PREMISE REVOLUTIONARE PENTRU NASTEREA NATIUNII ROMANE MODERNE 1821-1848

PREMISE REVOLUTIONARE PENTRU NASTEREA NATIUNII ROMANE MODERNE

Moto:

Daca o generaliune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei.

MIHAI EMINESCU

La 2/14 mai 1864, domnitorul Alexandru loan Cuza dadea o lovitura de stat prin care dizolva Camera Deputatilor si prelua puterile statului, urmind a domni prin prerogative extinse asupra unui regim autoritar personal. Perioada de conducere a statului cu un guvern impus de domnitor s-a inscris in categoria cezaris­mului, o forma de guvernare care concentra puterea in mina sefu­lui statului, fara a atinge dimensiunile unei dictaturi. De regula, formula cezarismului este acceptata de istorici pentru a desemna o domnie luminata dispusa sa introduca reforme benefice pentru stat, fie impotriva unui sistem parlamentar greoi si ineficient, fie in copilaria unui stat cu structuri politice, sociale si economice imature. Aparitia acestei situatii paradoxale in Romania ridica un set compact de intrebari.

Cum se face ca la numai cinci ani de la constituirea statului modern roman a fost nevoie de o lovitura de stat? Cum explicam generatiei anului 2000 faptul ca in sapte ani de domnie Alexandru loan Cuza a schimbat 25 de guverne? De ce omul cel mai iubit de natiune, pus pe tronul Principatelor Unite cu un entuziasm aproape unanim si lansat imediat in mitologia populara, a fost detronat printr-o alta lovitura de stat la numai sapte ani de la instalare? Si asta, cu o usurinta stupefianta. Iata primele trei intrebari la care nu s-a raspuns, desi bibliografia acestei epoci este substantiala, iar subiectul in sine a trecut fara prea mari probleme peste schimbarea de regim din decembrie 1947¹⁶. La acest pachet de intrebari concentrate pe momentul de debut institutional al statului modern roman, se adauga si o alta intrebare, varianta sin­tetica a celor trei dinainte: cum explicam contradictia intre elo­gierea reformelor lui Cuza si faptul ca la numai cinci ani de la introducerea sistemului democratic (parlamentar) in Romania, chiar acesta esueaza, cade, se prabuseste ca neviabil, reformele democratice fiind introduse fara el?

inca de la inceput, din primii ani ai existentei statului roman modern, s-a vorbit si s-a actionat in numele natiunii. Natiunea, inclusiv cu componenta sa transilvana, a produs dovezi complete asupra atasamentului sau fata de domnitorul Unirii. Si totusi, in momentul detronarii, Alexandru loan Cuza a fost surprinzator de singur. La fel ca in faptul asasinarii lui Minai Viteazul din tabara trupelor sale, a arestarii lui Tudor din mijlocul capitanilor sai, nu numai astazi, dar si in epoca s-a ridicat o intrebare simpla: ce facea natiunea in noaptea de 11/26 februarie 1866, cind Alexandru loan Cuza era detronat?

in ciuda tuturor dificultatilor de constructie, Istoria Roma­niei a mers inainte pe acelasi drum ales de Europa Occidentala in Epoca Luminilor, dar mai lent. Fara indoiala ca se putea si altfel si nu este nevoie de o abordare uchronica pentru a ne imagina non pas de chose nouvelle, mais d'une maniere nouvelle cum ar fi aratat Romania daca tentativele austriece sau rusesti de ocupare statornica a Principatelor ar fi reusit, sau daca miscarea liberal-radicaJa timpurie ar fi dominat viata politica din primele decenii de existenta a Principatelor Unite, cu scopul de a transforma rapid noul stat intr-o natiune burgheza dinamica.

Austria ar fi adus un nivel ridicat de civilizatie, ar fi impus niste reguli stricte de comportament social si, mai ales, ar fi pregatit cul­tural poporul pentru trecerea la stadiul de natiune moderna. Emanciparea s-ar fi petrecut tirziu, in primele decenii ale secolu­lui al XX-lea, si ea ar fi continut tema Unirii in forma completa, si nu in etape, cum s-a intimplat (1859,1913,1918). Nivelul de ci­vilizatie identificabil astazi in Transilvania si Bucovina ar fi fost unitar si universal extins pe teritoriul Romaniei Mari. Romania ar fi dus o politica externa apropiata mai mult de tarile germanice, inclusiv in perioada nazista - la care oricum am ajuns, dar prin paradox -, si ar fi reluat acest traseu filogerman sau franco-ger-man in 1990.

Rusia ar fi transformat Romania intr-o gubernie tarista, even­tual intr-o regiune tampon opusa Occidentului, pe care ar fi nego-ciat-o abil la fiecare razboi european, fragmentarea ei fiind fundamental necesara demersurilor diplomatice, sustinute de forta militara. Rusia a privit intotdeauna Romania in fragmente, fiind interesata direct de stapinirea Moldovei si Tarii Romanesti, cu transformarea Carpatilor in flanc drept usor de aparat, si indi­rect de Transilvania, ca spatiu de protectie, parte a "cordonului sanitar' lungit de la Marea Baltica la Marea Mediterana. Paralel cu negocierea fiecarui principat roman, Rusia ar fi pledat in inte­riorul acestora pentru Unire, ca teza a mentinerii protectiei sale internationale asupra romanilor, in cazul Rusiei s-ar fi produs si o slavizare accentuata a administratiei, urmata de o rusificare a lexicului. Romania si Bulgaria ar fi urmat o cale comuna, poate chiar federala, pe care numai piedica naturala si prea traditionala a Dunarii ar fi putut-o destructura. Rusia nu a incetat sa caute aceasta formula in Balcani, de la Rigas Velestinlis la Federatia Comunista Balcanica.

Un regim liberal "revolutionar' ar fi incercat introducerea fortata a modelului politic francez, combinat cu cel economic ita­lian de reformare a structurilor statale, nelipsit de agitatii sociale si mereu amenintat de interventia straina. Cauza fundamentala a "regimului revolutionar' ar fi fost republica, sistem politic extrem de fragil intr-un spatiu unde puterea se concentra la virf si actiona nu o data discretionar, in timp, pe masura ce republica ar fi putut prinde radacini institutionale, Romania ar fi avut destinul unui stat maghrebian francofon, dar beneficiind astazi de toate avantajele acestui statut.

in fata acestor trei optiuni, ca si alta data in istorie, romanii au gasit o a patra cale: de capul lor. O mina de barbati energici si patrioti, folosind influenta lojilor francmasonice, speculind ani­mozitatile dintre Marile Puteri si riscind enorm, a reusit sa obtina unirea, suveranitatea si independenta statului roman. Teza con­form careia masele au determinat evolutia societatii romanesti spre sistemul democratic este un fals propagandistic. Cealalta teza, a dirijarii proceselor politice romanesti din exterior este o exagerare. De aceea, istoria revolutiilor sau loviturilor de stat tre­buie sa contina obligatoriu si biografii. Una este cea a lui Ale­xandru loan Cuza, exponent al tentativei de implant administrativ francez in Romania, combinata cu parlamentarism britanic, in­dustrializare germana si modernizare romaneasca a mentalitatilor fanariote. Faptul ca din acest amalgam de influente a iesit un stat cu mari probleme administrative nu trebuie sa ne mire. Prima problema a celei de-a doua jumatati a secolului al XlX-lea a fost daca aceste institutii ocupau un loc gol sau erau implanturi straine pe un loc deja ocupat. Ca raspuns, Mihai Eminescu avea o pozitie fara echivoc: "Nevoind sau neputind cunoaste, ca orice stat are nevoe de clase puternice, am ridicat din temelie toate puterile vechi ale tarii fara a socoti ca o casa veche de piatra, dar cam strimta, e totusi mai buna decit un palat de hirtie frantuzeasca' ^⁷. Asa cum se prezinta astazi in fata unui ochi contemporan exersat cu navigatia pe Internet, Romania a tras tot timpul Istoria sa din urma ca pe un sac greu de care nu a vrut sa se desparta si care i-a incurcat mersul la fiecare pas inainte.

Dar despre ce popor vorbim? Imaginea despre natiunea ro­mana la sfirsitul secolului al XVIII-lea este aceea a unui contrast strident intre suprastructura politico-economica straina, transfor­mata intr-o oligarhie relativ stabila, boierii paminteni si populatia rurala dominata de principii arhaice de drept, ambele constituind totusi un popor unitar. De aceea, enuntul lui Tudor Vladimirescu: Patria este norodul, si nu tagma jefuitorilor' a reprezentat in fond o prima reactie la noul curent politic european nationalist. Interpretat ca un mesaj social, privit in substanta lui cea mai adinca si izolat de contextul real in care a fost folosit, el ar putea fi interpretat ca o aberatie antinationala. A rupe pe boieri de tarani inseamna a anula principiul de drept istoric al poporului roman, acceptind diversiunea ca acesta exista ca intemeietor de natiune doar din secolul al XlX-lea. La debutul epocii, natia era confundata cu poporul, iar acesta identificat doar in "starea a IlI-a' - taranul¹⁸, in consecinta, atunci cind taranul "a venit la putere' prin miscarea lui Tudor Vladimirescu si prin Proclamatia pasoptistilor de la Islaz, trebuie sa se fi format si natiunea romana. Este cel mai periculos concept, deoarece aduce capacitatea poporului roman de a forma o natiune abia in secolul al XlX-lea, cind i s-au adaugat populatii insemnate de greci, bulgari, rusi si evrei care au primit cetatenia statului modern. Este fals si pentru ca, la 1865, erau 4 373 534 de romani si 51 427 de straini in Romania (Moldova si Tara Romaneasca), la care religia ortodoxa era practicata de 94,9% din populatie¹⁹, in conditiile unei aseme­nea omogenitati etnice pare fireasca identificarea contemporana a natiunii cu poporul. De fapt, trecerea de la formula "lacuitor' al teritoriului Principatelor Romane la statutul modern de cetatean si, implicit, la conceptul de "cetatenie', identifica trecerea romanului de la natiunea veche la natiunea moderna. Falsul vine acolo unde vechea natiune romana (confundata cu poporul) nu este recunoscuta ca entitate descalecatoare de stat si aparatoare a acestuia in lungi razboaie antiotomane, impotriva polonilor, ungurilor etc., timp de opt secole. Ea este recunoscuta ca natiune doar atunci cind romanii si indivizii apartinind minoritatilor aflate pe teritoriul Principatelor au primit, sub presiuni insistente ale Marilor Puteri, statutul de cetatean, in acest loc actioneaza pro­paganda unui anumit extremism istoriografie evreiesc, inca ramas sub influenta comunista, si binecunoscutele aberatii ale ire­dentismului maghiar. Acestor doua curente cu largi dezvoltari mediatice internationale li s-a adaugat tentativa sovietica de a im­planta in istoriografia romana tezele luptei de clasa, ingrosind Ia maxim linia care ii despartea pe tarani de boierii paminteni.

in ciuda unor pareri larg acceptate, lunga dominatie otomana nu a functionat atit de adinc in straturile administrative, cit a operat asupra mentalitatilor. Acceptand unitatea nationala dintre popor si suprastructura sa nobiliara, va trebui sa indepartam ideea unei rupturi categorice intre boier si taran, iar tema conform careia romanii erau condusi de straini va avea nevoie de liste cu nume si functii. Intr-un memorabil discurs parlamentar, tinut in sedinta Adunarii Deputatilor din 24 iunie 1859, liderul conserva­tor Barbu Catargiu dadea expresie acestei tematici nationale ast­fel: "Sunt familii - pe care nu voiesc a le numi aici, ca sa nu dau sa se creaza ca voiesc ingimfarea sau caut a lingusi pe cineva -, sunt familii, zic, aici in Camera ce fura reprezentate la 1821 de niste barbati, ale caror nume merita a fi inscrise de condeiul dreptatii pe piatra nemuririi. Ei venira cu capul in mina, nu ca sa capete posturi si domnie, ci ca sa-si scoata patria din abisul in care cazuse [] Toti acestia sunt boierii pe care-i numiti vrajmasi ai poporu­lui, care, chiar sub naprasnica obladuire a fanariotilor, tot izbutira a zidi spitale, a infiinta scoli, a institui fonduri pentru trimiterea tinerilor in state civilizate, ca sa se formeze in stiinta lor'²⁰, in mod cert, miscarea pasoptista nu a fost initiata de o generatie spontanee, ci de o grupare sociala produsa de societatea romaneasca feudala, in care tocmai decalajul intre realitate si model a reprezentat motivatia revoltei politice, intr-un discurs ful­minant tinut in Senat la 5 decembrie 1897, Petre P. Carp ataca direct pe reprezentantii generatiei pasoptiste, care uitasera ori­ginea lor sociala: "Din rindurile noastre a esit generatiunea de la 1848, si daca dumneavoastra voiti sa monopolizati - ca sa nu intrebuintez un cuvint mai aspru - intreaga actiune a acelei ge-neratiuni in favoarea unui singur partid, nu numai ca sunteti nedrepti, dar dumneavoastra falsificati si Istoria si mintea dum­neavoastra'²¹. Esecurile politice ale acestei generatii, repetate pina la guvernarea liberala dintre 1876 si 1888, au avut ca prin­cipala cauza impactul structurilor si legislatiei moderne asupra tipului de civilizatie rurala arhaica in care patrunsese timp de cinci veacuri un sistem de valori permisiv, cel otoman, accentuat in ultimul secol de binomul administrativ greco-turc.

