CONSTANTIN CEL MARE

CONSTANTIN CEL MARE

l. Luptele lui Constantin cu rivalii. "Convertirea' sa. Recunoasterea crestinismului, politica religioasa.

Constantin, fiul lui Constantiu Chlorus, s-a nascut la Naissus (azi Nis), intr-o regiune de latinizare absoluta1. Cand, la l mai 305, Diocletian si Maximian, cei doi Augusti ai tetrarhiei instituite de cel dintai, se retrasera in viata privata, potrivit sistemului, ceilalti doi membri ai tetrarhiei, asociati cu titlul de Cesari, Galeriu si Constantiu Chlorus, trecura in locul lor ca Augusti, cel dintai in Orient, a_l doilea in Occident. Ei isi asociara, la randul lor, in calitate de Cesari, imparati subalterni, pe Maximin Daia si pe Severus. Evenimente grave se intamplara in curand, rasturnand intreaga alcatuire politica a lui Diocletian. in anul 306, Chlorus muri in Britannia, si legiunile il proclamara August pe fiul sau, Constantin. La Roma, o revolta impotriva lui Galeriu il proclama in locul sau ca imparat pe Maxentiu, fiul lui Maximian. Acesta din urma se intoarse atunci in locul pe care-l parasise, si razboiul civil se dezlantui indata. Vechii Augusti ai tetrarhiei, intruniti la Carnuntum, il recunosteau de August pe Licinius, fost ofiter al lui Galeriu, iar pe Constantin doar il tolerau, fara a-i recunoaste acest titlu. Maximin si Galeriu pierira in cursul acestui razboi.

1 N. lorga, Histoire de la vie byzantine, Bucarest, l934, voi. I, p. 32 [ed. rom., tracL de Maria Holban, Bucuresti, l974, p. 273.

Aliat cu Licinius, Constantin porneste in Italia impotriva lui Maxentiu. in batalia decisiva din 312, data la portile Romei (la Pons Milvius), el castiga victoria, Maxentiu pierind in apele Tibrului.

Constantin se intalni apoi la Milan cu Licinius, unde se zice ca impreuna au dat vestitul Edict de la Milan, prin care crestinii obtineau libertatea deplina a cultului, toate masurile impotriva lor fiind abolite.

Dar intelegerea dintre cei doi Augusti nu tinu multa vreme, desi Licinius o luase de sotie pe sora lui Constantin. Conflictul izbucni in 314. Zosimus afirma ca nu Licinius a fost cauza, ci Constantin, care, dupa obiceiul sau, se arata necredincios pactelor incheiate, voind sa atraga de partea sa unele din popoarele care se aflau in cuprinsul stapanirii lui Licinius2.

Prima lupta se dadu la Cibalae, in Pannonia, intre Sava si Drava. Ea a fost indelunga si inversunata. Licinius se retrase pe jumatate invins, dar avand inca forte puternice, care-i permisera a da o noua batalie in Thracia. Victoria lui Constantin nu fu decisiva. Multi cazura din ambele parti, ne spune Zosimus, lupta fiind egala3, incat Constantin, aflandu-se in tinuturile dusmanului, care se intarea retragandu-se, simti nevoia sa trateze. A doua zi se incheia pacea in conditiile

2 Zosimos, Historia nova, ed. L. Mendelssohn, Leipzig, Teubner, l887 (=Zosime, Histoire nouvelle, Texte etabli et traduit 'X par Fr. Paschoud, voi. I, Paris, Les Belles Lettres, l971), II, l7: AiKivviov JJ.BV ou SeScoKOTOt ainav, Kcova'ravrivov Se KCCTU TO CTUv77i?Lg au-na Jtepi Ta av^Kei^eva ipavevTog aniaTov KCCI Tav Li?v<3v Tiva TCOV TTI Pambeia AIKIVVIOV Aagovrcov napaan&cai

3 Ibidem, II, l9, 20.

urmatoare: Constantin ramanea stapan pe Illyricum si pe toate natiunile de dincolo, Licinius pe Thracia si pe Orient. Valens, pe care Licinius il facuse Caesar, era demis din aceasta demnitate. Crispus si Constantin, fiii lui Constantin cel Mare, si Licinianus, fiul lui Licinius, erau proclamati Cesari.

Dupa zece ani, Constantin deschidea iarasi conflictul; cel putin asa sustin Eutropius si Zosimus, care arunca vina acestui nou razboi asupra lui. intorcan-du-se de peste Dunare din razboiul cu sarmatii, Constantin a distribuit prizonierii intre orase, s-a dus apoi la Thessalonic, unde a construit portul, care nu exista mai inainte, pregatindu-se iarasi pentru razboiul cu Licinius, caci ambitia sa era sa reconstituie unitatea imperiului in folosul sau si al familiei sale. Afland de aceste pregatiri, Licinius trimise emisari la natiunile sale, poruncind sa fie pregatite corabii de razboi si forte pedestre si calari. Izvoarele precizeaza contributia fiecarei natiuni in corabii si oameni. O armata si o flota impunatoare se stransera astfel.

Flota lui Constantin ancora la Pireu, iar a lui Licinius in Hellespont. Licinius isi avea lagarul in Thracia, la Adrianopol; Constantin si-l stabili pe al sau langa tarmul Ebrului, la stanga Adrianopolei (324). Licinius isi desfasura fortele de la muntele de deasupra orasului pana la 200 de sta-dii, la locul unde Tonos (Tungea) se varsa in Ebru (Marita). Armatele ramasera in fata mai multe zile. Pe neasteptate, Constantin, cu o ceata de calareti, trecu raul pe malul celalalt, provocand panica in armata rivalului sau. Profitand de aceasta, restul cavaleriei trecu, cu toata armata, fluviul si incaierarea a fost crancena: pana la asfintitul soarelui au cazut pe campul de lupta 34.000 de oameni. Licinius, invins, strabatu Thracia, pana la flota. Ai sai, risipiti prin paduri, se predara a doua zi. Refugiat la Byzantion, fu asediat si trecu in Asia, cu cei mai buni soldati. La Chrysopolis el dadu o noua lupta cu Constantin, pe care o pierdu. Fugi la Nicomedia, dar, nemaiavand decat putine trupe, se preda (18 septembrie 324), sotia sa obtinand juramantul lui Constantin ca-i va respecta viata. Renuntand la purpura, Licinius fu trimis la Thessalonic, unde i se fixa resedinta. Nu dupa mult timp, "calcandu-si juramantul, caci era obisnuit cu aceasta', afirma Zosimus4, Constantin trimise emisari sa-l execute.

Constantin ramase de acum singur stapanitor al imperiului. Tetrarhia lui Diocletian isi incheia astfel scurta sa existenta.

Recunoasterea oficiala a crestinismului, prin asa-zisul "Edict de la Milan', a fost un fapt considerabil, prin urmarile pe care le-a avut. Edictul a fost urmat de o serie de masuri luate de Constantin in favoarea Bisericii crestine. Toate acestea au facut sa se vada intr-insul un convins religios, sa se creada intr-o adevarata "convertire' a lui Constantin.

Putine probleme ale istoriei au fost atat de mult dezbatute ca aceea a "convertirii', insotita de viziuni, ca aceea a lui Constantin, in apropierea luptei decisive cu Maxentiu. Ea se discuta inca si azi.

4 II, 28: HET' ou TroAu Toug dpitovg naircac, (TJV TOUTO avra aT%6vri TOV tfjv avwv 6c<paipeiT;ai. s;

Izvorul principal de la care se porneste in aceasta discutie este Eusebiu din Caesarea, istoricul bisericesc contemporan. Cum era de asteptat, parerile savantilor in aceasta privinta sunt foarte diferite. Cei mai multi nu-i recunosc lui Constantin o convingere religioasa in favoarea crestinismului. El a primit, se stie, botezul pe patul de moarte - lucru obisnuit, de altminteri, in acea epoca: conferit in extremis, botezul se socotea ca asigura mantuirea. Atitudinea lui Constantin a pornit din motive politice. El si-a dat seama de puterea in crestere a noii credinte si vedea intr-insa o arma pentru a-si pastra unitatea politica a statului. Jacob Burck-hardt, in cartea sa de mare rasunet asupra lui Constantin5, nu sovaie a tagadui categoric acestui mare ambitios schimbarea de credinta, "ca si cum religia putea fi ceva pentru o inima devorata de setea de a domni'. Nu vede nici o deosebire intre Constantin, facandu-se crestin, si Primul Consul cand semneaza Concordatul: amandoi se gandeau numai la puterea si la gloria lor.

O parere identica exprima Ed. Schwartz6, pentru care perspicacitatea diabolica a stapanitorului universal realizare insemnatatea aliantei cu Biserica pentru monarhia universala pe care o pregatea.

Adolf Harnack e de aceeasi parere cand arata7 ca, in secolul al IV-lea, crestinii reprezentau un factor insemnat in imperiu, si victoria crestinismului in Asia Mica era clara inainte de epoca lui Constantin, iar in

Die Zeit Constantiris des Grossen, 3- Aufl., Leipzig, l898.

6 Kaiser Constantin und die christliche Kirche, Leipzig-Berlin, l913.

7 Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten dreiJahrhunderten, 2. Aufl., Leipzig, l906.

campul de lupta 34.000 de oameni. Licinius, invins, strabatu Thracia, pana la flota. Ai sai, risipiti prin paduri, se predara a doua zi. Refugiat la Byzantion, fu asediat si trecu in Asia, cu cei mai buni soldati. La Chrysopolis el dadu o noua lupta cu Constantin, pe care o pierdu. Fugi la Nicomedia, dar, nemaiavand decat putine trupe, se preda (18 septembrie 324), sotia sa obtinand juramantul lui Constantin ca-i va respecta viata. Renuntand la purpura, Licinius fu trimis la Thessalonic, unde i se fixa resedinta. Nu dupa mult timp, "calcandu-si juramantul, caci era obisnuit cu aceasta', afirma Zosimus4, Constantin trimise emisari sa-l execute.

Constantin ramase de acum singur stapanilor al imperiului. Tetrarhia lui Diocletian isi incheia astfel scurta sa existenta.

Recunoasterea oficiala a crestinismului, prin asa-zisul "Edict de la Milan', a fost un fapt considerabil, prin urmarile pe care le-a avut. Edictul a fost urmat de o serie de masuri luate de Constantin in favoarea Bisericii crestine. Toate acestea au facut sa se vada intr-insul un convins religios, sa se creada intr-o adevarata "convertire' a lui Constantin.

Putine probleme ale istoriei au fost atat de mult dezbatute ca aceea a "convertirii', insotita de viziuni, ca aceea a lui Constantin, in apropierea luptei decisi-ve cu Maxentiu. Ea se discuta inca si azi.

Izvorul principal de la care se porneste in aceasta discutie este Eusebiu din Caesarea, istoricul bisericesc contemporan. Cum era de asteptat, parerile savantilor in aceasta privinta sunt foarte diferite. Cei mai multi nu-i recunosc lui Constantin o convingere religioasa in favoarea crestinismului. El a primit, se stie, botezul pe patul de moarte - lucru obisnuit, de altminteri, in acea epoca: conferit in extremis, botezul se socotea ca asigura mantuirea. Atitudinea lui Constantin a pornit din motive politice. El si-a dat seama de puterea in crestere a noii credinte si vedea intr-insa o arma pentru a-si pastra unitatea politica a statului. Jacob Burck-hardt, in cartea sa de mare rasunet asupra lui Constantin5, nu sovaie a tagadui categoric acestui mare ambitios schimbarea de credinta, "ca si cum religia putea fi ceva pentru o inima devorata de setea de a domni'. Nu vede nici o deosebire intre Constantin, facandu-se crestin, si Primul Consul cand semneaza Concordatul: amandoi se gandeau numai la puterea si la gloria lor.

O parere identica exprima Ed. Schwartz6, pentru care perspicacitatea diabolica a stapanitorului universal realizare insemnatatea aliantei cu Biserica pentru monarhia universala pe care o pregatea.

Adolf Harnack e de aceeasi parere cand arata7 ca, in secolul al IV-lea, crestinii reprezentau un factor insemnat in imperiu, si victoria crestinismului in Asia Mica era clara inainte de epoca lui Constantin, iar in

Die Zeit Constantin's des Grossen, 3. Aufl., Leipzig, l898.

6 Kaiser Constantin und die christliche Kirche, Leipzig-Berlin, l913.

7 Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten dreijahrhunderten, 2. Aufl., Leipzig, l906.

alte provincii ea fusese destul de bine pregatita. Geniul politic al lui Constantin si-a dat seama de realitate si n-avea trebuinta pentru aceasta de o inspiratie speciala.

Trebuie sa relevam si parerile juste ale lui Hugo Koch8, care duc la aceeasi concluzie.

V. Duruy nu se deosebeste in parerea sa de toti acestia, incercand a patrunde pana in adancul sufletului lui Constantin, istoricul francez declara ca a gasit intr-insul "o politica, mai degraba decat o religie (une politique plutot qu'une religion)9. Ca si Burckhardt, il apropie si el din acest punct de vedere pe Constantin cel Mare de Bonaparte.

Alt istoric francez, mai aproape de noi, Leon Ho-mo, cunoscut prin atatea pretioase lucrari asupra epocii imperiale romane, il prezinta pe Constantin, care practicase, ca si tatal sau, Constantiu Chlorus, monoteismul solar oficial10, evoluand putin cate putin, si inca inainte de campania de la Pons Milvius, catre un cult solar purificat, care sfarseste prin a lua caracterul unui adevarat "deism'. Autorul afirma ca nu suntem in fata unui "fenomen individual' si semnaleaza un mers analog la colegul lui Constantin, la Licinius, "un pagan convins'. Homo arata mai departe ca faimosul Edict

'X l913.

Konstantin der Grosse und das Christentum, Munchen,

9 Histoire des Romains, Paris, l885 (nouvelle ed.), t. VII, p. 88.

V. excelenta lucrare asupra sincretismului religios, care duse la monoteismul solar impus de Aurelian ca religie oficiala a imperiului: Les e'mpereurs romains et le christianisme, Bibi. his-torique, Paris, Payot, l931; pentru citatia noastra, pp. l14-116.

de la Milan, care poarta dubla semnatura, desemneaza puterea cereasca suprema sub perifraze vagi - si, ca atare, strict deiste - ca "divinitate, divinitas', "tot ce este divinitate in locuinta cereasca, quicquid est di-vinitatis in sede caelestf, "divinitate suprema, summa divinitas1'. Rugaciunea pe care Licinius va cere armatei sale s-o rosteasca pe campul de batalie de langa Adrianopole, adauga invatatul francez, "va fi a unui curat deist'. Dar pentru firile veacului al IV-lea, setoase de credinta si inflacarate de practici, deismul, conchide el, suprem rezultat al monoteismului solar, nu reprezenta decat o formula goala si rece, "un de ces expedients commodes, ou lapolitiquepouvait trou-ver son compte, mais qui ne donnait satisfaction ni aux besoinsprofonds de l'ame, ni aux aspirations in-times du coeuf.

N. lorga il socoteste pe Constantin un latin, "un latin din Occident, foarte pagan ca spirit, oricare ar putea fi parerea asupra pretinsului sau «proces de constiinta», care miroase indestul a politica a pacii romane si a punerii in fapta pentru ideea de Stat, mai sacra decat toti zeii vechi si moderni, a oricarui element existent de vitalitate'11.

A. A. Vasiliev, inregistrand diferitele pareri privitoare la aceasta dezbatuta chestiune, socoteste ca "recunoscand aplecarea sincera a lui Constantin pentru crestinism, nu s-ar putea lasa deoparte vederile sale politice; ele au trebuit sa joace un rol esential in atitudinea pe care a manifestat-o el in privinta crestinismului, care-i putea fi util in mai multe chipuri'12.

