DISRAELI SI GLADSTONE

DISRAELI SI GLADSTONE

I. Reforma din 1832 satisfacuse mica burghezie; ea nu daduse maselor populare nici un mijloc de a se exprima. Violentele campanii ale cartistilor aratasera ca primejdia pe care o implica o astfel de situatie ramanea grava. E adevarat ca framantarea cartista fusese inecata de valul de prosperitate ce se ivise prin 1850; cei intelepti nu uitau insa ca agitatia putea renaste oricand si ca ar fi de dorit deci sa existe o supapa. Totusi, noii stapani legali ai tarii, care, de altfel, mentinusera la putere pe vechii stapani ai acesteia, nu resimteau nici un fel de dorinta de a mai largi drepturile electorale; dar oamenii de stat cei mai clar‑vazatori din cele doua partide: Gladstone la liberali, Disraeli la con­servatori, erau de parere ca acesta era singurul reme­diu. Fiecare dintre ei dorea onoarea si beneficiile po­litice ale unei noi reforme. Punch publica in 1852 un desen reprezentand un leu adormit pe care politicie­nii se straduiau sa-l trezeasca impungandu-l cu bare de fier inrosit. Pe fiecare bara era scris cuvantul: Reforma. Dar ce reforme? Cand un guvern tory propunea sa se dea drept de vot tuturor acelora care plateau o chirie mai mare de zece livre, opo­zitia whig tipa ca‑i o rusine si ca limita justa a 'drepturilor omului' era de opt livre. Cand un parlament whig propunea sapte livre, Derby, prin gura profetului sau Disraeli, afirma ca aceasta in­semna sa se arunce Anglia in bratele primejdiilor demagogiei. Problema reala era de a sti care dintre cele doua mari partide va castiga favoarea noilor alegatori. Dar Gladstone vorbea cu indignare de cei care cercetau statisticile electorale la modul acesta si cantareau fortele populare asa cum a‑i cantari forta unei armate de invadatori. 'Persoa­nele despre care se fac asemenea observatii sunt fratii nostri, crestini ca si noi, carne si sange din carnea si sangele nostru'. La care un tory il in­treba de ce carnea si sangele nostru s‑ar opri la o chirie de sapte livre.

II. Vreo treizeci de whigi, ostili oricarui pas ina­inte pe drumul democratiei, refuzara sa voteze (in 1866) reformele lui Gladstone. Ei fura botezati adullamiti, deoarece 'regele David retragandu‑se in cavernele de la Adullam, toti datornicii si toti nemultumitii s‑au strans in jurul lui'[1]. Derby si Disraeli, cu sprijinul pasiv al adullamitilor, ii ras­turnara pe Russel si Gladstone si, gasindu‑se la putere in minoritate, pornira sa faca din partidul conservator un partid modern, nu cu totul ostil ori­carei schimbari, ca vechiul partid tory, ci atasat de vechile institutii engleze (monarhie, Camera Lorzi­lor, biserica anglicana) si capabil in acelasi timp sa le modifice daca imprejurari noi o cereau. Efor­turile lui Disraeli pentru 'a‑si educa partidul' reu­sira si partidul conservator ii datora o a doua si lunga tinerete. Reamintindu‑i aristocratiei ca rolul ei traditional nu era de a infrana poporul, ci de a-l conduce, el ingadui familiilor care guvernasera atat de multa vreme Anglia sa continue a juca un rol intr‑o societate transformata. Cedand liberalilor in unele chestiuni de amanunt, el reusi ca o noua reforma electorala sa fie votata de Camera Comu­nelor in 1867. Dreptul de vot depindea, ca si in 1832, de proprietatea imobiliara sau de cuantumul chiriei, dar limitele erau mai joase, mai ales in targuri, si rezultatul reformei a fost ca s‑a mai adaugat corpului electoral inca un milion de vo­tanti, aproape toti muncitori de la orase. Care va fi atitudinea politica a noilor alegatori? Era de neprevazut, si Derby insusi era de acord ca noua lege va fi 'un salt in necunoscut'. Dar era mandru ca le luase whigilor una din temele lor favorite si, ca si Disraeli, avea incredere in bunul simt al mun­citorilor englezi. Conservatorii nu au avut de ce sa. regrete mai tarziu gestul acesta, dar primele alegeri dupa reforma (1868) au constituit un succes liberal.

