ANARHISM - INTRODUCERE

ANARHISM - INTRODUCERE

Anarhismul este un curent de idei ce a aparut in Europa in a doua jumatate a secolului XIX, o miscare sociala mai degraba decat politica, anarhismul pretinzandu-se drept o conceptie aproape in totalitate apolitica. Termenul "anarhie" isi are radacina in grecescul , concept care denumeste o oranduire "fara stapan". Anarhismul refuza organizarea constrangerii, propunand un tip alternativ de ordine - ci nu dezordinea - "ordinea nascuta din libertate" (Crowder, 1997: 7-13). In viziunea anarhista, pentru a trai cu adevarat liberi si, mai ales, in mod pasnic, oamenii trebuie sa cada de acord, inainte de toate, asupra faptului ca libertatea este dreptul absolut al fiecarei fiinte si ca respectarea acestui drept este datoria fiecaruia in parte. Refuzul organizarii constrangerii devine sinonim cu o rationalizare a consensului care ar depolitiza automat libertatea sau, cu alte cuvinte, ar avea ca si consecinta "distrugerea ordinii" impuse. Principalul drept pe care il pretind militantii anarhisti este "dreptul de a dispune de sine in conformitate cu idealurile sale" (Crowder, 1997: 7-13).

Anarhismul este unul dintre curentele de idei imposibil de raliat fara rezerve stangii sau dreptei spectrului politic. Impartasind atat idei socialiste (colectivismul, egalitarismul, mitul revolutiei permanente), cat si liberale (echitate, drepturi civile, intaietatea acordata drepturilor omului), anarhismul se confrunta cu paradoxul de a fi denuntat atat de liberalism, cat si de socialism. Exista atat un anarhism dirijat impotriva capitalismului (anarhismul clasic, de tip proudhonian), cat si un anarho-capitalism libertar , derivat din apologia societatii de piata. Anarhismul se vrea a fi inainte de toate o alternativa mai mult sau mai putin viabila la toate organizarile politice guvernamentale aplicate pana acum de-a lungul zdruncinatei istorii a omenirii, fie ca e vorba de tirania statului teocratic, monarhie, comunism, fascism sau democratie liberala.

Filosofia anarhista este plina de controverse in sine, teoreticienii si practicantii anarhismului aflandu-se intr-un dezacord continuu atat cu privire la necesitatea sau nu a unei revolutii, la folosirea sau nu a violentei si a altor instrumente disponibile pentru inlaturarea celor care exercita coercitia sau - dimpotriva - considerand non-violenta si pacifismul ca fiind adevaratele arme cu care trebuie sa se lupte impotriva opresorilor (reprezentati de cei care detin forta armata). Daca majoritatea teoreticienilor propaga non-violenta si pacifismul ca o conditie fundamentala a anarhismului, schimbarea de mentalitate a intregii umanitati prin educarea ei cu un profund simt al deplinei libertati individuale, conditionata de o puternica responsabilitate si o mare empatie, de respect si acceptare a celuilalt ca persoana cu aceleasi atribute ca si mine si nu urmaresc cu tot dinadinsul desfiintarea totala a oranduirilor etatiste, sistemului administrativ si oranduirii religioase, majoritatea practicantilor si militantilor anarhisti au ales calea violentei, a atentatelor impotriva conducatorilor si au adoptat instrumentele coercitiei.

Anarhismul a fost deseori privit critic unilateral, fiind perceput indeosebi din perspectiva manifestarilor violente ale unor grupari precum cele skin-heads. Insa trebuie sa se tina seama, atunci cand vorbim despre anarhism ca doctrina politico-sociala, de faptul ca ideea extrem de seducatoare de libertate individuala totala pe care anarhismul o promite (si datorita careia si-a castigat cei mai multi adepti) constituie doar frontispiciul, varful de iceberg al unei doctrine mult mai elaborate si mai profunde cu care au simpatizat numerosi oameni ilustrii ai culturii mondiale (de la Lev Tolstoi la Albert Camus, de la grupul suprarealist al lui André Breton, la scriitorul argentinian Ernesto Sábato). Stranietatea cazului anarhismului consta in aceea ca aceasta ideologie politica nu a fost inca pusa in practica, datorita unor motive diverse care includ teama de celalalt in conditiile abolirii statului-opresor, dar si datorita constientizarii faptului ca omul este o fiinta mai degraba egoista decat - asa cum o concepea marele teoretician anarhist Pierre-Joseph Proudhon - o fiinta rationala, responsabila si cu un simt moral al dreptatii innascut.

