De la conflictul ruso-finlandez la razboiul ciudat

De la conflictul ruso-finlandez la razboiul ciudat

Dupa impartirea Poloniei, a fost randul Uniunii Sovietice sa exploateze starea de confuzie si lipsa de reactie a Occidentului, Kremlinul incercand sa-si regleze conturile cu vecinii din nord-vest, respectiv statele baltice si, mai ales, Finlanda. Mai mult, nici Statele Unite nu s-au implicat in conflict, presedintele Roosevelt obtinand doar amendarea legii neutralitatii din mai 1937, punand astfel bazele viitorului sistem cash and carry pentru armament. Imediat dupa impartirea Poloniei, Uniunea Sovietica a incheiat tratate cu Estonia, Letonia si Lituania, intre 29 septembrie si 10 octombrie, prin care a obtinut dreptul de a folosi baze militare si navale pe teritoriul acestora. Pe baza acestor documente, statele baltice au fost practic ocupate de Armata Rosie.

Beneficiind de faptul ca avea "mana libera" in zona, Stalin a incercat sa intimideze Finlanda solicitand, in octombrie, rectificari la frontiera in sensul mutarii granitei mai departe de Leningrad pentru ca orasul sa nu fie expus unor bombardamente ale artileriei inamice, precum si predarea porturilor Petsamo si Hango. Raspunsul guvernului de la Helsinki a fost unul demn, desi pretentiile sovietice nu erau respinse, cu exceptia portului Hango, singura iesire a finlandezilor la mare, afara de cele din Oceanul Arctic. Discutiile au intrat in impas la 13 noiembrie. Ca urmare, armata sovietica a atacat Finlanda la 30 noiembrie, agresiunea desfasurandu-se simultan pe trei directii: la Petsamo in Marea Arctica, in Centru si in Istmul Karelian. De aceasta data, Liga Natiunilor a reactionat si, la 14 decembrie, Uniunea Sovietica era declarata stat agresor si exclusa din Societate.

Dupa o rezistenta eroica, in timpul careia armata finlandeza condusa de maresalul Mannerheim a compensat inferioritatea numerica prin exploatarea conditiilor oferite de teren si vreme, mai multe erori ale comandamentului sovietic vor conduce, la jumatatea lunii decembrie, la intreruperea temporara a ofensivei. Aceasta va fi reluata la 1 februarie 1940 si inevitabilul se va produce in timp ce Anglia si Franta dezbateau problema oportunitatii ajutorarii Finlandei. De aceasta data, maresalul Timosenko, care preluase conducerea pe frontul din Karelia, a avut grija sa foloseasca pauza de iarna pentru instruirea trupelor sale si acomodarea la luptele pe schiuri, facand posibila strapungerea liniei fortificate Mannerheim. La 13 martie 1940, la Moscova, se va incheia pacea. Finlanda, prin semnatura premierului Risto Ryti, era nevoita sa cedeze Istmul Karelian, Viborgul si baza navala de la Hango. In schimb, era mentinuta independenta tarii in conditiile date.

Lectia oferita de micul popor finlandez, in ciuda infrangerii, a fost una cu un puternic ecou international, oferind un imbold statelor atacate de inamici cu posibilitati militare superioare. Mai mult, la 22 iunie 1941, armata finlandeza nu va ezita sa se alature Germaniei pentru a-si recupera teritoriile pierdute in urma razboiului din iarna anului 1939/1940.

Cunoscutul istoric Norman Davies, in monografia dedicata revoltei varsoviene din vara anului 1944, surprinde cu talent o stare de fapt: "Europenii din vest isi amintesc de iama 1939 - 1940 ca de razboiul ciudat. Dar nu era nimic ciudat in razboiul din Est, unde Hitler si Stalin erau ambii activi in a-si urmari cuceririle."