11 Histoire de la vie byzantine, I, pp. 31-32; cf. p. 81.

Fara a-si insusi minunile povestite de Eusebiu, Gaston Boissier crede in sinceritatea convertirii lui Constantin. Ea se explica, dupa el, fara aceste minuni. E de ajuns sa ne amintim ca imparatul era un superstitios inspaimantat, care, zvonindu-se ca Maxentiu incerca sa-i atraga pe zei de partea sa prin tot felul de invocatii si sacrificii, se temea sa nu fie invins daca nu obtinea protectia vreunei divinitati puternice. Astfel, a fost adus a cere ajutorul Dumnezeului crestinilor. Cand s-a decis la aceasta, continua Boissier, nu s-a multumit a-l invoca in adancul sufletului sau, caci, ca toti paganii, el nu credea decat in eficacitatea practicilor. A pus deci dinaintea soldatilor steagul impodobit cu monograma lui Christos, faimosul labarum, si a asteptat rezultatul bataliei pentru a se declara cu totul cucerit de noua credinta13.

Eminentul medievist francez F. Lot contesta motivele politice, cand, trecand peste "convertirea' lui Constan-

Histoire de l'empire byzantin, Paris, ed. Picard, l932, p. 60.

13 La fin du paganisme, t. I', Paris, Hachette et Cie, l907, chap. Ier [labarum era o varianta a lui lauratum (gr. Aavparov) sau laureatum (signuni), intrucat stindardul lui Constantin cel Mare era o cruce dominata de o coroana de aur (semnul victoriei), iar sub ea se aflau portretele suveranilor, cf. H. Gregoire in "Byzan-tion', l2 (1937), pp. 277-281 (Encore l'etymologie de 'labarum^. Banescu nu a luat in seama (sau nu a cunoscut) si acele opinii care au admis o origine celtica pentru Aaaapov (de la celticul "llafar'), cf. J.-J. Hatt, La vision de Constantin au sanctuaire de Grand et l'origine celtique du labarum, in "Latomus', 9 (1950), pp. 427-436. Mai apropiata ni se pare si noua derivarea din lau-reum (vexillum); de adaugat la bibliografia acestui detaliu A. Alfoldi, The Conversion of Constantine and Pagan Rome, Oxford, l948 si M. Green, J. Ferguson, Constantine, Sun-Symbols and the Labarum, in "Durham University Journal', 80 (1987), pp. 9-17].

tin, crede ca in adeziunea lui la crestinism e o parte de sinceritate. A pretinde ca imparatul Constantin a aderat la crestinism din motive politice inseamna a crede ca avea interes s-o faca. Dar crestinismul era raspandit numai in Pars Orientis. A trece la crestinism era, pentru un suveran care domnea in Occident, un non-sens, era chiar periculos, caci armata, singura forta reala a Statului, era pagana. Pentru Lot, numai o concluzie este posibila: anume ca a cedat unei impulsiuni subite, de ordin patologic sau divin. Daca nu s-a convertit de la victoria lui asupra lui Maxentiu, afirma. invatatul francez, a dat insa semne exterioare, oficiale, ale adeziunii sale la noua credinta. Din prudenta, Constantin menajeaza un timp paganismul; dar favorizati in permanenta au fost crestinii. Lot socoteste ca imparatul si-a aratat mai cu seama zelul dupa victoria sa definitiva asupra lui Licinius. (324). Labarum e de atunci gravat pe monede, in efigiile din acest timp, imparatul apare in atitudinea rugaciunii, cu ochii la cer. El intervine constant in afacerile Bisericii, interventie care culmineaza cu ocazia Sinodului de la Niceea (25 iulie 325). intemeierea Constantinopolului, care, dupa el, e o "enigma', s-ar explica prin aceleasi sentimente. Lot vede in decizia grabita a lui Constantin, dupa victoria definitiva asupra lui Licinius, un semn al recunostintei sale catre Dumnezeu, care-i daduse biruinta14:

Un aparator al sinceritatii lui Constantin este si eruditul numismat al epocii lui Constantin, Jules Mau-rice15, intemeiat pe cercetarile sale in acest domeniu.

14 La fin du monde antique et le debut de Moyen Age, Bibliotheque de syntese historique, l'Evolution de l'humanite, Paris, l927, pp. 36-37.

Trebuie sa punem alaturi de toti acestia pe savantul olandez D. C. Hesseling, desi in consideratiile pe care le face el nu exista o perfecta coerenta, in lucrarea inchinata civilizatiei bizantine16, Hesseling se desparte de aceia care vad in Constantin numai geniul politic. Inconsecventele atitudinii imparatului, ca si crimele de care s-a facut vinovat, sunt, afirma el, contradictii evidente ale sinceritatii sale religioase. Masurile care au lovit in paganism depasesc apoi textul Edictului de la Milan, care acorda, simplu, deplina libertate a cultului. " Cel mai bun mijloc de a rezolva aceasta contradictie', afirma Hesseling, "este de a vedea inainte de toate in Constantin pe Cesarul roman decis sa mentina unitatea imperiului'1. El isi dadea bine seama ca noua credinta devenise o putere in fata careia paganismul n-ar fi putut sa se mentina mult timp. Ceea ce facea taria crestinismului, zice autorul, era doctrina sa sprijinita pe o revelatie precisa. Nu trebuie sa ne miram ca o astfel de unitate a facut o adanca impresie asupra spiritului unui imparat roman: el simtea bine ca era intr-insa o forta analoaga unitatii care dadea imperiului puterea sa, "incat nu numai din calcul, ci din convingere imbratisa partida puterii spirituale in crestere'.

lata insa ca cercetarile recente ale lui Henri Gre-goire, savantul bizantinist de la Bruxelles, clatina din temelii parerile traditionale privitoare la "convertirea'

Constantin le Grand. L 'origine de la civilisation cbretienne, Paris, l925.

16 Essai sur la civilisation byzantine, Paris, Alf. Picard et Fils, l907, pp. 8-9.

lui Constantin si la vestitul Edict de la Milan. Ele merita a opri indestul atentia noastra.

Mai intai, in primul sau studiu, intitulat La "conver-sion' de Constantin11, H. Gregoire pune in adevarata-i lumina rolul lui Constantin fata de ideea crestina, ajungand la concluzia ca Eusebiu a confiscat pentru intaiul imparat crestin toata gloria lui Licinius.

Pornind de la constatarile lui Harnack (Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderteri), invatatul belgian subliniaza existenta celor doua blocuri ale imperiului de la inceputul secolului al IV-lea: Orientul crestin si Occidentul pagan. Regiunea unde crestinismul a patruns mai adanc, de la primii sai pasi pana la victoria finala, e Asia Mica. Considerand atitudinea imparatilor tetrarhiei fata de chestiunea religioasa, se constata, dupa patruzeci de ani de pace, reluarea persecutiei cu o inversunare care-i da caracterul unui razboi de exterminare. Raspunzatori de acest masacru sunt imparatii din Orient -Diocletian, Galeriu, Maximin -, ai caror supusi erau, in masa, crestini, in Occident, ramas pagan in bloc, e, dimpotriva, toleranta: Constantiu Chlorus nu executa decat prea putin edictele de persecutie; Maxentiu, inca de la uzurparea sa, ii favorizeaza pe credinciosii din Roma, iar Constantin a luat deodata atitudinea cea mai inexplicabila, convertindu-se brusc, cum afirma traditia ecclesiastica. Totul s-ar explica prin convingerile religioase ale imparatilor.

17 Aparut in "Revue de l'Universite de Bruxelles', 36 (decembre l930 - Janvier l9M), pp. 231-272.

Aceasta e teoria istorica pe care H. Gregoire o supune unei analize patrunzatoare, pentru a proba ca "adevaratele motive de masuri adesea contradictorii nu sunt fara legatura cu conjunctura politica a momentului'.

Autorul probeaza, ca ideea persecutiei a pornit de la Galeriu18. in iarna anului 302-303, venind la Nico-media, la Diocletian, el a reusit a-l convinge sa intreprinda exterminarea crestinilor. Galeriu exercita in acel timp o mare influenta, era, dupa expresia lui Gregoire, "sabia tetrarhiei'. El repurtase asupra persilor, in 297, o victorie stralucita si era idolul armatei. Cele mai bune contingente ale acestei armate erau alcatuite din tarani danubieni, pagani fanatici. Galeriu venea din aceleasi regiuni. Nascut langa Sardica, mama sa era o daco-romana: mulier superstitiosa, cum o carac- . terizeaza Lactantiu, ea ii ura pe crestini. Ambitia lui Galeriu de a restabili unitatea imperiului in folosul sau pare verosimila. Prigonirea crestinilor il facea sa apara opiniei militare "ca un campion al cultului oficial'.

Abdicarea lui Diocletian si a lui Maximian, in 305, a fost, cum o probeaza textele produse de H. Gregoire, o adevarata lovitura de Stat a lui Galeriu. Apoi, intrunirea vechilor Augusti la Carnuntum n-a facut decat sa sanctioneze deciziile Iui Galeriu. Acesta isi alese Ce-sarii: Maximin Daia, o ruda, si Sever, un ofiter al campaniei din Persia. Cand acesta muri, dupa proclamarea lui Maxentiu, Licinius, candidatul lui Galeriu, fu

18 Ed. Gibbon, in monumentala sa History ofthe Decline and Fali of the Roman Empire, ed. Bury, t. II, p. l27 si urm., exprima aceeasi parere cu privire la initiativa fanaticului Galeriu.

proclamat August. Constantin, care, la moartea tatalui sau (306), fusese proclamat de trupe imparat, a fost tolerat de congres.

H. Gregoire surpa apoi legenda care facuse din Maxentiu un "tiran' si un persecutor, stabilind ca, in realitate, acest uzurpator a fost primul binefacator al crestinismului, in timpul domniei sale de 6 ani, el a oprit persecutia, a restabilit ierarhia bisericeasca si a restituit bunurile eclesiastice confiscate, in aceasta reabilitare, autorul are in sprijinul sau cercetatori care l-au precedat (Caspar, Groag, Pincherle). in lupta pe care o ducea cu rivalii sai, Maxentiu avea tot interesul sa exploateze nemultumirea starnita de persecutie.

Mai departe, H. Gregoire arata ca edictul de toleranta al lui Galeriu, din aprilie 31119, cu acele stranii considerente ale preambulului, face evidenta o interventie care-l va fi determinat pe implacabilul dusman al crestinismului, atunci muribund, la o astfel de palinodie. Singur Licinius a putut face aceasta interventie, caci el s-a aflat la capataiul lui Galeriu in acele momente. Conflictul cu Maximin l-a indemnat a-i smulge actul de clementi fata de crestini, pentru a-si atrage populatia atat de masiv crestina a Asiei Mici. Lucrul n-a fost, desigur, prea usor. Ecoul luptei interioare a lui Galeriu a trecut in redactarea neobisnuita a edictului.

in ce priveste viziunile lui Constantin, intampinarile invatatului belgian sunt fara replica, in autenticitatea Vietii lui Constantin mai nimeni nu mai crede astazi. Acest "panegiric romantat', cum il numeste H. Gregoire, e mult posterior evenimentelor. Cat pentru mo-

1 Afisat la Nicomedia, in ziua de 30 aprilie 311.

nograma lui Christos de pe scuturile soldatilor lui Constantin, ea nu e altceva decat semnul urarilor ce se faceau la aniversarea domniei imparatului, acele vota (publica) atat de frecvente in epigrafia numismatica a epocii20. Astfel, intreaga " travestire in cruciada a campaniei din 312', pentru a intrebuinta expresia sugestiva a autorului, se naruie inaintea criticii serioase, in lupta cu Maximin, Licinius apare aproape un "campion al crestinismului'. Lactantiu a inregistrat faptul in toate amanuntele21. Cele doua armate se aflau fata in fata la Tzirallum (azi Ciorlu), in Thracia, in campia pe care Lactantiu o numeste Campus Sere-nus (recte: Ergenus)22. Maximin promise lui Jupiter ca va nimici cu totul numele de crestin daca va repurta victoria, in noaptea urmatoare, un inger ii aparu lui Licinius, in somn, poruncindu-i sa se scoale si sa se uneasca cu armata sa, pentru a invoca numele Dumnezeului suprem, asigurandu-1, in acest caz, de victorie. Licinius viseaza chiar ca se destepta si ca ingerul ii dicta cuvintele de care trebuia sa se foloseasca in rugaciune, indata ce s-a trezit, el chema un secretar si-i dicta rugaciunea: "Dumnezeule suprem, te rugam; Dumnezeule sfant, te rugam; iti incredintam toata

20 E vorba de semnul numeral X, pentru a zecea aniversare, intr-o coroana de laur (Jaurea).

De mortibus persecutorum, XLVI.

[in perioada bizantina, toponimul Tzirallum a devenit TzourouKDos]. D. Gregoire a rectificat expresia lui Lactantiu in Campus Ergenus, dupa numele afluentului Ergenus, Erginus al fluviului Hebrus, cum a rectificat si Campus Mardiensis in Campus Ardiensis, de la numele altui afluent Ardus, al aceluiasi fluviu.

dreptatea; iti incredintam mantuirea noastra; iti incredintam imperiul nostru. Prin tine traim, prin tine suntem invingatori si fericiti' etc23.

Soldatii lui Licinius pusera jos scuturile si castile, si imparatul, incepand rugaciunea, fu urmat la moment de ofiteri si trupa, cu mainile ridicate la cer. De trei ori repetara rugaciunea, atat de tare, incat armata din fata auzi zgomotul. Rezultatul luptei (30 aprilie 313) fu dezastruos pentru Maximin: soldatii lui crestini se predara in masa sau se imprastiara. invinsul fugi pana la Tarsos, in Cilicia. Licinius intra apoi in Nicomedia, si Lactantiu ne spune ca aduse multumiri Dumnezeului care-i daduse biruinta, iar la l3 iunie 313 se afisa in aceasta capitala edictul de toleranta si restituire, numit atat de impropriu "Edictul de la Milan'.

H. Gregoire explica apoi imprejurarile conflictului dintre Constantin si Licinius, singurii Augusti ramasi pe teren, faza finala a acestui conflict, in care Licinius, speculand impopularitatea lui Constantin printre multimile pagane si populatia Romei, isi schimba atitudinea religioasa. Biruit in ultima lupta, data la l8 septembrie 324,

23 Summe deus, te rogamus; Sancte deus, te rogamus. Omnem justitiam tibi commendamus; Salutem nostram tibi commendamus; Imperium nostrum tibi commendamus. Per te vivimus,

Per te victores etfelices existimus. Summe sancte deus, Preces nostras exaudi, Brachia nostra ad te tendimus, exaudi, Sancte summe deus.

la Chrysopolis, in Bithynia, dupa ce o pierduse pe cea dintai, langa Adrianopol, el isi pierdu mai intai tronul si apoi viata, si trecu in istoria eclesiastica patat de sangele celor din urma martiri. Toata gloria lui a fost atunci confiscata in favoarea lui Constantin, ingerul care i se aratase in Campus Ergenus patrunse mai tarziu in legenda lui Constantin. Rugaciunea quasicrestina adresata Dumnezeului suprem (Summus deus) a trecut in Vita Constantini. Edictul din 313, pe care Lactantiu il atribuie lui Licinius, e prezentat de Eusebiu sub numele ambilor imparati; dar nici el, nici alt scriitor ecclesiastic nu l-a calificat niciodata ca "Edict de la Milan', si nici un istoric, bisericesc sau profan, nu ne raporteaza ca in conferintele de la Milan s-a produs vreun edict de toleranta. Numele acesta e o conjunctura moderna24.

intr-alt studiu, aparut in Byzantion (13, l938, pp. 561-583): Eusebe n'est pas l'auteur de la "Vita Constantini' dans sa forme actuelle et Constantin ne s'est pas "conveni' en 312, H. Gregoire subliniaza dezacordul radical dintre Istoria Eclesiastica a lui Eusebiu si

Vita Constantini, in privinta convertirii lui Constantin: pe cand cea dintai nu vorbeste nici de minune, nici de cruce, nici de labarum ori de Edictul de toleranta,

Vita repeta pretutindeni viziuni, miracole si stindardul cu crucea, facator de minuni. Savantul belgian conchide ca vreun "epigon', cu ajutorul diferitelor izvoare, printre care figureaza si Istoria Eclesiastica, a compus compilatia care se numeste Vita Constantini. Acest

24 Interesanta concluzia lui Erich Caspar (Gesch. des Papsttums, I, l930), citata de autor: "Ein «Edikt von Mailand» ist vollig aus der Ueberlieferung zu streichen'.

epigon a facut din persecutia crestinilor de catre Lici-nius cauza celor doua razboaie ale sale cu Constantin.