III. Putin timp dupa votarea reformei, Derby, imbolnavindu‑se, ceda locul de leader al partidului conservator lui Disraeli. Cam in acelasi timp, Gladstone deveni seful necontestat al partidului liberal, si cei doi barbati de stat, care de la caderea lui Peel fusesera totdeauna in opozitie unul fata de celalalt, intrara intr‑un conflict direct. Lupta din­tre Disraeli si Gladstone, in afara interesului sau uman, are o valoare exemplara pentru ca ilus­treaza importanta, pentru reusita regimului parla­mentar, a unui anumit prestigiu dramatic. Daca rascoala reala a cetatenilor unei tari trebuie inlo­cuita prin revolutii in incinta Camerei, se impune insa ca bataliile oratorice sa fie la randul lor niste spectacole inaltatoare. Gratie talentelor - foarte diferite, dar amandoua remarcabile - ale lui Gladstone si Disraeli, luptele parlamentare de la Westminster fura timp de douazeci de ani lupte intre giganti. Se ciocneau doua filozofii si doua pozitii spirituale. De o parte gravitatea, seriozita­tea, virtutea constienta; de cealalta stralucirea, spiritul si, sub aparenta unei superficiale frivoli­tati, o credinta nu mai putin vie decat aceea a lui Gladstone. Acesta din urma credea in guvernarea de catre popor, voia sa primeasca de la popor inspiratiile sale si se declara gata pentru orice reforme ar dori poporul, chiar daca s‑ar atinge de cele mai vechi traditii ale Angliei. Disraeli credea in guvernarea pentru popor, in necesitatea de a mentine osatura tarii si nu admitea reforme decat in masura in care ele respectau anumite institutii esentiale legate de trasaturile permanente ale naturii umane. Aceste doua atitudini sunt bine simbolizate in imaginea lui Gladstone care doboara el insusi copaci la Hawarden si in cea a lui Dis­raeli care nu lasa, la Hughenden[2], sa se doboare nici un copac.

IV. Gladstone a fost prim‑ministru din 1868 pana in 1874, Disraeli din 1874 pana in 1880, si din nou Gladstone din 1880 pana in 1885. In timpul acestor optsprezece ani s‑au produs mari schimbari pe con­tinent. Nici Disraeli, nici Gladstone nu stiusera sa vada ca 'echilibrul puterii' avea sa fie distrus in Europa de o forta noua: Prusia. Palmerston tole­rase sa se anexeze Schleswig‑Hodstein; Disraeli si Gladstone asistasera fara sa reactioneze la razboiul austro‑prusac, apoi la razboiul franco‑german, care consacrara hegemonia Prusiei si dusera la for­marea imperiului german. Rusia, la randul ei, de­nunta tratatul de la Paris, cu care se incheiase razboiul din Crimeea, si isi reconstitui flota din Marea Neagra. Si aici Gladstone se arata ingadui­tor. Dar concesiile constituie un mare pericol: ele deschid pofta si maresc indrazneala acelora carora li s‑au facut. Anglia parea amortita si cele mai slabe tari se gandeau ca de aici inainte puteau sa sacaie leul britanic fara a fi pedepsite. Cu vremea insa opinia publica incepu sa se manie din cauza acestei slabiciuni. Intr‑o piesa de teatru, Gladstone aparea primind o ambasada chineza care‑i pretin­dea Scotia. Primul ministru reflecta si gasea trei raspunsuri posibile: sa cedeze imediat Scotia, sa astepte putin si sa sfarseasca prin a o ceda sau sa decida numirea unui arbitru. Publicul gasea satira destul de indreptatita.

