Vatra Dornei si imprejurimi

Natura n-a inselat nicicind inima ce o iubea.

In toate imprejurarile

din viata, ne duce din bucurie in bucurie.

WORDSWORTH[1]

In putine localitati din tara imbina in ele darurile binefacatoare ale naturii, din belsug folosite, cu drumuri incantatoare in jur. In aceasta privinta Vatra Dornei din Bucovina intrece si Brostenii ori Cimpulungul muscelean, prin inlesnirea si varietatea drumetiei, chiar pentru cei nedeprinsi au drumuri de munte.

Izvoare minerale, vestite prin puterea lor lecuitoare, tisnesc intr-un mediu natural, la tot pasul fermecator. A devenit astfel o localitate balneara ori climaterica, dar si important centru de turism, de toate gradele, de la simple preumblari pina la grele urcusuri de munti inalti. Perspective ademenitoare, care dau multumire, se intilnesc la tot pasul, oferind liniste, intremare, intarire ori zbor gindurilor si celui ce traieste obisnuit cu obloanele trase.

Asezata intr-o larga depresiune intracarpatica, in care verdele pajistei se tine pina ce bruma il arginteste, la loc de intilnire al Bistritei cu afluentul ei principal Dorna, in preajma altor vai ce deschid roata drumuri pina-n inima muntilor Vatra Dornei e un adevarat cuib sviterian, linistit si impunator, dupa voie si fire. E de ajuns sa urci prin serpuitele drumuri din parcul bailor, ca sa te inchini la variatia, strinsa gramada, a naturii.

Prin alei ce se usuca repede si dupa ploaie, cu banci de odihna la fiecare cotitura, acum treci pe linga spatiul larg, cu bataia din plin a soarelui, ce rascoleste mirosul puternic al finului cosit; acum te infunzi in desisul brazilor ce imprastie miros de rasina. Acum admiri perspectiva Birnarelului de peste care se iteste si Giumalaul Bistritei ori creasta stincoasa prelunga a Pietrosului, acum te opreste in loc hirjoana veveritelor neastimparate, aproape domesticite, ce nu se sperie nici de copiii galagiosi care le cheama au minuta plina de alune.

Ajuns aproape de Masa lui Terente, printr-un luminis dintre brazi, in aureola soarelui, se arata perspectiva muntelui Ousorul de linga Cindreni, fermecator in izolarea lui ce-ti lamureste inchinarea japonezilor pentru vulcanul Fuji Yama, cu care se aseamana, prin forma-i regulata de con.

Treci Dorna; urci piept mai greu pe alei destul de bune, pe Runc. Iar cind ai ajuns dupa vreo 500 metri de urcus intr-o poiana, nu-ti mai vine sa pleci. Calimanii, Pietrosul, Inaul isi inalta de jur-imprejur capetele, in jocul umbrelor si al luminii, care le dau infatisari atit de felurite, dupa punctul de observare.

Te invaluie tainica intunecime, lupta arborilor pentru lumina, susurul izvorului ce-si face loc printre captalani cu frunze late ori tufele inalte de navalnic si ferigi. Zmeurisul, calinele cu fructele rosii, afinisurile implinesc golurile dintre arbori cu imipestritituri de culori oachese; linistea padurii te poarta pe aripile inchipuirii, crezandu-te pe virf de munte. Ajuns in poiana de sus, lumina orbitoare a soarelui, fragezimea ierbii in contrast cu silueta nemiscata a catargurilor inalte, impodobiti cu pinza cetenilor, te tintuiesc locului, simtind cum se adincesc in suflet dorinti de viata, nascute din viata naturii. E leacul ei.

Stii ca Bistrita curge peste deal; desteapta dorul sa o vezi. Spre ea te duce un drum de preumblare, pe linga biserica ortodoxa. Valea Bistritei se deschide inaintea privirii, umbrita de salcii, primind pe Dorna. Ostrovul, ca si malurile, sint numai depozite de scinduri, din lemnul padurilor intinse, o bogatie a regiunii. Odihnit, continui urcusul. Ajungi pe tapsanul neted de iarba nu stii incotro sa privesti.

Un drum de citeva minute deschide larg orizont variat asupra incintatoarei vai a Bistritei. Respiri adinc mireasma tufelor de cimbrisor ce au pus stapinire pa musuroaiele de furnici, numeroase, parca ar fi de cirtita. Apoi privesti in jur. De o parte se arata culmea ce desparte drumul Bistritei de al Dornei, avind ca strajeri la capete: Ousorul, Suhardelul, piramide regulate. Creasta Petrosului se intinde in tot lungul de despartire intre Neagra Sarului si Bistrita. Spre sud-vest se insira virfurile mai din vale, din dreapta Dornei, pe coasta careia se ridica parcul bailor, vilele, apoi casele razlete. Numai amurgul ce se lasa si suflul rece nalvalind din umbrita vilcea apropiata te sileste sa parasesti tabloul naturii, inaintea caruia ai ajuns fara mare osteneala.

