tirgurile din Brad sint vestite, tirg de vite, de lemne, iar toamna de fructe, fiind asezat in una din zonele cu meri vestiti in tara intreaga.

Te urci pe dimbul de la spatele bisericii ortodoxe, cu cimitir in jur. Inainte ti se deschide unul din peisajele cele mai molcomitoare din Ardeal. Valea Crisului Alb apare ca o covata, inchisa spre Halmagiu. La un capat e pumnul de case din Brad inecate in pometuri. Abia se zareste dintre plopii inalti turnul bisericii reformate. Cea catolica se tradeaza numai prin sunetele fragede ale clopotelului.

Soarele inrosit, ca pe vreme de seceta indelunga, scapata dupa conul izolat al Caraciului, al patrulea punct din poligonul ce inchide perimetrul aurifer. Spre coasta apuseana se asterne cenusiul cetii de sara, pe cind spre rasarit ultimele sageti de soare trage dunga bronzata pe marginea piscurilor inalte, largi, ale Bihariei. Jos, pe fundul vaii, salciile, pete negre, arata drumul apei. Pe cerul inca impurpurat se profileaza biserica noua din Mesteacan, au silueta turnului de lemn care aduce aminte de vestitele biserici norvegiene.

Ultimele nuante aurii ale apusului se sting. Muntii apar numai cu marginea sinuoasa a umbrei lor, una peste tot. Luceafarul sclipeste deasupra virfului ascutit al Caraciului.

E linistea amurgului; glasul fluerului, de undeva, desteapta amintirile despre Iancu, cu privirea adincita in lumea amagirilor; facea sa se cutremure oamenii de pe valea Crisului, la indureratele lui tinguiri. Satele din jur mai toate pastreaza in ele cite o amintire din vremurile zbuciumate ale neamului. Unul din ele e interesant. Se numeste Criscior.

Sa nu cumva sa te-auda localnicii ca spui satului lor: Cristior; se supara foc () Criscior, dimpotriva, suna alintator, dragut; e legat de Crisul inca feciorelnic, zglobiu, caci abia a iesit din Strimba, muntele care se vede in fundul vaii, cind te-ai ridicat pina aproape de biserica.

Crisciorul desparte doua tinuturi deosebite. De la el in sus e muntele, cu viata mai aspra, cu vai mai inguste, cu drumuri mai ponorite. In jos e valea surizatoare, larga, imprejmuita cu sate bogate, trase mai la o parte de pamintul neted.

Dar mai e ceva. Pina cind ajungi la Criscior, pornind de la Brad, abia dupa citiva kilometri, lasi pe partea cealalta a apei unul din cele mai importante centre industriale din Romania toata. Zi si noapte aici nu se mai odihnesc cei vreo 40 pilugi de fonta, grei fiecare de cite 650 kg, macinind piatra, silind-o sa slobozeasca din inchisoare fluturasi! de aur, opriti in cale de patura subtire de mercur.

De n-ai sti de mai inainte ca drumuletul, ce se abate pe puntea de peste apa, duce la Gura Berzei, cu minele cele mai sistematice de aur din tara, nimic nu te-ar face sa crezi viata intensa de pe un petec de loc. Natura are si ea citeodata ale ei gesturi de ironie. Linistea plaiurilor face sa se piarda zgomotul pilugilor. N-auzi decit rasuflarea rabufnata a dinamurilor, care ii pune in miscare verdele arborilor din zavoi acopere gura minelor si locul de forfota omeneasca. Cel mult te intrebi ce cauta hornul inalt, rasarit ca un stilp in deschiderea vaii.

Natura e stapina; linistea ei predomina.

Aurul e inlauntrul pamintului; fug oamenii dupa el sa-l scoata la fata. Majoritatea insa a ramas la aurul din afara, plamadit din caldura soarelui si tarina pamintului; nici acesta insa nu se capata intotdeauna prea usor.

De aceea, Crisciorul nu s-a schimbat mult din ceea ce trebuie sa fi fost odinioara. Doar ca acoperisurile caselor s-au prefacut. Caciulile tuguiate de fin, des batut, n-au ramas decit la grajduri, rar la vreo casa, in care s-a pastrat mai indelung vatra saraciei.