V. Politica externa a lui Disraeli a fost mai in­drazneata, mai pitoreasca, dar in acelasi timp mai primejdioasa decat a lui Gladstone. In timp ce acesta din urma voia pace cu orice chip, nu-l inte­resa imperiul si dorea ca tara lui sa aiba mai cu‑rand un prestigiu moral decat un prestigiu imperial, atragandu‑si, lui si partizanilor sai, porecla de Little Englanders (partizani ai unei Anglii mici), Disraeli si prietenii sai se proclamau 'imperialisti'. In imaginatia romantica a lui Disraeli renastea ideea de imperiu, idee mult slabita dupa moartea lui Chatham si pierderea coloniilor americane. El ii propunea Angliei, inaintea lui Chamberlain, inaintea lui Rhodes, inaintea lui Kipling, o concep­tie de‑a dreptul romana despre rolul si datoriile sale in lume. Impotriva dorintei majoritatii parti­dului sau, care avea oroare de schimbari, oricare ar fi fost natura lor, ii dadu reginei, care il astepta cu infrigurare, titlul de imparateasa a Indiei. In 1875 cumpara in secret de la khediv[3] 177 000 actiuni ale Canalului de Suez pentru suma de patru milioane de livre. Majoritatea actiunilor o detinea Franta, dar Anglia achizitionase o parte din aceasta intreprindere, de o deosebita importanta pentru ea, deoarece canalul era drumul cel mai scurt spre India si spre China. In acelasi an, Disraeli, batran si obosit, trecu in Camera Lorzilor, sub numele de lord Beaconsfield. Europa era in continuare neli­nistita din pricina conflictului dintre Turcia si pro­vinciile sale crestine, pe care le apara Rusia cu scopul de a le anexa. Nu exista nimic pe lume de care Disraeli sa se teama mai mult ca de prezenta rusilor in Mediterana. Prima axioma a politicii britanice era, dupa dansul, mentinerea unui drum de liber acces spre India. Or, pe uscat nu exista alt drum posibil decat prin Turcia, tara amica; iar drumul pe mare urma sa treaca prin Canalul de Suez, care putea deveni foarte vulnerabil in cazul in care provinciile turcesti din Asia s‑ar fi gasit in mainile unei natiuni ostile. El lua deci apararea Turciei. Dar intrucat turcii comisesera atrocitati in Bulgaria, Gladstone starni impotriva lor opinia pu­blica engleza, in cursul unei campanii de discursuri pe care Disraeli le considera ridicole, dar care impresionara populatia religioasa prin fervoarea lor. Miscarea lua asemenea proportii incat Beaconsfield renunta sa intervina.

