IACOB AL II LEA SI REVOLUTIA DIN 1688

IACOB AL II‑LEA SI REVOLUTIA DIN 1688

I. Carol al II‑lea ii lasa mostenire fratelui sau o putere despotica si aproape necontestata. Biserica statornicita propovaduia dreptul divin si non‑rezistenta fata de tiran. Un parlament tory era dispus sa‑i acorde regelui impozite pe viata. Carol ince­puse sa recruteze pe tacute o armata permanenta de zece mii de oameni, efectiv pe care Iacob avea sa-l dubleze, lucru cu totul neobisnuit pentru un suveran englez. Tara il lasa sa faca ce voia si, dupa cat se parea, ea nu mai dorea altceva decat liniste. Chiar si catolicismul noului rege nu ridica vreo opozitie violenta. Anglicanii si disidentii erau de acord ca el sa‑si practice religia, numai sa nu incerce convertirea natiunii. Daca ar fi fost un om al com­promisurilor, ca fratele sau, ar fi putut domni in pace. Dar Iacob al II‑lea era un om incapatanat, energic, loial si nu prea inteligent. Comparandu‑i pe cei doi frati, se spunea: 'Regele (Carol) ar putea intelege lucrurile daca ar vrea, ducele (Iacob) ar vrea sa le inteleaga daca ar putea'. Avu naivitatea sa creada ca biserica Angliei, propovaduind non‑rezistenta, nu va opune rezistenta chiar daca s‑ar apuca s‑o distruga si pe ea. Dar in ziua in care doc­trina inceta sa mai coincida cu interesele ei, biserica anglicana avea sa‑i descopere slabiciunile. Regele crezu de asemenea ca impotriva anglicanilor s‑ar putea sprijini pe disidenti, pentru ca le fagaduia toleranta atat lor cat si catolicilor, dar era pe vre­mea revocarii Edictului de la Nantes (1685), cand hughenotii francezi se refugiau in Anglia. Relata­rile lor nu constituiau un exemplu incurajator pen­tru protestantii englezi.

II. S‑a putut vedea indata ca represaliile vor fi crunte sub noul regim. Rascoalele, conduse in Scotia de ducele de Argyll, in Anglia de Monmouth, fura usor reprimate si sefii lor ucisi. Sute de tarani nevi­novati care il urmasera pe Monmouth avura aceeasi soarta. Jeffreys, seful Justitiei, facu un turneu sangeros. Se spanzura in dreapta si in stanga, se biciuia, se intesau inchisorile. Parea ca se intorsese vremea Mariei Tudor. Din porunca regelui, se instala in apropierea Londrei o tabara militara, astfel ca Iacob se credea la adapost de orice razmerita si viola legile fara nici un scrupul. Neputand obtine din partea parlamentului abrogarea Test Act‑ului, ii dispensa pe catolici de respectarea lui, numai in vir­tutea prerogativelor sale, si putu impanzi astfel cu ofiteri si functionari catolici posturile civile si mili­tare, in biserica anglicana ii favoriza pe prelatii cripto‑catolici. Incerca sa faca prozeliti in randurile nobilimii. Ducelui de Norfolk, care, ducand in fata spada statului, se opri la usa capelei, regele ii spuse: 'Tatal dumneavoastra ar fi mers mai departe'. Du­cele ii raspunse: 'Tatal dumneavoastra, care in­semna mai mult decat al meu, nu ar fi mers atat de departe'. Tanarul duce de Somerset, primind ordin sa-l introduca pe nuntiul papal la rege, spuse: 'Am fost incredintat ca nu pot implini porunca maiesta­tii voastre fara a infrange legea. - Nu stiti ca eu sunt deasupra legii? - il intreba Iacob rastit. - Poa­te maiestatea voastra, dar eu nu', raspunse ducele. Spiritul de rezistenta se manifesta mai curand prin­tre pairi decat printre membrii Camerei Comunelor. Chiar si marile familii catolice, cunoscand caracterul tarii si prevazand primejdioasele reactii care aveau sa urmeze, refuzau sa accepte inaltele misiuni pe care i le oferea regele. Papa Innocentiu al Xl‑lea dadea sfaturi de moderatie. Dar regele, entuziast si orb, isi continua drumul sau indraznet spre pra­pastie.