La "vision de Constantin' liquidee, din aceeasi revista25, e un raspuns la obiectiile invatatilor Zeiller, Alfoldi si Petersoa, in care autorul stabileste ca "viziunea' isi are originea in panegirice pagane, adevarate manifeste politice si religioase, dictate de Constantin.

Mentionam inca cele cateva recenzii26 in care autorul isi apara cu succes punctul de vedere impotriva preopinentilor sai Andreas Alfoldi27, Norman H. Baynes28 si J. ZeilJer29.

incheierile ce rezulta din toata aceasta vie dezbatere sunt urmatoarele:

Nu se mai poate admite o "convertire' a lui Constantin in preajma luptei de la Pons Milvius;

Asa-zisul "Edict de la Milan' e inexistent. El isi trage originea din Edictul publicat de Licinius la Nico-media;

Vita Constantini, in forma in care ni s-a transmis, nu este opera lui Eusebiu din Caesarea, si a fost compusa catre sfarsitul sec. al IV-lea. Ea a crestinat, cum

l4 (1939), pp. 341 si urm.

26 in Byzantion, VII, p. 652 si urm. si XIV, 341 si urm. Mai inainte (in nr. l0, l935) a dat raspunsul sau hotarat obiectiilor invatatului J.-R. Palanque.

The helmet of Constantine with the Cbristian Monogram, extras din "The Journal of Roman Studies', l932.

Constantine the Great and the Cbristian Cburch, Londra, l929 (= "Proceedings of the British Academy', voi. XIV).

Quelques remarques sur Ies "visions' de Constantin, "Byzantion', XIV (1939), pp. 329-339.

arata invatatul Gregoire, toate acele "viziuni' pagane puse pe seama lui Constantin;

4. Pastrand un timp o prudenta rezerva fata de noua credinta, geniul politic al lui Constantin si-a dat seama, dupa infrangerea lui Maxentiu, de forta acestei credinte fata de paganismul in decadere si a inteles ce arma puternica ar avea intr-insa pentru asigurarea unitatii monarhiei autocratice pe care o cladea. De aici, toata seria de masuri menite sa mareasca autoritatea si prestigiul Bisericii30.

Constantin a acordat clerului crestin toate privilegiile de care se bucurau paganii: l-a scutit de impozite, de sarcini si servicii de Stat. in 321, a decretat legea

30 [Ca orice adevar istoric, nici aceste concluzii, considerate de Banescu definitive la vremea respectiva, nu pot fi absolutizate, mai ales daca le privim sub toate cele patru puncte ale lor. Spre exemplu, opinia care respinge paternitatea lui Eusebiu din Cesareea asupra "Vietii lui Constantin' este departe de a se fi impus in istoriografie, tendinta ei generala inclinand azi spre acceptarea acestei paternitati (pentru aceasta, v. J. Quasten, Initiation aux Peres, voi III, Paris, l963, p. 450, ap. T. Bodogae, studiu introductiv la Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea intaia, Bucuresti, l987, pp. l9-20; mai sceptic este G. Dagron, L'Empire romain d'Orient au IV siecle et Ies traditionspolitiques de l'hel-lenisme: le temoignage de Themistios, TM (Paris), 3 (1968), pp. 229-276, aici p. 88, n. 25 si Idem, Naissance d'une capitale (v. Infra, n. 46). Referitor la "convertirea' lui Constantin cel Mare, scepticismul lui H. Gregoire este impartsit si de istoriografia actuala: convingerile intime ale lui Constantin vor fi diferit destul de mult de regulile ce s-ar atribuit unui bun crestin in zilele noastre, marcate de atatea orientari, unele destul de exclusiviste prin raportare la celelalte. Nu acesta e insa aspectul care conteaza cel mai mult in cazul de fata, ci deosebirea intre ceea ce putea fi in fapt Constantin cel Mare in materie de convingeri religioase si ceea ce o intreaga hagiografie crestina i-a atribuit de-a lungul timpului (in sens similar, A. Piganiol, L'Empire chretien (325-395), Paris, Presses Univ. de France, l947); din bibliografia subiectului, mai sunt de mentionat J. Vogt, Konstantin der Grosse und sein Jahrhundert, ed. a Il-a, Miinchen, l960; H. Lietzmann, Die Anfange des Problems Kirche und Staat, "Sitzungsber der Berliner Akad. der Wdss', l938; K. Aland, Kaiser und Kirche von Konstantin bis Byzanz, "Aus der byzantin. Arbeit der Deutschen Demokratischen Republik', I, Berlin, l957, pp. l88-212; A.H.M. Jones, Constantine and the Conversion of Europe, New York, l962 (=Londra, l948); Konstantin der Grosse, ed. H. Kraft, Darmstadt, l974; T.D. Barnes, Constantine and Eusebius, Cambridge, Massachussets, l981; I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, l982.]

care dadea Bisericii drept de mostenire, in urma acestui act, bunurile Bisericii cresc in mod considerabil. Foarte insemnate privilegii fura acordate (318) tribunalelor episcopa]e. Oricine isi putea aduce pricinile dinaintea acestor tribunale si sentintele lor aveau aceeasi putere ca si cele ale tribunalelor civile, in 333, Constantin intari aceasta jurisdictie a Bisericii.

Aceasta stransa, legatura dintre Stat si Biserica a facut ca Statul sa se intereseze de chestiunile religioase, ceea ce duse la Sinodul de la Niceea (325), primul Sinod ecumenic, fa.pt de o insemnatate considerabila, care afirma intaia oara politica Statului fata de Biserica.

Prin noua sa situatie, Biserica crestina dezvolta o vie activitate care se manifesta mai cu seama pe taramul dogmelor. Statul intervine in discutiile dogmatice si le indruma cura ii dicteaza interesul.

Alexandria Egiptului era in acea vreme marea metropola a stiintei grecesti. Viata spirituala era acolo deosebit de activa, si dogmele formau in acel mediu de neastampar intelectual obiectul celor mai aprinse discutii. O doctrina noua se iveste acum in lumea Alexandriei, pasionata de controversele religioase. Un preot din acest oras, Arie, cunoscut pentru stiinta sa, ridica o problema din cele mai grave in sanul Bisericii. Daca Fiul este nascut din Tatal, zicea el, Tatal exista dinaintea Fiului, si Acesta nu era deci homousios (o/zooucnog), consubstantial cu Tatal.

Doctrina lui Arie, socotita de ortodocsi ca erezie, isi facu multi adepti. Ea se ivise de fapt mai inainte, in a doua jumatate a sec. al III-lea, in Siria, la Antiochia, unde Lucian, unui din oamenii cei mai luminati ai epocii, intemeiase o scoala de exegeza si teologie. Aceasta scoala a fost, dupa expresia lui Harnack, leaganul arianismului.

Patriarhul Alexandru il excomunica pe Arie, si un Sinod compus din episcopi din Libia si Egipt ratifica sentinta patriarhului (321). Arie s-a refugiat pe langa Eusebiu al Nicomediei si a aflat in Orient multi partizani printre episcopi. in 324, Constantin il biruise definitiv pe Licinius si venise la Nicomedia. El primi acolo atat plangerile partizanilor, cat si pe acelea ale adversarilor lui Arie. imparatul, care nu putea admite ca pentru niste cuvinte zadarnice sa se tulbure pacea romana, interveni cu autoritatea sa. El scrise patriarhului Alexandriei si lui Arie, invitandu-i sa se inteleaga, recomandand clerului din Alexandria exemplul filosofilor Greciei, care-si aparau ideile fara ura impotriva celor care nu le admiteau. Hosius, episcopul de Corduba, favoritul imparatului, duse scrisoarea, se informa la fata locului si se intoarse, aducand lui Constantin toate informatiile privitoare la agitatia arianismului, imparatul avu atunci o mare idee politica, hotarand a-i convoca pe episcopii din toata lumea crestina intr-un Sinod care sa dezbata chestiunea in prezenta sa.

Astfel se deschise, in iulie 325, in bazilica din Niceea, celebrul Sinod, la care participara mai mult de 250 de episcopi (unii dau cifra de 318) si la care episcopul Romei trimise doi reprezentanti. Actele Sinodului nu ni s-au pastrat. Ceea ce stim in aceasta privinta ni s-a transmis prin scrierile unora din membrii Sinodului si ale unor istorici. Dupa discutii vii, in prezenta lui Constantin, asistat de Hosius, care pare sa fi avut conducerea dezbaterilor, Sinodul l-a condamnat pe Arie si a fixat Simbolul Credintei, in care Christos a fost recunoscut ca "Fiul lui Dumnezeu, nascut, iar nu facut, consubstantial cu Tatal, o/jootxriog ia> /Tarpi'. in aceste dezbateri, Athanasius din Alexandria, dusmanul inversunat al lui Arie, avu o parte mare. Constantin ratifica Simbolul si-i reduse pe opozanti la tacere. Arie fu exilat in partile cele mai salbatice ale Illyriei si scrierile sale arse, iar Eusebiu de Nicomedia alungat din Scaun.

Se credea ca pacea fusese redata Bisericii, dar realitatea dezminti foarte curand aceste sperante. Dupa cativa ani, Constantin insusi se schimba total in favoarea arienilor: Arie si discipolii sai cei mai zelosi au fost rechemati din exil, iar aparatorii cei mai distinsi ai Simbolului de la Niceea, exilati in locul lor. Eusebiu de Nicomedia, readus in Scaunul episcopal, isi relua indata influenta asupra lui Constantin. Episcopii, adunati in Sinod la Ierusalim, il asigurara pe imparat ca doctrina lui Arie nu era contrara credintei niceene, ci prezenta o formula de credinta neutrala. Ei cerura sa fie reprimiti in dieceza Alexandriei. Athanasius, acum patriarh al acestei dieceze, nu il primi pe eretic, si, invinuit de adversari ca a impiedicat transportul graului egiptean la Constantinopol, isi atrase mania lui Constantin. El continua totusi lupta sa neobosita in sprijinul Ortodoxiei si nu numai in timpul lui Constantin, ci si sub urmasii acestuia, cu toate prigonirile dezlantuite impotriva sa. De cinci ori izgonit din Scaunul patriarhal, in care totusi muri, Athanasius lasa amintirea unui mare atlet al lui Christos, stalp al dreptei credinte31.

S-a cautat a se explica aceasta neasteptata schimbare de atitudine a imparatului prin influenta Curtii sau prin relatiile intime si de familie, poate si prin aceea ca suveranul nu-si daduse de la inceput seama cat de puternice erau in Orient sentimentele celor ce simpatizau cu arianismul. E mai acceptabila in aceasta privinta parerea unui cercetator spaniol al acestei politici

31 Cariera, sa furtunoasa a fost schitata cu obisnuitu-i talent, dupa izvoare, de Gibbon, The History of the Decline and Fali of the Roman Empire, ed. Bury, t. II, cap. XXI, pp. 383-403. [Cele sapte volume ale noii editii, considerabil augmentate si imbunatatite de Bury, au aparut la Londra, l896-1900. Cea mai accesibila editie a scrierilor lui Athanasie cel Mare se afla in P.G., voi. 25-28. Alte editii, ca si bibliografia utila a scrierilor aceluiasi autor se poate gasi in foarte recentul Lexicon prosopografic al istoriei si civilizatiei bizantine ('EyKVKAoxmSiico IJpcxTconoypaipiKO AetiKO Bvtavnvriq 'latopiac, Kai /ToArncr/wC = EPLBIP), editat sub ingrijirea lui A. Sawides, voi. I, Athena, l996, pp. l36-139; despre acelasi Athanasie al Alexandriei, v. si G. Dagron, Naissance d'un capitale, ed. a Il-a, Paris, l984 (c/ Infra, n. 46), Index general, p. 355, s.v (in special pp. 419-435 din cap. XIV)].

sovaitoare a imparatului, parere dupa care principiul conducator al politicii constantiniene in controversa ariana nu a fost de natura doctrinara, ci practica si politica32. Constantin se crestina, se stie, numai pe patul de moarte, si el primi botezul din mainile lui Eusebiu de Nicomedia, un semiarian.

Interventia autoritara a imparatului, care chema Sinodul, luand parte activa la lucrarile lui si dand deciziilor luate putere de drept, prin confirmarea lor, a pus temelia raporturilor dintre Stat si Biserica, facand a se recunoaste oarecum suveranul drept capetenie a Bisericii. Raporturile acestea, care vor stapani de acum statornic viata religioasa a Bizantului, au fost caracterizate prin termenul de cesaropapism, respins in ultimii ani de atatia invatati ca inadecvat33.

32 Ortiz de Urbina, Ignacio, S. L, La politica di Costantino nella controversia ariana, "Atti del V Congresso Internationale di studi bizantini' (= "Studi bizantini e neoellenici', V, Roma, l939), pp. 284-298.

33 [De la redactarea acestui text, o serie de alte aparitii editoriale au imbogatit sensibil datele discutiei, sensul lor general confirmand afirmatia facuti aici de Banescu. intre acestea, mentionam ca mai importante urmatoarele titluri: H.-G. Beck, Kirche und theologische Literatur im byzantinischen Reich, Miinchen, l959, p. 36-37 (cap. "Staat und Kirche', indeosebi n.3 de la p. 37-38, cu o bibliografie cuprinzatoare a subiectului; DJ. Geanakoplos, Church and State in the Byzantine Empire: A Reconsideration of the Problem of Caesaropapism, in "Church History', 34 (1965), p. 381-403; J.-M. Sanstetie, Eusebe de Cesaree et la naissance de la theorie «cesaropapiste», "Byzantion', 42 (1972), p. l31-195 si 532-594; S. Runciman, Tbe Byzantine Theocracy, Cambridge, l977, H.-G. Beck, Das byzantinische Jabrtausend, Miinchen, l978, p. 33-108; G. Dagron, Empereur et pretre. Etude sur le «cesaropa-pisme» byzantin, Paris, Editions Gallimard, l996 (cea mai recenta si mai completa abordare)].

2. intemeierea Constantinopolului

De o insemnatate covarsitoare pentru dezvoltarea ulterioara a Statului a fost intemeierea noii capitale a lumii romane. Timp de secole, cum observa atat de judicios Ferdinand Lot, un mare Stat a avut destinul sau legat de acest oras, si in multe randuri Constantinopolul a putut reface imperiul34.

Nu trebuie sa credem ca amintirile republicane ale Romei sau privelistea monumentelor sale impunatoare, care, la fiecare pas, proclamau atat de elocvent traditiile paganismului, l-au putut indemna pe Constantin a parasi vechea capitala a imperiului. Suveranitatea acestei capitale se pierduse, dupa fericita expresie a lui Ed. Gibbon, in intinderea excesiva a cuceririi, inainte de Constantin, cei doi Augusti ai tetrarhiei si-au stabilit resedinta in provincii. Maximian isi tinea de obicei Curtea la Milan, care, situat la poalele Alpilor, il facea sa supravegheze mai bine decat din Roma miscarile barbarilor Germaniei; iar Diocletian facu din Nicomedia resedinta sa preferata, impodobind-o in cativa ani cu multa maretie. De aici, din marginea asiatica a Bosforului, suveranul putea face fata deopotriva pericolului ce ameninta la Dunare si la Eufrat.