Preumblarile scurte, dar placute, mai ales pentru cel deprins peste an cu strimtoarea oraselor, nu s-au sfirsit. Sint multe si variate. La tot pasul ai prilej sa apuci alta carare, cu alte perspective. Incercarea puterilor, inviorate de vointa, ti-o ademeneste frumosul Birnarel ce domina Vatra Dornei, pina la l 328 m. Te cheama apoi perspectiva din virful sau relativ usor de ajuns, caci creasta e traganata, putin ostenitoare, iar orizontul mereu se largeste, pina ce ajunge sa privesti la oraselul de jos ca la un cuib luminat, cu casele gramada prin mijlocul carora strabate calea lucie a Dornei. Sus, linga semnele pastrate inca ale zbuciumului din razboiul ce nu s-a uitat[2], desi i-a luat altul locul , ca de pe un turn inalt de observare, privirea se roteste asupra zidului de imprejmuire al muntilor inalti, cit si asupra labirintului de culmi mai joase taiat de ape. Sira Pietrosului apare in toata lungimea lui, terminata spre taietura Bistritei cu stincaria virfului, de unde i-a venit si numele, in toata maiestatea lui de virf acoperit cu pasune, se inalta Giumalaul, cealalta straja a Bistritei din trecatoarea temuta de plutasi. Despicatura Bistritei lasa loc liber ca sa se iveasca si Pietrele Doamnei, cu fantasticele stinci de calcar, ce le da infatisarea unor ruini de cetate. Si din Calimani se zareste un colt.

Cadrul e inchis spre vest de Ousorul, indaratul lui zarindu-se si silueta Inaului. Bistrita se strecoara in incolaciri largi, iar casele ce se tin lant pe valea ei par jucarii presarate cind jos in lunci, cind pe coasta pina aproape de creasta impadurita a muntilor. Casele, razletite pe coastele despadurite ori in lunca numai pasuni, sint amestecate printre stogurile tuguiate de fin, cel vechi alaturea de cel proaspat cosit, singurul izvor de trai al locuitorilor harnici si intreprinzatori, in afara padurii care e a lor. Dangatul talangei de la gitul vacilor roscate, bine ingrijite, se adauga la tabloul naturii.

Pentru cel care n-a urcat munte mai inalt, Birnarelul, pe linga ucenicie, insamna si chemarea la drumetie mai lunga. Valurile muntilor variati, jocul norilor pe ei, mozaicul de lumina pe intinsul pasunilor si al padurilor sint naluci ispititoare spre zboruri mai inalte.

Frumusetile neintrecute naturale din jurul Vetrei Dornei nu s-au incheiat, intr-acesta sta tocmai superioritatea ei asupra altor statiuni de cura. Drumul pina la Dornisoara, intr-o dupa amiaza, in automotor, cu ferestre largi pentru a te bucura de perspective, te duce in taina padurii de brad, tinara, deasa, ce se intinde de la Poiana Stampei pina unde riul ajunge fir neastimparat de apa ingusta, ce se joaca cu pietrele rotunjite.

La intoarcere poposesti putin in Poiana Stampei, intinsa depresiune, cu fundul acoperit de o turbarie abia inverzita, pe care cresc mici mesteceni sau puieti de pin, printre tufele de pipirig, care arata urmele umiditatii mentinuta la adinc. In schimb, zarea se largeste, mult mai tare decit la Dorna. Te crezi intr-un tinut de dealuri, daca n-ar fi brazii care sa-ti spuie ca esti in inima muntilor, intr-o parte sta culmea ce separa Dorna de Bistrita cu Ousorul la capat. Spre sud se inalta coasta nordica, zimtuita a Calimanilor, ca un podis sus pe virf; in fund varfurile dinspre Birgau, iar ca o silueta stearsa de ceata, se inalta tuguile Inaului impunator. Numele de Poiana Stampei este astfel minunat de potrivit, caci satul intreg e numai case rare, imprastiate pe relativul netezis al locului; scoala e vecina bisericii de lemn au clopotnita izolata, impodobita cu patru turnulete, originala arhitectura ce se mentine mai la toate satele din tinutul Dornei. Stoguri de fin tuguiate sint presarate pe intinsul plai printre mesteceni ori brazi. E zi de sarbatoare, prilej sa se adune la hora fete cu portul lor simplu, catrinte strinse de le arata mladierea trupului. Natura din jur, cu lumina plina a soarelui ce inunda poiana verde e un cadru neuitat pentru grupa de oameni in hainele lor inflorite.

Acelasi drum, facut pe sosea, iarasi intr-o dupa-amiaza, e mai ademenitor. Dupa Poiana Stampei urci in serpuiri largi Magura Calului, una din trecatorile inalte de la noi, peste l 000 m.

Impune cadrul muntilor inalti, aice vazuti in toata splendoarea lor de forme diferite. Marginea Calimanilor taie un podis cu linia profilului aproape orizontala, cu ruinele stincilor de lava de pe Pietrele Rosii, cu vaile tainuite, nepopulate, negre de intunecimea padurilor de brad nesfirsite. Mai incolo, culmea Birgaului dinspre Somese, mai framintata, virfuri izolate, insirate, iar peste toate se ridiica musuroiul masiv al Muntilor Rodnei, nod din Alpi mutat in mijlocul peisajului larg. Panorama generala opreste privirea. Amanuntele te incinta. Casele devin rare, dar nu inceteaza. Pasunile domina, dar si petece de ovaz se tin de gospodaria omului. Ca o insula in mijlocul pasunilor sta singuratica manastirea Fintinelelor, o biserica imbracata in haina deschisa, in contrast cu intunecata stinca linga care a fost zidita si intinsul covor de iarba verde din jur.