III. Pentru a guverna era nevoie de sprijinul cla­selor mijlocii. Ele nu mai numarau in randurile lor catolici. Iacob crezu ca si‑i va ralia printr‑o Decla­ratie de Indulgenta extinsa si asupra disidentilor. Era vechea, neclintita iluzie ca s‑ar putea obtine triumful catolicismului, profitand de conflictele din­tre protestanti. Porunci clerului anglican sa citeasca la amvon din aceasta declaratie. Intreaga biserica refuza. Sapte episcopi, printre care si arhiepiscopul de Canterbury, adresara regelui o petitie. El ii tri­mise la Turn. Pe corabia care‑i transporta acolo, ostasii ingenuncheau si cereau episcopilor sa le dea binecuvantarea. Dupa ce juriul ii achita, intreaga Londra fu iluminata si la fiecare fereastra se vazu un candelabru cu sapte brate, dintre care unul mai lung pentru mylordul de Canterbury. La Oxford regele voi sa impuna ca presedinte al colegiului Magdalen un catolic. Fiind refuzat de fellows2 , dadu afara douazeci si cinci dintre ei. Conflictul dintre dinastia Stuart si popor renastea, dar intr‑o lume emancipata, in care rebeliunea impotriva rege­lui, cu toate tratatele dogmatice, nu mai aparea ca o actiune nemaiauzita si monstruoasa. Totusi, poporul englez isi pastra rabdarea atata timp cat regele nu avu un mostenitor de sex masculin. Mostenitoarea tronului era printesa Maria, o buna protestanta, maritata cu Wilhelm de Orania. Lumea era de parere ca aceasta pereche va restabili intr‑o zi ordi­nea in regat. Dar cand, in 1688, a doua sotie a rege­lui, catolica Maria de Modena, nascu un fecior, pe Iacob, englezii fura cuprinsi de desperare. Se raspandi zvonul ca baiatul era numai prezumat, ca la nastere n‑au fost de fata martori legali si ca totul nu era decat un nou complot al Iezuitilor. Regele parea gata sa trimita o armata irlandeza si catolica impotriva Angliei. Pe toate strazile se canta Lilli‑bullero , refren care avea sa devina celebru si sa alunge un rege din regatul sau. Mult mai mult decat in 1640, revolutia fierbea in toate inimile.

IV. Angajat intr‑o lupta desperata cu Franta lui Ludovic al XlV‑lea, Wilhelm de Orania, ginerele regelui, se gandea ca daca Anglia nu va ramane pro­testanta, s‑a terminat cu libertatile din Europa. Nici el, nici sotia lui nu‑si faceau scrupule din a se manifesta impotriva tatalui si socrului lor; tineau legatura directa cu partidele engleze si nu asteptau decat o invitatie precisa ca sa intre in actiune. In ziua achitarii celor sapte episcopi (30 iunie 1688), aceasta invitatie fu semnata, in orasul iluminat al Londrei, de cativa pairi (Danby, inteleptul si fer­mecatorul Halifax), care isi riscara viata si pe care ii sustineau numerosi ofiteri, printre care lordul Churchill. Ludovic al XIV‑lea tocmai invadase Pala­tinatul, dand astfel Olandei cateva saptamani de ragaz. Wilhelm, debarcand la Torbay (5 noiembrie 1688), porni in mars asupra Londrei. Iacob avea armata, dar nu era sigur de ea. Cuprins de panica, facu concesii. Era prea tarziu. In toate comitatele se adunau militiile. Cuvantul de ordine era: 'Un parlament liber si o religie protestanta'. Marii se­niori se declarara pentru Wilhelm. Puternice inte­rese erau ostile lui Iacob: biserica si universitatea se puteau astepta la orice din partea acestui rege catolic. Ana, cea de‑a doua fiica a regelui, se ala­tura rebelilor. El se simti parasit de toti. Daca s‑ar fi luptat, situatia lui Wilhelm ar fi devenit poate dificila, caci poporul englez n‑avea de loc pofta sa inceapa iar un razboi civil. Asa incat, in loc sa incerce capturarea lui Iacob al II‑lea, adversarii sai se ingrijira sa‑i creeze posibilitatea de a fugi. El o folosi si pleca in Franta, aruncand in Tamisa marele sigiliu al Angliei in speranta ca va impiedica astfel mersul afacerilor de stat. Dar un sigiliu nu‑i greu de inlocuit, ba nici chiar un rege.

V. Nu era usor sa se asigure in mod legal trans­miterea puterii. Partidul whig sustinea ca monar­hia, fiind un contract intre popor si suveran, poporul sau alesii sai aveau dreptul sa-l indeparteze pe Iacob al II‑lea si pe fiii sai, pentru ca nu inspirau nici o incredere, si sa-l aduca la putere pe Wilhelm prin alegeri libere. Episcopii tory, credinciosi doctrinei dreptului divin, nu puteau fi de acord cu aceasta metoda si propuneau o regenta. Un compromis legal, prezentat de Danby, considera ca regele, prin fuga sa, a abdicat si proclama pe Maria ca mostenitoare a tronului. Planul acesta se lovi de vointa noii pe­rechi regale: Maria nu voia sa domneasca fara sotul ei, nici acesta sa devina print consort. In sfarsit, o conventie ii recunoscu pe amandoi si urma domnia 'lui Wilhelm si a Mariei' (februarie 1689). Dupa acest compromis nu mai putea fi vorba de dreptul divin al regilor Angliei. Dar gratie compromisului aceasta revolutie conservatoare s‑a facut fara raz­boi civil, fara prescriptii, fara executii. Englezii invatau incet, incet arta dificila de a trai in societate.