Totusi, dealurile de piatra rosie, arse de soare, spalate mereu de ploi, au impins pe multi din Criscior, ca si pe cei de mai departe, din Zdrapti, Bucuresti si chiar Mihaileni, sa paraseasca munca de zi pentru munca mai grea, dar mai sigura uneori, din intunerecul minelor.

La ceasul schimbului de lucru nu arar intilnesti pe minierul supt de lipsa luminii, tirindu-se catre mina. Nu si-a schimbat imbracamintea, il vezi ca e autohton. Atita numai ca in loc de sapa ori coasa, leagana-n mers nelipsitul felinar al minierului, la lumina caruia, in maruntaie pamintului, cauta sclipirea irizanta, ademenirea de fiara a broboanei de aur. ()

De la Brad in jos, pe valea Crisului Alb trebuie sa poposesti aproape in fiecare sat. Nu e unul de care sa nu se lege vreo amintire, ba de pe vremea lui Horia, ba de pe aceea a pribegiei lui Iancu. Te opreste-n loc insa si vrednicia oamenilor de azi. Iti creste inima de bucurie cit adastari in mijlocul lor, cit stai de vorba cu ei, le afli cumintenia, dar si necazurile pe care le indura cu atita resignare. Valea Crisului Alb nu este atractiva numai prin trecutul zbuciumat al neamului, nici numai prin oamenii ce o populeaza. Natura este blinda, orizontul larg; atita soare se revarsa peste coastele traganate. cu paduri ori pometuri fara asprimi de priponiri.

Mai in sus de Criscior este apa de munte, cu vale ingusta, cu valuri repezite, cu unde limpezi. Inspre izvoarele lui se inalta munti cu virful ples, cum e Strimba. Pitorescul e mai framintat, mai variat. Dintr-acolo a pornit focul. La Mihaileni s-a dat bataie crincena intre oamenii lui Horea si ,,armata imparateasca'.

De la Criscior, Crisul devine alb, tulbure, iar valea lui larga, primitoare. Din Gura Barza se scurge macinisul pietrelor aurifere, caci Crisul Alb si prin aceasta se deosebeste de fratii lui; muntii de unde ii vin afluentii fac parte din bogatul trapez aurifer.

Valea devine larga, dar cu pamint putin de agricultura. Se vede, insa, ca tocmai prin locurile ocolite de belsug, omul se oteleste mai bine.

Cum scobori din Brad, drumul te duce spre marginea satului Mesteacan, localitate vestita; in biserica de aici, cele trei capetenii    au luat legamantul motilor scoboriti de pe vai. Biserica veche nu mai exista. E inlocuita prin una de lemn cu turn ascutit, rasarita din frunzisul pomilor. Cealalta a fost arsa in 1848. Cu atit mai impunatoare pare crucea asezata pe dimbul unde se inalta biserica. In apus de soare, profilul ei pe marginea cerului intrandafirat, evoca suferintele martirilor.

Scurta distanta desparte satul Mesteacan de Tebea, al carui nume se leaga strins de cele doua miscari nationale, despartite prin o jumatate de veac[24]. E un loc istoric si simbolic. Putine alte localitati ardelene cuprind mai scumpe ramasiti care sa arate inlantuirea faptelor istorice, intimplate la intervale destul de lungi.

Biserica pare mai mareata, in izolarea spatiului in care se afla. E bine ingrijita, cu pictura frumoasa, intr-o coasta ii tin tovarasia doi goruni. Unul, gros de abia il pot cuprinde doi oameni, a cunoscut ca "Gorunul lui Horia'. Furtunile, traznetele l-au crutat. Batrinetea lui, in schimb, se simte. Crengi tinere sint putine. Au ramas numai cele groase, de demult[25]. Al doilea gorun, inalt, e in splendoarea maturitatii, cu coroana stufoasa, cu brate vinjoase intinse jur-imprejur. Prin ei se vesniceste vrednicia poporului. La umbra celui batrin adesea se odihnea Horia, indemnind la lupta norodul ce poposea aici, cu prilejul zilelor de iarmaroc din Brad. Sub gorunul lui Horia se afla mormintul simplu, aproape ca si al lui Gh. Lazar din Avrig, in care se odihneste de veci celalalt capitan al motilor, Avram Iancu. Cimitirul care ar fi trebuit sa fie numai flori, iti umezeste ochii si prin mormintele numeroase, insirate in ordine, ale eroilor din ultimul razboi.

