Actorii relatiilor internationale

Actorii relatiilor internationale

Desi termenul de "actor" a devenit un sablon, in lumea relatiilor internationale, acesta, consideram noi, a devenit limitativ, caci, judecand dupa aspectul scenei mondiale, nu toti participantii la "spectacol" au implicare egala, beneficii egale si, nicidecum, responsabilitati egale. Mai mult, unii dintre acesti participanti pot juca un rol activ, pot determina mecanismele relatiilor, unii pot "juca" la suprafata, altii isi rezerva doar dreptul de a influenta, pot nega necesitatea unor relatii, unii sunt participanti inductori de securitate, altii sunt inhibitori ai securitatii, astfel incat, mai ales datorita dinamicii mereu in schimbare a sistemului de relatii internationale, termenul de "actor" ca atare devine, pe zi ce trece din ce in ce mai restrictiv si ar fi de preferat utilizarea termenului de actionar al sistemului de relatii internationale. dar, spre o mai buna conexiune cu celelalte discipline, vom folosi, deocamdata, termenul de actor al relatiilor internationale

ACTORII RELATIILOR INTERNATIONALE

Abordarea vietii internationale implica doua planuri: cel al elementelor ei componente - actorii - si cel al raporturilor dintre ei.

Istoric vorbind, actorii au fost pe rand: colectivitati umane (triburi, uniuni de triburi etc.), orasele-state ale lumii grecesti, imperiile antichitatii (Roman, Persan etc.), formatiunile disipate ale feudalismului, care, impreuna cu orasele ce au scapat invaziei migratorilor, au prosperat prin concentrarea activitatii clasei burgheze, au constituit germenii statelor de mai tarziu. Acestea, dupa alcatuirea pe baza 'principiului dinastic', au capatat treptat un caracter national. Prefigurarea acestui caracter a insemnat, in realitate, evolutia sistemului european, ca nucleu al sistemului international in ansamblul sau.

In felul acesta, principalul actor al sistemului devine cu timpul statul national. Atributele sale sunt: populatia, teritoriul si suveranitatea propriului guvern asupra ambelor. Este de subliniat rolul pietei in asigurarea coeziunii statale si a individualitatii actorului.

Pe masura ce societatea umana a evoluat, doua fenomene s-au facut simtite. Pe de o parte consolidarea solidarea statului national ca principal actor al sistemului international. pe de alta parte s-a facut simtita multiplicarea tipurilor de actori.

Astfel, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, in randul actorilor se numara: statele nationale, organizatiile internationale (guvernamentale si neguvernamentale), organizatii cu tendinte suprastatale (care presupun o delegare de suveranitate de la statele nationale spre ele - UE), companiile multinationale, precum si indivizi (de exemplu, seria oligarhilor rusi !). In randul actorilor non-statali pot fi incluse si gruparile teroriste internationale, respectiv organizatiile mafiote si ale crimei organizate care actioneaza pe scara globala.

Aceasta multiplicare dar si alte fenomene cum ar fi globalizarea, a dus, in mod evident catre o deplasare de accent dinspre statul national spre celelalte tipuri de actori, datorata, pe de o parte, pierderii inevitabile de substanta a statului national (vezi delegarea de suveranitate

atat 'in sus', spre organizatii internationale, cat si 'in jos', spre 'regiuni'), iar, pe de alta,

concentrarii acesteia la ceilalti actori (companiile multinationale, de pilda) .

Pozitia statului national ca actor central al sistemului international constituie astfel una dintre cele mai controversate teme ale teoriei relatiilor internationale. Printre motivele acestei diminuari pot fi enumerate:

multiplicarea surselor de autoritate si putere;

diminuarea capacitatii statelor de a controla economiile nationale - ca rezultat al globalizarii si interdependentei;

incapacitatea de control a informatiilor si ideilor-ca urmare a globalizarii informatice (exemplu China si eforturile de cenzurare a accesului la Internet);

tendinta spre descentralizare si crestere a rolului autoritatilor locale si provinciale in dauna guvernului central (exemplu involutia statalitatii in Scotia si Tara Galilor);

dependenta crescuta a majoritatii statelor de resurse naturale externe.