Este de subliniat ca incriminarea boierilor, in general, si a con­servatorilor, in particular, operata insistent de propaganda comu­nista a produs si o inoculare in mentalitatea colectiva a tezei caracterului antinational, aservit strainatatii, pe care 1-ar fi avut clasa aristocratica romaneasca. Romania nu a dus lipsa de tradatori, dar in mod cert Partidul Conservator a condus o politica nationala de mare demnitate si numai refuzul compromisului in interiorul tarii si la ofertele externe dubioase a facut ca guvernarile sale sa fie extrem de fragmentate si, implicit, necon­cludente. Partidul National Liberal ramine nucleul politic deter­minant pentru functionarea statului modern roman. Admirind idealismul, patriotismul si capacitatea de conducere ale lui Ion C. Bratianu, nu trebuie sa mai facem greseala de a-i anula sau demo-niza pe adversarii sai. Petre P. Carp, de exemplu, 1-a blocat de multe ori pe Bratianu in Parlament printr-un mesaj sobru, dar nu mai putin national: "Daca avem numai astazi o patrie, nu uita ma rog, d-le Bratianu, ca o avem numai si numai pentru ca boierii cei vechi au stiut prin patriotismul lor sa ne-o pastreze, si aceasta ar trebui, daca nu voiesti s-o admiti in interesul general, s-o admiti in interesul individual. Nu ar trebui sa arunci imputari asupra acelora care au stiut sa conduca aceasta tara pina astazi, asa incit sa ne-o lase noua in stare de a fi o natiune, o natiune in care dum­neata esti atotputernic'²².

Marii boieri care priveau circumspect agitatia tinerilor re­volutionari aveau un regim de viata emblematic pentru finalurile de epoca: "Ospetele nu erau rare si petrecerile, modeste, dupa datina rasariteana care nu ingaduia participarea femeilor, naive foarte adeseori pina la copilarie - caci, in fond, toti acesti oameni nu formeaza decit o singura mare familie -, ni sunt infatisate de acel evreu din Florenta, crestinat, pe care Cantacuzinii il cule-sesera la Venetia pentru a face din el secretarul pentru unele legaturi cu Apusul al Brancoveanului. Se facea haz la sarbatori de «jocuri de societate», ca acela care punea pe un nenorocit tigan sa iea cu dintii un ban dintr-o gramada de faina, sa prinda cu dinsii un ou ori sa apuce un taler in care se infipsese o luminare. Se ridea ieften in aceasta lume fericita care nu-si dadea sama de ce grozavie o ameninta pentru ca apoi sa se ajunga la grelele socoteli marunte, intr-un mediu de ingustare si temere, ale Domniei prin straini'²³. Moravurile nu erau departe de societatea galanta apuseana a epocilor pe care Giordano Bruno, Niccolo Machiavelli sau Voltaire le-au criticat necrutator, intre hrisoavele mosiilor Manasia si Uluitii din Ialomita se afla si urmatorul inscris:

"Adeverez cu zapisul meu la mina Dumnealui Tudorasco Bals biv vel aga precum sa se stie ca avind eu o tiganca maritata dupa un tigan al dumisale, numele tigancii Petrea cu trei copii, care mi se cuvine mie a lua pe jumatate, un tigan si jumatate din acesti trei copii, care tigani mi se trag si mie de stapinire de/a raposatu Dascalu Serban. Deci eu i-am vindut numitului boer atit pe Petrea, cit si partea mea de copii ce se cuvinea, un tigan si jumatate, drept talere 100: adica o suta, care bani i-am luat toti deplin in mina mea si stapineasca D-lui cu bine, pace, atit D-lui _cit si cucoana Domniei Sale, si pentru intarirea stapinirii am iscalit mai jos ca sa se creaza!'

Evident, "un tigan si jumatate' era o expresie strict mate­matica. Avem datoria sa observam mentalitatea natiunii in momentul de soc al secolului al XlX-lea, pentru ca principiile de viata erau privite identic si de sus in jos si de jos in sus. Teza exploatarii sociale nu putea sa apara inaintea ideologiei sociale, ceea ce presupune atingerea unui anumit nivel al constiintei de comunitate. Asa-numitul "miracol romanesc' este de fapt sinteza fortei cu care s-a deplasat poporul roman prin numeroase intor-tocheli ale istoriei europene si a solutiilor pe care le-a gasit pen­tru eternul decalaj institutional si economic, in straturile de jos, credinta veche, cu toate imbracamintile sale traditionale, a re­prezentat metoda cea mai eficienta impotriva deznationalizarii. Combinatia populara intre mitologia pagina (rezistenta pina astazi in unele ritualuri) si religia crestina a creat un corp solid de traditii cu aspect de dogma nationala de care s-a lovit nu numai religia adversa, dar si implantul modernist²⁵. La exterior, romanul a trait dupa normele acestei doctrine, dar in sufletul sau a avut mereu un reflex mult mai puternic, axial si ireprimabil: instinctul. in introducerea la tratatul despre viata si opera lui Petre P. Carp, Constantin Gane afirma: "Desi s-a spus ca ideile conducatoare ale poporului roman au fost intii crestinismul (si, in deosebi, orto­doxismul), iar pe urma nationalismul, noi credem ca in de-a lungul vietei sale trecute poporul roman n-a avut idei conducatoare care sa-i fi indrumat pasii pe calea spinoasa a Istoriei, nu pina in veacul al XlX-lea, in tot cazul. Arma de lupta a acestui popor pe cimpul trecutului a fost instinctul de conservare. Si insusi cuvintul de instinct exclude pe acel de idee'²⁶. Influenta majora si relativ periculoasa asupra modalitatii de supravietuire spirituala gasite de romani nu a venit din partea componentei otomane pure a ocupatiei - pozitia opusa si ireconciliabila intre cele doua religii a omogenizat poporul roman -, ci din partea unui element mult mai subtil: implantul grec. Construit pe acelasi sistem de valori crestine, desantul fanariot a patruns mult mai rapid si adinc in uni­versul mental colectiv al romanilor. Episodul miscarii revolu­tionare din 1821 a dezvaluit atit solidaritatea interetnica si confesionala, cit si adincimea infiltratiei grecesti. Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a avut impact intr-un singur loc esential: imaginarul popular, unde "grecul' a devenit rapid "cataon'. Din fondul reactiv popular s-au extras apoi formele culte ale xe­nofobiei: "grecotei cu nas subtire'. Momentul Tudor Vladi­mirescu este fundamental pentru intelegerea unitatii nationale construite pe legatura, chiar si feudala, dintre boieri si tarani. Se constata existenta unei partide nationale a boierilor, fara a avea inca o consistenta organizatorica mai mare decit o loja masonica sau decit o societate secreta de tip carbonar, dar care partida a actionat suficient de unitar incit sa determine modificari ale ati­tudinii suzerane.

Revenind la marea boierime pe care o surprinde revolutia din 1848 intr-un univers inertial, vom recunoaste usor apucaturile stratului social conducator, care este in continuare refuzat de isto­riografie drept model, dar care nu a incetat pina de curind sa-si perpetueze modelele: "Primul pahar il ridica mitropolitul pentru slava lui Dumnezeu, cind chiar cinta protopsaltul si cintaretii bi­sericesti. Al doilea pahar il ridica Domnul pentru slava impara­tului otoman, cind cinta mehterhaneaoa si muzica din sala mesii; atunci se face si «sanlic» - adica se sloboade tunul si pustile («foc marunt»). Al treilea pahar il ridica mitropolitul pentru domn si familia lui. La acest pahar ceremonia atinge culmea ei. Se face «sanlic» de tunuri si pusti; cintaretii intoneaza polihronion («la multi ani»). Boerii vin, toti pe rind, de saruta mina Domnului, bind cu domnul cite un «coboc de vin», dres de cupar. La urma vin cintaretii bisericesti, cari primesc bacsis un galben de aur. inchina apoi Domnul pentru mitropolit, pentru arhierei, pen­tru boieri, dupa care boierii faceau «multamita Domnului» si mai inchinau si boerii intre ei «unii catre altii». Ospitalitatea Domnului era larga, incit boierii mai luau din mezeluri si cofe­turi in naframi si pentru acasa, de duceau copiilor'²⁷. Este su­ficient sa comparam acest ritual cu protocolul unei vizite de partid si de stat dintr-o tara "frateasca' pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej sau cu ceremoniile organizate pentru ziua de nastere a lui Nicolae Ceausescu sau a Elenei Ceausescu.

Peste aceasta imagine statica, asadar, au venit ca un uragan ideile Revolutiei Franceze, Revolutiei de la 1848 si Conventiei de la Paris din 1858. Cavalerii acestei furtuni politice au fost boierii tineri bonjuristi, "fripturisti' si pe jumatate francmasoni, intre care ii vom regasi pe actorii principali ai domniei lui Alexandru loan Cuza.