Ridicat la tron de legiunile britanice, Constantin, cat timp a beneficiat de o buna sanatate, a vizitat pe rand provinciile statelor sale, a alergat in graba acolo unde prezenta sa era necesara, pentru nevoile pacii sau ale razboiului, si numai rareori s-a oprit la Roma, care-1

34 F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Age, p. 43.

interesa, se pare, prea putin. Ajuns apoi la capatul nazuintelor sale si mai aproape de apusul vietii, dupa infrangerea Iui Licinius, s-a gandit a-si stabili intr-o resedinta permanenta puterea si maiestatea tronului35. El avu, desigur, motive serioase de a parasi Roma si a-si stramuta in Orient noua capitala. Motivele n-au putut fi decat politice, militare si economice. Orientul elenic a avut, in primele veacuri ale erei noastre, o insemnatate preponderenta in toate domeniile, in cursul secolului al III-lea, invaziile germanice zguduira puternic provinciile din Apus; o mizerie adanca a urmat epocii Antoninilor. in fata Occidentului devastat, Orientul ramanea aproape intact. Puterea economica a partii de Rasarit era mult mai mare decat a celei de Apus, iar pericolul prezentat de Imperiul persan al Sassanizilor dadea o importanta tot mai mare frontierei de est. in alegerea unei situatii privilegiate a fundatiei sale, Constantin se gandise mai intai la coasta asiatica, la locul unde fusese vechiul Ilion (Troia). imparatul se duse acolo in persoana si trase hotarele cetatii viitoare. Portile se si construisera, dupa marturia lui Sozo-menos36, cand, in urma unui vis - stim ce mare loc tin viziunile in activitatea acestui imparat - Constantin se hotari asupra orasului Byzantion''', veche colonie a Megarei, pe tarmul european. Cu prilejul ultimelor operatii ale razboiului cu Licinius, el putuse admira pozitia incomparabila a acestui oras, infipt ca un cui intre .

35 Ed. Gibbon, op. cit., Londra, l909, ed. Bury, t. II, p. l50. * Scriitor bisericesc din secolul al V-lea. 37 El isi trage numele de la Byzas, seful expeditiei (jumatatea sec. al VIMea i. Hr.).

Thracia, de care tinea, Asia Mica si Pont. Asezata in punctul de intalnire al Europei cu Asia, pe Cornul-de-Aur38, cel mai bun port din lume, inconjurata din trei parti de apa, protejata dinspre uscat de zidul ce se intindea de la port pana la tarmul Marii Marmara (Pro-pontida celor vechi), noua capitala se putea usor apara impotriva asalturilor dusmane. Flota sa avea cel mai sigur adapost in Cornul-de-Aur, a carui intrare era interzisa flotelor vrajmase printr-un puternic lant de fier aruncat de la un tarm la altul, de la Acropolea cetatii pana la turnul din Galata. Tot de aici se puteau arunca repede armate la frontierele de Nord si de Est, unde presiunea barbarilor era tot mai amenintatoare. Stapanul Constantinopolului, observa cu dreptate N. lorga, era in chip firesc paznicul insulelor Arhipelagului, insula care unesc coasta Thraciei cu cele ale Asiei si Helladei, si cu departata insula a Cretei, cheia drumului ce duce la continentul Africii39. Bosforul si Hel-lespontul sunt cele doua porti ale Constantinopolului, si cine avea in mainile sale aceste doua treceri le putea inchide usor flotelor dusmane. Barbarii Pontului Euxin, care, in sec. al III-lea, isi manasera flotele pana in mijlocul Mediteranei, fura de acum opriti prin aceasta bariera puternica, si provinciile Orientului mantuite de primejdiosii pirati. Cand insa cele doua porti se deschideau pentru comert, toate produsele tinuturilor de la miazanoapte si de la miazazi veneau in

38 Figura pe care o descrie are forma unui corn de cerb sau de bou. Epitetul "de Aur' face aluzie la bogatiile care, din tarile cele mai departate, se varsau in portul Constantinopolului.

39 N. lorga, TheByzantineEmpire, Londra, l907, p. 4.

portul capitalei, pe apele Pontului si Mediteranei. Timp de secole, comertul lumii intregi fu atras la Con-stantinopol40. Avantajele comerciale ar fi fost, singure, de ajuns ca sa-l convinga pe Constantin in favoarea acestei pozitii, afirma Bury, si pe deasupra nu era unul care sa se compare cu promontoriul vechiului Bizant in privinta tariei strategice41. Importanta acestei cetati din punct de vedere strategic si economic fusese recunoscuta de cei vechi.

invatatul german G. Hertzberg subliniaza, de asemenea, in cuvinte care merita a fi reproduse, pozitia privilegiata a fundatiei lui Constantin din toate aceste puncte de vedere. Portul Chrysokeras, zice el, din vechime vestit, n-are seaman in ce priveste avantajele sale pentru comeit si navigatie. "El e asezat la incrucisarea tuturor cailor maritime, care de la limanul Ni-prului, de la Marea de Azov, de la Phasis, de la Trape-zunt, de la ThessaLonic, din Attica, din Creta si Rhodos, in sfarsit, din Delta Nilului se intalnesc aici, si aici isi gasesc toate capatul lor natural'. Era, din punct de vedere comercial, pentru bizantini, de o insemnatate deosebita ca mai multe din aceste cai maritime, si anume toate cate veneau din Marea Neagra, ca si cele de la Alexandria Egiptului, sunt numai continuarea altor mari linii, care mijloceau aici traficul cu interiorul tarilor pontice, dincolo cu Turanul si Iranul, in partea de Sud cu interiorul Africii si cu porturile Marii Rosii si Oceanul Indian. Astfel, a fost intotdeauna foarte im-

* Gibbon, op. cit., ed. Bury, t. II, p. l56.

41 J. Bury, History cfthe Later Roman Empirefrom the deaih of Tbeodosius I to the death ofjustinian, l, Londra, l923, p. 67.

portant faptul ca, din punct de vedere comercial, politic si militar, Constantinopolul e centrul unde se incruciseaza toate marile drumuri ale imperiului42.

La 324, dupa victoria sa asupra ultimului imparat al tetrarhiei, Constantin intreprinse constructia noului oras. Legenda crestina raporteaza ca suveranul, cu lancea in mana, conduse solemn procesiunea, calauzind brazda traditionala, care insemna hotarul pana unde trebuia sa se intinda orasul. Cand cei din jurul sau ii atrasera atentia ca a depasit cele mai vaste dimensiuni ale unui oras, imparatul raspunse ca va merge pana cand il va opri calauza nevazuta care merge inaintea sa.

Zidurile lui Constantin incepeau de la port si ajungeau la Marmara (Propontis), la l5 stadii de vechea fortificatie. Locul ce-l inchideau ele era de patru ori mai mare decat al orasului Byzantion. Lucrarile nu erau inca terminate cand imparatul sarbatori inaugurarea, in ziua de l1 mai 330. Aceasta data ramase ziua aniversarii sale, yeva-ahia. Un rescript imperial ii dadu numele de Noua Roma (Nea 'Pa)fir[), iar cel de Con-stantinopol (KcovatavTivovno^iq, orasul lui Constantin) s-a impus si s-a pastrat pana astazi.

De la inceput, Constantin crea aici un Senat, ca in Roma, caci gandul sau a fost ca noua capitala sa fie asemenea celei vechi. N-avu totusi curajul sa identifice pe senatorii fundatiei sale cu cei din vechea capi-

42 G. Hertzberg, Geschichte aer Byzantiner und des osmanis-chen Reiches (colectia "Allgemeine Geschichte in Einzeldarstellungen' a lui W. Oncken), Berlin, l883, p. 22.

tala: ei fura pusi Ierarhic in urma acelora, fiind simpli clari, nu clarissirni, cum erau senatorii Romei, in ce priveste consulii. Constantin, pana la moartea sa, ii lasa la Roma. Numai in 339 Constantin lua Consulatul la Constantinopol, pe cand Constans, fratele sau, il lua la Roma. De atunci, Consulatul fu impartit intre cele doua capitale.

Fara nici un scrupul, Constantin despuie orasele Asiei si Greciei de cele mai pretioase ornamente ale lor, pentru a-si impodobi fundatia sa. Trofeele razboaielor memorabile, statuile zeilor si eroilor, ale inteleptilor si poetilor antichitatii fura aduse spre a infrumuseta noul oras. Fiindca in timpul asediului vechiului Byzantion imparatul isi asezase cortul in varful colinei a doua, el vru sa perpetueze aceasta amintire si trase pe locul acela principalul Forum. El avea forma eliptica si, la cele doua intrari de la capete, doua arcuri de triumf. Porticele, care-l inconjurau din toate partile, erau impodobite de statui, in mijlocul acestui Forum se inalta o coloana uriasa de porfir, din care se mai vede astazi o parte. Statuia colosala a lui Apollo, adusa din Atena sau dintr-un oras al Phrygiei, era asezata in varful coloanei. Artistul il infatisase pe zeul luminii sau, cum presupuneau supusii, pe insusi Constantin, cu sceptrul in mana dreapta, si globul, pe care Victoria inaripata punea piciorul, in stanga; un nimb de raze stralucitoare ii inconjura capul43.

43. D. Lathoud, La consecration et la dedicace de Constantinopole, "Echos d'Orient', 27 (1924), pp. 289-314; 28 (1925), pp. lSO-201. inregistrand legenda dupa care Constantin ar fi ingropat sub fundamentul coloanei particele din lemnul sfant al crucii, moaste de martiri, l2 panere pentru painea Eucharistiei, si vechiul Palladium adus din Roma, autorul socoate ca toate acestea proclama originile crestine ale Constantinopolului. [Pentru ansamblul acestei problematici, ca si pentru bibliografia ei, cititorul se poate documenta apeland la magistrala sinteza a lui G. Dagron, Naissance d'une capitale: Constantinopole et ses institutions de 330 a 451, Paris, Presses Universitaires de France, l974].

Circul sau Hippodromul, care ocupa un loc atat de insemnat in viata Romei vechi, nu putea lipsi nici aici. Era o constructie mareata, ridicata inca din vremea lui Septimiu Sever. Axa care taia in doua arena, asa numita spina44, era impodobita, intre altele, cu coloana de bronz a celor trei serpi incolaciti, ale caror capete purtau celebrul trepied de aur inchinat de greci templului de la Delphi, dupa biruinta lor de la Plateia, asupra lui Xerxes. El fusese adus de Constantin, dupa marturia pe care o aflam la istoricii eclesiastici. intre Hippo-drom si Sfanta Sofia, cladirea palatului imperial, cu multele lui curti, cu gradinile, porticele si terasele sale, acoperea o mare intindere de teren. Baile, care purtau numele de Zeuxippos, erau impodobite cu coloane de marmura de tot felul si cu numeroase statui de bronz. Constantin ridica, in sfarsit, biserici, intre care Sfanta Sofia, inchinata intelepciunii divine si terminata de Constantiu, si Biserica Sfintii Apostoli, impodobita de

44 [R. Guilland, Etudes de topographie de Constantinople byzantine, voi. I, Berlin-Amsterdam, l969, partea a doua ("L'Hippodrome'), p. 443-444 ("L'Epine'). Pentru coloana celor trei serpi incolaciti, v. Thomas T. Madden, The serpent Coloumn of Delphi in Constantinopole: placement, purposes and mutila-tions, BMGS, l6, l992, pp. l11-1451.

stralucite mozaicuri, unde imparatul isi alese locul de mormant. Apoi, Sfanta Irina, pastrata pana azi.

Cuprinderea a sapte coline in incinta orasului (doua dintre ele, e adevarat, mult mai tarziu), numele de Capitoliu dat uneia dintr-insele, impartirea teritoriului in l4 regiuni, dintre care una de dincolo de Cor-nul-de-Aur o aminteste pe cea de peste Tibru a Romei (Trastevere), ne arata pana la ce amanunte fu impinsa grija de a face din Noua Roma un oras asemenea celui vechi.

Ideea rolului de resedinta imperiala e exprimata in reprezentarile monetare ale orasului lui Constantin: bustul incununat de laur si acoperit de mantia imperiala, simbolul Constantinopolului, tine in mana sceptrul. Lipsa acestui atribut pe reprezentarile monetare ale vechii Rome ne arata - cum observa Louis Brehier - ca noua creatie a lui Constantin e si capitala lui politica, sceptrul tinut in mana figurand autoritatea imperiala, al carei Scaun este45.

Izvoarele vechi ne spun ca imparatul Constantin cel Mare, potrivit obiceiului, a inchinat orasul sau zeitei Tyche si, pe langa numele de Kcovaravnvovno^ig si Nea PmjJiTf], ALnepa 'PW/JTJ, i-a dat si numele sacerdotal de 'Av&ovcrct, dupa cum vechea Roma il avusese pe acela de Flora. Tyche isi avea la Constantinopole statuia sa, al carei tip, luat din numeroasele reprezentari ale zeitei TV%TI noheax;, din epoca elenistica si romana, e infatisat pe monedele lui Constantin. Acoperita de un lung chiton si de o manta, de asemenea-

45 Constantin et la fondation de Constantinopole, in "Revue historique', 40eanee, c. QOX (II, Juillet-Aout l915).

lunga, stand pe tron, cu picioarele sprijinite pe partea dinainte a unei corabii, ea poarta pe cap coroana de zid (^modiolos) si tine in mana stanga cornul plin de fructe, caracteristic numelui sau de Antbustf6. Statuile sale au fost distruse in epoca iconoclastilor, si de atunci Panaghia se impune definitiv ca patroana a orasului47.

Pentru a-si popula noua capitala, Constantin ii invita pe bogatii senatori ai Romei, daruindu-le palate construite in diferite cartiere, oferindu-le domenii si pensiuni. El ii atrase in fundatia sa si pe cei mai avuti

* [Despre legaturile dintre 'Av&ovaa si echivalentul sau latin Flora, pe de o parte, ca si Tychepoleos, pe de alta parte, v. consideratiile innoitoare ale lui G. Dagron, Naissance d'une capitale-. Constantinopole et ses institutions de 330 a 451, editia a Il-a, Paris, Presses Universitaires de France, l984, p. 40, 44-45, 307 si 336J.

471. Strzygowski, Die Tyche von Konstantinopel, in "Analecta Graeciensia, Festschrift zur 42. Versammlung deutscher Philologen und Schulmaner in Wien', l893. Graz l893, pp. l43-159. [Termenul modiolos apare in surse numai din veacul al X-lea, cand Constantin al Vll-lea Porphyrogennetos afirma in "De cerimoniis', ed. Reiske, voi. I, Bonn, l829, pp. 414, l7 si 432, l5, ca imparati din veacul al V-lea au purtat acest tip de coroana, atestat de losif Genesios si pentru imparatesc. Faptul ca statuia zeitei Tyche din Constantinopol purta acest "modiolos' este intarit de emendarea facuta de G. Dagron, Constantinopole imagi-naire: Etudes sur le recueil des Patria, Paris, l984, p. l85, n. l15. Pentru semnificatia constitutionala a lui "modiolos', se poate adauga discutia lui P. Charanis, The Imperial Crown Modiolus and its Constitutional Significance, "Byzantion', l2 (1937), pp. l89-195; Idem in "Byzantion', l3 (1938), pp. 377-381; F. Dolger in BZ, 38 (1938), p. 240; G. Dagron, Naissance d'une capitale, l984, p. l02)].

curiali ai provinciilor. O clasa care ajunse in curand numeroasa in Constantinopol a fost aceea a meseriasilor si a negutatorilor, care-si aflau usor mijloacele de existenta in satisfacerea trebuintelor si luxului celor bogati, in mai putin de un secol, incinta orasului nu mai putu cuprinde multimea populatiei revarsate dincolo de ziduri si ea a trebuit sa fie largita.

Libertatile de care se bucura plebea Romei fura introduse si la Constantinopol. Un privilegiu mare la Roma fusesera distribuirile de grau, largitiones fru-mentariae, si Constantin le acorda si capitalei sale: corporatii de ncwicularii fura organizate pentru a aduce graul din Siiia si Egipt48.

Urmarile fundatiei lui Constantin au fost hotaratoare pentru istoria ulterioara a imperiului. Stramutarea centrului politic in Orient a facut cu putinta despartirea definitiva, sub Theodosius cel Mare, a celor doua jumatati, de Rasarit si de Apus, ale imperiului (pars Orientis si pars Occidentis). Cu aceasta, deosebirea dintre ele se adanceste din ce in ce mai mult, in pofida unitatii teoretica a imperiului, care intotdeauna a stapanit conceptia politica a Bizantului. Elenismul atotputernic in Orient impuse in scurta vreme limba greaca in locul celei latine ca limba oficiala. Constantin facuse din nou a sa creatie un oras latin. El se socotea imparat roman, si limba sa era limba latina, si in

48 [Despre latinul navicularius, ca si despre echivalentul sau grecesc va>K>,r|poc;, care s-a impus cu incepere din veacul al VII-lea, se poate consulta H. Antoniadis-Bibicou, Recherches sur Ies donanes a Byzane, Paris, l963, precum si H. Ahrweiler, Byzance et la mer, Paris, l966].

aceasta limba vorbi episcopilor in Sinodul de la Ni-ceea. Dar limba greaca patrunsese inca din secolul al IV-lea in diferite domenii ale lumii oficiale49, pentru a inlocui cu totul, dupa cateva secole, limba latina. Biserica Orientului a fost ea insasi un factor de greciza-re. Constantinopolul a fost, apoi, prin situatia sa geografica, centrul natural in jurul caruia avea sa se grupeze lumea orientala, cu aspiratiile si tendintele sale, care au dat Bizantului unul din caracterele sale specifice.