Totusi, deocamdata, statul , asa cum il percepem noi, fie el national-unitar, fie federativ, fie republica, monarhie constitutionala, democratie sau regim totalitar, pastreaza o pozitie dominanta (dar nu unica) in sistemul international chiar in conditiile reconsiderarii acceptiunii traditionale a suveranitatii. Astfel, competitivitatea si cresterea economica, securitatea sociala, asigurarea materiilor prime, etc. raman in competenta guvernelor nationale; companiile multinationale depind de statele de origine pentru protectie directa sau indirecta; aceleasi companii multinationale depind si de statele-tinta pentru reglarea politicilor fiscale si sociale.

Din contra, insa, daca ne raportam la stat ca lo a'entitate unica tindem sa gresim profund caci acest, mai ales in sfera relatiilor globale este doar un administrator al diversleor agentii, departamente dar, mai ales, al diverselor regiuni de dezvoltare . Care, spre binele lor dar si al cetatenilor, intra in relatii (si in concurenta) unele cu altele, intr-o imensa retea cu greu descifrabila. Mai mult decat atat, sfera relatiilor dintre organizatiile (non)guvernamentale (inter)nationale a devenit atat de stufoasa incat sistemul promovat de ele a capatat o viata proprie, independent de existenta sau legitatile statelor nationale.

Statele au, totusi, pentru moment, monopolul folosirii legitime a fortei pentru a controla tulburarile interne sau pentru a raspunde unor crize internationale. De asemenea, reprezentantii guvernelor nationale sunt factori decidenti in organizatiile internationale sau regionale. Chiar si organizatiile supranationale (ca de exemplu UE) sunt folosite de catre statele membre pentru a-si sustine interesele nationale.

Cea mai semnificativa provocare contemporana o reprezinta insa actorii nonguvernamentali nelegitimi: retelele de organizatii teroriste internationale (si unii lideri ca actori individuali) si structurile crimei organizate, al caror potential de risc si amenintare a crescut exponential.

In ce priveste situatia ROMANIEI, prin revolutia din decembrie 1989, si-a multiplicat exponential tipologia contactelor sale internationale, anterior reduse exclusiv la nivelul (controlat in totalitate) STATAL. Nu numai ca si in cadrul acestuia s-a inregistrat o multiplicare a contactelor (vezi activitatea internationala depusa de diferite componente ale sistemului politic si administrativ), dar acum si organizatii interne (economice - firme, politice, culturale, sociale, stiintifice etc.), precum si persoane fizice, intretin propriile lor contacte internationale. Presiunea pe infrastructura rutiera, aeriana, fluviala, maritima, precum si informationala, este o dovada concreta a integrarii Romaniei in 'SISTEMUL' international.

Principalele caracteristici ale idealismului in relatiile internationale

Conform Dictionarului de Relatii Internationale idealismul este un concept care se refera la o abordare a relatiilor internationale din perspectiva valorilor morale, a normelor legale, a internationalismului si a armoniei de interese, ca linii directoare pentru factorii de decizie din politica externa si mai putin consideratiile referitoare la interesul national, putere si supravietuirea statului independent in cadrul unui sistem multistatal descentralizat. Idealismul s-a impus in gandirea politica dupa primul razboi mondial si este considerat cel care a inaugurat domeniul relatiilor internationale, ca disciplina academica aparte. Consecintele dezastruoase ale primului razboi mondial au determinat falimentul concertului european, care avea la baza o politica a balantei de putere, condusa de o diplomatie aristocratica. Noul model de abordare a relatiilor internationale a fost initiat si sustinut de presedintele american Woodrow Wilson si era o confirmare a pozitiei pe care S.U.A. o castigase pe plan international in urma razboiului. Cresterea rolului S.U.A. pe plan mondial, a avut loc in conditiile in care Europa, puternic afectata de razboi, nu mai era in masura sa-si gestioneze in mod corespunzator problemele securitatii.

Ca domeniu distinct de cercetare academica, diferit de Teoria Politica, Istoria Diplomatica si Dreptul International, relatiile internationale au fost percepute odata cu infiintarea Universitatii din Tara Galilor, in anul 1919 . Avand in vedere situatia generata de prima mare conflagratie mondiala, preocuparea principala a noii discipline era studierea fenomenelor pacii si razboiului, stabilirea cauzelor care determina conflictele in general si razboaiele in special, precum si a modalitatilor de a realiza un climat international ca sa previna asemenea disfunctii pe plan international.