Caracterul actiunii lui Tudor Vladimirescu

Privita ca o lupta intre clase, ca un conflict deschis intre boieri si tarani, istoria romanilor isi pierde continutul sau national, trans-formindu-se intr-o istorie a teritoriului pe care au trait, unde cronologia se incarca si cu domnitori fanarioti, cu ocupatii militare straine, cu o seama de consuli care "bateau din picior in fata Domnului', cu venetici si negustori in trecere, cu scenarii politice copiate din afara granitei. Ideea ca roman era doar acel taran inrobit care suporta exploatarea unor boieri rai a populat multe decenii istoriografia estica. Asupra romanilor s-a proiectat in timp si o imagine de populatie traitoare pe un teritoriu variabil, niciodata definit precis, intr-un spatiu de tranzit supus pasajului migrator, astfel incit frontierele statului sa fie linii cit mai artificial trasate. Mult timp au persistat cele doua imagini imprimate gresit de miscarea revolutionara modernista, pentru a se legitima, anume ca poporul este taranul, iar boieru] este fanariotul, strainul si mai apoi ciocoiul, boierul nou, profitorul. Importanta miscarii revolutionare a lui Tudor Vladimirescu sta in mesajele sale politice si, mai ales, in caracterul lor national. Eroul oltean a atras atentia asupra tuturor simbolurilor nationale: origini, traditii, lim­ba, teritoriu, in Proclamatia de la Tismana (asa-numita de la Pades), Tudor cheama "tot norodul romanesc' la arme "cu rau sa pierdem pe cei rai, ca sa ne fie noua bine!'²⁸ Tudor se considera parte a poporului roman, pe care, in aceeasi proclamatie tine sa il defineasca in detaliu: "Si iar sa stiti ca nimenea dintre voi nu este slobod, in vremea acestii adunari - obstii folositoare -, ca sa se atinga macar de un graunt, de binele sau de casa vreunui negus­tor, orasan sau taran, sau de al vreunui lacuitor; decit numai binele si averile cele rau agonisite ale tiranilor boieri sa se jert­feasca, insa ale carora nu vor urma noua - precum sunt faga­duiti -, numai ale acelora sa se ia, pentru folosul de obste'²⁹. Este de observat ca, in logica terminologiei, Tudor face de fapt o descriere a natiunii romane, nu a poporului roman (cetatenii de etnie romana), natiune identificata corect (fara precizarea etnica) in lacuitori, oraseni, tarani, negustorisi boieri patrioti, care "vor urma noua, precum sunt fagaduiti', adica intelesi cu el. Asadar, avem configuratia unei natiuni si descrierea unui dusman: cei rai, boierii tirani. Cu toate ca s-a comentat divers asupra incoerentei din prima proclamatie a lui Tudor, mai ales pe tema dificultatii de a-i identifica pe inamici, textul eroului oltean ofera solutia la o analiza mai atenta intre pasaje aflate la o oarecare distanta, in paragraful 2 al Proclamatiei, Tudor Vladimirescu scria: "Dar pre balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atit cele bisericesti, cit si cele politicesti, pina cind sa-i suferim a ne suge singele din noi?'³⁰ Caracterul global al imputarii este insa sub­stantial redus in paragraful 6, unde chemarea devine selectiva: "Si _sa se aleaga din capeteniile noastre cei care pot sa fie buni. Aceia sunt ai nostri si cu noi dimpreuna vor lucra binele, ca sa le fie si lor bine, precum ne sunt fagaduiti'³¹. Identificarea inamicului - evident, pentru uzul rasculatilor - devine precisa in paragraful final, unde Tudor foloseste pentru prima oara locutiunea "tiranii boieri' si unde ii indeamna pe rasculati sa-i jefuiasca. Textul de la Tismana are virtuti politice, este gradat in intensitate si navigheaza printre pericole cu destula abilitate. Astfel cum se prezinta nud programul politic al lui Tudor Vladimirescu, dusmanii miscarii sale nu puteau fi decit boierii mari "de functii', "boierii cu barba', fie greci sau romani grecizati/islamizati, capeteniile care "ne inghit de vii', oligarhia superioara rupta de natiunea pe care o conducea. Tudor face, mult inaintea lui Ion C. Bratianu, o impartire a clasei superioare in doua: aristocratia straina sau instrainata si nobilimea romana. Fenomenul devine administrativ, incepind cu 1822, in Moldova "carvunarilor' reformisti.

Privit in simplitatea sa documentara, programul lui Tudor este perfect rotund. El a fost insa denaturat in timp din considerente politice, figura marelui erou oltean fiind folosita fie pentru a se accentua caracterul social al miscarii sale, fie pentru a se sublinia importanta sa internationala. A. D. Xenopol a fost primul analist important care a negat caracterul national al actiunii, deoarece nu ar fi fost indreptata impotriva grecilor sau a Imperiului otoman: "Pe noi ne intereseaza insa nu ispravile revolutiei lui Tudor, cit caracterul ei care, o repetam, era acel al unei revolutii sociale a unui popor desnadajduit contra asupritorilor, fara alegere de rasa, si nu o pornire nationala contra grecilor'³². Xenopol se sprijinea pe constatarea consistentei destul de vagi a primelor documente emise de Tudor. De fapt, confuzia din primul corp de documente emise de Tudor vine din contradictia evidenta intre ele, Tudor avind un anumit fel de mesaj pentru tarani si un altul pentru inal­ta Poarta, de exemplu. Versiunea caracterului social al actiunii lui Tudor a fost acceptata si de Eugen Lovinescu, cu un comentariu care viza cronologia ideilor care 1-au miscat pe erou: mai intii o rascoala populara, deturnata apoi de boieri intr-un protest cu tema nationala³³, in continuarea acestei teze s-a dezvoltat mai intii un curent al "romantismului istoric', dupa care Tudor era un fiu de taran, cel mult boiernas local, care s-a sculat din rindurile poporului si 1-a ridicat pe acesta la lupta impotriva marilor boieri. Teza, a carei origine se afla in mitologia populara, a fost preluata si amplificata de propaganda sovietica in timpul regimului comu­nist, axata insa pe legaturile lui Tudor cu Rusia, in urma par­ticiparii ca porucic (locotenent) la razboiul din 1806-1812, si cuplata la miscarea Eteria, sprijinita de tar. in anul 1952, un oare­care Solomon Stirbu, acolit al lui Mihail Roller, lansa teza conform careia miscarea lui Tudor Vladimirescu era parte com­ponenta a miscarii decembristilor din Rusia, iar asasinarea lui fu­sese ordonata de burghezia austriaca si britanica, motiv pentru care evenimentele din 1821 trebuiau inscrise la originea "Raz­boiului rece' declansat de imperialism impotriva popoarelor din Est³⁴, in continuare, pentru a intari caracterul social, de clasa, al miscarii revolutionare initiate de Tudor Vladimirescu, a fost implantat enuntul sau: Patria este norodul, si nu tagma jefuito­rilor, in declaratia de la Pades si transformat intr-o lozinca. Tudor Vladimirescu a devenit simbol al prieteniei romano-ruse, lozinca fiind aleasa pentru ca un cuvint rusesc - norod - tinea loc de popor. Totodata, s-a accentuat localizarea la Pades, care era un tapsan pe care s-a produs adunarea rasculatilor, si a fost eliminata din mecanismul propagandistic orice referire la lacasul bi­sericesc. Un film artistic a dat la o parte rezultatele cercetarii stiintifice si, trecind in fictiune, a raspindit pe scara larga falsul propagandistic³⁵. "Deviza' de-acum cunoscuta este, de fapt, un fragment dintr-o scrisoare a lui Tudor adresata boierului roman Nicolae Vacarescu: "Dar cum nu o socotiti dumneavoastra ca patrie sa chiama popolul, iar nu tagma jafuitorilor! Si cer ca sa-mi arati dumneata ce impotrivire arat eu impotriva popo-/u/u/?'³⁶. La Xenopol, apare cuvintul norod in loc de popor³⁷, din cauza surselor diferite alese, documentul fiind publicat pen­tru prima oara in "Trompeta Carpatilor' din 8/20 august 1868, adica intr-o perioada in care se folosea in limba romana influenta franceza a lui peup/e.

Problema devine si mai delicata in momentul in care analizam caracterul social al miscarii. Aceasta are un singur autor, un sin­gur conducator si o singura voce: Tudor Vladimirescu. A fost el un taran ceva mai instarit, un boier scapatat, un boiernas strivit de administratia Olteniei? in 1812, la o virsta aproximativa de 30-32 de ani, Tudor Vladimirescu poseda o avere importanta, isi per­mitea sa cumpere si apoi sa vinda peste Dunare citeva sute de mii de oca de porumb la un transport (echivalentul a 10 vagoane), sa cumpere la o singura comanda l 000 de vite ("boi, vaci, oi, berbeci, capre'), sa semneze plati de 3 000 de lei (echivalentul a citeva zeci de mii de dolari astazi). Averea sa imobila era si ea substantiala: "Case, apoi mosii - in mare parte cultivate cu vie - avea in Cerneti, in cimpul Severinului, la Dalboaca si Closani, Calnic, Halinga - din Mehedinti; si la Purcari - in judetul Gorj. Mori, la: Severin, Topolnita, Plesuva, Paducel, Baia de Arama - in Mehedinti; Tismana - Gorj. Circiuma la Balta - Mehedinti'³⁸. Sa nu uitam ca acest presupus taran a fost urcat de boierii natio­nalisti pe Tronul Tarii Romanesti si apare mentionat in culegerile folclorice ca Domnul Tudor! El vorbea patru limbi straine: ger­mana, greaca, rusa si franceza. Ni s-a pastrat traducerea legislatiei austriece, in termeni juridici, din germana in greaca facuta de Tudor Vladimirescu. Chiar in celebra scrisoare catre Nicolae Vacarescu, el subliniaza pozitia sa fata de boieri: "Macar ca eu nici asupra cestii tagme nu sunt voitor de rau, ci inca mai virtos le voesc intregimea si intarirea privileghiurilor'³⁹. Asadar, care puteau fi motivatiile sociale ale acestui boier destul de instarit si cultivat, cu toate ca pe mosiile sale existau si robi si tarani clacasi si servitori? Documentele juridice ale zonei in care a activat ca zapciu dovedesc ca si Tudor Vladimirescu facuse abuzuri de pu­tere din cele pe care avea sa le incrimineze la Tismana. Este vorba de incidente violente in urma carora niste oameni si-au pierdui viata, intr-o declaratie olografa a lui Tudor din 21 iunie 1808, el recunoaste: "Adeverinta mea la mana Marii, sotia raposatului Costandin Basica, precum sa se stiie ca, din neajungerea mea de minte, batindu-1 fara masura, din care bataie peste un ceas au si murit' ⁴⁰. Alte episoade extrem de neplacute sunt inregistrate inainte de 1821, intre care si o consemnare, probabil prima, a folosirii in tortura a procedeului "ruleta ruseasca'⁴¹. Cum se explica faptul ca o revolta sociala inarmata primeste imediat aderenti din partea marilor boieri Grigore Baleanu, A. Filipescu-Vulpe, Scarlat Gradisteanu, Nicolae Vacarescu, Scarlat Campi-neanu, Mihaita si Grigore Filipescu, Stefan Balaceanu, apoi episcopul Ilarion si, mai tirziu, mitropolitul Dionisie Lupu, toti romani, la care s-au adaugat trei greci adversari ai Eteriei: Manoil Vilara, Dionisie Fotino si Nicolai Catacatu? in total au fost 56 de boieri de partea lui Tudor. Credincios programului sau, Vladimirescu executa in 12 martie la Slatina pe capitanii Iova si lenciu pentru ca jefuisera niste boieri la Benesti. Chiar daca mesajul sau initial a parut de substrat social - inspirat de nevoia acoperirii intelegerilor cu Eteria - , a fost el oare deturnat spre caracterul national cu care a sfirsit in mod cert miscarea lui Tudor? Au fost emise mai multe ipoteze.