3- Reformele

a. Modificarea structurii statului. Conceptia orientala a suveranitatii. Ceremonialul. Crearea orasului resedinta a lui Constantin se impleteste cu o serie de reforme care contribuira a preface radical structura Statului roman.

Reformele au fost initiate de Diocletian si continuate si duse la capat de Constantin cel Mare.

Imperiul roman intemeiat de Augustus a fost, in primele trei veacuri, din punct de vedere constitutional, o republica, guvernamantul fiind impartit intre imparat si Senat, imparatul, a carui pozitie constitutionala era exprimata prin titlul de princeps, afla o limitare a puterilor sale in drepturile Senatului. De aceea, aceasta perioada a imperiului a fost numita cu drept cuvant Principatul sau Diarchia. Dar, in aceasta diar-hie, princeps a fost de la inceput factorul predomi-

49 N. lorga, Histoire de la ine byzantine, I, p. 47 si urm., a precizat cu multa documentare aceasta patrundere.

nant, si istoria constitutionala a Principatului, cum observa atat de judicios istoricul englez Bury, se reduce la o treptata si hotarata uzurpare a mai tuturor functiilor pe care Augu&tus le atribuise Senatului50. Aparenta republicana a fost inlaturata complet inainte de sfarsitul veacului al HJ-lea. Aurelian a incercat cel dintai a opri descompunerea imperiului printr-un plan coerent de reforme si razboaie. El ii invinse pe germani, elibera Italia, scapa imperiul de toti pretendentii, reduse Orientul in stapanirea romana si a putut fi considerat ca un adevarat rsstitutor orbis; cel dintai isi puse pe frunte diadema de tip oriental, panglica impodobita cu perle si, pentru a da imperiului unitatea morala ca-re-i lipsea, el facu, in 274, din monoteismul solar religia oficiala a Statului51. Cu Aurelian, sugestia divinitatii, disparuta odata cu dinastia lulia-Claudia, apare iarasi. Dar Diocletian, ales in septembrie 284, intreprinse hotarat un plan de reforme concret si logic, care transforma d-efinitiv Statul dintr-o republica intr-o autocratie. Opera sa a fost continuata si desavarsita de Constantin. Aceasta mare schimbare, indeplinita prin reforme radicale, era, din punct de vedere constitutio-

History of tbe Later Roman Empire from the death of Theodosius l to the death of Justinian (395-565), I, Londra, Macmillan and Co., l923, p. 5; The constitution of the Later Roman Empire. Selected essays of J. B. Bury, edited by H. Temperley, Cambridge l930, p. 99 si urm. Cf. Leon Homo, L'empire romain. Le gouvernement du monde. La defense du monde. L'exploatation du monde, col. "Bibliotheque historique', Paris, Payot, l930, pp. 20-26.

Guglielmo Ferrero, La ruine de la civilisation antique, Paris, l921.

nai, o rupere cu trecutul. Aruncand masca republicana, Diocletian si urmasul sau Constantin stabilesc, pe o noua baza, monarhia absoluta.

Una dintre cauzele principale ale marii crize politice a secolului al III-lea au fost desele uzurpari. Imperiul ajunsese, in acest timp, o minge in mainile soldatilor52. Grija cea mare a lui Diocletian a fost de a pune capat acestor continue uzurpari. Pentru aceasta, imparatul trebuia sa fie cat mai mult prezent in tot locul, sa strabata provinciile si sa comande in razboaie. Experienta secolului al III-lea aratase ca sarcina de a conduce imperiul intrecea puterile unui singur om. Diocletian, spre a remedia acest neajuns, institui un collegium al imparatilor. La un an dupa urcarea sa pe tron, el isi alese un coleg in persoana lui Maximian, un danubian din Pannonia, bun general, indicat, prin mediocritatea spiritului sau, pentru rolul de subordonat. Diocletian avea preeminenta recunoscuta celui mai in varsta (.Augustus senior); ea se exprima si prin numele de Jo-vius, fiul lui Jupiter, pe care l-a luat pentru sine, dand lui Maximian pe acela de Herculius, fiul lui Hercule53. Era, in aceasta simbolica nomenclatura, un ecou al caracterelor religioase ale regalitatii faraonilor54, in diar-

L. Homo, L'empire romain, Paris, Payot, l930, a expus in chip luminos, in cap. III, cauzele particulare care dau crizei, la mijlocul veacului al III-lea, caracterul de violenta pe care nu-l avusese mai inainte: una, externa, puternicele confederatii militare ale barbarilor, alta, interna, lacunele organizatiei militare romane.

53 G. Bloch, L'empire romain, evolution et decadence, Biblio-theque de philosophie scientifique, Paris, l924, pp. l85 si urm.

Vezi J. Maurice, Les pharaons romains, "Byzantion', XII (1937), pp. 71-103-

hie, Diocletian conducea Orientul, colegul sau, Occidentul. Maximian a fost pentru Diocletian un auxiliar pretios, inclinanchj-se fara rezerve inaintea geniului superior al marelui imparat. Aceasta il indemna pe Diocletian sa largeasca sistemul, numind, in 293, doi Cesari, pe Constantiu Chlorus si pe Galeriu. Acestia depindeau fiecare de unul dintre cei doi Augusti, atri-buindu-se fiecaruia cate o portiune din teritoriul administrat de seful sau. Cesarii fura imparati in subordine si legati de Augus-tii respectivi prin adoptiune. Sistemul deveni astfel o tetrarchia,

Pe langa insemnatatea administrativa, sistemul te-trarhiei rezolva si problema vitala a succesiunii. Cei doi Cesari erau socotiti ca succesorii desemnati ai celor doi Augusti si aveau sa-i inlocuiasca automat in ziua cand acestia dispareau prin moarte sau abdicare.

Pentru a intari prestigiul suveranului, acesta trebuia sa stea departe de masele de jos, sa se ridice la o inaltime inaccesibila muritorilor de rand. imparatul aparea de acum in public cu fruntea incinsa de diadema, introdusa definitiv de Constantin ca suprem simbol al suveranitatii autocratice; el adopta vesmintele si incaltamintea impodobite cu pietre scumpe si margaritare, ceremonialul complicat al Orientului. Retras in apartamentele palatului sau, inconjurat de o Curte stralucita si luxoasa, aproape invizibil pentru supusii sai, monarhul aparea in public numai in ocazii rare si inconjurat de aparatul unui fast extraordinar. O eticheta severa prezida la toate actele Curtii imperiale. Sugestia divinificarii a fost deviza constanta a autocratilor. Diocletian si Maximian, am vazut, sunt desemnati ca rude de zei. Daca divinificarea oficiala a imparatilor a fost oprita de crestinism, consacrarea persoanei lor a fost pastrata in epitetul de "sacru', "divin', si imparatii ajung sa se priveasca ei insisi ca vicari ai lui Dumnezeu pe pamant. lustinian, intr-o lege, vorbeste despre imparat ca trimis de Dumnezeu ca sa fie legea vie; in secolul al IX-lea, Basilios I spune fiului sau: "Primesti imperiul de la Dumnezeu'55.

Conceptia orientala a regalitatii divine e acum formal exprimata in diadema. Ea are efect asupra a tot ce tine de imparat. Persoana sa e divina, tot ce-i apartine imbraca un caracter sacru: sacra se numeau dispozitiile care emanau de la imparat, palatul in care locuia era sacrum palatium, apartamentul sau sacrum cubi-culum, garderoba, sacra vestis. Cine venea dinaintea sa trebuia sa indeplineasca actul adoratiei, sa ingenuncheze si sa sarute purpura. O schimbare se face si in stilul titular al imparatilor. Suveranul e pentru supusii sai dominus, si, in sec. al IV-lea, imparatii isi insusesc acest termen, dominus noster apare pe monedele lor. Termenul de basileus apare si el mai tarziu, introdus de Heraklios56, dupa zdrobirea statului persan; titlul de despotes, pe cele mai vechi monede cu inscriptii grecesti, e una din trasaturile orientale cele mai caracteristice ale transformarii Statului roman. ,

55- Vezi Bury, History of the Later Roman Empire, I, pp. l1-12.

56. Louis Brehier, L'origine des titres imperiaux a Byzance, BZ, l906. [G. Rosch, 'Ovatia aaaiAeiag. Studien zum offiziellen Gebrauch der Kaisertitel in spatantiker und fruhbyzantinischer Zeit, Viena, l978].

b. Reforma administrativa. Aceasta a fost o alta inovatie a lui Diocletian. Pentru a micsora puterea guvernatorilor de provincii, care, avand la indemana fortele militare, puteau usor sa incerce a uzurpa, Diocletian desfacu vechile provincii in parti mai mici si introduse in acelasi timp in carmuirea lor separatia puterilor civile de cele militare. Imperiul se impartea in patru sectiuni sau prefecturi: Galliile, Italia, Illyri-cum si Oriens. in Fruntea lor se afla cate un Praefectus Praetorio, unicul organ al imperiului care, sub Diocletian, intrunea inca in mainile sale puterile civile si militare. Constantin ii retrase insa puterile militare, incat el ajunse o autoritate deplin civila, cu puteri administrative, financiare si judiciare.

La aceste patru Prefecturi se adaugau alte doua: a Romei si a Constantinopolului, scoase de sub autoritatea Prefectului Pretoriului si puse sub aceea a Prefectului orasului, en<xp%oc, -ufjt naheatq. Acesta venea in rang indata dupa Prefectul Pretoriului. El pastreaza vechiul sau caracter civil. Era principalul judecator criminal in capitala, avea controlul politiei, supravegherea pietelor, grija apeductelor, intre cele mai insemnate indatoriri ale sale era aprovizionarea capitalei cu grau. Avea, in sfars-it, controlul corporatiilor.

Cele patru Prefecturi se desfaceau in 96 de provincii, din 57, cate erau inainte de Diocletian, si numarul acesta merse crescand, incat Notitia Dignitatum, pe care savantii o dateaza din sec. al V-lea, ne arata ca numarul provinciilor ajunge la l20. Se inlatura, fireste, deosebirea dintre provinciile imperiale si cele senatoriale, iar situatia particulara a Italiei fu suprimata, si peninsula fu impartita in provincii, ca si celelalte teritorii ale imperiului, in acelasi timp, spre a impiedica prin aceasta faramitare slabirea imperiului si a puterii centrale, Diocletian institui diecezele. Provinciile adiacente fura grupate prin reforma sa intr-o circumscriptie, care fu numita dieceza, avand in frunte un functionar subordonat Prefectului Pretoriului si ale carui puteri erau numai civile. El purta titlul de vicarius, afara de al Orientului, care se chema Comes Orientis, si de cel al Egiptului, intitulat Praefectus AugustaH^1'. Diocletian a creat l2 dieceze, cinci in Orient58 si sapte in Occident59.

in fruntea provinciilor astfel micsorate se aflau guvernatori cu puteri numai civile, numiti de imparat la recomandarea Prefectilor. Afara de cateva provincii in care, din cauza caracterului rebel al populatiei sau din cauza razboiului permanent cu vecinii, puterile civile si militare ramasera intrunite in aceeasi mana, nicaieri, de la Diocletian incoace, pana in epoca lui Heraklios, guvernatorul provinciei nu mai are a face cu armata60. Comanda militara a provinciei se afla in mainile unui

[Despre praefectus Augustalis si schimbarile suferite de aceasta demnitate in vremea lui lustinian I, v. A. H. M. Jones, The Later Roman Empire, 284-602, (LRE), voi. I, Oxford, l964, p. 282; demnitatea e metionata si mai pe urma, spre ex. in Theophylaktos Simokatta, VIII, l3, l1 (Teofilact Simocata, Istorie bizantina, traducere de H. Mihaescu, Bucuresti, Ed. Academiei, l985 (col. "Scriptores Byzantini', IX), p. l72].

58 Oriens, Pontica, Asiana, Thracia, Moesiae.

59. Pannoniae, Britanniae, Galliae, Viennensis, Italia, Hispaniae, Africa.

60 E. Stein, Geschicbte des spa'tromischen Reiches, I, Wien, l928, p. l05.

dux. Aceasta refoima facea mai anevoioase uzurparile si repara, in acelasi timp, insuficienta elementului militar, care n-avea intotdeauna calitatile necesare pentru guvernamantul civil.

Urmasul lui Diocletian inmulti si mai mult provinciile, din care trei erau guvernate de proconsuli, treizeci si sapte de consulari, saptezeci si unu de praesides si cinci de correctores.

Constantin, am vazut, reduse puterea Prefectului Pretoriului. Noii ministri apar acum cu atributii care tineau mai inainte de resortul Prefectului. Consiliul imparatului, mai inainte Consilium principis, se numeste acum Sacrum Consistorium si a primit o noua organizare61. El capata sub Constantin o importanta mai mare decat sub DiocLetian: lucra ca o inalta Curte, dinaintea careia se aduceau cazuri importante, ca tradarea, si era consultat in materie de legislatie si politica, in fruntea sa se afla maltul demnitar creat acum, quaes-tor sacri palatii, un fel de cancelar care, cu ajutorul imperialelor scrinia, pregatea legile si raspunsurile la cereri.

Facea parte din Consistorium magister officiorum, unul dintre cei mai inalti demnitari, un fel de ministru

61 Diocletian a schimbat numele de Consilium in Consistorium, fiindca tn autocratie membrii lui trebuiau sa stea in picioare (.consistere), in prezenta imparatului (v. Bury, op. cit., p. 23). [«Le consiliumprincipis devint le Consistorium lorsque ses membres se tinrent non plus assis mais debout en presence de l'empereur», in A.H.ML Jones, Le declin du monde antique (284-610), Paris, Ed. Sirey, l970, p. l24; G. Ostrogorsky, Histoire de l'Etat byzantin, traduc tion francaise de J. Gouillard, Paris, Payot, l956, p. 66].

al Casei imperiale62. Ministerul sau cuprindea un grup de departamente amestecate, fara legaturi unul cu altul, si avea multe din atributiile exercitate mai inainte de Prefectul Pretoriului. El lua de la acesta directia fabricilor de arme si grija sigurantei personale a imparatului, de aceea regimentele de garda intocmite de Constantin, asa-zisele scholaepalatinae, se aflau sub comanda sa. Avea apoi conducerea ceremoniilor Curtii si controla departamentul special (Officium ad-missionum), care se ocupa cu intocmirea ceremoniilor si cu audientele imperiale. Receptia ambasadorilor straini intra de asemenea in atributiile sale, si el era seful corpului de interpreti ai limbilor straine. Avea, prin urmare, functiile unui Ministru al Afacerilor Externe. Ca Director al Postei Statului (.cursuspubli-cus), el oranduieste calatoriile ambasadorilor straini in capitala. Avea apoi puterea de a supraveghea administratia, avandu-i sub ordinele sale pe Agentes in rebus, un corp de functionari care forma serviciul secret al statului, un fel de curieri imperiali intrebuintati pentru tot felul de misiuni confidentiale. Erau pretutindeni in provincii, spionandu-i pe guvernatori, raportand despre reaua purtare a functionarilor si

62 Officium era termenul pentru corpul functionarilor civili (officiales), care constituia statul major al unui ministru sau guvernator, si magister officiorum era numit astfel de la autoritatea pe care o exercita asupra serviciului civil, dar in special asupra departamentelor secretariale (scrinid) ale palatului. V. Bury, op. cit., voi. I, p. 29. [Tratare mai recenta a acestor aspecte de catre G. Purpura, II"magister officiorum' e la "schola agentium in rebus', in "Labeo', 25 (1979), pp. 202-208; M. Clauss, Der magister officiorum in der Spatantike, Miinchen, l980].

veghind sa nu se foloseasca rau Posta. Ei erau in Rasarit in numar de l20063.