Una din ideile de baza ale idealismului pleca de la afirmatia ca natura umana nu se reduce la motivatii egoiste, ca aceasta presupune o serie de scopuri specifice si in acest context trebuie analizat modul cum idealurile influenteaza aceste scopuri. Plecand de la faptul ca idealurile determina telurile umane si deci implicit comportamentul uman, se aprecia ca interesele indivizilor, ale statelor si ale intregii comunitati mondiale se afla intr-o potentiala armonie. Altfel spus, idealismul sustinea ca este posibil cu ajutorul ratiunii ca principiile universale sa fie transformate in norme si legi comportamentale ale indivizilor si autoritatilor care sa inlocuiasca starea de natura existenta in relatiile intre state .

In consecinta, idealismul propunea doua solutii interesante pentru realizarea acestui deziderat, in primul rand educarea cetatenilor, pentru ca acestia sa-si intaleaga propriile interese si in al doilea rand democratizarea zonei politice.

In abordarea idealista razboiul era considerat ca o intrerupere a comunicarii rationale iar principala responsabilitate pentru declansarea acestuia revenea guvernelor si nu sistemului. De aici, concluzia ca acele guverne care folosesc razboiul sunt nedemocratice deoarece actioneaza impotriva intereselor propriilor cetateni.

O cauza de ordin subiectiv era vechea diplomatie, care luase decizii fara sa tina cont de optiunile poporului pe care il reprezenta. Acest lucru era posibil deoarece diplomatia isi rezerva primatul informatiei in domeniul politicii externe si nu admitea o dezbatere rationala intre diversi factori abilitati, pentru ca solutia cea mai adecvata momentului sa prevaleze. In acest sens se aminteste situatia premergatoare declansarii primului razboi mondial, cand lipsa de informatii si de comunicare intre principalii actori internationali a condus la precipitarea evenimentelor si la transformarea incidentului dintre Serbia si Austro-Ungaria intr-un razboi mondial. Idealismul condamna vechea diplomatie si pentru ca promova aroganta si egoismul marilor puteri, care foloseau arena internationala ca pe un teren de joc, razboiul fiind perceput ca un mijloc pentru a-si satisface anumite interese si capricii de moment .

O preocupare de baza a idealismului a fost introducerea de noi principii si practici in politica internationala, care in esenta se inspirau din principiile politicii interne de sorginte liberal-democratica. Tinand cont de rolul major pe care l-au avut marile imperii multinationale in declansarea primului razboi mondial, se accentua pe dreptul popoarelor la autodeterminare. Politica aliantelor cu efectele sale de multe ori destabilizatoare, trebuia sa fie inlocuita cu un alt model, al securitatii colective, a carei ratiune de a fi era gasirea instrumentelor necesare pentru ca in ansamblul sau, comunitatea internationala sa impiedice folosirea fortei. Mijlocul pentru a realiza un asemenea obiectiv s-a considerat a fi Liga Natiunilor. Se spera ca prin inlaturarea cauzelor de ordin national al conflictelor internationale sa se poata realiza un sistem de securitate internationala in care sa fie depasite acele interese care amenintau pacea. Pentru ca sistemul international sa fie durabil se pleca de la necesitatea ca toate statele participante sa fie cu un statut egal, iar implementarea deciziilor luate sa fie urmarea unor dezbateri publice in care sa se impuna acele norme si principii unanim acceptate si care sa permita sistemului international sa functioneze.

Cu toate aceste mesaje generoase idealismul a esuat, deoarece, asa cum preciza principalul sau critic Edward Carr: principiile idealismului, asa-zis absolute si universale nu erau deloc principii, ci reflectii inconstiente ale politicii nationale, bazate pe o anumita interpretare a intereselor nationale intr-un anumit moment de timp .

Rolul si functiile Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E.)

Reprezentarea. Este in general accceptat faptul ca functia de reprezentare este dintre cele mai vechi pentru misiunile diplomatice. In timpul cand se negocia Conventia diplomatica de la Viena, s-au inregistrat propuneri de a se conferi reprezentarii o functie primara, din care sa decurga toate celelalte functii. Rolul sau major inca de primele timpuri, a consacrat de altfel termenul de reprezentanta diplomatica, similar celui de misiune diplomatica.

Functia de reprezentare se manifesta prin prticiparea agentilor diplomatici la evenimentele vietii publice care se petrec in statul acreditar (zile nationale, receptii, reuniuni, festivitati, comemorari etc), simbolizand marcarea prin prezenta a statului acreditant, precum si atitudinea de apreciere fata de momentele semnificative ale vietii publice din tara de resedinta.