Razamat de trunchiul batrinului gorun, privesti spre larga desfasurare a vaii Crisului Alb. In linistea deplina ce te inconjoara tresari la scurtul fosnet al frunzelor cu aspect metalic. A fost o unda de cint ori soaptele fiintei in jurul careia s-a dezlantuit mare volbura omeneasca ? In serile de vara, cind pacea naturii se asternea pe vale, ajungea poate pina aici tinguitorul cintec din fluier al lui Avram Iancu, isi purta durerea adincii dezamagiri. Nu era numai a lui. A inchis ochii pe o banca din Baia de Cris, de unde cu mare alai, ca pe un adevarat Crai, parte din cei cu care au luptat l-au adus la Tebea. Satele vin la rind. Baia de Cris doarme azi in liniste deplina. Pe vremuri a fost capitala comitatului Zarand. De aici e drum lesnicios de urcat spre Gaina si apoi pe Cucurbeta, intinsul munte, cel mai inalt din Muntii Apuseni.

La Vata tisnesc izvoare minerale, in legatura cu rocile eruptive aparute.

Nodul cel mai insemnat e Halmagiu, cu tirguri vestite, in care se aduna locuitorii satelor din jur de mai multe ori pe an. Cel mai de seama se tine in ziua de Sf. Toader[26]; e legat de un obicei stravechi. Nevestele tinere, maritate in cislegi, saruta rudele, cunoscutii si chiar pe straini intilniti in tirg. Sus pe Gaina e "Tirgul fetelor'; aici jos in Halmagiu e "Tirgul nevestelor'. Si dincolo si aici, obiceiul nu are nimic rusinos; e o manifestatie de bucurie sanatoasa a poporului. ,,A fi sarutat de o nevasta in Halmagiu la Sin Toader, inseamna a fi om de frunte si de omenie' (Frincu-H. Candrea).

De la Hilmagiu drumul urca peste despartitura de ape dintre Crisul Alb si cel Negru.

Se incepe o regiune noua, cu vristari de pietre, intre care domina calcarul. Drumul urca, printre sate cu casele acoperite cu paie, cu ferestrele cit pumnul. In schimb, livezile se indesesc, incit de abia se vede dintre ramuri turnul tuguiat al unei bisericuti de lemn.

Saracia se prinde si dupa bordeiele de nuiele cu acoperis de fin. ,.Vaca saracului' inlocuieste oaia; ciobanului ii tine locul femeia cu surta rosie, care nu sta degeaba cit pazeste caprele sprintare. Cu furca-n briu, fusul Sfiriie in miinile ei dibace. Saracia e in legatura si cu predominarea calcarului, care creaza tablouri ca in carstul italian.

Lazuri e un sat de munte, caci e linga despartirea dintre cele doua ape, cu larga perspectiva indarat asupra Vaii Crisului-Alb. E peisaj de munte, cu ferigi multe si mari, iar din labirintul muntilor dinspre est, atrage atentia Dobrinul, cu profilul tuguiat, ce aduce aminte de Consul din Dobrogea. Santul Iancului [..] e la hotarul dintre Brad si Vascau. Fagii si mestecenii, colorati in zilele de toamna, acopar locurile. Padurea neagra se potriveste ele minune ca nume. Pina la Cristior, cu mare biserica pe coasta de munte, drumul face sa treaca vremea cu multumire. Dealurile vristate, finete prin poieni cu capiti de fin, fosnetul frunzelor uscate de porumb, vaci roscate prin pasuni nasc scenerii frumoase asemenea celor din Tirol. Boarea calda venita din cimpie se simte prin nucii tot mai desi, plini, cu coroana bogata, rotunda. Chiar daca locuintele, presarate ca si in Muntii Apuseni, cu acoperis de paie, si cu sindrila, tradeaza viata nu tocmai u-soara, gherghina oachesa din fata ferestrelor spune su-risul sanatatii sufletului.

Printre asemenea scenerii blinde ajunsi in Vascau, orasel linistit in mijlocul spatiului larg de pe Crisul Negru, pe valea caruia se scoboara racoreala muntelui celui mai inalt din Muntii Apuseni. Este un centru de harnicie. Electricitatea, capatata din unda iutita a piriului, lumineaza casele, dar da si puterea necesara pentru a purta ferestraele care taie blocuri de marmura rosie, cu fel de fel de ape. Aici se afla una din cele mai mari si mai sistematice cariere de marmora frumoasa, ca si acele care impodobesc palatele apusene. Cadrul rasaritean al oraselului e format de marginea muntilor Bihariei, din care se inalta mai sus Curcubeta prelunga cu deasa poclada de paduri de coasta.