Alaturi de quaestor si de magister officiorum, se mai aflau in Consistorium cei doi conducatori ai Finantelor: comes sacrarum largitionum, un fel de Ministru al veniturilor publice64, si comes rerum privata-rum, Ministrul veniturilor particulare, al veniturilor scoase din domeniile particulare ale imparatului, in sfarsit, mai faceau parte din Consistorium si cei doi mari comandanti militari, magistri militum praesenta-/es65, care isi aveau resedinta in capitala, si, probabil, si Prefectul Pretoriului.

63 Bury, op. cit., vo7.I, pp. 29-30; E. Stein, op. cit., pp. l72-173-[Merita adaugate aici si alte contributii, precum O. Seeck, in Paulys Real-Encyclopadie der classischen Altertumswissenschaft, voi. I, l894, pp. 775-779; E. Stein in Opera Minora selecta, Amsterdam, l968, pp. 71-115; G. Purpura, I curiosi e la scuola agentium in rebus, in "Annali del Seminario giuridicio di Palermo', 34 (1973), pp. l65-275; P J. Sijpesteijn, Another Curiosus, "Zeitschrift fur Papyrologie und Epigraphik', 68 (1978), pp. l49 si urm (cf. A. Kazhdan (= Ka dan) in ODB, voi. I, New York-Oxford, Oxford Lfniversity Press, l991, pp. 36-37)].

M Sacrae largitiones insemnau "cheltuieli imperiale', caci, dupa randuiala lui Constantin, cheltuielile acestui birou de finante consistau mai ales din darurile in bani ale imparatului, printre care donativul platit trupelor era partea cea mai importanta (Stein, op. cit., pp. l74-175).

65 in privinta lor, v. A. Hoepffner, Les "magistri militum prae-sentales' au IV-e siecte, "Byzantion', XI (1936) 483-498. Autorul combate parerea lui Ensslin, dupa care magister equitum praesentalis era, in veacul al IV-lea, superior celui al infanteriei (pedi-tum), contrar parerii lui Mommsen, pentru care magisterpeditum praesentalis era superior celuilalt. Hoepffner produce serioase argumente, care-l fac sa-i considere pe ambii praesentales, initial egali.

Marea reforma administrativa a lui Diocletian fu insotita de inmultirea sarcinilor functionarilor, de crearea birocratiei caracteristice monarhiei absolute, birocratie amplificata de Constantin. Scriitorii releva multimea enorma a dregatorilor care umpleau in aceasta epoca micile districte si orasele. Marii demnitari aveau in subordine un personal extrem de numeros si ierarhizat. Officium era biroul functionarului civil sau militar. Teoretic, "officiale?', fie civili, fie militari, erau presupusi soldati ai imparatului, o fictiune cu atat mai uimitoare, cum atat de bine observa Stein, cu cat, in acelasi timp, se indeplini separatia puterii civile de cea militara66. Serviciul lor era militia, semnul lor distinctiv era centura, pe care la expirarea serviciului o aruncau; retragerea din functie era numita cu un termen militar honesta missio (retragere, liberare onorabila)67.

Organizarea statului birocratic bizantin isi afla incoronarea in ierarhia rangurilor, intocmita in liniile sale mari de Diocletian si desavarsita de Constantin. Locul cel mai inalt in aceasta ierarhie il detineau membrii familiei imperiale, impodobiti cu titlul de nobilissimi. Dupa dansii, o intreaga scara de ranguri, precizate cu scrupulozitate si insotite fiecare de anumite ceremonii. Toti marii dregatori ai Statului erau investiti cu rangul uneia din urmatoarele trei clase: illustres (viri), spectabiles si darissimf8.

66. E. Stein, op. cit., p. l05.

Bury, op. cit., I, p. 31.

68. [Despre aceste titluri onorifice (cu respectivele lor echivalente grecesti, anume iX^ovoipiov, jtEpipXeTttoi si Taica), se poate consulta: R. Guilland, Recherches sur Ies institu-tions byzantines, 2 voi. Berlin-Amsterdam, l967, aici voi. I p. 23-27, 65-72 si l55; Idem, Titres etfonctions de l'Empire byzantin, Londra, VR, l976 studiul nr. I, p. l7-40; O. Hirschfeld, Kleine Schriften, Berlin, l913, reeditare, New York, l975), p. 663-671; A. Berger si W. Ensslin in RE 9 (1914), l070-1085 si 3 (1929), l552-1568; Jones, LRE, voi. II, p. 528 si urm.].

La inceput, in timpul simplicitatii romane, claris-simus era o expresie vaga de respect. Ea ajunge acum un titlu particulai care se dadea membrilor Senatului si, prin urmare, tuturor celor luati dintre dansii pentru guvernarea provinciilor si pentru alte posturi mai mici. Titlul de spectabiles se acorda celor care, prin locul ce-l ocupau, pretindeau o distinctie mai mare decat aceea a unui simplu senator: proconsulii, vicarii, guvernatorii militari ai provinciilor, magistri scriniorum. Capii ministerelor centrale, comandantii sefi ai armatelor, marele sambelan69 (praepositus sacri cubiculi) erau illustres.

c. Organizarea militara, inmultirea provinciilor trebuia sa aduca o sporire a numarului legiunilor, a caror tarie era insa mai mica decat inainte. O parte a legiunilor proveni acum din detasamentele cavaleriei (vexillationes), desfacute din legiunile vechi si organizate in corpuri separate, independente de infanterie. Importanta cavaleriei a fost determinata de felul de

69 [Despre praepositus Sacri cubiculi, v. R. Guilland, Recherches, voi. I, p. 26, l77, 333 si 337; A. S. Dunlap, The of-fice of the Chamberlain in the late Roman Empire, in "Roman and Byzantine Studies. Studia human.', Univ. of Michigan, XIV (1924) (studiu greu accesibil pentru bibliotecile romanesti)].

lupta al imperiului nou al Sassanizilor, ale caror forte militare constau mai cu seama din trupe calari.

in organizarea, veche militara exista o lacuna mare, si anume lipsa unei armate mobile de campanie, pe care imparatul sa o poata misca oriunde se intampla sa fie amenintat. Aceasta armata, a fost creata de Diocletian si dezvoltata de Constantin cel Mare.

Fortele militare ale imperiului constau acum din doua categorii de oameni: l) trupele mobile de escorta sau campanie, comitatenses (in care cele mai bune era Palatini, care inlocuiau vechile garzi pretoriene): ele il insoteau pe imparat in miscarile sale si formau un fel de "suita sacra' (comttatus); 2) trupele de frontiera sau limitanei, militia de tarani asezati pe pamantul din regiunea limes-ului si comandati de duci (duces).

Constantin alese cele mai bune trupe din comitatenses si facu din ele garda imperiala, strans legata de persoana imparatului, asa-zisele scholae palatinat. Ele erau conduse de tribuni si puse sub comanda inaltului demnitar magister qfficiorum71. in epoca mai tarzie, comandantul tuturor era donecmKoq i&v G%oAa>v72. Odata cu aceasta creatie, Palatinii au fost

70 Scholae, dupa scolile filosofice, care stateau in portice la Atena, si un portic era destinat garzilor in palat, ca sa fie gata la ordinele imparatului. [R.I. Frank, Scholae Palatinae, Roma, l969; J. Haldon, Byzantine Praetorians, Bonn, l984].

71 [R. Guilland, Titresetfonctions, Londra, VR, l976, studiul VI (Maitres du IV-e et du V-e siecles, dupa ADSV (Sverdlovsk, a2i Ekaterinburg), l0 (1973 = "Mdlanges Sjuzjumov', p. 44-55)].

72 [Se pare ca primul domestikos ton scholon a fost patrikios Antonios, mentionat de catre cronicarul Theophanes Confessor (Cbronograpbia, ed. C. de Boor, voi. I, Leipzig, l883 (si Hildesheim, l963), p. 442, 25-26) la anul 767].

scosi din servicuL persoanei imparatului si pusi sub comanda sefilor militari din capitala (magistri militum praesentales). Recrutate la inceput din barbari (mai mult germani, sub Leon - armeni, sub Zenon -isaurieni), in secolul al V-lea scholele erau in numar de sapte in Orient si cinci in Occident. Fiecare schola consta la inceput din l000 de oameni, mai tarziu din 500, toti calari, deosebiti prin arme si solda mai mare73. Cand imparatul nu mai iesea in fruntea trupelor la razboi, isi pierdura caracterul militar, si chiar paza palatului le fu luata si incredintata trupei de ex-cubitores, al caror sef, comes excubitorum, era un mare demnitar74.

Strans legat de scholae era un corp de garzi, candidati, astfel numiti fiindca aveau uniforma alba. in majoritate barbari, ei se strangeau in lupta in jurul imparatului, si s-au pastrat pana tarziu in epoca bizantina75.

73 Bury, op. cit., p. 37; Louis Brehier, Les institutions de Vem-pire byzantin (L'evolution de l'humanite), Paris, l949, Cartea III, cap. V.

74 Mommsen, Da& romiscbe Militarwesen seit Diocletian, in Idem, Hist. Schriften, ICI. Bd., p. 206 si urm. [Creata de Leon I (457-474), mica garda de corp a imparatului, formata din 300 excubitores (sau exkoubitores), eia condusa de un comes excubitorum, care mai tarziu a devenit domestikos ton exkoubiton. Primul detinator al acestei calitati, mentionat in izvoare, este spatbarios Strategios pentru anul 765 (c/ Theophanes, ed. cit., I, p. 438, l0-11; Cf. Jones, LRE, voi. II, p. 658; J. Bury, The Imperial Administrative System in the Ninth Century, Londra, l911, p. 57; despre raportul intre scholae si excubitores, v. Jones, op. cit., voi. II, pp. 657-659].

75 [Marturiile privitoare la candidati in toata istoria bizantina au fost adunate de R. -Guilland, Titres et fonctions, l976, studiul nr. II, p. 210-225].

Pe cand scholarii si candidatii erau stricto sensu garzi ale persoanei imperiale si nu paraseau niciodata Curtea, decat pentru a-i insoti pe imparati, mai era un corp de garzi, domestici, compus din cavalerie si infanterie, care stationa la Curtea imperiala, dar putea fi trimis oriunde pentru scopuri speciale. Comanda lor o aveau comites domesticorum, independenti de magistri militam.

Infanteria armatei de campanie se alcatuia din legiuni mici, de cate l000, si din corpuri de infanterie usoara, auxilia; cavaleria, sub comanda separata, consta din escadroane, vexillationes (500 de oameni). Toate aceste unitati erau comandate de tribuni, in unele cazuri de praepositi.

Izvoarele recrutarii erau multiple: l) erau, mai intai, aventurierii numerosi, romani sau straini, care se ofereau voluntar si primeau pulveraticum (moneda marunta sau cheltuieli de calatorie); 2) recrutii procurati de proprietari funciari; 3) fiii soldatilor, obligati a urma profesiunea tatalui. Aceasta militie ereditara cazu in desuetudine inainte de lustinian; 4) strainii asezati inauntrul imperiului erau alt izvor de trupe. Acesti straini (gentiles) erau mai ales germani si sarmati, organizati sub controlul ofiterilor romani; in Gallia, ei aveau numele special de laetf6.

La inceputul imperiului, toata armata sa, afara de garda, statea la frontiera (Jimes). Din secolul al IV-lea pana in al Vl-lea, soldatii de frontiera apar ca o militie de tarani asezati. Proprietatea, care mai inainte era nu-

Bury, op. cit., p. 39.

mai dreptul veteranilor, ajunge acum generala. Soldatii primesc lotul lor de pamant (fundi limi-totrophi), ca o rasplata pentru apararea frontierei. Sub aceasta conditie, proprietatile sunt mostenite de copii si libere de impozit.

Poate, cum sugereaza R. Grosse, denumirea primitiva a soldatilor de frontiera e ripenses sau riparienses; mai tarziu, apare denumirea de limitanei, care predomina in secolul al Vl-lea. Cele dintai se potrivesc pentru trupele de pe Rin, Dunare si Eufrat. Limitanei, in buna parte, se afla in interior (in Isauria, in Egipt); erau impartiti in regiune pe castra si castella, de aceea li se zice si castriciani, castellani, castriani, castresiani. Se mai chemau si duciani, fiindca erau comandati de duci (duces).

Limitanei apar in tot timpul existentei lor ca soldati de clasa a doua, caci cei mai buni soldati se alegeau pentru armatele comitatense si palatine, restul mergea la limitanei. Ei erau platiti mai putin si aveau scutiri de impozite mai mici. Serveau timp de 24 de ani, pe cand in armatele de campanie serviciul tinea numai 20 de ani; concediu obtineau numai exceptional77.

77 R. Grosse, Romische Militargeschichte von Gallienus bis zum Beginn der byzantinischen Themenvetfassung, Berlin, l920, capitolul despre organizarea armatei. Gibbon a relevat defectele organizatiei militare a lui Constantin, descurajarea trupelor de frontiera prin conditiile de inferioritate in care erau puse fata de cele palatine, slabirea disciplinei acestora din urma, abuzand de situatia lor privilegiata, si de aceea stigmatizate de Ammianus Marcellinus, care le socoteste teroarea concetatenilor, dar fricoase si slabe in fata dusmanilor (Ferox erat in suos miles et ra-pax, ignavus vero in hostes et fractus) - op. cit., cap. XVII.

Frontiera era impartita, din punct de vedere militar, in parti, dupa regiunile provinciilor si, de la Diocletian, comandantul fiecarei portiuni poarta titlul de dux limitis provinciae illiusT. Fiecare dux fiind si comes de primul rang, i se da uneori si denumirea din urma, alteori cea de comes et dux. El avea, pana la Constantin, rang de perfectissimus, in epoca lui Theodosius cel Mare clarissimus, de la inceputul secolului al V-lea spectabilis (greceste nepid^emoq); catre sfarsitul secolului al Vl-lea devine magnificus, glorio-sus, iar in papirii egipteni apare ca patrikios19.

Comanda suprema a armatei si jurisdictia cea mai inalta erau in mainile imparatului. Afara de el, comanda superioara o avea, inainte de Diocletian, praefectus praetorio. Sub acest imparat, situatia ramase aceeasi; dar Constantin a retras prefectilor puterea militara si a creat pentru comanda armatelor o noua categorie inalta de generali: magistri militum. Sub Constantin au fost numai doi: unul comandand infanteria - mag-isterpeditum, celalalt cavaleria - magister equitum.

[Aspectele militare au fost reluate de catre D. van Berchem, L'armee de Diocletien et la reforme constantinienne, Paris, l952 si J.F. Haldon, Recruitment and Conscription in the Byzantine Army C. 550-950: A Study of the Origins of the Stratiotika Ktemata, Viena, l979, pp. 21-28].

78 Mommsen, op. cit., p. 272.

79 Grosse, op. cit., cap. IV. [Ansamblul acestor aspecte a fost reluat de catre R. Guilland, Recherches sur Ies institutions, voi. II, pp. l32-169; Idem, Titres etfonctions, studiile cu numerele VII-XIV; W. Heil, Der Konstantinische Patriziat, Basel-Stuttgart, l966].

Curand insa dupa Constantin cel Mare, numarul acestor magistri militum a fost ridicat, si, de pe la mijlocul secolului al IV-lea, aflam in Orient cinci magistri ai cavaleriei si pedestrimii, doi dintr-insii magistri militum praesentales (sau in praesenti), rezidand la Constantinopol si comandand fiecare jumatate din palatini; ceilalti trei comandau in provinciile mari: Orient, Thracia si Illyricum.

in Occident gasim doi magistri militum in praesenti, unul al infanteriei si altul al cavaleriei, acesta din urma coordonat de cel dintai, intocmirea aceasta a fost apoi modificata, si comandantul infanteriei fu investit cu autoritate si asupra cavaleriei, fiind astfel comandant al infanteriei si cavaleriei, magister equitum etpeditum, sau magister utriusque militiae. in ultimii ani ai lui Theodosius cel Mare aceasta suprema comanda a armatelor Occidentului, se stie, fu concentrata in mainile lui Stilicho, concentrare care conferi o putere enorma unui singur om.