Este necesar a se face o distinctie intre functia de reprezentare a misiunii diplomatice si actul juridic al reprezentarii in dreptul international. Reprezentarea juridica a statelor in relatiile internationale este un raport juridic in temeiul caruia un stat (statul reprezentat) acorda unui alt stat (statul reprezentant) dreptul de a indeplini acte juridice in numele sau in raport cu un alt stat (statul tert), act care angajeaza statul reprezentat pe plan international.

In cazul mentionat, avem de a face cu trei subiecti de drept international. Ori nu asa stau lucrurile in cazul reprezentarii misiunii diplomatice. Misiunea nu este subiect de drept international, ci organ prin intermediul caruia sunt intretinute relatiile a doi subiecti ai dreptului international. O misiune actioneaza in cadrul unui raport de reprezentare in sens juridic al cuvantului, doar daca este desemnata sa reprezinte interesele unui stat tert in tara de resedinta, cele doua avand relatiile diplomatice rupte sau suspendate.

Negocierea. Este, ca si reprezentarea, una dintre cele mai vechi functii ale misiunilor diplomatice permanente. Ea s-a identificat cu cerinta practica fundamentala ca doua Parti, interesate intr-o anumita problema, sa incerce gasirea unei solutii de rezolvare pe cale amiabila, prin una sau mai multe runde de convorbiri.

In cazul statelor, ca Parti, avand o agenda politico-diplomatica cu probleme de interes bilateral nerezolvate, misiunile diplomatice au constituit din totdeauna levierul central de negociere. Definim deci negocierea diplomatica drept actiunea prin care doua state declanseaza un proces de examinare a unei probleme in vederea solutionarii ei. Sensul care se da acestei functii trebuie sa fie cat mai cuprinzator. Ar fi gresit sa se inteleaga, de exemplu, ca negocierea se reduce la convenirea unor acorduri/intelegeri/tratate. Misiunea diplomatica procedeaza la negocieri, cu sau fara un mandat expres pe fiecare speta, cu orice organ competent al statului acreditar, legat de un spectru larg de chestiuni, ca de exemplu : ocrotirea intereselor cetatenilor statului acreditant de pe teritoriul statului acreditar ; solutionarea de litigii, prevenirea unor dezvoltari cu caracter politic sau economic care ar putea aduce dezavantaje sau ar leza interesele statului acreditant ; armonizarea pozitiilor in raport cu anumite probleme internationale de interes comun s .a..

Negocierile pot fi departajate in: oficiale si oficioase.

Negocierile oficiale sunt acele tratative care sunt declansate in mod formal, deschis si de natura sa angajeze statele respective pe plan international. Ele sunt urmarite ca atare de alte state, care isi ajusteaza la randul lor pozitiile fata de chestiunea negociata, in sensul ca pot decide sa deschida negocieri paralele cu alti subiecti interesati, sa devina parte la negocierile deja demarate de alte state, ori sa incerce sa contracareze solutii cu efect negativ asupra propriilor lor interese.

Negocierile oficioase sunt acele tratative care au caracter exploratoriu, de sondare, fara sa angajeze formal statele in cauza. De obicei, la acest gen de tratative se recurge atunci cand chestiunea in suspensie este complexa, cand are caracter sensibil, cand partile sunt divizate profund si au interese adverse, cand marja de intelegere/compromis este ingusta, sau pur si simplu, pentru a pregati cadrul si regulile de desfasurare ulterioara a unor negocieri oficiale.

O alta impartire poate fi in negocieri directe sau negocieri indirecte , in functie de modul cum se pozitioneaza Partile una fata de alta.

In cazul negocierilor indirecte, cand aparent pozitiile partilor sunt ireconciliabile, pot aparea doua formule de reglementare practicate in relatiile internationale prin implicarea unor terti subiecti de drept. Este vorba de mediere si conciliere . Deosebirea dintre ele consta in faptul ca medierea nu o poate realiza decat un stat tert care este echidistant in raport cu partile care au diferendul, iar concilierea o face un stat tert care poate fi apropiat sau aliat cu unul din statele care au de reglementat o chestiune litigioasa, dar intelege sa nu uzeze de aceasta in procedura de intermediere.

Se vorbeste mult de faptul ca negocierea este o arta. Intr-o anumita masura este adevarat, dar in egala masura se confirma ca regulile in procesul de negocieri sunt elemente de baza, in special pentru pastrarea garantiilor reciproce de buna credinta.

In principiu, arta de a negocia se sprijina pe patru capabilitati : (a) de a intelege profund pozitia si interesele partii adverse ; (b) de a deosebi esentialul de ne esential ; (c) de a face concesii fara a-si compromite obiectivul urmarit ; (d) de a pastra secretul tratativelor.

