Problema reparatiilor. Ocuparea Ruhrului

Problema reparatiilor. Ocuparea Ruhrului

Reparatiile au reprezentat o problema pe care Puterile Aliate au incercat sa o rezolve in contextul mai amplu al organizarii pacii. O comisie de specialitate a functionat inca din 1919 la Paris, in compo­nenta acesteia intrand Franta, Marea Britanie, Italia, Belgia si Japonia, carora li s-au adaugat alte cinci state - Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia si Romania, care nu beneficiau insa decat de un singur vot. Era, in fapt, una din fatetele aplicarii principiului existentei a doua tipuri de state, cu interese generale si, respectiv, cu interese limitate. Obiectivul principal al Comisiei era acela de a studia resursele economice si capacitatile de plata ale Germaniei. In martie 1919, a fost redactat un raport al acestui organism de experti, care prevedea ca Germania va plati 30 de miliarde de dolari in 30 de ani. Principiul va fi impus Berlinului prin tratatul semnat la Versailles.

Pentru urmarirea modului in care Germania isi onoreaza obligatiile asumate, din 1920 la Paris a functionat o Comisie a reparatiilor timp de noua ani. Misiunea acesteia s-a dovedit dificila in contextul in care germanii nu erau in masura sa-si plateasca datoriile. Din aceasta cauza s-a ajuns chiar ca, la 6 aprilie 1920, trupele franceze sa ocupe, ca o forma de sanctiune, importantele centre industriale Frankfurt si Darmstadt, din zona carbonifera a Ruhrului. Acest prim avertisment se va finaliza prin retragerea armatei franceze la 17 mai.

Problema datoriilor germane a fost discutata la Conferinta de la Spa, desfasurata intre 5 si 16 iulie 1920. S-a ajuns la un acord, in prezenta unei delegatii germane, prin care erau repartizate sumele pe care Berlinul trebuia sa le plateasca Puterilor Aliate cu titlu de reparatii. Din nou s-a facut simtita discriminarea dintre marile puteri si statele considerate cu "interese limitate", Romania, de exemplu, primind doar un procent din totalul sumei.

Cu prilejul intrunirii Comisiei de reparatii la Londra, intre 25 aprilie si 5 mai 1921, a fost fixat cuantumul reparatiilor datorate de Germania la suma de 132 miliarde marci aur. Sub amenintarea ocuparii Ruhrului de catre trupele aliate, la 10 mai, Reichstagul era nevoit sa accepte decizia luata la Londra, fara insa ca guvernul german sa-si achite transele respective.

Un moment important pentru Republica de la Weimar 1-a constituit semnarea tratatului cu Rusia sovietica, la 16 aprilie 1922. Documentul de la Rapallo are o semnificatie multipla. Daca, din punct de vedere al problemei reparatiilor, cele doua tari renuntau reciproc la orice pretentie, mult mai importanta era iesirea lor din izolare. In plus, cancelariile occidentale sesizau pericolul formarii unui imens bloc germano-sovietic care ar fi putut rasturna echilibrul instaurat de ele prin prevederile Conferintei de la Paris.

Pentru a forta guvernul german sa plateasca sumele in contul reparatiilor, la Conferinta interaliata de la Paris, din 2 ianuarie 1923, francezii, secondati de belgieni, au reusit sa-si impuna linia dura fata de Berlin, amenintand cu ocuparea Ruhrului, care sa determine schimbarea de atitudine a Germaniei. Desi Marea Britanie s-a opus planului, la 11 ianuarie, 600.000 de soldati din trupele franceze si belgiene ocupau bogatul bazin carbonifer. In replica, autoritatile germane si-au retras ambasadorii de la Paris si Bruxelles, iar in Ruhr s-a declansat rezistenta pasiva. Boicotul populatiei a avut efectul scontat, determinandu-i pe francezi sa accepte calea negocierilor. Nu trebuie insa neglijat impactul acestor evenimente asupra economiei germane, care deja se confrunta cu mari probleme, moneda nationala fiind vizibil afectata.

Abia dupa ce, la 26 septembrie 1923, guvernul condus de Gustav Stresseman a acceptat sa puna capat rezistentei pasive, a fost luata in calcul varianta unei solutii diplomatice. S-a ajuns astfel la planul Dawes. Acesta era rezultatul muncii unei echipe conduse de americanul Charles Dawes, care publicase un raport la 9 aprilie 1924. Pornind de la sloganul afaceri, nu politica, planul prevedea reorganizarea Reichsbank sub control international, astfel incat Germania sa poata relua plata datoriilor in contul reparatiilor la un nivel de un miliard marci aur anual, pentru inceput.

Planul Dawes a fost acceptat de guvernul german la 16 aprilie si a intrat in vigoare la 1 septembrie, fiind functional pana in 1928. La randul lor, trupele belgiene si franceze au evacuat Ruhrul in intervalul 1 iulie - 17 august 1925. Totusi, se impune precizarea ca, nici de aceasta data, Germania nu a platit decat o parte a sumelor prevazute prin acordurile asumate.

O ultima tentativa de rezolvare a problemei reparatiilor, esuata la randul ei, a fost planul Young, adoptat la 7 iunie 1930. In esenta, planul adoptat pe baza propunerilor comisiei conduse de americanul Owen Young dadea satisfactie Germaniei. Datoria Berlinului era redusa la 38 miliarde marci aur, iar Comisia reparatiilor era desfiintata. In locul acesteia aparea Banca Reglementelor Internationale. Pentru Franta, adoptarea planului Young constituia o puternica lovitura, in primul rand economica, dar si un moment in care aliatii ei din Marele Razboi nu au mai tinut cont de pozitia guvernului de la Paris. De altfel, reactia unei personalitati de talia premierului Raymond Poincare, care a preferat sa demisioneze decat sa accepte solutia propusa de comisia Young, spune totul. In scurt timp, puternica depresiune economica mondiala, apoi venirea lui Hitler la putere si denuntarea tratatului de la Versailles de catre Germania au rezolvat de la sine problema reparatiilor.