Tudor Vladimirescu - mason. Din surse pe care nu le-am identificat, Xenopol afirma ca "lordache Olimpiotul, aroman de origina in serviciul Eteriei grecesti, ordona lui Tudor Vladi­mirescu sa ridice taranimea de peste Olt in sprijinul cauzei sfinte'⁴². El sugereaza astfel un nivel de subordonare nefiresc si care nu si-ar avea rostul decit printr-o ascendenta francmasonica a lui lordache Olimpiotul fata de Tudor. Se redeschide, totodata, si dosarul apartenentei eroului roman la activitatea francma­sonica, intr-un interviu acordat de Constantin M. Moroiu, Mare maestru al Masoneriei Romane in anul 1907, acesta "afirma, despre Tudor Vladimirescu, ca «se pare» a fi fost francmason'⁴³, intr-o epoca in care masoneria devenise o moda pentru tinerii boieri romani, confuzia intre francmasonerie si diferite organizatii de tip masonic era la indemina. Mason autentic era numai acela care facea parte dintr-o loja si se supunea ritualului masonic. Nu avem informatii despre un astfel de comportament la Tudor Vladimirescu, in schimb detinem suficiente dovezi impotriva afirmatiei ca ar fi fost francmason. Cel mai puternic argument este acela ca Tudor era un dreptcredincios ortodox, inaltator de bi­serici si permanent slujitor al credintei, intreaga sa corespondenta este strabatuta de sentimentul crestin curat, la care se adauga traditia sa de familie: in pomelnicul de la biserica din Closani, din 15 rude inscrise in penticostarul daruit lacasului 6 erau preoti: Dionisie Arhiereul, Varlaam Monahul, Eufrosin Eromonah, un alt Dionisie Arhiereul, losif Ieromonah si Mitrofan Ieromonah. Andrei Otetea respinge posibilitatea ca Tudor sa fi fost francma­son sau membru al vreunei societati secrete initiate de timpuriu in vederea rascoalei generalizate in Balcani: " Banul Ghica era in legatura de prietenie cu grecul Kirlian, devenit Baron de Lan-genfeld, care fusese unul dintre sustinatorii lui Rhigas. El a putut sa introduca pe Tudor in cercurile grecesti si sa cunoasca actiunea politica a lui Rhigas. Dar de o initiere a lui Tudor prin lordache Olimpiotul in societatea secreta «al carei sef, arhe, se credea ca e insusi tarul Alexandru», cum sustinea N. lorga, nu poate fi vorba'⁴⁴. Istoriografia romana are aceasta problema franc­masonica, provenita fie din neintelegerea continutului ei, fie din aversiunea cu care a fost tratata mai tirziu de curentul nationalist crestin sub denumirea de iudeo-masonerie.

Francmasoneria a dezvoltat in secolul al XlX-Iea o miscare masonica asupra careia a persistat confuzia, deoarece numerosi francmasoni au constituit organizatii politice secrete sau societati literare dupa principii masonice. De fapt, prin principii masonice se intelegea numai partea conspirativa a organizarii si desfasurarii activitatii acestor centre, dintre care unele au reusit sa devina in timp Centre de Putere. Eteria, de exemplu, a fost exclusiv o orga­nizatie politica, iar Junimea - exclusiv o asociatie literara. Faptul ca ele au fost initiate sau organizate de masoni (care apartineau unei loji francmasonice, cu totul altceva si cu alt destin decit orga­nizatia politica/literara in sine), precum si faptul ca ei au introdus anumite ritualuri sau procedee conspirative preluate din regulile lojii in activitatea acestor organizatii, nu le face echivalentul francmasoneriei⁴⁵. De altfel, tocmai natura ermetica, strict con­spirativa a Eterieia constituit si sursa esecului sau, deoarece nu a reusit sa se faca suficient de bine cunoscuta maselor. Faima Eterieia venit dupa infringerea sa. Loja in care putea activa Ia acea data Tudor Vladimirescu era Ovidiu nr. 25 din Chisinau, initiata de poetul Alexandr Puskin si pusa sub obedienta Marii Loji Astreea din Sankt Petersburg. Sedinta de deschidere a lojii Ovidiu s-a produs in casa boierului Mihalache Gh. Catiki din Chisinau la 7 iulie 1821 si este recunoscuta prin patenta de Marea Loja abia la 7 octombrie 1821⁴⁶. La acea data insa Tudor era mort de 4 luni! Pe teritoriul Basarabiei si in Rusia functionau un fel de loji mai mici, de fapt organizatii secrete cu scopuri politice, care nu au facut profil si nici n-au ramas in memoria istorica prin actiuni deosebite. O alta posibilitate era apartenenta la o loja militara, cum a fost Marte, initiata in 1772 si formata din ofiteri rusi cantonati in Moldova, dar nu avem date despre activitatea ei in secolul al XlX-lea. Stim insa ca Marele Stat Major al armatei ruse ancheta mereu activitatile acestor loji masonice si ca le des­fiinta cu brutalitate, obligindu-le sa intre in adormire. Condu­cerea armatei ruse intuia pericolul pe care il reprezentau nucleele secrete din rindurile corpului ofiteresc, care puteau constitui punctul de plecare pentru lovituri militare, neexecutare de ordin, fraternizari cu alte centre masonice din rindurile inamicului. Tinind cont de relatia lui Tudor cu armata tarului, apartenenta sa la o astfel de loja este improbabila, in 1816 se consemneaza exis­tenta unei organizatii secrete conduse de profesorul german Karl Martin Setter si de Mihail Gross, care incercasera declansarea unei revolte antifanariote la Bucuresti si Craiova sub deviza: Libertate, sculati-va contra tiraniei!^ Nu avem informatii asupra obedientei sale si se presupune ca a fost o tentativa minora din interiorul miscarii mai ample de eliberare a natiunilor balcanice. Referirile care mai apar in texte la relatiile lui Tudor cu francma­soneria sunt de fapt relatii cu masoni, membri ai unor astfel de organizatii, implicati in eliberarea Balcanilor, in privinta aparte­nentei lui Tudor la Eterie, trebuie spus ca aceasta era formata exclusiv din greci si ca acolo unde gasim indivizi de alta origine etnica este vorba de simpatizanti, sprijinitori, membri ai unor grupuri asociate miscarii de eliberare a patriotilor eleni, agenti platiti ai miscarii, intoarcerea atitudinii lui Tudor contra liderilor Eterici - chiar sub acuzatia de incalcare a unui "juramint' - il dis­tanteaza pe eroul roman de obligatiile stricte ale unei loji maso­nice active. Acest subiect trebuie privit in mod stratificat: o loja masonica autentica putea iradia o organizatie politica secreta, cum a fost Eteria care, Ia rindul ei, constituia nuclee conspirative la care asocia si negreci, pentru ca la limita de jos a ierarhiei sa se afle grupuri paramilitare balcanice. Francmasoneria a fost prezenta in forme timpurii mai ales in Moldova, prin unii boieri patrioti, aflati sub influenta Poloniei, Rusiei sau Austriei. Abia dupa ce grupurile de boieri revolutionari au orientat politica lor internationala spre Franta, s-a produs o legatura solida si con­stanta cu Marele Orient, sub influenta careia s-a constituit partida nationala. Aceasta insa dupa moartea lui Tudor Vladimirescu.

in sfirsit, problema subordonarii a fost rezolvata inca din 1821 si clarificata astazi de istoricul Mircea T. Radu: "Din amitirile lui I. Solomon rezulta intre altele faptul ca, la Slatina, Tudor s-a intilnit din nou cu lordache - care venea de la Craiova si mergea spre Bucuresti - si ca au tinut sfat (in jurul datei de 6 martie). Re­latiile care s-au stabilit aici intre acesti doi comandanti n-au putut fi decit de subordonare - tactica, determinata de imprejurari - a lui lordache fata de conducatorul Adunarii norodului'⁴⁸.

Interese personale, intr-o scrisoare din martie 1821 se arata ca Tudor fusese pradat de l 000 de taleri de un anume Barbu Robescu, sef al unor tilhari, cu care se judeca in 1818, fara ca sa fie despagubit⁴⁹, intr-un raport al consulului austriac Fleischhakl din 23 februarie/7 martie 1821 se arata ca Tudor a intrat in negocieri la Craiova cu comandantul trupelor trimise impotriva sa si ca " ar fi cerut 70 000 de lei ce pretindea ca i se datorau de stapinire'⁵⁰. Informatia este comentata si de Andrei Otetea: "Dupa un zvon care a circulat in 1821, in timpul rascoalei, Tudor a asteptat sosirea tarului la Viena si pentru a se plinge ca guver­nul Tarii Romanesti nu i-a acordat despagubirea de 70 000 de piastri pentru paguba pe care i-au facut-o tilharii, pe care i-a dat pe mina autoritatilor, dar pe care acestea i-au stors si apoi i-au pus in libertate, fara sa-i acorde lui vreo despagubire'⁵¹. Acest subiect ridica doua probleme. Prima se refera la caracterul disimulat al primelor actiuni publice duse de Tudor in miscarea revolutionara, cind mai toate declaratiile sale ascund scopurile reale si au menirea sa adoarma banuielile inamicului. A doua problema tine de statutul sau juridic, pe care il vom analiza, si care il prezinta pe eroul din Vladimiri ca cetatean rus, aparat de autoritatea suprema, identificata in persoana tarului Alexandru al Rusiei. Pe de alta parte, Tudor Vladimirescu era un negustor oltean impor­tant. Nu trebuie exclusa, numai de dragul mitului, dorinta de a-si recupera ceea ce era al lui. Dar este total absurd sa pui pe seama acestei datorii neonorate de stat intreaga ridicare cu arme a pandurilor si taranilor olteni. Sa nu scapam din vedere sumele mari pe care le-a angajat Tudor Vladimirescu din averea sa pentru succesul miscarii.

Agent rus. in noiembrie 1815, consulul Rusiei la Bucuresti cerea domnitorului despagubirea suditului rus Tudor Vladimi­rescu in urma destituirii lui din functia de vataf al plaiului Ciosani⁵². Conform dictionarului, sudit era un "locuitor din tarile romanesti aflat sub protectia unei puteri straine, avind prin aceasta dreptul la o jurisdictie speciala, la anumite privilegii fis­cale etc., de care nu se bucurau pamintenii'. Termenul vine din italiana si inseamna supus al statului respectiv sau in termeni moderni rezident. Tudor dobindise aceasta calitate ca ofiter in armata rusa. Mai stim ca in 1809 Tudor a prins 14 sirbi care tre­cusera Dunarea pentru a tine sub observatie miscarile armatei rusesti: "A scos palosul de la briu si a taiat 7 dintre ei: erau spioni. Stefan Columbeanu, om al lui Bibescu, fiind fata, ramine incre­menit vazind ca nu mai inceteaza macelul, i-a apucat puternic bratele, pe la spate, si 1-a oprit. Fata i s-a crispat atunci lui Tudor si buza i-a plesnit, lasind sa curga singele rau al miniei, impiedicata in manifestarile ei de respectul ce nutria fata de Bibescu'⁵³. Mai toata corespondenta purtata de consulii straini din Tara Romaneasca, in acte oficiale ale domnitorilor romani si in documentele oficialilor rusi, Tudor Vladimirescu este tratat ca cetatean rus. Pentru a calatori in Austria, Rusia era aceea care cerea Austriei eliberarea unui pasaport pentru Tudor Vla­dimirescu. Cu aceasta ocazie, contele Nesselrode - ministrul aface­rilor externe ale Rusiei - il declara pe Tudor expatriat, adica trecut de la calitatea de supus roman la cea de cetatean rus⁵⁴. Este probat cu documente ca in 1812 Tudor isi pregatise instrainarea averii pentru a se stabili in Rusia⁵⁵, in corespondenta sa din timpul miscarii revolutionare, Tudor scria despre pericolul la care se expune in cazul unui esec si care consta in exilarea in Siberia, pedeapsa aplicata cetatenilor rusi. Un contemporan, Stefan Scarlat Dascalescu, a carui opinie este reprodusa si de Nicolae lorga, il prezenta astfel: "creatura ruseasca, trimis sa insurectioneze cele cinci judete de peste Olt'⁵⁶. Implicat in recon­stituirea evenimentelor vremii, Dascalescu s-a inspirat probabil din corespondenta lui Saint Luce, agentul Frantei la Bucuresti, cu Talleyrand, unde Constantin Ipsilanti este prezentat astfel: "// est la creature de la Russie'⁵⁷. Reconstituirea evenimentelor, asa cum a fost facuta de istoricii romani dupa un numar restrins de documente ramase de la Tudor, nu poate ocoli legaturile acestuia cu Rusia si modul in care a incercat aceasta sa-1 foloseasca. Ansamblul cercetarilor desfasurate de istoricii romani si straini pe aceasta tema conduce la urmatorul scenariu:

in interiorul strategiei pe termen lung si al planurilor generale de extindere a sferei sale de influenta in Peninsula Balcanica, Imperiul tarist a sprijinit aparitia si activitatea EterieL Initiata de trei patrioti greci, la care s-au mai asociat patru, organizatia s-a extins, cautind constituirea unei baze de actiune si de stringere de fonduri in Tarile romane, la Viena, apoi la Pisa. in cele din urma au fost luati sub protectia tarului Alexandru si inclusi in proiectul politico-militar de inlocuire a stapinirii otomane din Balcani cu o stapinire ruseasca. Eliberarea statelor crestine era un pretext oficial care exploata nemultumirile si aspiratiile de libertate locale, agitate de rezultatul Revolutiei franceze, in intrevederea dintre tar si Alexandru Ipsilanti, liderul Eterici, imparatul rus ii promitea: "O sa ma gindesc. Cu o ghiulea asvirlita in Dunare, bag in foc Europa toata'⁵⁸ (evenimentul s-a produs 60 de ani mai tirziu, in 1877). Pentru a asigura reusita actiunii de rasculare a natiunilor balcanice, intr-o zona bine cunoscuta ca extrem de fluenta in circulatia informatiilor si predispusa la zvon, au fost initiate organizatii secrete conduse dupa principii francmasonice, avind un om de legatura cu autoritatea rusa - fie direct la Sankt Petersburg, fie prin consulii rusi din statele respective, in caz de esec si pentru a nu implica oficial imperiul tarist in complicatii diplomatice pe scena europeana, vina era trecuta acestor orga­nizatii secrete sau unor lideri locali stirniti de acestea, in decem­brie 1820 se organizeaza la Laybach (Liubliana de astazi) un congres al Sfintei Aliante pentru a analiza revolta carbonarilor napolitani. Toate evenimentele din Romania legate de miscarea lui Tudor Vladimirescu se vor desfasura pe timpul tinerii acestui congres (26 ianuarie - 12 mai 1821) si vor fi influentate de deci­ziile luate acolo. Ca in multe alte ocazii, pentru a se prezenta la congres cu o pozitie puternica, Rusia a declansat o diversiune in Balcani prin combinarea producerii simultane a interventiei mi­litare eteriste in Moldova cu ridicarea armata a pandurilor lui Tudor Vladimirescu in Oltenia. Planul initial, conceput in Rusia, continea si posibilitatea trecerii trupelor reunite ale insurgentilor in Bulgaria si Serbia, iar, pe fondul unei previzibile riposte oto­mane, o interventie militara ruseasca in Principatele Romane. Pentru aceasta, Corpul 2 de armata rus de sub comanda maresalu­lui Wittgenstein si cu generalul Kisseleff ca sef de stat-major primeste ordin sa coboare pe linia Prutului, fiind gata sa atace tru­pele otomane de represalii. Centrul organizatoric este mutat la Bucuresti, in consulatul rus condus atunci de Aleksandr Pini. in capitala Tarii Romanesti se produc in acest timp citeva eveni­mente in succesiune rapida: in noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1821 se raspindesc in oras pamflete impotriva domnitorului Alexandru Sutu, ramas credincios Imperiului otoman, pentru ca pe data de 13 ianuarie acesta sa fie asasinat in palatul sau prin otravire. Con­form relatarii fiului sau, principele Nicolae Sutu, domnitorul era grav bolnav inca din decembrie 1820. Ultimul sau medic a fost A- S. J. Messitz, agent rus, care a grabit moartea pacientului sau pentru a nu sta in calea planurilor de rebeliune. Familia a tinut ascuns acest fapt din dorinta de a obtine de la Poarta succesiunea unuia din fiii acestuia. Cadavrul este conservat o saptamina in palat, pina la anuntul oficial din 19 ianuarie, in conditiile avansarii procesului de putrefactie. Cercul marilor boieri, precum si con­sulatele cunosteau insa realitatea, cel rus fiind chiar implicat in suprimarea domnitorului. Cronologia ne ajuta aici sa identificam precis traseul lui Tudor si ne permite sa afirmam ca miscarea re­volutionara s-a declansat de fapt la Bucuresti. Tudor Vladi-mirescu se afla la Bucuresti inca din noiembrie 1820 sub pretextul unor procese. El este informat asupra unor parti ale conspiratiei, ascunzindu-i-se faptul ca Eteria era inteleasa cu tarul pentru cedarea Tarilor romane eliberate de sub stapinirea Rusiei. Istoricul Florin Constantiniu identifica primul pas al actiunii la doua zile dupa moartea domnitorului: "La 15 ianuarie 1821, cei trei mai mari boieri ai Tarii Romanesti, Grigore Brancoveanu, Grigore Ghica si Barbu Vacarescu, care peste citeva zile aveau sa devina, alaturi de alti mari boieri, membri ai Caimacamiei consti­tuite in urma mortii domnului Alexandru Sutu, au dat o impu­ternicire lui Tudor pentru a declansa actiunea militara: «Fiindca este sa se faca obstescul folos neamului crestinesc si patriei noas­tre, drept aceea, ca niste buni si credinciosi frati crestini toti si iubitori neamului, (pe) dumneata sluger Teodore te-am ales sa radici norodul in arme si sa urmezi precum esti povatuit»'⁵⁹, in continuare, inca din noaptea de 17 spre 18 ianuarie Tudor Vladimirescu este convocat la consulat de Aleksandr Pini si aso­ciat eteristilor lordache Olimpiotul, lancu Farmache si Dimitrie Macedonschi. intre ei intervine o intelegere care a fost interpre­tata ca un juramint secret facut Eterici de catre Tudor: "prin pu­terea armelor noastre sa ne eliberam de sub jugul apasator al barbarilor si sa ridicam semnul biruitor al crucii izbavitoare' si "sa se prefaca a provoca dezordini, a stirni complicatii interne si externe si a se folosi de toata viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun'⁶⁰. Acesta nu este un juramint francma­sonic, ci juramintul pe care Eteria il lua celor pe care ii angaja in conspiratie cu diferite misiuni. Toti trei, insotiti de un grup restrans de eteristi arnauti, greci si sirbi se indreapta spre Oltenia pentru a rascula populatia. Se opresc mai intii in Arges, unde Tudor ii aresteaza pe ispravnici si pe sames, dind un motiv de revolta pen­tru populatie. Dar in jurul acestei pedepse demonstrative nu se string decit aproximativ 100 de nemultumiti, marea majoritate vagabonzi (crai, in terminologia vremii) cu care trece apoi prin Vilcea in Olt. Aceasta experienta i-a intarit convingerea lui Tudor ca o simpla agitatie nu este suficienta si ca va trebui sa atace pro­blema abuzurilor administratiei fanariote cit mai direct, intre 20 si 25 ianuarie, Tudor emite primul sau document in calitate de conducator, si anume un arz⁶¹ adresat Portii, prin care isi justifica actiunea, dindu-i un caracter social. Atit Proclamatia de la Tismana (in forma sa initiala), cit si arzul catre Poarta erau docu­mente intocmite inca de la Bucuresti. Tudor le-a luat cu el in Olte­nia, unde a modificat Proclamatia pe intelesul oamenilor simpli. Marii boieri i-au pus la dispozitie si o cancelarie itineranta pentru a putea emite si alte documente. Urmeaza in acelasi interval de timp lansarea publica a Proclamatiei de la Tismana (Pades). S-a pastrat marturia unui martor ocular, Ion Solomon, fost camarad de arme al lui Tudor, care aduce amanuntele decisive pentru intelegerea actiunii eroului oltean. Tudor i-ar fi incredintat secretul miscarii sale: "rascoala nu este asupra boierilor si negus­torilor, ci numai pentru lege'⁶². Expresia "pentru lege' este tra­ducerea in romana a slavonului za vera, de unde a ramas in dictionar cuvintul zavera- rascoala, revolta, folosit corect doar cind e vorba de miscarea nationalista de eliberare a grecilor din 1821. Andrei Otetea a descoperit in 1930 un raport al am­basadorului celor Doua-Sicilii la Constantinopol din 27 febru­arie/10 martie 1821 in care se afirma: "Tudor Vladimirescu a declarat ca n-are alt scop decit a curma abuzurile introduse in administratie si a infrina extorsiunile Domnilor, contra carora se plinge toata provincia, cerind instalarea unui Domn nationaf'⁶³. O marturie proaspata despre miscarea din 1821 a fost identificata de Nicolae lorga in insemnarile lui Emanuil Chinezu: "Tudor era boier, si din boierii dela tara, unde se refugiase toata boierimea tarii, parte desgustati si obositi de atitea lupte nesfirsite, parte izgoniti de fanarioti din regiunile cele inalte ale statului lor, unde fusesera nevoiti a lasa pe lacheii strainului. Contemporanii lui Tudor, cu care s-a consultat pentru aceasta intreprindere si cu care a inceput-o, erau iarasi tot boieri de la tara, capitani de pan­duri si privilegiati, cum se zicea pe atunci. Am auzit din gura unui Burileanu batrinul, care fusese la Paris pe timpul Revolutiei franceze si facuse, mi se pare, si razboiul ca voluntar, din gura lui Gardareanu batrinul si chiar din gura batrinului Opran, care mi-au povestit despre scularea lui Tudor: ca, cu un an mai inainte, ei si mai multi boieri din Cerneti se stringeau mereu la o crama, la via lui Tudor din deal, si complotau. Cele ce se petreceau in capul si in inima lui Tudor preocupau pe mai multi, ca si pe dinsul. Ar fi dar o eroare din cele mai neiertate a se crede, precum am auzit pe unii, ca ideea revolutiei de atunci, fiindca o poreclira muscalii zavera, adeca «pentru religie», a dat-o lui Tudor Vladimirescu si celorlalti boieri romani ridicarea grecilor, ori intrigile Rusiei de a face o rascoala contra turcilor'⁶⁴.

