GRECIA ANTICA

GRECIA ANTICA

1. Introducere

Este unanim recunoscut faptul ca grecii au lansat pe firmamentul spiritual al omenirii acele idei matrice care stau la baza civilizatiei moderne (categoriile de gandire care structureaza viziunea noastra despre lume, fundamentele conceptiilor politice, estetice si morale etc.)

Cand istoricii se refereau la civilizatia Greciei clasice, se folosea de cuvantul 'miracol' pentru a explica un fenomen ce avea loc pentru prima data in istoria omenirii, pe pamantul vechii Elade. Pe cand in alte civilizatii ale antichitatii (Egipt, Mesopotamia etc.) mintea omului nu a reusit sa se elibereze din incatusarea determinata de mitologie si religie, in Grecia s-a produs o profunda schimbare de atitudine fata de fenomenele lumii exterioare. In locul gandirii colective, impuse de religie timp de secole, omul a descoperit facultatea de a medita si de a judeca lucrurile in conformitate cu un nou criteriu. Omul a descoperit ratiunea.

1.1. Cadrul natural

Istoria Greciei antice s-a dezvoltat in bazinul rasaritean al M. Mediterane, adica in sudul Peninsulei Balcanice, in insulele M. Egee si pe coasta de vest a Asiei Mici. Ea s-a extins, in anumite epoci si in bazinul occidental al Mediteranei, mai ales in Italia de sud si Sicilia, ca si pe coastele Pontului Euxin. Nimic nu predispunea spatiul locuit de greci pentru a deveni centrul uneia dintre cele mai stralucitoare constructii ale istoriei umanitatii. Sub aspect geografic, trasatura caracteristica a zonei sudice a Peninsulei Balcanice o constituie preponderenta muntelui care acopera 80 % din suprafata solului. Inaltimile muntoase sunt relativ modeste (Parnas in centru - 2460 m, Olimp in nord - 2928 m, Parnon in sud - 1935 m), cu pante abrupte, acestea decupand spatiul grecesc in zone izolate intre care comunicatiile sunt dificile. Structura muntoasa a zonei sud-balcanice determina si unele particularitati. Tarmul rasaritean al Greciei, crestat de multe golfuri, a favorizat de timpuriu stabilirea legaturilor cu spatiul Orientului antic prin numeroasele porturi infiintate. Deoarece tarmurile apusene ale Greciei au fost mai putin favorabile crearii de porturi, legaturile cu exteriorul (Italia si Sicilia in special) aveau o anumita dificultate. Grecia insulara prezinta aceleasi caracteristici ale reliefului.

In spatiul Eladei se constata o mare diversitate regionala. La nord, Epirul s Macedonia alcatuiau doua provincii de granita a caror populatie mult timp nu a fost recunoscuta ca fiind greaca. Epirul este acoperit de munti cu versanti accidentati (Muntii Pind), fapt ce determina ca comunicatiile sa fie anevoioase. Macedonia este alcatuita dintr-un podis muntos si o campie cu caracter de stepa, prielnica cresterii animalelor. Lantul muntilor Olimp o desparte spre sud de Thessalia, regiune cu o intinsa campie.

Trecerea spre Grecia centrala, anevoioasa, era posibila prin stramtoarea de la Thermopyle. In aceasta parte a Greciei, loc de frunte il ocupa, prin a sa importanta istorica, Atica, cu principalul sau centru, Atena, apoi, spre vest, Beotia, cu capitala Theba.

Grecia de sud (Ploponesul) era legata de peninsula prin istmul de Corint, zona cu o istorie bogata, datorata celor doua mari centre comerciale si mestesugaresti, Corinth si Megara. In Pelopones sunt de amintit, pornind dinspre nord, regiuni ca: Achaia, marginita la sud de Arcadia, iar la sud-vest de Elida, cu celebra localitate, Olympia, renumita pentru serbarile sale olimpice, cu caracter panhelenic. La sud-est de Achaia se intinde Argolida, cu stravechile ei orase Argos, Micene si Tirint. In extremitatea sudica a Peloponesului se afla Laconia, cu centrul la Sparta, pe raul Euratos si Messenia, regiuni despartite de culmile masivului Tayget.

Zonei continentale a Greciei i se adauga numeroasele insule care leaga, tarmurile de est si vest ale M. Egee (lantul Cicladelor si, spre tarmul Asiei Mici, cel al Sporadelor). Din multimea acestor insule amintim Eubeea, despartita de continent de stramtoarea Eurip (insula cu rol important in epoca marii colonizarii), Egina, Thassos, Paros, Lemnos, Samos, Delos, Rhodos, Cipru si, in mod deosebit, Creta. Spatiul Eladei beneficiaza, in general, de o clima mediteraneana, cu temperaturi ridicate in timpul verii si cu un regim scazut al precipitatiilor. Motiv pentru care multe zone sufera de seceta in sezonul cald, iar raurile, putine la numar, au debite scazute. In partea nordica, clima dobandeste un caracter aproape continental datorita osaturii muntoase a solului.

Cu exceptia zonei nordice (Thessalia si Macedonia), campiile sunt restranse si inconjurate de teren accidentat. Solul saracacios al Greciei, cu un strat subtire de humus, a impus oamenilor sa dovedeasca multa inventivitate pentru a produce cele necesare traiului. Putinele legume (bob, mazare) si cereale cultivate (grau, orz) nu erau suficiente pentru alimentarea polisurilor grecesti. Ca pomi fructiferi, locuitorii Greciei antice cultivau meri, peri, smochini, dar mai ales vita de vie si maslinul, ale caror roade, alaturi de produsele mestesugaresti, completau, prin schimb, lipsa produselor agricole. Nici cresterea animalelor nu a avut, cu exceptia Thesaliei, conditii prielnice.