VI. Curand Rusia putu sa‑i impuna Turciei tra­tatul de la San Stefano. Turcia europeana disparea aproape completamente si o Bulgarie mare ii inles­nea Rusiei accesul la Mediterana. Lordul Beacons­field socoti tratatul acesta inacceptabil pentru Anglia si‑i trimise Rusiei un ultimatum. Aceasta, epuizata in urma razboiului, inspaimantata de aducerea tru­pelor din India si de sosirea flotei britanice la Constantinopol, se inclina. Negocierile conduse in stilul lui Palmerston, punand flota inainte si ve­nind cu diplomatia in urma ei, fura pe placul orgo­liului britanic. Congresul de la Berlin (1878) revi­zui tratatul de la San Stefano. Bulgaria fu taiata in doua, Bosnia promisa Austriei, Anglia obtinu insula Cipru. Tratatul de la Berlin parea sa repre­zinte un succes deplin pentru lordul Beaconsfield, care primi drept recompensa Ordinul Jaretierei. De fapt, Ciprul n‑a prezentat niciodata vreo utilitate pentru Anglia; Turcia continua sa maltrateze pe supusii crestini care i‑au fost restituiti, si din pri­cina Bosniei avea sa izbucneasca razboiul din 1914. In 1879, ostilitatea Rusiei, ai carei ministri se in­torsesera de la Berlin foarte maniosi impotriva An­gliei, precipita conflictele pe frontiera Indiei. Cand urma un razboi in Africa de sud impotriva zulusi­lor, publicul fu pus pe ganduri: daca politica paci­fista a lui Gladstone era lipsita de glorie, politica imperialista a lui Disraeli nu era lipsita de primej­dii. In 1879, Gladstone intreprinse din nou un mare turneu oratoric in Scotia si obtinu un imens succes. El spunea alegatorilor sai ca nu era vorba de a aproba cutare sau cutare masura politica, ci de a alege intre doua morale. De cinci ani de zile nu li se vorbea decat de interesele imperiului britanic, de frontiere stiintifice, de noi Gibraltare, si care era rezultatul? Rusia marita si ostila, Europa tul­burata, India in razboi, iar in Africa o mare de sange. De ce? Pentru ca pe lumea asta mai exista si altceva decat necesitatile politice, spunea Gladstone, exista necesitati morale. 'Ganditi‑va ca viata plina de smerenie din satele Afganistanului, in mijlocul zapezilor iernii, este tot atat de inviola­bila in ochii Atotputernicului ca si viata din ora­sele voastre'. Frumosul obraz de pasare de prada, ochii patrunzatori si puternici, glasul a carui per­manenta vigoare parea un miracol, inaltatoarea lui doctrina religioasa umpleau inimile satenilor sco­tieni, oameni evlaviosi, de admiratie si aproape de teama: li se parea ca aud cuvinte divine si con­templa un profet. La alegerile din 1880, Disraeli si partidul sau fura infranti.

VII. E mult mai usor sa predici pacea decat s‑o mentii. Gladstone era sincer in oroarea sa fata de violenta, dar avea sa fie silit s‑o foloseasca, si asta cu atat mai mult cu cat slabiciunea sa initiala marea pretutindeni pericolele si tulburarile. Pri­mele necazuri venira din Africa de sud. Acolo, de cand englezii anexasera, in timpul razboaielor na­poleoniene, Colonia Capului, colonie olandeza, se ivisera conflicte intre fermierii olandezi si colonis­tii englezi. In 1877 englezii anexasera republica olandeza Transvaal; in 1881 burii se rasculara si invinsera la Majuba Hill mica armata engleza de ocupatie. Gladstone accepta faptul indeplinit si redadu burilor independenta. In Irlanda se dezvolta in secret un partid republican, rebel si antienglez. Optzeci de deputati condusi de misteriosul si stra­lucitorul Parnell, partizani ai autonomiei (Home Rule), adica ai separatismului irlandez, ii faceau zile grele guvernului in Camera Comunelor. Iar in Irlanda actiunea parlamentara era sprijinita de o actiune directa care mergea pana la omucideri. Taranii refuzau sa plateasca arenda. In zadar Gladstone incerca sa‑i sprijine printr‑un Land Act, lege agrara care insarcina unele tribunale speciale cu revizuirea contractelor de arenda; in zadar il elibera pe Parnell si pe prietenii sai, arestati pentru instigare la rascoala. Dupa cateva zile atentatele incepura din nou. Opinia publica engleza, indig­nata, sili guvernul sa propuna o lege de repre­siune care dadu oarecare rezultate.