Avem, asadar, doua planuri ale actiunii lui Tudor Vladi­mirescu: revolta sociala la suprafata si miscarea nationalista in profunzime. Istoricul Gheorghe Platon a identificat corect rapor­tul intre cele doua planuri: "Caracterul social al revolutiei poate fi desprins direct, atit din continutul Proclamatiei de la Tismana, cit mai ales din ecoul rascolitor al acesteia. Caracterul national insa, care se degaja atit de limpede din cauzele care au determi­nat revolutia, este ascuns; el poate fi intuit, se desprinde indirect, din desfasurarea evenimentelor'⁶⁵. Existenta acestor doua pla­nuri, obturata de lipsa de claritate a primelor mesaje si de com­binatia internationala in care se implicase Tudor, a derutat numerosi analisti. Unii nu au putut iesi din conditia etnica sau politica in care se aflau. Altii au ramas voci izolate pentru ca atingeau punctele sensibile ale destinului lui Tudor Vladimirescu, dind credit acelor surse care il prezentau ca pe un tilhar. Este destul de transparent astazi ca Tudor s-a asociat acestui plan pornind de la ideea ca trupele Eteriei vor trece in sudul Dunarii si ca, in spatele acestora sau pe fondul unor confruntari militare in Bulgaria, Principatele Romane vor putea cere revenirea la domnitorii paminteni. in relatia cu Ipsilanti, Tudor aduce doua argumente hotaritoare pentru intelegerea motivatiilor sale: "era vorba ca ei numai sa treaca prin Principate si acum tara a devenit teatru de ocupatie si de prada, in sfirsit, fara a rupe deci desavirsit raporturile, Tudor cere ca Ipsilanti sa-si arate intentiile, sa precizeze cit are de gind sa mai ramiie in tara si mai ales sa lamureasca asupra scrisorii imperiale de care tot vorbeste'⁶⁶. Din documentele pe baza carora se pot reconstitui evenimentele, rezulta si un anumit motiv al implicarii lui Tudor in actiunea Eterici: a fost incredintat de consulul Pini ca in spatele lui Ipsilanti se afla jmperiul rus. Lucrurile au stat asa la inceput, dar in timpul con­gresului de la Laybach, tarul Alexandru s-a lasat convins de Metter-nich sa renunte la sustinerea actiunii eteriste, din cauza pericolului declansarii unei revolte generale in Balcani, la care se adauga riscul ridicarii romanilor din Transilvania in conjunctie cu Tudor Vladimirescu. De fapt, inca din februarie, unul din capii con­spiratiei il anuntase pe consulul Aleksandr Pini ca tarul si-a retras sprijinul si chiar ca accepta reprimarea miscarii de catre otomani. Acelasi istoric bine informat si destul de lucid, loan C. Filitti, are aici un comentariu firesc: "Politica Rusiei fata de popoarele bal­canice a fost atunci ceea ce fusese uneori si mai inainte si mai avea sa fie si de atunci incoace, o politica de duplicitate. Asmutiri pe ascuns, incurajarea sperantelor, iar apoi, daca rezultatele se pro­duceau cumva intempestiv fata de interesele Rusiei, negarea oricarui amestec, dezaprobarea oficiala, parasirea in voia soartei a celor ce s-au increzut'. Asadar, Tudor - stiind sau nu de schim­barea de pozitie a tarului - ii cerea lui Ipsilanti sa-i prezinte impu­ternicirea imparatului. Acesta, fie n-o avea, fie n-o mai putea folosi, a devenit ceva mai agresiv. Tudor a urmat atunci singura politica inteleapta: intelegerea cu boierii nationalisti, de care il lega scopul final, si incercarea de a proteja sensibilitatile Portii. Pozitia antifanariota a boierilor si a lui Tudor devine evidenta si violenta. Ei acuza devastarile facute de eteristi si incercarea aces­tora de a ramine pe teritoriul Principatelor, cu un statut de ocupatie. Pe fondul tradarii rusesti si a interventiei iminente a tru­pelor otomane, Ipsilanti il asasineaza pe Tudor Vladimirescu sub acuzatia tradarii unei cauze la care eroul roman fusese doar un actor secundar, in ce masura Tudor ar fi actionat ca un autentic agent rus dupa o eventuala ocupatie cu trupe din partea imperiu­lui de la est, nu vom sti niciodata. De aceea, argumentele pentru importanta calitatii de agent rus ramin neconcludente. Nimic din ceea ce a facut el nu a fost impotriva patriei sale. Probabil nu vom sti nici in ce masura caracterul national al miscarii lui Tudor era inteles de acesta ca o eliberare a Tarii Romanesti de sub ocupatia otomana si o inlocuire a acesteia cu stapinirea rusa, dar crestina. Prin faptul ca s-a adresat in egala masura cu petitii inal­tei Porti, Rusiei si Austriei pentru rezolvarea problemei natiunii romane, Tudor apare mai degraba ca un precursor al principiului Marilor Puteri Protectoare de mai tirziu, in echilibrul carora s-a format statul modern roman. Partida nationala a boierilor a su­pravietuit. El, nu. Moartea lui - tragica pentru noi, insignifianta pentru straini - a initiat totusi decizia Portii de a reveni la dom­nitorii paminteni.

in finalul acestui exercitiu analitic, sa incercam o determinare prin logica a caracterului miscarii revolutionare conduse de Tudor Vladimirescu.

Caracter social. Am vazut din Proclamatia de la Tismana(Pades) ca Tudor cheama la revolta toate categoriile sociale, nudoar pe tarani impotriva marilor boieri. Exista si un argument in
plus care demonstreaza intentia politica a Iui Tudor, inca de lainceput: la 10 zile dupa declansarea revoltei, in 28 ianuarie, el iiscrie clucerului Costache Rallet, ispravnicul de Mehedinti: "Dacavoesti folosul de obste, vino impreuna cu toti boierii pamintului casa ne intilnim'⁶⁷. Asadar, mult inainte sa ajunga la Bucuresti si safie "deturnat' de boieri, Tudor isi prezenta scopul, dar numai indocumente cu caracter privat. Prin boierii pamintului el intelegeanobilimea, distinct de aristocratia de virf. Va trebui sa acceptamca Tudor a vrut inlaturarea oligarhiei fanariote, ceea ce estemotivatie politica, nu sociala, nationala, si nu internationala.

Caracter national. Sa presupunem ca Tudor Vladimirescuactiona ca agent rus. Misiunea lui ar fi fost sa produca tulburariarmate care sa justifice o interventie a trupelor tariste. Cu ce argu­mente putea convinge boierul mehedintean pe taranul oprimat saiasa cu furca sau coasa la drumul mare? Daca Tudor Vladi­mirescu s-ar fi prezentat in fata multimii, cerindu-i sa se ridicepentru a sprijini Eteria, pe Ipsilanti si pe patriotii sai greci, ar fi creat o confuzie totala. Este greu de presupus ca acel taran facea o distinctie intre grecul fanariot si grecul eterist, patriot si revo­lutionar, cu atit mai mult cu cit Eteria era o organizatie conspira­tiva. Este chiar foarte greu de imaginat cum ar fi explicat Tudor taranilor ridicarea la lupta impotriva unor greci, dar in alianta cu alti greci. Ce ecou ar fi avut o ridicare Ia lupta a taranilor romani pentru o cauza straina? Aceasta dilema primeste un raspuns de la acelasi Stefan Scarlat Dascalescu: "Daca (Tudor) ar fi spus olte­nilor telul acestei revolutii, adeca ca este asupra turcilor in favorul grecilor, n-ar fi reusit; dar el, bun politic, a stiut unde sa-i atinga; a propagat, ca, ne mai putindu-i vedea asa de prapaditi si ticalosi, a venit in ajutorul lor si, intitulindu-se «Ocirmuitorul Adunarii Izbavirii», i-a indemnat pe toti la arme impotriva boie­rilor si impotriva grecilor, functionari si arendasi, cari acolo mai mult decit oriunde faceau jafuri neauzite si dezbracasera pe popor pina la piele'⁶⁸. Textul dezvolta o teza aparuta dupa moartea eroului prin care Tudor a folosit in scop politic nemultumirile taranilor, fara a pierde vreo clipa din vedere misiunea sa incredintata de boieri. Ar fi mai realist sa vedem in tonul ambiguu al actelor sale publice ascunderea motivatiei sale reale - conve­nite in linii generale cu boierii paminteni de la Bucuresti, dar inainte de declansarea actiunii -, decit o lipsa de proiect precis. Sa nu uitam ca Tudor ii sufoca pe otomani cu scrisori justificative si linistitoare, menite sa disimuleze asezarea sa precisa cu fata la inamic si in fruntea unei multimi inarmate.

Faptul cel mai important al miscarii lui Tudor Vladimirescu este ideea si constituirea Adunarii norodului, aparuta in procla­matia din 23 ianuarie. Ea nu era echivalentul nucleului militar al pandurilor, deoarece avea un efectiv mult mai amplu, de aproxi­mativ 16 000 de oameni. "Adunarea norodului, prin care Tudor Vladimirescu intelegea pe toti aderentii la revolutie, toti sustina­torii acesteia, pusese stapinire, la data mentionata, asupra Olte­niei si se pregatea sa preia controlul in restul tarii'⁶⁹. Ce se poate constata: ca Adunarea norodului este vazuta de la inceput ca o structura reprezentativa, ca a ocupat un teritoriu (Oltenia) pe care si-a impus autoritatea, si apoi intreaga tara, asupra caruia si-a extins autoritatea, si ca avea un program politic prezentat public. Asadar, suntem in prezenta unei atitudini reprezentative a natiunii, chiar daca ea a cunoscut destule accente violente de rascoala, si a realitatii ca, "treptat, pe masura extinderii revolutiei, Adunarea norodului era investita cu dreptul de a actiona si in numele unei parti a boierimii'⁷⁰. Ca amanunt etnic, Adunarea norodului nu era compusa exclusiv din romani. Aici, in conceptul de Adunare a norodului se gaseste calitatea revolutionar-statala a faptelor lui Tudor, care il detaseaza de o simpla rascoala, revolta sau insurectie, in mod fundamental, Tudor Vladimirescu si-a indreptat actiunea impotriva unui sistem, nu doar impotriva unei stapiniri, pentru ca, presupunind ca ar fi reusit, Domnul Tudor ar fi instalat puterea reprezentativa la conducerea treburilor tarii.

3. Caracter militar. De regula, implicatiile militare ale unui fapt istoric sunt izolate de analiza politica si trecute in sarcina istoricilor militari, in tratate "separate' de istorie militara, ca si cum ar fi vorba de o abordare specializata si oarecum secundara. Ignorarea considerentelor militare, cel putin pentru perioada pre­mergatoare instalarii sistemului democratic in Romania, in care Armata primeste conducerea si controlul civil, poate produce un intreg esafodaj fals al analizei istoriozofice. O teorie recenta arata ca interesul Imperiului otoman pentru Tarile romane a fost pur marginal, deoarece traseul direct al ofensivei generalizate islamice spre inima Europei era prin Serbia si, in consecinta, argumentul "unui scut pentru civilizatie' reprezentat de romani este complet fabulatoriu. Contraargumentul porneste tocmai din neintelegerea considerentelor strategice puse la baza oricarei cuceriri de o asemenea anvergura si, in particular, din necunoasterea rolu­lui militar al oricarui act politic expansionist. Din punct de vedere elementar strategic, Imperiul otoman nu putea avansa pe "directia dreapta' prin Serbia spre Europa fara sa-si asigure flancul beligerant si transportul liber pe Dunare. A ataca Europa, avind o forta militara romaneasca, eventual aliata cu alte forte regionale, amplasata pe latura nordica a efortului sau de razboi echivala cu dezastrul, fapt pe care strategii straluciti ai Imperiului otoman nu puteau sa-1 ignore, in sfirsit, a afirma ca "drumul drept' spre Ungaria, Polonia sau spre porturile Marii Negre, alte cuceriri otomane in Europa, trecea prin Serbia tine de anomalii geografice care nu mai trebuie combatute. Realitatea strategica a oricarei cuceriri militare - e adevarat, speculata excesiv de isto­riografia comunista - arata ca nici Imperiul tarist nu putea ignora existenta Principatelor Romane la flancul sau drept, in aceste conditii, apelul Rusiei la Tudor Vladimirescu nu este o intimplare politica si nici o licenta romantica, eventual francmasonica.

Pentru un militar cu experienta, pe alocuri dur, dar inteligent si educat, cum a fost Tudor Vladimirescu, era mult mai plauzibil sa gindeasca o strategie proprie: sprijinirea Eterici pentru a trece in sudul Dunarii si, pe fondul luptelor acesteia cu unitatile militare ale Imperiului otoman, sa produca schimbarea de regim in Tara Romaneasca. Nici macar nu era o strategie complicata, deoarece ea copia procedeele militare folosite mereu de armata tarista si a fost pina la urma exact strategia aplicata de Romania in mo­mentul declansarii razboiului ruso-turc din 1877. Din acest punct de vedere, cel putin in intentii, Tudor este un precursor al Razboiului de Independenta, in care, pe fondul trecerii trupelor rusesti in Bulgaria si declansarii luptelor, Romania si-a declarat independenta de stat. Daca acceptam ca scopul final al actiunii lui Tudor in combinatie cu boierii era schimbarea de regim, atunci, in mod cert, a fost vorba de o miscare revolutionara.