Nici resursele minerale nu sunt mai numeroase. In schimb se gasesc din abundenta argila de calitate, ca si varietati de piatra de constructie sau destinate operelor de arta: marmora, prezenta peste tot, aurul din insulele Siphnos si Thassos sau Panageu (Tracia), argintul de la Laurion, in Atica, arama, abundenta in insule, mai cu seama in Cipru si Eubeea. In ce priveste minereul de fier si prelucrarea lui, renumita in antichitate era Sparta a carei ridicare mai timpurie se explica, in buna parte, prin bogatia de fier.

Marea este prezenta pretutindeni, patrunzand adanc in uscat, datorita dantelarii coastelor, terminate, cel mai adesea, prin faleze ce adaposteau porturi. Apropierea marii a compensat efectele compartimentarii solului ce faceau legaturile terestre anevoioase. Aici vechii greci au gasit o sursa suplimentara de hrana, prin pescuit, precum si o cale de comunicatie intre ei (marea a primit denumirea indo-europeana a podului - pontos) si cu lumea exterioara. Aceasta cu atat mai mult cu cat Elada este inconjurata de o multime de insule ale caror creste reprezinta puncte de reper pentru navigatie, iar micile porturi, escale pentru corabii. Conditiile naturale specifice, prezenta pretutindeni a marii, au determinat ca expansiunea comerciala si roirea spre spatii situate pe tarmurile Asiei Mici, in Italia de sud si Sicilia, sa devina pentru greci o necesitate absoluta si legea fundamentala care le-a tutelat destinul.

1.2. Izvoarele istoriei Greciei antice

Reconsituirea istoriei Greciei antice se intemeiaza pe numeroase si variate surse, chiar daca acestea ni s-au transmis lacunar. Marturii scrise, izvoarele literare au fost multa vreme aproape singurele utilizate. Intre ele, un loc de seama il ocupa operele istoricilor (Herodot, Thucydides, Polybios etc.), pastrate uneori fragmentar.

Desi folosite inca din antichitate, de o contributie a izvoarelor epigrafice (inscriptiile) la elaborarea istoriei Greciei antice putem vorbi doar din sec. al XIX-lea, o data cu constituirea epigrafiei ca stiinta si cu inceputul publicarii marilor corpusuri de inscriptii ('Corpus Inscriptionum Graecorum', Berlin, 1825, in 4 volume; 'Inscriptiones Graecae', conceput in 15 volume, primul in 1904). Aportul adus de inscriptii, aparute inca din sec. VIII i.Chr., dar numeroase abia din sec. V i.Chr., este deosebit de important, ele verificand, completand sau suplinind datele traditiei literare.

Izvoarele papirologice, documente transmise de papyri si avand o utilizare mai restransa, ofera despre Egiptul elenistic pretioase informatii privind, mai cu seama, viata economica si privata.

Izvoarele numismatice (monedele), emise de cetati sau state incepand din sec. VII i.Chr., sunt importante mai ales pentru istoria economiei grecesti si, a dezvoltarii circulatiei marfurilor in lumea greaca.

Acestora li se adauga izvoarele necrise (izvoarele arheologice), de nepretuit nu doar pentru epocile mai vechi, pentru care lipsesc sau nu pot fi descifrate inca informatiile scrise (linearul A pentru Grecia prehelenica), dar si pentru perioadele mai noi, la cunoasterea carora ele aduc pretioase contributii. Este cazul pentru epocile mai vechi de marile sapaturi de la Sesklo, Dimini, Creta, Troia, Micene sau, pentru cele mai noi, de cercetarile de la Olynth, Delos etc.

1.3. Periodizarea istoriei Greciei antice

In constiinta lumii moderne, pana in sec. XX, istoria Greciei antice a fost limitata, atat in timp, cat si in spatiu, doar la o parte a evolutiei sale. In timp, limitarea se referea, cu precadere, la epoca clasica (sec. V-IV i.Chr.), chiar daca face unele referiri si asupra epocilor anterioare si posterioare, niciodata insa mai jos de sec. VIII i.Chr. si mai sus de temerarele actiuni ale lui Filip al II-lea si, mai ales, Alexandru Macedon. La fel, in spatiu aria lumii grecesti a fost restransa, limitata mai ales, la Grecia continentala.

O data cu initierea cercetarilor arheologice de catre H. Schliemann, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, alaturi de rezultatele studiilor epigrafice si numismatice, situatia s-a schimbat complet. Istoria Greciei s-a imbogatit, capatand o noua perspectiva, mai intai prin explicarea 'miracolului grec' si apoi prin plasarea lui in ansamblul civilizatiei mediteraneene.

Istoria civilizatiei grecesti incepe o data cu epoca bronzului, cand, in Creta si in aria insulara, apar primele civilizatii palatiale si cand, spre sfarsitul mileniului III i.Chr., primii vorbitori de grai indo-european, pastori si razboinici (aheii), patrund dinspre nordul Balcanilor si se instaleaza in partea sudica a peninsulei.

Largirea istoriei grecesti nu se realizeaza doar in directia inceputurilor, ci si in ceea ce numim prelungirile sale. Este vorba de epoca helenistica (sec.III-I i.Chr.), rezultat al evolutiei societatii grecesti din perioada clasicain (sec.V-IV i.Chr.), baza a actiunilor deosebite si pline de urmari infaptuite de Alexandru cel Mare.

Pe baza acestor precizari, putem stabili marile etape ale istoriei Greciei antice: a) lumea egeeana si civilizatia cretana; b) civilizatia miceniana; c) epoca geometrica; d) epoca arhaica (sec. VIII-VI i.Chr.); e) epoca clasica (sec. V-IV i.Chr.); f) epoca elenistica (sec. III-I i.Chr.); g) epoca romana.