Sefii trupelor de frontiera, duces, erau in Occident subordonati comandantului infanteriei; in Orient, ei ascultau de magister militum in circumscriptia caruia se aflau80.

80 Bury, op.cit., pp. 36-37. [A se adauga aici A. Demandt in RE, suppl. l2 (1970), 556-790; D. Hoffmann, Der Oberbefehl des spatromischen Heeres im 4.Jahrhundert n. Chr., in "Actes du 9e Congres International d'etudes sur Ies frontieres romaines', Bucuresti-Koln, l974, pp. 381-397.

Despre annona (dvvrava) si annona militaris, nu poate fi ignorat studiul lui A. Cerati, Caractere annonaire et assiette de l'im-pot foncier au Bas-Empire, Paris, l975].

Statul roman nu si-a aparat frotierele numai cu armatele sale regulate. El s-a sprijinit intotdeauna pe aportul micilor state vecine cu imperiul si aflate in raporturi de dependenta fata de acesta, obligate a apara teritoriul roman impotriva dusmanilor externi cu fortele lor proprii, uneori si a contribui cu osti la razboaie, in schimbul acestor servicii, ele primeau protectia romana si erau scutite de tribut. Sefii acestor state (indicate ca gentes, iar locuitorii lor ca gentiles sau barbari) se legau prin tratat de alianta, foedus, si erau pentru imperiu federati, foederati. in timpul din urma, tratamentul acesta a suferit o schimbare: seful statului clientelar avea sa priveasca o subventie anuala (annonae foederaticae, gr. mtriGeiq), presupusa a fi plata soldatilor adusi in campanie. Astfel de federati au fost, in secolul al V-lea, etiopienii, la frontiera de sud a Egiptului, arabii la Eufrat, tzanii, lazii, abasgii in Caucaz. Pe baza unui astfel de contract au fost asezati la sudul Dunarii vizigotii de catre Theodosius cel Mare si, prin contracte similare, cele mai multe popoare germane, care aveau sa dezmembreze provinciile din Occident; ele vor fi asezate ca foederati pe pamantul imperiului81.

81 Ibidem, p. 42. Asupra federatilor cf. J. Maspero, &oi5epami et Ztpatiatai dans l'armee byzantine au Vf siecle, BZ, 21 (1912), pp. 97-109. [G. Wirth, Zur Frage derfoederierten Staaten in der spateren Romischen Kaiserzeit, in "Historia', l6 (1967), pp. 231-251; M. Cesa, Uberbegungen zur Foderatenfrage, "Mittei-lungen des Instituts fur osterreichische Geschichtsforschung', 92 (1984), pp. 307-316].

d. Decaderea economica si reforma financiara.

Dezvoltarea birocratiei centrale si provinciale, luxul Curtii imperiale si sporirea armatei reclamau cheltuieli mari, si Diocletian se ingriji de aceasta necesitate cu multa energie si ingeniozitate, printr-un nou sistem de impozite, in ridicarea veniturilor a fost de-acum inainte predominanta tendinta de egalizare si uniformitate. Italia, mai inainte scutita de sarcinile impuse celorlalte provincii, isi pierdu aceasta situatie favorizata. Principalul izvor de venit era impozitul funciar pe pamant si munca agricola. Diocletian decreta o revizie generala a valorii pamantului, un nou cadastru, cum s-ar zice astazi, si introduse un nou regim de impozite, care tinea seama de calitatea pamantului si de productivitatea lui. Pamantul putea fi de natura si de intindere diferita, dar avea o valoare identica si dadea aceeasi contributie. Astfel, 5 jugera de vie erau identice ca valoare cu 20 jugera de pamant cultivabil de calitatea intai, cu 40 de jugera pamant de calitatea a doua si cu 60 de calitatea a treia82. Toate formau o singura unitate, jugum. Sistemul impozitului creat de Diocletian, jugatio-capitatio, stranse impozitul pe cap si pe proprietate intr-o unitate. Unitatea, jugum, era presupusa ca reprezinta portiunea de pamant necesara intretinerii unui om (capul); cap ut inseamna puterea de munca umana corespunzatoare unui jugum. Marele proprietar numara atatea capita sau juga cati oameni putea intretine pamantul sau. Impozitul loveste deci proprietatea. A. Piganiol a dovedit ca sis-

82. Gugliemo Ferrero, La ruine de la civilisation antique, Paris, l921, pp. l25-130; Bury, op. cit., I, p. 47.

temui jugatio-capitatio presupune ca in nici un caz omul nu poate fi impus fara pamant; impozitul lovea unitatea fiscala compusa din taran si pamantul sau83. Oraseanul nu reprezenta un caput; de aceea, de la Constantin cel Mare, populatia oraselor care exercita negot sau mestesuguri platea o contributie, auri lus-tralis collatio, la fiecare 5 ani.

Un jugum avea nevoie, pentru a fi impus, de un caput corespunzator, si fiscul se silea sa afle pentru fiecare jugum disponibil un caput. Lipsa de brate era mare, si sarcina fiscului nu era usoara. Tulburarile secolului al III-lea nimicisera proprietatea Statului. Acesta fu amenintat de pericolul ca multe ocupatii laborioase, atat de necesare, sa fie parasite si pamanturile lasate necultivate din lipsa de brate de munca, in aceasta epoca, fiecare se simtea apasat de conditia sa si cauta sa scape de ea: taranul dezerta de la tara, lucratorul isi parasea mestesugul, decurionul fugea de senatul municipal. Acestei grave situatii autoritatea i-a

83. L'impot de capitation sous le Bas-Empire romain, Chambery l916, chap. IV. Cf. G. Ostrogorsky, Gesch. des byzan-tinischen Staates, ed. a II-s, Munchen l952, pp. 33-34, care isi insuseste toate aceste excelente consideratii ale invatatului francez. [Trebuie adaugate aici contributiile lui J. Karayannopulos, Die Theorie A. Piganiols uber die lugatio-Capitatio und die neueren Auffassungen uber die Entwicklung der sozialen und fi-nanzwirtschaftlichen Institutionen in Byzanz, "Byzantinisch-Neugriechische Jahrbucher', l9(1966), pp. 324-349; Idem, Dieiu-gatio-capitatio-Frage und die Bindung der Agrarbevolkerung an die Scbolle, "Actes du VIP Congres de la Fede'ration Internationale des Associations d'Etudes Classiques', Budapesta, l984, voi. II, pp. 59-72.]

aflat un singur remediu: constrangerea, tintuirea fiecaruia in conditia sa84. Administratia facea totul ca sa lege fiecare caput de jugum atribuit lui. Astfel, paturi de populatie rurala tot mai largi ajunsera incatusate de brazda.

Numele lui Constantin cel Mare e legat de primul text legislativ (octombrie 332) privitor la celebra institutie a colonatului. Colonul devine un arendas perpetuu si ereditar. Regimul n-a fost inventat, el a existat, desigur, in vechile monarhii din Asia si Egipt, in Grecia veche si in Gallia independenta; dar pe solul Occidentului, cum arata Lot85, el a fost rezultatul sistemului de exploatare agrara romana. De la finele Republicii, mica proprietate rurala disparuse. Ramaneau marea proprietate si cea mijlocie. Pentru cultivarea lor, erau doua sisteme: unul direct, incredintand aceste proprietati intendentilor si lucrandu-le cu ajutorul sclavilor, celalalt, arendarea, intaiul sistem fu parasit prin scaderea numarului sclavilor. Micii arendasi liberi, care inchiriau pamantul pe termen scurt, se rarira foarte mult de la Traian incoace. Proprietarii nu putura atunci decat sa-si divida pamantul, rezervandu-si o parte si impartind restul in loturi, date la arendasi zisi liberi, coloni, si mai rar sclavilor asezati (.casati). La sfarsitul secolului al III-lea, imperiul se afla intr-o criza agricola. Multi coloni ajung insolvabili si venitul fiscal sufera. Pentru a dezlega

84 F. Lot, La fin du monde antique et le debut du Moyen Age (Bibliotheque de synthese historique, L'evolution de l'humanite), Paris, l927, p. l15 si urm.

85 Ibidem.

aceasta problema agrara., legislatia lui Constantin creeaza, dupa expresia lui Buiy, o noua "casta': ea ii face pe coloni arendasi cu forta. Acestia sunt legati de pamant, si copiii lor dupa dansii86. Platesc in bani si mai ales in natura o zecime din produse. Colonii sunt trecuti in rol pe domeniul de care tine parcela lor; de aci numele de adscripiicii (censibus adscripti), greceste evand'Ypaqtoi. Ei continua a face parte din clasa libera, dar sunt de fapt neliberi, legati de pamant. Daca fug, sunt revendicati precum sclavii si pedepsiti, impreuna cu cel care i-a primit. Pamantul ii tine legati din tata in fiu. Colonatul devine deci o stare, o condi-tio intermediara intre libertate si sclavie.

Constrangerea a fost aplicata si membrilor senatului municipal. Declinul vietii municipale e una dintre faptele sociale cele mai importante din secolele al IV-lea si al V-lea. Legea lui Caracalla, care conferea dreptul de cetatean tuturor provincialilor, anihila privilegiile distinctive ale coloniilor romane, ale vechilor municipii si cetatilor libere grecesti. Treptat, o noua organizare municipala, mai convenabila unui despotism central, a fost introdusa in intregul imperiu. Legislatia lui Constantin cel Mare a pecetluit institutiile municipale ale imperiului conferindu-le caracterul fiscal pe care ele il pastreaza pana la sfarsitul imperiului.

Proprietarii de pamant in provinciile romane locuiau in general in orase. Fiecare oras avea un district agricol, care forma teritoriul sau, iar proprietarii de pamant, care posedau 25 de jugere, constituiau corpul din care erau alesi magistratii municipali. Toata

Bury, op. cit., voi. I, pp. 55-57.

autoritatea administrativa era incredintata unui senat oligarhic numit Curia, constand, probabil, din cei mai bogati proprietari de mosii din oras sau district, numiti curiali (curiales) si decurioni (decuriones). Ei ii alegeau pe functionarii municipali si ocupau vacantele ivite in corpul din care faceau parte. Erau independenti de proprietarii din mijlocul carora fusesera luati. Curia, si nu corpul proprietarilor de mosii forma reala municipalitate romana si era intrebuintata de guvernul imperial ca un instrument de stoarcere fiscala si ca un mijloc de impiedicare a eventualelor opozitii impotriva administratiei centrale in strangerea darilor87.

Dupa reformele financiare ale lui Diocletian, responsabilitatile Curiilor cresc. Decurionii trebuiau sa distribuie totalul de juga sau capita impuse orasului (civitas) intre possessores si sa procedeze la ridicarea impozitului funciar, de care, de la Constantin cel Mare, erau raspunzatori cu averea lor personala. Sarcinile lor devin covarsitoare si, de la inceputul secolului al IV-lea, nu se mai afla nimeni dispus a primi cu draga inima cariera senatoriala de provincie. Se ia atunci o masura extraordinara: conditia curialului sau decurionului devine ereditara. Li se interzice a-si parasi locul nasterii88.

87 G. Finlay, A history ofGreecefrom its conquest by the Romans to the present time, ed. To2er, Oxford, l877, t. I, pp. l08-109.

88 [De adaugat aici W. Schubert, Die rechtliche Sonderstellung der Dekurionen (Kurialen) in der Kaisergesetzgebung des 4-6 Jahrhunderts, "Zeitschrift der Savigny - Stiftung fur Rechtsgeschichte: Romanistische Abteilung', 86 (1969), p. 287-333; G. Kurbatov, Osnovnye problemy vnutrennego razvitija vizantijskogo goroda v IV - VII w., Leningrad, l971, p. l20 si urm.; I. Hahn, Immunitat und Korruption der Curialen in der Spatantike, in Korruption im Altertum, Miinchen-Viena, l982, p. l79-199].

Constrangerea s-a aplicat apoi profesiunii de care atarna hrana capitalelor, serviciului armatorilor care efectuau transporturile maritime de grau din Africa si Egipt. Navicularii sunt organizati in corporatii (colle-gia), si fiul fu legat de profesia tatalui. Era o organizare coercitiva, pe cale de rechizitie, si Constantin recurse la aceasta masura fiindca transporturile libere l-ar fi costat foarte mult. Preturile erau exorbitante in secolul al IV-lea. Faimosul edict al lui Diocletian, De pretio rerum venalium, care taxeaza toate marfurile, fixand preturile, ne-o dovedeste89.

Aceeasi criza agricola facu sa se introduca in finantele bizantine sistemul asa-zisei emdoAri (.adjectio sterilium). Masura isi are originea in Egipt, unde, din epoca Ptolemeilor, pamantul nelucrat al Statului era atribuit in chip fortat cultivarii proprietarilor particulari, indatorati a plati impozitul pentru portiunea respectiva. De la sfarsitul secolului al III-lea, aceasta masura a fost aplicata in tot imperiul si ea a privit nu numai pamanturile Statului, ci si bunurile parasite ale particularilor.

Pentru viata economica a imperiului, foarte insemnata a fost asanarea sistemului monetar, indeplinita de Constantin cel Mare. Baza acestui sistem, care s-a bucurat multe veacuri in toata lumea de mare vaza, o alcatui

89 Asupra organizarii economice, v. Gugliemo Ferrero, op. cit., pp. l78-186.

moneda de aur (aureus), pe care Constantin o numi solidus, cantarind 4,48 gr de metal pretios, incat o livra de aur valora 72 de solidf0. Alaturi statea siliqua^de argint, care cantarea pe jumatate cat solidus, 2,24 gr, cat timp argintul fata de aur era in raport de l:12, astfel ca 72 de solidi din livra de aur valorau l44 siliquae din livra de argint. Siliqua reprezenta l/24 din solidus. Acest solidus constantinian, gr. vouia^La, mai tarziu vnepnvpov, a format mult timp baza sistemului monetar bizantin.

4. Actiunea de aparare a imperiului.

in fruntea ostilor, Constantin cel Mare si-a castigat un merit deosebit pentru energia cu care a reprimat atacurile barbarilor. El a asigurat frontiera Rinului si a desfasurat o vie activitate Ie aceea a Dunarii, unde incepuse presiunea serioasa a gotilor, imparatul si-a afirmat astfel vointa energica de a pune capat consolidarii stapanirii gotilor in stanga fluviului. L. Schmidt socoate ca sub domnia lui Constantin cel Mare aceasta consolidare si-a aflat sfarsitul91.

90 Valoarea moderna a lui solidus era de l5,43 franci aur. [Tinand seama de avantul inregistrat de numismatica ultimelor decenii, mentionam doar abordarile mai sintetice, precum A.R. Bellinger, P. Grierson, Catalogue of the Byzantine Coins in the Dumbarton Oaks Collection and in the Whittemore Collection, voi. I-III, Washington, l966-1973, aici voi. II, pp. l0-17 si voi. III, pp. l9-62; Cerile Morrisson et alii, L'ormonnaye, I. Purifications et alteration de Rome a Byzance, Paris, l985.]

91 L. Schmidt, Geschichte der deutschen Stamme bis zum Ausgang der Volkerwanderung. Die Ostgermanen, II. Aufl., Miinchen, l934, p. 225.

in anul 322 se produse atacul sarmatilor de vest sau iasygilor92 impotriva cetatii de la Dunare -Campona. intr-o scurta campanie, Constantin respinse atacul si-i urmari pe barbari pana in lasygia.

in 323, incepu a doua navalire a gotilor in rasaritul Peninsulei Balcanice. Ei patrunsera, sub ducele Rausimod, pradand in Moesia de Jos si Thracia. Constantin porni in persoana impotriva lor, ii arunca peste Dunare, trecu dincolo de fluviu si invinse, in tinuturile noastre, pe Rausimod, care pieri in aceasta ciocnire. Biruinta lui Constantin avu drept rezultat unirea intregului limes de la Dunarea de Jos intr-o singura mana, si aceasta aduse o schimbare in politica romana fata de goti. Acestia avusesera pana acum initiativa; dupa infrangerea suferita, ei au fost reprimati in propria lor asezare93, in campania aceasta, Constantin negociaza cu chersonitii, care intervin, usurand sarcina generalilor lui Constantin94.