Am tacut apel la acest citat pentru ca el explica o idee care, o data cu trecerea timpului, era tot mai vehiculata in Vest, anume ca Hitler se va multumi cu Polonia si ca se va ajunge la un modus vivendi cu Occidentul. Este una explicatiile pentru care nu s-au inregistrat, cum era normal, riposte serioase ale trupelor anglo-fraaceze la granita cu Germania. Astfel, ceea ce trebuia sa fie lovitura data de francezi pe frontul de vest pentru micsorarea presiunii asupra Poloniei s-a limitat la o actiune inceputa la 8 septembrie si stopata a doua zi in fata liniei fortificate Siegfried. La randul sau, nici conducerea Wehrmachtului nu s-a angrenat in miscari consistente de trupe, multumindu-se, la 16    octombrie, cu retragerea francezilor peste granita, practic fara lupta. De altfel, pana la 9 mai 1940, linistea va domni pe frontul de vest.

Cel care a beneficiat de aceasta credulitate a fost Adolf Hitler. Dupa ce a intretinut o perioada iluzia ca nu se va depasi faza razboiului ciudat, el a declansat un atac nimicitor in vest, reusind performante care au uluit lumea la acea data. Astfel, Danemarca, Luxemburg si Olanda au capitulat instantaneu, doar olandezii rezistand cinci zile, in timp ce armata belgiana asistata de unitati franceze va face fata iuresului german mai bine de zece zile. In aceste conditii, luptele din Norvegia care au tinut doua luni pot fi considerate drept o rezistenta serioasa. Insa, adevaratul soc avea sa-1 constituie scoaterea Frantei din razboi in sase saptamani, desi un important corp expeditionar britanic se aflase alaturi de aliatul traditional.

Primele incidente mai serioase de pe frontul vestic s-au inregistrat incepand din februarie 1940 in apele norvegiene. La 17 februarie, nave britanice au atacat vasul german Altmark in aceasta zona si au eliberat 299 de prizonieri. Declarandu-se neutru la debutul
conflictului, guvernul norvegian va protesta fata de aceasta violare a statutului proclamat. Totusi, sesizand importanta strategica a zonei, la 8    aprilie marina anglo-franceza va anunta ca a minat apele norvegiene pentru a nu permite trecerea vaselor germane.

Drept riposta, Hitler va declansa ofensiva de primavara. La 9 aprilie, Danemarca era ocupata, dupa o rezistenta de doar 24 de ore, si incepea campania din Norvegia. Erau atacate, folosindu-se trupe aero-navale, principalele centre ale tarii, Oslo, Bergen, Narvik, Stavanger si Trondheim. Efectul surpriza i-a ajutat pe germani in primele zile, pentru ca apoi armata norvegiana sa-si revina si sa opuna o rezistenta darza. Trupele nordice au beneficiat si de atacul declansat de navele britanice la 13 aprilie la Narvik, acestea reusind sa le scufunde pe cele germane si sa preia controlul portului, pe care l-au mentinut pana la 8 iunie. De asemenea, un corp expeditionar anglo-francez a debarcat in sudul Norvegiei intre 16 si 19 aprilie, dar va fi silit sa se retraga in urma contraatacului german la 3 mai.

Soarta razboiului s-a decis in urma ocuparii de catre germani a centrului feroviar Dombas, la 30 aprilie. Evenimentul a contribuit la izolarea diverselor unitati ale armatei norvegiene care, dupa aceasta data, vor opune doar o rezistenta izolata pana la 10 iunie. In aceste conditii, regele Haakon VII impreuna cu guvernul s-au refugiat la Londra.

Ocupata de armata germana, Norvegia va fi condusa de un comisar al Reichului care, la 25 septembrie 1940, va dizolva toate partidele politice cu exceptia Nasjonal Samling, condus de Vidkun Quisling. Acesta era liderul adeptilor nazismului din Norvegia si el s-a pus in slujba ocupantului, drept recompensa fiind numit la 1 februarie 1942 ca ministru-presedinte de catre comisarul german Joseph Terboven. Prima masura importanta adoptata de Quisling va fi luata la 7 februarie, atunci cand Constitutia a fost dizolvata, iar el s-a proclamat dictatorul Norvegiei.