Este de observat din substratul acestei analize ca unele actiuni ale lui Tudor Vladimirescu se regasesc mai tirziu in politica Romaniei moderne. Ele nu reprezinta exagerari sau fortari ale unor coincidente facute de istorici si nici copieri epigonice facute de liberali dupa un model initiat de eroul oltean. Asupra modului in care se putea produce iesirea Principatelor Romane de sub suzeranitate otomana, unirea si formarea unui stat national modern tampon in spatiul carpato-dunarean intre 1821 si 1871, exista prea multe similitudini pentru a nu avea la baza un scenariu initial, conceput intr-un Centru de Putere european si inminat diferitilor lideri romani. Sa luam un exemplu: la 27 februarie 1821, Ipsilanti ii cere lui Tudor sa paraseasca tabara de la Tintareni si sa ocupe Craiova, urmind a ramine acolo si a se intari local in ve­derea acoperirii flancului drept al preconizatei actiuni militare antiotomane. Tudor isi da seama ca Ipsilanti doreste sa-1 blocheze in Oltenia si sa ocupe el Bucurestii, motiv pentru care porneste in forta spre Capitala⁷¹. Situatia se va repeta identic in timpul revolutiei din 1848 cu gruparea Magheru - Heliade-Radulescu. Avind in vedere interesele divergente intre Marile Puteri impli­cate in politica Principatelor Romane pe tot parcursul jumatatii de veac dintre 1821 si 1871, acel Centru de Putere care a asigurai punerea unitara in aplicare a scenariului pentru romani nu poate fi decit francmasoneria.

Reconstituirea evenimentului din 1821 ne permite sa aratam evolutia fenomenului politic caruia i se dau si astazi diferite de­numiri. Actiunea s-a declansat ca o rascoala: "Mosiile manastiri­lor Cozia, Nucet - Vilcea, Arnota, Motru au fost pradate. Locuitorii din Constantinesti au ars casele si acareturile lui Hagi Enus, au spart patulele si pivnitele si au stricat stupii. Locuitorii mosiei Radovanu au rupt gardul viei biv-vel-comisului Ion Ghica si au prefacut via in izlaz, de au ras-o vitele pina la pamint. Pre­tutindeni satenii navalesc in paduri si le taie'⁷². Grupul compact al rasculatilor adunati in jurul lui Tudor ia un caracter insurectional, avind nucleu paramilitar constituit din panduri si arnauti, din momentul in care porneste marsul spre Bucuresti si trece Oltul. De aici, caracterul politic/national devine preponderent si intreaga actiune se transforma in miscare nationala. Certificarea ei vine si din faptul ca a luat si public acest caracter dupa ce liderii romani au constatat renuntarea Rusiei la sprijinul politic si mili­tar. Romanii nu au abandonat actiunea in momentul in care rusii s-au retras, ceea ce demonstreaza ca urmareau scopuri proprii. in plus, ea s-a intors impotriva JSfer/e/care, din acelasi motiv al abandonului rusesc, a incercat sa transforme cu totul ilegitim Tarile romane in baza pentru o eventuala continuare a actiunii de eliberare a Greciei. Pentru toate aceste motive, Tudor Vladi-mirescu moare ca tradator al Eteriei si erou al romanilor. Mitul sau ia nastere in 1842, o data cu preluarea istoriei tragice petre­cute in 1821 in argumentatia eroica a tinerilor democrati, membri ai partidei nationale. Miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu a asociat toate straturile sociale, de la taran la mare boier. Tinta loviturii a fost oligarhia fanariota. Iata de ce este inca o data absurd sa rupi pe tarani de boierii romani in faptul istoric al aparitiei statului modern.

Istoriografia romana are nevoie de o analiza stiintifica, pre­lungita in timp, daca nu chiar permanenta, asupra tratamentului acordat Tarilor romanesti de catre inalta Poarta. Ultimele decenii de studii au demonstrat ca imaginea de ocupant violent si crud, de stapin belicos si indiferent la suferintele romanilor atribuita Imperiului otoman nu se mai poate sustine fara nuante. Daca ar fi sa privim in oglinda tema mutilata de propaganda a salvarii Occidentului de islamizare prin rezistenta multiseculara a roma­nilor, vom constata ca o alta rezistenta, cea multiseculara a Imperiului otoman, a impiedicat rusificarea totala a intregii Penin­sule Balcanice. De aceea, un alt subiect al disputelor asupra lui Tudor Vladimirescu - in ce masura se poate certifica o legatura directa intre miscarea de la 1821 si revenirea la domnii paminteni - are nevoie de mai multa popularitate. Exista inca in perceptia populara "ani morti' - 1822,1823,1824,1825 etc. - in care s-au petrecut fapte istorice importante, dar care ramin izo­late in teze de doctorat, in brosuri sau carti de specialitate cu cir­culatie extrem de redusa. La 1821 se inregistreaza momentul in care Poarta constata ca solutia fanariota si-a epuizat eficacitatea Si ca influenta rusa a devenit suficient de puternica incit sa provoace o slabire fara intoarcere a flancului drept european al imperiului, in acelasi timp, performantele scazute ale economiei romanesti si reactia violenta, inclusiv anarhica, a taranimii, evi­dentiata de miscarea lui Tudor, impunea o schimbare radicala economica sau politica. Cum ultimele decenii ale administratiei fanariote cunoscusera schimbari prea multe si dese de masuri eco­nomice care derutasera pina la blocaj sistemul funciar din Prin­cipate, solutia politica parea mult mai usor si mai repede de adoptat. Din acest calcul nu poate fi scoasa miscarea re­volutionara a lui Tudor Vladimirescu. Totodata, avem obligatia sa ne indepartam cu luciditate de imaginea unui Imperiu otoman putred, cu picioare de lut, panicat si incapabil, condus de pasale corupte si sa vedem intotdeauna o ratiune politica proprie, o diplomatie activa si un corp de oameni politici si de generali capa­bili care au actionat in contextul unei alte psihologii statale si la alte dimensiuni teritoriale decit noi. La fel cum D. Russo se intreba cum putea Gibbon sa declare Imperiul bizantin intr-o con­tinua decadenta, cind acesta a mai durat 1000 de ani⁷³, tot astfel trebuie sa ne intrebam cum a supravietuit Imperiul otoman inca un secol dupa Tudor Vladimirescu, pina la reforma lui Mustafa Kemal Atatiirk din deceniul trei al secolului al XX-lea?

Pentru ca a determinat modificarea structurii de putere la virf, prin revenirea la domnii paminteni, actiunea lui Tudor, el insusi boier, a fost considerata o revolutie, dar prin particularitatea ca nu a reusit sa schimbe regimul politic si suzeranitatea otomana, ramine doar o miscare revolutionara cu pronuntate accente nationale. Este de remarcat ca in faptul miscarii revolutionare a lui Tudor Vladimirescu, motorul actiunii nationale a fost reprezentat de boieri, nu de tarani. Acestia din urma au fost atrasi de mesajele sociale si de o justificata aversiune fata de admi­nistratia fanariota (greceasca). Jafurile la care s-au dedat unii din­tre ei si masurile drastice luate de comandantul Tudor impotriva celor care pradau dovedesc o stare de constiinta asupra inaltimii si scopului final al misiunii numai din partea boierimii. Nu trebuie sa ascundem realitatea: numerosi rasculati din tabara Vladimires-cului se tineau de jafuri, profitind de deplasarea catre Bucuresti. Boierimea va prelua rolul de conducatoare a natiunii pentru transformarea statului. Acest mesaj si-a gasit loc in opera dra­matica a unui martor ocular, lordache Golescu, dar intr-o forma lipsita de echivoc: " Daca cu ai nostri nu ne putem uni, cum o sa ne unim cu Ipsilant? Cum o sa ne necinstim, unindu-ne cu fanariotii impotriva patriotilor nostri, impotriva tarii noastre!'⁷⁴ Pentru cele aproape trei decenii dominate de figura eroica a lui Tudor - inainte ca totul sa explodeze in Europa anului 1848 -, imaginea de opozitie clasica intre boieri si tarani nu mai este sufi­cienta. Avem dovezi solide pentru a adauga un conflict major intre boierimea paminteana si oligarhia fanariota. Imaginea regimului fanariot a evoluat pe trasee sinusoidale in istoriografia romana, de la incriminarea excesiva la elogiul iluminist. Dar epoca fanariota nu s-a sustras tipologiei oricarui fenomen politic: un debut, o ascensiune cu parti insorite si o decadere previzibila, urita, pe alocuri singeroasa. Distanta intre natiune si conducerea fanariota, in faza ei de criza finala, era observata in epoca de un actor politic extern. Sirbii se ridicasera la lupta sub conducerea lui Caragheorghe (Petrovic) in 1804. Pentru o mediere cu Poarta au fost desemnati reprezentanti ai domnitorului Moldovei, principele Alexandru Moruzi. Acestia insa au fost respinsi de sirbi sub urmatoarea motivatie: "De altfel, grecii din Fanar, deopotriva cu cei din scaunele Principatelor Romane, nu ar avea nimic in comun cu multimea - avec de gens - pe care ei o trateaza ca pe niste ani­male - comme des animaux - si nici nu ar putea intelege aspiratiunile sirbilor care lupta pentru limba si libertate'⁷⁵.

in anul imediat urmator mortii tragice a Iui Tudor Vladimi-rescu, in Moldova se declansa un proces politic de insemnatate istorica, initiat de boierii carbonari, proces care va aduce lumina si coerenta in emanciparea romaneasca din secolul al XlX-Iea. El s-a inscris in evolutia francmasoneriei speculative de dupa 1723 si a incidentei sale cu miscarea nationalista italiana, sursa de inspiratie pentru doi suverani: Napoleon Bonaparte si Napoleon al III-lea. Saptesprezece ani dupa moartea tragica a lui Tudor Vla-dimirescu, un alt boier bogat si cu pregatire militara, Ion Cam-pineanu, aducea si el claritate acolo unde Tudor fusese inca destul de confuz, in 1838, Campineanu, venerabil al unei loji francma­sonice din Bucuresti, ii scria agentului polonez Adam Czarto-riyski: "Idealul romanilor este sa fie un singur popor, unit si independent, sa constituie un regat ereditar, pentru toti romanii, cu indepartarea protectoratului rusesc si a suzeranitatii turcesti si cu libertatea claselor sociale. Acest ideal este scopul nostru suprem'76. Este esenta programului revolutiei de la 1848 expus cu un deceniu inainte de declansarea ei in Tarile romane. Simul­taneitatea miscarilor revolutionare romanesti din 1821 si 1848 cu cele europene a fost interpretata ca un proces obiectiv determi­nat de o neconcordanta intre fortele de productie si relatiile de productie. Falsitatea acestei teze este usor demonstrabila, fie si numai prin faptul ca Tarile romane, de exemplu, se aflau in cu totul al stadiu al raporturilor dintre "fortele' si "relatiile' invo­cate de marxism sau prin realitatea ca multe state prospere n-au cunoscut revolutii. Academicianul Dan Berindei are o alta explicatie, plauzibila: "Temeiurile oricaror procese istorice in exis­tenta unei natiuni se gasesc cu prioritate inauntrul spatiilor ei de existenta, dar popoarele traiesc intr-o fireasca intercorelare, sunt susceptibile sa recepteze influente din exterior, cu atit mai mult atunci cind se gasesc sub impactul unor evenimente istorice de insemnatate universala. Oricum, umanitatea are un sens de evolutie comun, chiar daca imprejurarile istorice determina ca nivelul de dezvoltare al popoarelor, mai ales in unele etape istorice, sa nu fie egal, ba, uneori, cu totul diferit'⁷⁷.

Revolutia din 1848

in Moldova, revolutia din 1848 a durat doua zile, intre 27 si 29 martie, in Tara Romaneasca, ea a durat trei luni, iar in Tran­silvania - un an si jumatate (aprilie 1848 - septembrie 1849). Privite in acest fel - impartite pe mari provincii - "revolutiile' romanilor, poate cu exceptia celei militante conduse de Avram lancu din Transilvania, suporta pericolul improvizatiei. Dar romanii au facut in 1848 o singura revolutie, nu numai prin fap­tul ca cele trei provincii erau romanesti, dar si prin realitatea ca un grup consistent de "agenti' revolutionari au "migrat' impre­una cu programul lor prin cele trei mari capitale ale natiunii: Iasi, Blaj si Bucuresti.

