"Criza spirituala" si noile conceptii estetice

"Criza spirituala" si noile conceptii estetice

Razboiul a marcat profund generatia de combatanti in a caror memorie acesta continua sa persiste. Timp de cel putin zece ani, acesta devine tema principala a unui numar considera­bil de romane, nuvele, marturii, in care predomina sentimentul de groaza. Asa se intampla cu opere cum ar fi Crucile din lemn de Roland Dorgelès, Les Éparges (comuna pe Meuse, aproape de Verdun, unde s-au dat lupte grele in 1914 si 1915 - n.t.) de Mauriee Genevoix, Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque, Un an pe platou de Emilio Lussu (din care in 1970, Francesco Rosi se va inspira pentru filmul sau "Oameni revol­tati" - Uomini contro. Dar in curand apare o diferenta vizibila intre scriitorii ale caror opere exprima o oarecare nostalgie a eroismului care contrasteaza cu procesul de imburghezire si cu mediocritatea societatii de dupa razboi - cum este cazul unor autori ca Montherlant, Drieu La Rochelle. Joseph Kessel, Raymond Escholier, Ernst Jünger, Mario Carli si F.T. Marinetti - si scriitorii care denunta caracterul absurd si monstruos al razboiului (Louis Ferdinand Céline in Calatorie la capatul noptii) si formuleaza un adevarat act de acuzare impotriva unui sistem care a permis declansarea dezastrului. Dupa ce a publicat una dupa alta Viata martirilor in 1917 si Civilizatie in 1918, Georges Duhamel propune in Cucerirea lumii un pacifism rezonabil si vigilent. In Focul Henri Barbusse evoca si el ororile razboiului si sentimentul fratern dintre combatanti. Pacifismul ("pentru ca niciodata tragedia sa nu se mai repete"), sentimentul de solidaritate cu cei scapatati cu viata si cu cei disparuti, nostal­gia fraternitatii din transee, dorinta invingatorilor de a pastra ce au obtinut cu pretul sangelui varsat si a invinsilor de a sterge umilinta suferita, iata doar unele din mobilurile contradictorii care, imediat dupa razboi, anima asociatiile fostilor combatanti de care toate guvernele vor trebui sa tina cont.

In acelasi timp, razboiul a dus la o repunere in discutie radicala a sistemului de valori pe care se baza civilizatia occi­dentala. Am vazut ca acesta suferise deja o modificare serioasa in cursul celor trei decenii care au precedat conflictul european si aceasta ca urmare a celei de a doua revolutii industriale si totodata a reconsiderarii certitudinilor stiintifice de catre oamenii de stiinta insisi. Pana in 1914, aceasta criza a constiintei euro­pene a ramas totusi apanajul unei minoritati, iar modificarile de gandire care rezultau din aceasta se loveau de un puternic conformism. "Razboiul cel mare" a facut aceasta bariera eliberand impulsurile care timp de douazeci de ani vor hrani ceea ce Paul Valery va numi incepand din 1920 "o criza spirituala".

La inceput a fost o criza morala. Dispretul pentru viata oamenilor, contrastul intre suferintele combatantilor si lipsa de griji din spatele frontului, spectacolul averilor imense acumulate in cativa ani, uneori pe spinarea soldatilor, toate acestea au lasat cicatrici adanci in mentalitatea colectivitatii de a fi fost jucaria unor interese sordide in numele unor inalte principii, trezeste sentimentul de revolta impotriva moralei tra­ditionale bazata pe datorie si duce la reabilitarea gustului pentru placerea fara constrangeri. Am vazut ca aceasta reactie s-a manifestat la diferite niveluri printr-o pofta de distractie care a dat tonul acelor années folles. Aceasta s-a ilustrat si in dome­niul literaturii prin aparitia unui numar mare de opere care au desigur un cu totul alt scop, dar in care publicul vede mai ales distrugerea ideilor invechite si a principiilor morale: Fructele pamantului de André Gide, care in 1897 nu a avut mai mult de cinci sute de cititori, devine cartea de capatai a tineretului bur­ghez, ca si Pivnitele Vaticanului (1914) in care Gide face apolo­gia actului "gratuit", lipsit de orice semnificatie umana. Aceeasi dorinta ostentativa de eliberare din stransoarea regulilor si a tabuurilor se regaseste la originea succesului lui Jean Cocteau (Thomas impostorul - 1923, Copiii teribili - 1929), al lui Henri de Montherlant (La fantanele dorintei - 1927, mai tarziu Tinerele fete) al lui James Joyce (Ulysse - 1922), al lui Aldous Huxley (Chrome Yellow, 1921), al lui Luigi Pirandello a carui piesa Sase personaje in cautarea unui autor (1921) este reprezentata pe toate scenele europene.