Informarea. Dezvoltarea relatiilor dintre state este conditionata de cunoasterea si intelegerea reciproca a situatiei politice, economice, sociale si din sfera culturii din tara de resedinta. Acestei nevoi ii corespunde functia de informare, prin exercitarea careia misiunea diplomatica furnizeaza statului acreditant datele culese privind situatia interna si politica internationala a statului acreditar. In alegerea surselor de informare, misiunea diplomatica va trebui sa aiba in vedere prevederile Conventiei diplomatice de la Viena din 1961, care mentioneaza in mod expres caracterul legal/licit pe care trebuie sa-l aiba orice sursa de informare utilizata de o reprezentanta oficiala a unui stat strain pe teritoriul altui stat.

Protectia diplomatica. Aceasta functiune reflecta totalitatea demersurilor de natura sa asigure protectia intereselor pe care statul acreditant si persoanele (fizice si/sau juridice) aflate sub autoritatea acestuia le pot avea in tara de resedinta. Functia de ocrotire, recunoscuta in dreptul international, permite misiunilor diplomatice sa acorde protectie diplomatica cetatenilor statului acreditant, aflati sau stabiliti pe teritoriul statului acreditar, prin interventii pe plan diplomatic cu caracter reparatoriu sau de protectie efectiva. Statutul juridic international al strainilor este descris si se materializeaza in regimul strainilor , sau obligatia unui stat de a asigura strainilor de pe teritoriul sau acelasi standard de drepturi umanitare ca si propriilor cetateni.

Conditiile care trebuie indeplinite pentru exercitarea protectiei diplomatice sunt : (a) actul care lezeaza strainul sa aiba caracter ilicit international ; (b) dovedirea raportului de cetatenie intre strain sau

persoana juridica si statul in numele caruia se face protectia diplomatica ; (c) strainul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar (in caz contrar, jurisdictia tarii de resedinta prevaleaza fata de regimul dublei cetatenii) ; (d) actul ilicit sa aiba caracter definitiv, adica reclamantul de protectie diplomatica sa fi epuizat toate caile jurisdictionale sau administrative in tara de resedinta.

Este de mentionat ca in cazul cand relatiile diplomatice nu exista, iar un tert stat reprezinta interesele reclamantului, atunci misiunea diplomatica a tertului stat poate acorda protectie cetatenilor straini, aparandu-i ca pe propriii sai cetateni.

Cooperarea. Aceasta functie detine un rol central, de sinteza, care polarizeaza actiunea tuturor celorlalte functii in directia aceluiasi obiectiv : promovarea de relatii prietenesti si dezvoltarea de legaturi de coperare intre statul acreditant si statul acreditar.

Din acest punct de vedere, misiunile diplomatice indeplinesc un rol deosebit de important, in investirea relatiei bilaterale cu virtuti care o transforma in elementul pozitiv primar al procesului de asezare a relatiilor internationale pe baza principiilor moralei, ale justitiei si dreptului.

Functia consulara. Exercitarea de aributii consulare de catre misiunile diplomatice este de data mai recenta in istoria diplomatiei. Aceasta se realizeaza prin organizarea in cadrul misiunii a unei sectii consulare, chestiune pentru care statul acreditant nu trebuie sa ceara acordul expres al statului acreditar. Practica este de acum generala, completand fiintarea pe teritoriul tarii de resedinta si a altor misiuni, consulare prin excelenta, cum sunt Consulatele Generale, Consulatele, sau Consulatele onorifice. Exercitarea de operatiuni consulare de catre misiunile diplomatice este prevazuta ca fiind legala de Conventia diplomatica de la Viena din 1961. In schimb, activitatea consulara este reglementata separat, respectiv prin Conventia consulara de la Viena, din anul 1963.

Ne vom multumi, deocamdata, sa mentionam ca activitatea consulara nu este protejata decat partial de jurisdictia internationala. Intr-o alta formulare, sfera protectiei personalului consular este mai redusa decat sfera de privilegii si imunitati caracteristica activitatii diplomatice. Consulul poate depune marturii la organele de ordine si in justitia locala, poate aparea ca parte in tribunalele statului de resedinta, i se pot incredinta bunuri sau persoane in custodie iar toate aceste diferente in raport cu personalul cu sarcini diplomatice clasice intervin datorita obligatiilor pe care le are lucratorul consular de a-si apara concetatenii care au nevoie de asistenta in circumscriptia consulara respectiva.