92 Gibbon ii considera pe acesti sarmati asezati inca din vremea lui Plinius in campiile Ungariei de Sus, de unde i-au alungat pe dacii de pe Tisa pe inaltimile Carpatilor, drept descendenti ai iasygilor, tribul cel mai numeros si mai razboinic al acestei natiuni (op. cit, ed. Bury, t. II, p. 229).

93 Cari Patsch, Beitrage zur Volkerkunde von Sudosteuropa, III: Die Volkerbewegung an der unteren Donau in der Zeit von Diokletian bis Heraklius, l. Teii, Bis zur Abwanderung der Goten und Taifalen aus Transdunavien (Akad. der Wiss. in Wien, Philos.- hist. Kl. Sitzb., 208, Bd., 2. Abhandl.), Wien und Leipzig, l928, p. l3 si urm.

94 V. Constantin Porphyrogennetos, De adm. imperio, ed. Moravcsik, Budapesta, l949, p. 264 si urm. [insotita de traducerea engleza a lui R.J.H. Jenkins, scrierea are si o a doua editie, imbunatatita, aparuta la Washington, l967, reprezentand primul volum al colectiei "Corpus Fontium Historiae Byzantinae'.]

Constantin intreprinse apoi la aceasta frontiera, atat de amenintata acum, lucrari tehnice militare menite a asigura respectul autoritatii imperiului din partea germanilor. El construi anume peste Dunare doua treceri permanente, care, impreuna cu intaririle corespunzatoare de pe tarmul de miazanoapte, faceau cu putinta un control al activitatilor de dincolo de fluviu si o interventie rapida a imperiului. Una din aceste treceri privea Oltenia, indreptata impotriva taifalilor (inruditi cu gotii), cealalta Muntenia, impotriva gotilor.

in anul 328, Constantin construi la nord de Oescus, in dreapta gurilor Iskerului (la satul bulgar actual Gigen), un pod de piatra95, in fata cetatii Sucidava (aproape de Celei). Al doilea loc pe Dunare, neobisnuit de prielnic pentru legaturile dintre cele doua maluri, era la Transmarisca - Turtucaia. in fata acestei vechi cetati a times-ului, in locul Oltenitei de azi, unde Patsch presupune vechea asezare Marisca, la varsarea Argesului, imparatul ridica Constantini-ana-Daphne, care, prin situatia ei, asigura legatura cu Transmarisca96. Identificata de Tocilescu si Parvan cu Spantov, la l0 Km est de Oltenita, Patsch gaseste aceasta localitate prea abatuta din drum si pune cetatea lui Constantin mai degraba la Ulmeni. Impor-

95. Asupra acestui pod, An. Inst. de Studii clasice, I, p. l56 si urm. [D. Tudor, Podurile romane de la Dunarea de Jos, Bucuresti, l971 (si versiunea franceza a cartii: Idem, Lesponts ro-mains du Bas-Danube, Bucuresti, l974); O. Toropu, Noi contributii privitoare la podul lui Constantin cel Mare de peste Dunare, "Analele Universitatii din Craiova, Ist.-Geogr.-Filos.', I (1972), pp. 20-33-1

96. Prokopios, DeAedif., IV, 7, 7 si urm.

tanta mare pe care imparatul o dadea acestei treceri a Dunarii o arata nu numai numele imparatesc al acestui cap de nord al podului, dar si faptul ca a batut, pentru aceasta creatie, monede97.

Rezultatele acestor puternice intariri, legand cele doua maluri ale Dunarii, n-au intarziat a se produce,: si un savant de talia lui Cari Patsch le apreciaza indeosebi cand afirma ca amandoua aceste treceri asa de bine alese, stransera atat de tare tinuturile de dincolo de fluviu cu imperiul, incat dusmanul se putea socoti ca invins, iar vechea provincie a Daciei ca incorporata imperiului (dass derFeind- wie ihn auch die Munzbilden darstellen - als iiberwunden und die alte dazische Provinz als dem Imperium angegliedert angesehen werden konnten)98. Puterea imperiului, afirma el, legatura statornica pe care o aveau garnizoanele romane de dincolo de Dunare cu anexa lor civila exercitara acolo nu numai o influenta militara. Pe langa faptul ca in Dacia, parasita in anul 271, se pastrasera parti din vechea populatie romana, care acum puteau gravita catre sud, crestinismul prinsese radacini printre goti. intre dansii se aflau crestini, inca din a doua jumatate a secolului al III-lea, in urma convertirilor facute de preotii greci adusi in anul 264, ca

97 Patsch, op. cit., p. 20. [Localizarea cetatii Constantiniana Daphne este inca viu disputata, cf. I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. l15 si urm, p. l43, n. 78 si 86; P. Diaconu, in cautarea Daphnei, "Pontica', 4(1971), pp. 311-317 si Idem, Sur l'emplacement de l'ancienne Daphne, "Studia balcanica. Recherches de geogr. historique' (Sofia), l0 (1975), pp. 87-93.]

98 Ibidem, pp. 22-23.

prizonieri din Cappadocia, probabil si din Phrygia ori Galatia, si, cum presupune amintitul erudit, in urma influentei exercitate din tinuturile Pontului si Dunarii colonizate cu goti, a celei a multor provinciali tarati din prima jumatate a secolului al III-lea din tarile balcanice, ca si in urma casatoriilor mixte ori a serviciului in armata romana'.

La inceputul anului 332, gotii, nemaiputand ataca in sud, unde frontiera era atat de bine pazita, ii ataca pe sarmatii ArgaraganteLm, in Banatul actual. Acestia cer ajutorul lui Constantin, care trimite pe fiul sau Constantin al II-Lea si-i zdrobeste (20 aprilie 332): aproape l00.000 de goti au pierit de foame si de frig. Salvati de imperiu, sarmatii sunt atacati de Limigantes, servii lor revoltati, care-i bat si-i silesc la emigrare, imparatul primeste in imperiu 300.000 (!) colonizati intre Belgrad si Orsova (334)101.

Linistea in Balcani n-a mai fost tulburata pana la moartea imparatului (337).

5. Ultimele evenimente ale domniei

in anul 326, Crispus fusese ucis de Constantin cel Mare la intrigile sotiei sale a doua, care voia sa asi-

99 Ibidem, pp. 23-24.

100 La Eusebius: "Acraragantes'.

101 Ibid., p. 28 si urm. Cf. N. lorga, Histoire des Roumains et de la Romanite orientale, voi. II, Bucarest, l937, pp. 45-46. [Volumul romanesc al acestei sinteze are in prezent o a doua editie, ingrijita de Editura Enciclopedica, l991; G. Bichir, Sarmatii si relatiile lor cu geto-dacii, in "Studii. Revista de istorie', 38 (1985), pp. l043-1057 si pp. l164-1177.]

tanta mare pe care imparatul o dadea acestei treceri a Dunarii o arata nu numai numele imparatesc al acestui cap de nord al podului, dar si faptul ca a batut, pentru aceasta creatie, monede97.

Rezultatele acestor puternice intariri, legand cele doua maluri ale Dunarii, n-au intarziat a se produce, si un savant de talia lui Cari Patsch le apreciaza indeosebi cand afirma ca amandoua aceste treceri asa de bine alese, stransera atat de tare tinuturile de dincolo de fluviu cu imperiul, incat dusmanul se putea socoti ca invins, iar vechea provincie a Daciei ca incorporata imperiului (dass der Feind- wie ihn auch die Munzbilden darstellen - als uberwunden und die alte dazische Provinz als dem Imperium angegliedert angesehen werden konnten)9S. Puterea imperiului, afirma el, legatura statornica pe care o aveau garnizoanele romane de dincolo de Dunare cu anexa lor civila exercitara acolo nu numai o influenta militara. Pe langa faptul ca in Dacia, parasita in anul 271, se pastrasera parti din vechea populatie romana, care acum puteau gravita catre sud, crestinismul prinsese radacini printre goti. intre dansii se aflau crestini, inca din a doua jumatate a secolului al III-lea, in urma convertirilor facute de preotii greci adusi in anul 264, ca

91 Patsch, op. cit., p. 20. [Localizarea cetatii Constantiniana Daphne este inca viu disputata, cf. I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. l15 si urm, p. l43, n. 78 si 86; P. Diaconu, in cautarea Daphnei, "Pontica', 4(1971), pp. 311-317 si Idem, Sur l'emplacement de l'ancienne Daphne, "Studia balcanica. Recherches de geogr. historique' (Sofia), l0 (1975), pp. 87-93.1

98 Ibidem, pp. 22-23.

prizonieri din Cappadocia, probabil si din Phrygia ori Galatia, si, cum presupune amintitul erudit, in urma influentei exercitate din tinuturile Pontului si Dunarii colonizate cu goti, a celei a multor provinciali tarati din prima jumatate a secolului al III-lea din tarile balcanice, ca si in urma casatoriilor mixte ori a serviciului in armata romana'.

La inceputul anului 332, gotii, nemaiputand ataca in sud, unde frontiera era atat de bine pazita, ii ataca pe sarmatii Argaragante^00, in Banatul actual. Acestia cer ajutorul lui Constantin, care trimite pe fiul sau Constantin al II-lea si-i zdrobeste (20 aprilie 332): aproape l00.000 de goti au pierit de foame si de frig. Salvati de imperiu, sarmatii sunt atacati de Limigantes, servii lor revoltati, care-i bat si-i silesc la emigrare, imparatul primeste in imperiu 300.000 (!) colonizati intre Belgrad si Orsova (334)101.

Linistea in Balcani n-a mai fost tulburata pana la moartea imparatului (337).

1 in anul 326, Crispus fusese ucis de Constantin cel Mare la intrigile sotiei sale a doua, care voia sa asi-

.» Ibidem, pp. 23-24.

100 La Eusebius: "Acraragantes'.

101 Ibid., p. 28 si urm. Cf. N. lorga, Histoire des Roumains et de la Romanite orientale, voi. II, Bucarest, l937, pp. 45-46. [Volumul romanesc al acestei sinteze are in prezent o a doua editie, ingrijita de Editura Enciclopedica, l991; G. Bichir, Sarmatii si relatiile lor cu geto-dacii, in "Studii. Revista de istorie', 38 (1985), pp. l043-1057 si pp. l164-1177.]

gure tronul propriilor sai fii. Mama lui Constantin, Elena, deschise ochii fiului sau si Fausta fu atunci, la randul ei, ucisa.

Aceste intrigi pusesera la ordinea zilei chestiunea succesiunii imperiale. Constantin vru sa crute imperiului criza ce parea inevitabila. El stabilise in folosul sau unitatea imperiala sfaramata de Diocletian, dar isi dadea seama ca impartirea imperiului, sub o forma sau alta, era de acum o necesitate. De aceea, in 335, cu prilejul aniversarii a treizeci de ani, proceda la o impartire definitiva a imperiului intre cei trei fii ai sai si doi din nepoti, Dalmatius si Hannibalianus.

Constantin al II-lea, cel mai mare dintre fii, primi lotul parintesc primitiv: Britannia, Gallia, Spania; Constantiu lua Orientul (Asia Mica, Siria, Egiptul); Constans lua Italia, Illyricum, Africa; Dalmatius avu Peninsula Balcanica (Macedonia, Thracia, Achaia), cu misiunea de a apara tarmul gotic al Dunarii; Hannibalianus primi Asia Mica Orientala (Cappa-docia, Pontul, Armenia Mica), cu titlul de Regele Regilor, in asteptarea cuceririi Statului persan.

Aceasta oranduire a lui Constantin favorizeaza, fireste, pe fiii sai, mostenitorii prezumtivi; dar, alaturi de dansii, ea facea loc si Cezarului Dalmatius si fratelui sau Hannibalianus, o asociatie care fu consolidata si prin doua aliante: o fiica a lui luliu Constantiu, semi-sora lui Iulian, Constantia, deveni sotia lui Constantiu, iar Hannibalianus lua in casatorie pe fiica imparatului Constantin cel Mare, numita tot Constantia si care va ajunge apoi sotia lui Gallus. S-a cautat a se realiza astfel buna intelegere intre diferitii reprezentanti ai dinastiei. Dar imprejurarile aveau sa rastoarne in curand, cum vom vedea, toate aceste previziuni.

in Orient, dusmanul iranic al imperiului, dupa decenii de liniste, ridica din nou capul.

Cand puterea partilor fu doborata ele Artasir I, la a-^ nul 226, Statul iranian a fost reinnoit de o serie de monarhi ai dinastiei sassanide102, care au reinviat gloria vechilor Achemenizi. El era o putere recunoscuta de Imperiul roman ca un stat de rang egal. Una din trasaturile caracteristice ale acestui Stat era nobilimea ereditara, in care se deosebeau doua clase: nobilimea inalta, stapana pe vaste domenii, in care exercita puteri princiare, si nobilimea inferioara, partea sanatoasa a natiunii, de asemenea proprietari, cunoscuti ca dikhani. Un fel de relatii feudale, socoteste Bury, au existat intre aceste doua clase ale nobilimii, si organizatia militara pare a fi fost in legatura cu obligatiile feudale. Alta trasatura caracteristica a statului persan era religia, controlata de o preotime cu imense puteri si exercitand o influenta conservatoare. Fiecare district, in provinciile Pers iei, se afla sub controlul spiritual al unui mare preot mag (corespunzand episcopului), si in capul intregii ierarhii sacerdotale statea supremul arhi-mag. Odata cu stabilirea crestinismului, Statul roman prezinta si el o preotime puternica, organizata ca o ierarhie, intoleranta si zeloasa de persecutii103.

102 Numita astfel dupa bunicul lui Artasir. [=Ardasir I, 224-241, intemeietorul dinastiei sasanide, 224-651].

103 J. Buiy, History ofthe Later Roman Empirefrom tbe death ofTheodosinsetc.,l,p.90.

Conflictul intre aceste doua puteri spirituale era inevitabil. Crestinii fura adesea prigoniti in Persia; ceva mai tarziu, secta Nestorienilor, urmarita de bizantini, isi gasea refugiul la persi, care de obicei ii ocroteau.

in fruntea Statului persan se afla acum Sapor al II-lea, fiul lui Hormisdas, un monarh cu mari insusiri politice si militare.

El trimise, in 336, lui Constantin cel Mare o ambasada insolenta, cerand evacuarea provinciilor de la Tigris cucerite sub Diocletian. imparatul raspunse ca va veni sa exprime in persoana sentimentele sale lui Sapor. intr-adevar, odata cu primavara (337), el porni in fruntea armatei. O cometa de marime extraordinara se arata atunci pe cer, aruncand nelinistea in spirite. Putin mai in urma, imparatul se simti rau. Trecand aproape de apele termale de la Helenopolis, in Bithynia, el se opri acolo, sa faca o cura; dar nu se simti mai bine. in prada unei febre violente, fu transportat in vila sa din Akyron, langa Nicomedia, unde, dupa cateva zile, isi dadu sufletul (22 mai 337), dupa ce primise botezul.

Disparitia neasteptata a suveranului produse o emotie adanca. Ofiterii sai ii depun trupul fara viata intr-un cosciug somptuos si-l duc la Constantinopol, unde fu expus acoperit de purpura si cu diadema pe cap, intr-una din salile cele mai frumoase ale palatului sacru. Multa vreme fu vegheat de o garda, in timp ce dinaintea lui se desfasura ceremonialul de rigoare.- la ora obisnuita a audientei lor, senatori, magistrati si demnitari veneau sa salute cadavrul imbalsamat, pentru a paraliza astfel intrigile pana la sosirea unuia dintre mostenitorii tronului.   

Il

Informat de cele intamplate, Constantiu nu putu sosi indata la Constantinopol. in ziua de 2 august 337, se promulga inca o lege in numele defunctului. Dupa aceasta data avura loc cu pompa funeraliile, si trupul imparatului, care troneaza pana azi in istoria crestinismului, fu coborat in mormant, in bazilica. Sfintilor Apostoli, cladita de el104.

104 J. Bidez, La vie de l'empereur Julien, Paris, Les Belles Lettres, l930, pp. l2-14.