VIII. Dupa Transvaal si Irlanda, Egiptul. Proasta administratie a khedivului a determinat Franta si Anglia sa asigure impreuna controlul finantelor si administrarea datoriei egiptene. Niste europeni fiind masacrati la Alexandria, guvernul francez, mai mult din timiditate decat din intelepciune, si‑a retras flota. Gladstone ar fi rechemat si el bucuros flota engleza, dar presa si publicul nu‑i ingaduira. Armata engleza intra in Cairo. Aceasta cucerire 'intreprinsa intr‑un moment de neatentie' ii re­dadu lui Gladstone, care a reprobat‑o, populari­tatea, in drept, ocuparea Egiptului avea un carac­ter temporar si era tinuta sub observatie cu gelozie de Franta. In fapt, sir Evelyn Baring (mai tarziu lord Cromer) incepu de indata, sub suveranitatea nominala a khedivului, sa administreze tara. O armata de ocupatie engleza ramasese 'provizoriu' in Egipt. Cand, in Sudanul egiptean, un musulman fanatic se proclama mahdi[4], ii aduna pe dervisi si alunga pe soldatii egipteni, generalul englez Hicks, trimis acolo, fu complet zdrobit. Gladstone hotari ca Sudanul sa fie evacuat si insarcina, din impru­denta, cu aceasta operatie pe generalul Gordon, personaj care‑si facuse o larga reputatie in timpul razboaielor din China si care, in felul sau, era tot atat de fanatic ca si mahdiul. In loc sa evacueze Sudanul, el se baricada la Khartum si ceru intariri, dar in zadar. Cand Gladstone se decise sa i le trimita, era prea tarziu. Mahdiul il masacrase pe general si cei unsprezece mii de oameni din garni­zoana. Gordon avea toate virtutile necesare ca sa devina un erou national; tenacitatea sa placea imperialistilor, pasiunea lui pentru Biblie placea protestantilor si fantezia sa placea intregului popor englez. Moartea lui a provocat caderea guvernului. Dar abia in 1898 uciderea lui a fost razbunata, de catre expeditia condusa de Kitchener.

IX. In interior, Gladstone curma cateva nedrep­tati religioase; separa de stat biserica anglicana din Irlanda, pe care catolicii irlandezi n‑aveau nici un motiv s‑o intretina; ordona sa se deschida pen­tru neconformisti (care inca din 1836 aveau accesul liber la noua Universitate din Londra) portile uni­versitatilor din Oxford si Cambridge. Prin Educa‑tion Act din 1870 (legea Forster), Anglia capata in sfarsit embrionul unui sistem national de scoli. Printul Albert fusese surprins de numarul mare de analfabeti englezi, mult mai mare decat numarul de analfabeti germani sau francezi. La Manchester, din o suta de persoane care se casatoreau, patru­zeci si cinci iscaleau in registru cu degetul, nesti‑ind sa scrie; in 1845, 33% din barbati si 49% din femei erau analfabeti; in 1861, respectiv 25% si 35%. Regina Victoria, ingaduitoare, socotea ca nu era necesar sa se imite continentul in aceasta pri­vinta. Clasele nobiliare si mijlocii isi trimiteau copiii la scolile publice (Public Schools); vreme indelungata n‑au existat pentru popor decat scoli sustinute de biserici. Legea Forster infiinta, in sfar­sit, la sate, unde nu existau scoli libere, o scoala de stat, care era crestina, fara a fi confesionala. In 1891 invatamantul deveni obligatoriu in Anglia, iar in 1912 deveni gratuit. Trebuie notat ca Anglia, unde stiintele erau mai putin studiate in scoli decat in oricare tara din lume, a dat nastere catorva dintre cei mai mari savanti ai secolului al XlX‑lea: Darwin, Huxley, lordul Kelvin, Clerk Maxwell, Lister, Thomson. Oare programele scolare, mai putin incarcate, sa fi pastrat prospetimea geniilor?