Orasul, luminat cu electricitate, n-a pierdut nimic din rusticitatea primitiva. Mama, fata si nepoata, venind de la polog, poarta aceeasi imbracaminte stramoseasca: cojocul scurt, pestelca rosie pe pinza alba a camesii, testemel innodat sub barbie. Coborau cu grebla pe umar, cele trei generatii care isi pastreaza portul si cintecele. Veselia naturala n-a fost umbrita de truda de peste zi. Femeile veneau cintind.

Vascaul e un centru turistic de sama, caci calcarurile, aici intinse, au dat in jur nastere la neintrecute scenerii carstice, nu mai prejos de cele cercetate de multi dintre noi la Postumia ori St. Canzian. Vestit e bunaoara Izbucul de la Calugari, la citiva kilometri spre rasarit de Vascau. Un izvor gilgiitor iese din paretele de calcar. Nu curge intr-una, ci azvirle belsug de apa, chiar de 5-6 ori pe zi toamna si primavara, intr-o bolborosire de cascada. Citeva minute de revarsare si apoi iar urmeaza linistea, de nici n-ai banui vina de apa abundenta de desupt.

De la Stei[27], ceva mai jos de Vascau, indrumindu-te apoi spre Baita, ajungi la una din maretele tablouri ale naturii ascunse, un portal din care izvoarele Crisului gilgiie navalnic din adincul muntelui, sau in apropiere, la pestera Ponoarelor, o impozanta bolta din care iese tot vijelios un mic afluent al Crisului.

Valea se largeste. Muntii se retrag. Pamintul este altul, moale, primitor, bun de agricultura. Drumul scoboara intr-o larga depresiune, ramasa de pe urma unui vechi golf ce inainta dinspre lacul de la rasarit in interiorul muntilor.

Astfel a putut sa se aseze un cuib compact de romani, cu sate numeroase, cu pometuri vestite. Ciresile ele aici au aceleasi pret ca si cele din regiunea Pitesti. Mai mult decit oriunde, industria casnica e dezvoltata. Sint sate specializate de cojocari, altele de lemnari. In Budureasa se fac sumane si panura. Lechecenii mai toti sint olari din tata-n fiu; varzarenii sint ferari, cei din Valea Neagra lemnari.

In mijlocul unui asemenea cadru natural de harnicie si destoinicie, Beiusul devine inaintate de toate un important centru economic la marginea de apus a tarii. El a fost insa si a ramas un neintrecut centru cultural(). Ceea ce Blajul fu pentru interiorul Transilvaniei, Nasaudul pentru partea lui rasariteana, aici, in apus, a jucat Beiusul rolul insemnat, intarit dupa unire, prin crearea unei scoli normale, intr-un palat maret si incintator.

Asezat pe malul Crisului Negru, la marginea Muntilor Apuseni, cadrul orasului este impunator. De pe dealul pe care se afla cimitirul si manastirea din veacul al XVII-lea, privirea aluneaca spre apus, catre zarea deschisa a cimpiei. La nord, rasarit si sud insa e un amfiteatru cu trepte largi. Spre sud-vest, sint crestele mai joase ale Muntilor Codrului, iar spre rasarit pina-n spre Oradea e zidul inalt al muntilor Biharei, din care rasar tancurile pietroase ale muntelui Cirligati si Cornul Muntelui. Apropierea muntilor cu ape repezi si calcar mult il face sa fie un important centru turistic, indeosebi interesanta e vizitarea uneia din cele mai mari si mai pitoresti pesteri din cuprinsul tarii, acea de la Meziad, incapator palat cu trei etaje, cu drum lung de 200 m si cu podoaba feerica de stalactite si stalagmite.

Tot de la Beius duce drumul plin de pitoresc, dar mai departe, la Stina de Vale ().

E mai frumos drumul de la Beius, cu trasura, decit cel dinspre cotituri dese ducind pe margine de vai adinci, prapastioase, intr-un cadru impunator.

Si astfel pornind de la Deva, pe Mures, pina la Beius, pe Cris, se desfasoara minunate si variate scenerii care pot oricui destepta admiratie pentru plastica plina de atractii a Romaniei.