Teoreticienii anarhismului au insistat asupra ideei conform careia anarhismul nu este utopic, acesta recurgand la metoda istorica in incercarea de a dovedi ca societatea pe care o prefigureaza nu e nicidecum un ideal imposibil de realizat, o astfel de societate devenind posibila din momentul in care in constiinta umana s-a trezit dorinta de libertate si de smulgere din ghearele servitutii. Conform acestui argument, sentimentele anarhiste apar in momentul in care Statul demonstreaza ca e incapabil sa raspunda la nevoile cetatenilor sai, ba chiar de cele mai multe ori le ignora pentru a-si urma propriile interese, incalcand drepturile cele mai fundamentale ale individului al carui vot il legitimeaza , e surd si mut, nu da raspunsuri, nu lamureste, se eschiveaza. Statul, insa, e neputincios fara cetatenii sai, fara indivizii care-i constituie corpul, iar in momentul in care oamenii vor fi constientizat acest lucru, acestia vor dori sa-l anuleze sau macar sa-i restranga puterea.

In lucrarea de fata ne propunem sa abordam cazul anarhismului francez, considerand ca miscarea anarhista constituie o parte importanta a istoriei spiritului revolutionar care a caracterizat dintotdeauna natiunea franceza, dorind, de asemenea, sa punem in lumina adevaratele pretentii ale ideii anarhiste ca conta-cultura politica. In Franta, sentimentele anarhiste s-au nascut cu mult inainte ca anarhismul sa fie conceput ca doctrina propriu-zisa. Revolutia franceza insasi a accelerat parcursul anarhismului si anarhiei, dat fiind faptul ca "in ziua in care parintii nostri au pus in discutie principiul liberului exercitiu al facultatilor omului si cetateanului, in acea zi autoritatea a fost negata in cer si pe pamant, iar guvernamantul, chiar prin delegare, considerat imposibil" (Guerin, 1965: 49). In istoria Frantei, anarhismul revolutionar-contestatar este asociat, indeosebi, cu doua mari evenimente: Comuna din Paris (1871) - guvern revolutionar provizoriu care a activat o perioada foatre scurta in urma unei revolte populare ce a avut loc dupa pierderea de catre Franta a razboiului cu Prusia - si greva generala din primavara anului 1968, cand cetateni din diferite paturi ale societatii, de la muncitori, la studenti si intelectuali s-au unit pentru a demonstra impotriva politicilor celei de-a V-a Republici. Desi manifestatiile nu au avut rezultate imediate concrete, insurectionarii au dovedit din plin caracterul agresiv al statului, faptul ca, chiar si in cadrul republicii democratice, cei ce detin puterea sunt oricand gata sa utilizeze violenta impotriva celor care nu sunt de acord cu politicile lor si indraznesc sa le combata.

Potrivit spiritului sau apolitic/anti-politic, fenomenul anarhist a ramas in Franta si pretutindeni, un fenomen subteran, paralel lumii politice, puternic cramponat in propria ideologie, neputandu-se debarasa de imaginea sa publica quasi-demonica, ramanand totusi singura alternativa pe care ne-o putem inchipui la toate regimurile politice si la toate tipurile de guvernamant existente. Revolutionari prin excelenta, protestand necontenit impotriva regimurilor coercitive si autoritare, anarhistii profita de fiecare ocazie pentru a se razvrati. Insa, odata ce revolutiile trec, anarhistii dispar in umbra, in redactiile publicatiilor lor, in cabinele radiourilor din care-si transmit manifestele inspre lume, pentru eliberarea din inlantuirea despotismului legilor si obligatiilor impuse de stat.

Lucrarea de fata debuteaza cu stabilirea bazei teoretice si stabilirea cadrului istoric de dezvoltare a anarhismului francez. In primul rand, vom analiza principalele idei anarhiste elaborate de catre "parintele anarhismului" Pierre-Joseph Proudhon, vom trece in revista evenimentele din 1871, cand - cu ocazia Comunei din Paris - anarhistii au inceput sa-si faca cunoscuta prezenta si ideile in spatiul public, pentru ca, mai apoi, sa iesim din cadrul francez pentru a discuta cazul Internationalei anti-autoritare si conflictul ideologic intre comunism si anarhism. A doua parte a lucrarii isi propune sa analizeze trei curente ale anarhismului contemporan, definitorii cazului francez: anarho-sindicalismul, in cadrul caruia vom discuta, de asemenea, evenimentele petrecute in mai 1968, anarhismul anti-fascist cu manifestarile sale impotriva a tot ceea ce inseamna rasism, xenofobie si nationalism exacerbat si anarhismul pacifist ce promoveaza non-violenta si se alatura celor ce militeaza impotriva razboiului si politicilor militariste ale marilor state. In ultimul capitol vom discuta noile directii ale anarhismului - francez si mondial totodata - in contextul globalizarii, referindu-ne la actiunile amplei miscari sociale anti-mondializare, ATTAC.