A fost de asemeni si o criza a valorilor intelectuale. Reac­tia impotriva rationalismului, deja foarte puternica la sfarsitul secolului al XIX-lea, este accentuata de razboi si triumfa prin Henri Bergson si prin spaniolul Miguel de Unamuno a carui Agonie a crestinismului, publicata in 1925, face o paralela intre pierderea valorilor morale si disparitia civilizatiilor. in plus, psihanaliza lui Freud, adevarata "revolutie copernicista" a gandirii, descopera o alta latura a functiilor umane, impreuna cu fenomenologia germanului Edmond Husserl si cu existentialismul compatriotilor sai Karl Jaspers si Martin Heidegger, acesta din urma scotand in evidenta caracterul "absurd" al lumii in care traim. La cehul de limba germana Franz Kafka, ale carui povestiri si romane vor fi publicate dupa moartea sa (in 1924), acest sentiment al absurditatii lumii si al constiintei distrugerii individului de catre mecanismele statale care nu functioneaza decat in virtutea unei logici proprii, sfarseste intr-o disperare profunda (Procesul, 1925).

Aceasta criza a rationalismului poate sa duca la o renas­tere a sentimentului religios. in tarile si in regiunile unde procesul de decrestinare a maselor era foarte avansat in ajunul primului razboi mondial, acesta continua si tinde chiar sa castige teren si la sate, mai ales in Franta unde invatamantul laic a reusit pana la urma sa zdruncine influenta clasica. in schimb, ceea ce Biserica pierde pe de o parte odata cu regresia practicilor for­male si a credintei traditionale, castiga pe de alta parte prin aspiratia catre o religie revigorata, intoarsa la izvoare, in confor­mitate cu mesajul umanist si egalitarist al Evangheliei, asa cum acesta este perceput de un numar tot mai mare de credin­ciosi si de cativa intelectuali ca Georges Bernanos (Marea spai­ma a celor atotganditori, 1931).

Mai sunt de asemeni si cei care cauta in evadare un reme­diu pentru nelinistea lor. "A fugi este obsesia celor care vor sa fie liberi - scrie Giovanni Papini - dupa ce a fugit de Dumnezeu, omul fuge de sine insusi (); el se refugiaza in iluzii si in artificii care ii ascund pentru cateva minute propria-i saracie spirituala". Unii, dupa ce si-au afirmat, ca Valery, credinta in slabiciunea omului modern si ingrijorarea de a vedea cum se prabuseste o cultura multimilenara ("Noi, civilizatiile actuale, stim acum ca suntem muritoare") evadeaza in crestinism, in "poezie pura", lipsita de sens si de esenta umana. Altii isi construiesc o lume fantezista, ireala, asa cum fac Cocteau si Giraudoux. Altii se refugiaza in calatorii, in contactul cu alte civilizatii, ca André Malraux (Calea regala, 1930) Paul Nizan, Paul Morand, fratii Tharaud etc., sau in intoarcerea la natura si la izvoarele vietii rurale (Alphonse de Chateaubriand, Henri Pourrat, scriitorii italieni grupati in jurul revistei // Selvaggio (Salbaticul - n.t.) a lui Mino Maccari), in actiunea revolutionara (Louis Aragon, englezul George Orwell), sau intr-o viata de riscuri (Antoine de Saint-Exupéry, Gabriele D'Annunzio).