X. In 1867, Disraeli daduse drept de vot mun­citorilor din orase; in 1884, Gladstone il acorda muncitorilor agricoli. O lege cu privire la scrutinul secret si o alta referitoare la coruptie in alegeri puse capat plutocratiei. Incepand din 1884, din sapte milioane de barbati adulti voteaza cinci mi­lioane. Nu mai sunt exclusi decat cei ce locuiesc in casa stapanului lor (servitorii) si cei ce locuiesc in casa parinteasca (tinerii care traiesc in familie), precum si toate femeile. Chiar si administratia locala fu incredintata atunci unor corpuri alese, si judecatorii de pace isi pierdura puterea admi­nistrativa, pe care o detineau de pe vremea dinas­tiei Tudor. Anglia trecuse intr‑o jumatate de secol, fara zguduiri profunde, de la oligarhie la democra­tie. Dar, in acelasi timp, independenta Camerei Comunelor fu foarte slabita. In vechiul sistem aristocratic, un mare senior in targul sau (sau acela caruia ii daruise targul) se simtea invulne­rabil; votul lui in parlament era liber pentru ca primul ministru nu avea asupra lui nici o influ­enta, decat doar prin coruptie, la care rezistau deputatii onesti sau prea bogati. In sistemul demo­cratic, toate locurile devenira instabile; deputatul nefiind niciodata sigur ca va fi reales de catre un corp electoral vast si capricios, amenintarea pri­mului ministru cu dizolvarea parlamentului deveni un mijloc de a‑i sili pe cei sovaitori sa se decida. O asociatie liberala, fondata de Joseph Chamberlain. la Birmingham, constitui un exemplu de ceea ce a fost numit, imatandu‑i pe americani, un caucus[5]. Partidele devenira puternice organizatii care propuneau pe candidati, adunau fonduri electorale (obtinute adesea in urma vanzarii de titluri de no­bleta) si impuneau suveranului sa numeasca pe seful lor in postul de prim‑ministru. Din ce in ce mai mult - in afara de accidente imprevizibile, grave greseli personale sau sciziunea unui partid - premierul, dupa reusita in alegeri, era aproape sigur ca va pastra puterea pe toata durata parla­mentului. Astfel, ca o consecinta neprevazuta a reformelor electorale, puterea executiva iesea inta­rita si sistemul englez se apropia de sistemul ame­rican, eliberat insa de pericolul pe care-l prezinta in America suprapunerea alegerilor prezidentiale si a alegerilor pentru Congres.

XI. Cele doua mari partide traditionale pareau atunci eterne, si cineva care ar fi prezis in 1892 ca intr‑o buna zi puterea va fi preluata de un partid al muncii ar fi parut extrem de indraznet. Socia­lismul englez, de la Thomas More la William Morris, a fost utopic si ineficace. Un evreu german, Karl Marx, care de la revolutia din 1848 traia la Londra, publicase in 1864 Capitalul, Coranul socia­lismului, asa cum Bogatia natiunilor fusese Biblia liberalismului; el constata efectele, cu totul nepre­vazute pentru Adam Smith, ale liberei concurente; el anunta ca, asa cum burghezia a invins feudalis­mul, proletariatul va expropria intr‑o zi burghezia. Dar lupta de clasa conta pe prea putini luptatori in Anglia prospera. A trebuit sa vina criza economica, lunga si dureroasa, care a urmat dupa 1875, ca sa se nasca o federatie social‑democrata, infiintata de burghezul Hyndman, si chiar si atunci aceasta a jucat in viata muncitorilor englezi un rol infinit mai mic decat trade‑unionistii practici. Socialismul a luat totdeauna in Anglia forme originale. A fost reformator si paternalist cu Robert Owen, estetic cu Ruskin si cu prerafaelitii; intelectual, paradoxal si tergiversant cu Societatea fabiana; parlamentar, evanghelist cu Ramsay Macdonald. Gratie acestei din urma caracteristici, avea sa atraga mai tarziu, ala­turi de muncitori, o buna parte a micii burghezii neconformiste. Asa precum Bentham si Mill impreg­nasera cu doctrina lor pe intelectualii victorieni si facusera sa triumfe liberalismul individualist, fabienii, si in special Bernard Shaw si sotii Webb, au dat drept de cetatenie colectivismului in spiritul intelectualilor de pe vremea lui Eduard[6]. Colec­tivismul fabian se deosebea de socialismul conti­nental prin doua trasaturi: mai curand decat capi­talul industrial, ataca renta funciara si marea pro­prietate agricola; si mai curand decat sa propova­duiasca o guvernare directa prin alegeri populare, ramanea credincios principiilor guvernarii reprezen­tative. Ideile fabienilor aveau sa inspire in scurta vreme politica financiara si sociala a unor liberali avansati cum a fost Lloyd George.