Moldova. Ceea ce s-a intimplat in capitala Moldovei la sfirsitul lui martie 1848 a suferit o critica aspra in timp, nelipsita de ironie. Mai multi patrioti romani - "boierii cei mari aproape toti, mitropolitul cu clerul sau, negustorii de toate treptele si de toate natiile, boierii cei mici, profesori, avocati si doctori de deosebite stiinti'⁷⁸ - s-au adunat in saloanele hotelului Pe-tersburg din Iasi si au emis o Petitie-proclamatie indreptata impotriva domnitorului Mihail Sturdza. Se pot identifica astazi peste 340 de semnatari, cu toate ca alte surse vorbesc de doua mii sau mai multe mii⁷⁹. Oricum, cifra este impresionanta. Documentul, ca act revolutionar, se descalifica insa din debut prin cererea de "sfinta pazire a Regulamentului in tot cuprinsul sau si fara nici o rastalmacire'. Restringerea revolutiei la un demers anti-Sturdza a fost explicata de istoricul G. D. Iscru, pe baza unei declaratii tirzii a lui Vasile Alecsandri, ca o urmare a manevrelor prorusesti facute de Constantin Moruzi la Iasi in intelegere cu trimisul tarului⁸⁰. Cu toate ca nu a participat la intrunirea de la hotelul Petersburg, Mihail Kogalniceanu a adus primul, dupa citva timp, o explicatie ceva mai plauzibila pentru aceasta abdicare de la ideile revolutiei: "in manifestarea aceea se cerea, pentru ca baionetele rusesti straluceau la Sculeni si Ungheni, si noi cind mergeam la plimbare sau ca sa ne intilnim intre noi la Copou, vedeam ziua baionetele rusilor stralucind la soare si noaptea focurile bivuacurilor, si atunci am cautat sa pastram miscarei noastre forma legala, care credeam ca ne va scapa de venirea strainilor, si am zis: pazirea sfinta a Regulamen­tului'⁸¹ . Nicolae lorga a incercat, intr-o singura si lunga fraza, sa atraga atentia asupra importantei protestului de la Iasi din 27 mar­tie: "La moldoveni, oricit ridicul ar fi in chemarea ca sprijin a evreilor si a cite unui sudit, ca acel Vincler, care a tinut discurs la otelul de Petersburg, dupa ce-si aratase sentimentele, foarte calduroase pentru tara si foarte cuminti pentru clasa taraneasca, oricit un alt ridicul ar fi legat de discursurile facute de oricine in cuprinsul salonului acestui otel, oricit de putina eroica ar fi revo­lutia dela Copou, in care se cinta din piano de tinerii boieri care aveau pricepere si pentru muzica, in acelasi timp cind stateau incarcate pustile pentru a trage impotriva politiei si a armatei celor doua beizadele ale lui Mihail Sturdza, oricita neseriozitate ar fi in anumite cereri de ideologie care nu se pot realiza de pe o zi pe alta, oricit de mare ar fi, in sfirsit, dorinta unor spirite nobile de a vedea ca inainteaza dintr-o singura saritura o societate inca jnapoiata, nu se poate tagadui ca acolo, la Iasi, au fost anumite insusiri de serioasa cugetare politica si de inalta solidaritate sociala, care trebuie semnalate'⁸². Din cele 35 de puncte ale peti­tiei, domnitorul s-a prefacut ca accepta 33, respingind cererea de infiintare a Garzii Nationale si cea de dizolvare a Adunarii Moldovei. Dupa o evaluare rapida a situatiei interne si inter­nationale - mai ales, miscarile trupelor rusesti de la granita -domnitorul Mihail Sturdza hotareste declansarea unei contrare­volutii viguroase. Casele lui Alexandru Mavrocordat, unde se adunasera protestatarii in asteptarea raspunsului la petitia lor, au fost inconjurate de trupe in seara zilei de 29 martie si revolu­tionarii au fost arestati. A urmat o represiune brutala: "Soldatii dar, ametiti de vinul si de spirtul, ce la pornirea lor din casarma in mare portie gustase, incurajati de rugamintea si de plinsetele Domnului si ale Doamnei ce-i trimisese, in sfirsit, tamindu-se si de amenintarile barbarilor lor sefi, se asvirle pe bietii tineri, ii stilcesc cu stratul pustii, le scot palariile din cap si-i tiriie pe uliti de par. La multi din ei au spart capetele, au frint coastele; pohoae de singe curg pe frunte nenorocitilor tineri'⁸³. Represiunea avea ca sursa informatiile conform carora tinerii revolutionari dis­puneau de arme ascunse la mosii din apropierea lasului, infor­matii care ulterior s-au dovedit veridice. Unii dintre liderii miscarii au fost dusi spre Galati, de unde au putut evada, altii s-au ascuns pe la mosii sau au reusit sa paraseasca tara. S-a pastrat ofisul dom­nesc prin care domnitorul isi prezinta versiunea asupra eveni­mentului si anunta ca revolutionarii sunt dati in urmarire:

"Cu mila Iui Dumnezeu Mihail Grigoriu Sturza V(oe)v(o)d Domn Tarei Moldovei

Dumis(ale) dregatorului den tinutu Falciiului. '

Citiva netrebnici din boieri cu cugetari tulburate si cu tintiri de a invalui linistea obstiasca mascuiesc protivnicile lor priviri cu viclene inchipuiri de ademeniri, s-au facut in curgire de cateva zile pricina de neodihna iubitilor nostri lacuitori din capitala, obraznicindu-sa iara si rastalmacind rabdarea ce noi am aratat in privirea lor, cu nadejdi de a-i intoarce catre datornica randuiala.

Vazand insa Domnia Noastra ca, orasani neputind mai mult suferi, ar fi agiuns pomenitii tulburatori a fi jertfa obstestii nemultumiri, am luat masuri potrivite pentru imprastierea lor si, prinzandu-se pe cei mai vinovati dintre dinsii, s-au regulat in privirea lor cele de cuviinta, incit linistea si multumirea orasanilor sa afla in deplinatate, /'y⁸⁴

Daca luam in calcul scopul declarat al manifestatiilor de la Iasi - rasturnarea domnitorului Mihail Sturdza -, atunci eveni­mentele revolutionare din Moldova trebuie extinse si dincolo de intervalul 27 - 29 martie 1848. Imperiul otoman si cel tarist si-au trimis demnitarii pentru a cerceta cazul si populatia lasiului a profitat de ocazie pentru a protesta din nou, atit prin adunari, cit si prin memorii adresate emisarilor straini. Pe fondul represiunii domnesti, intra in scena Mihail Kogalniceanu, care produce cele mai mari necazuri lui Mihail Sturdza. Dotat cu inteligenta politica, versat in mecanismele relatiilor Moldovei cu Puterile vecine. Kogalniceanu pune la dispozitia emisarului rus documentele abuzului facut de beizadeaua Grigore Sturdza impotriva Ma­nastirii Neamt, aflata sub protectia Imperiului tarist, plasindu-1 astfel pe domnitor intr-o situatie de conflict cu Petersburgul. Este adevarat ca boierul roman era vechil si avocat al domnitorului Mihail Sturdza pentru Manastirea Neamt. Predarea docu­mentelor partii ruse a reprezentat un act descalificant pentru increderea acordata de client aparatorului sau legal, motiv pentru care Sturdzestii 1-au urmarit pe Kogalniceanu - crescut si educat in casa acestora - cu o ura niciodata potolita: s-a pus un pret de 700 de galbeni pe capul sau si a fost pregatita o celula la manastirea-temnita Soveja. Kogalniceanu a stat ascuns la Raltatesti, apoi a fugit la Cernauti. Celebrul document progra­matic Dorintile partidei nationale in Moldova, emis de el in august, s-a inspirat din Principiile in 6 puncte formulate de refu­giatii moldoveni la Brasov si din Proclamatia de la Islaz, publicata in ,Organul national' din Blaj la 30 iunie⁸⁵. Deja avem un exem­plu de circulatie a programului revolutionar romanesc in toate cele trei mari provincii. Nivelul de reprezentare, care poate fi numit national pentru Moldova, este cel consemnat in ziua de 12 iunie, cind o multime importanta a populatiei lasilor a format un cortegiu impresionant catre palatul lui Conachi, unde fusese cazat Talaat efendi, trimisul Portii. Actul de solidaritate al iesenilor cu revolutionarii nu mai poate fi tratat ca scena de salon. A fost inca foarte putin, izolat si suficient de moderat pen­tru ca evenimentele din Moldova sa ramina doar o "revolutie de principii'. Principele Nicolae Sutu, un contemporan lucid al evenimentelor, avea sa scrie: "Sa faci o revolutie fara ajutorul po­porului era un lucru imposibil; dar la noi poporul era linistit si inofensiv. Nu s-ar fi impresionat, afara doar de o momeala sigura, pe care boierii nu erau prea interesati s-o dea. Burghezia noastra nu-i formata decit din evrei si negustori straini, dusmani naturali ai oricarei miscari care le-ar afecta interesele'⁸⁶.

Muntenia. Revolutia din Muntenia s-a declansat in ziua de 9 iunie 1848, cind ceremonia religioasa condusa de preotul Radu Sapca din Romanati s-a transformat intr-o manifestatie politica. Semnalul a fost dat chiar de foarte popularul preot, care intro­ducea in predica elemente de program politic: "Izbaveste Doamne si mintuie pe tot omul care sufera. Ridica si insufleteste pe acest popor care moare, ca sa faca sa traiasca pe asupritorii lui. Scapa-1 de abuzul clacei, de ticaloasa iobagie, de podvoada drumurilor si a soselelor, de acele munci ale faraonilor'⁸⁷. Conform declaratiei liderilor din scrisoarea trimisa domnitorului Gheor-ghe Bibescu in aceeasi zi, "intreprinderea a fost improvizata si spontanee'⁸⁸, afirmatie ce nu poate fi credibila. Partida nationala isi continuase activitatea si mai viguros dupa 1821, iar liderii sai cei mai activi se maturizasera politic in revolutia declansata in Paris, precum si in urma contactelor politice cu fruntasii revo­lutionari italieni. Liderii partidei nationale au avut o intrevedere decisiva cu reprezentantul Portii, acelasi Talaat efendi, si i-au inminat un memoriu, inca din data de 5 iunie, in care se facea un juramint de credinta Puterii suzerane: "Patriotii romani, le-padindu-se de o veche greseala, renunta la politica parintilor lor si nu se mai gindesc astazi decit sa se alature sincer Sublimei Porti. Ei recunosc cit de crunt au fost inselati parintii lor de catre Rusia, care nu s-a gindit niciodata sa faca din aceasta tara altceva decit o provincie in plus a imperiului sau, dupa cum o dovedeste incor­porarea Basarabiei, parte integranta a teritoriului moldovenesc, incorporare nedreapta si care a inselat buna-credinta a Sublimei Porti prin tradarea dragomanului Dimitrie Moruzi'⁸⁹. La 8 iunie I. Heliade-Radulescu ii scria la Caracal lui Gheorghe Magheru: "Asa iti vestesc ca aseara picai in Islaz si in numele Domnului incepem. Tot intr-acea vreme se incepe de alta parte la R. Vilcii si de alta la Ploiesti, in Bucuresti sunt toate gata. Sunt peste 3 000 cunoscuti ce asteapta semnalul nostru'⁹⁰.

Proclamatia de la Islaz are doua puncte cheie, dincolo de sem­nificatia imediata a celor 22 redactate de Ion Heliade-Radulescu. Primul este apelul catre natiune, a carei definitie este clara acum mai mult ca oricind, depasind-o in substanta pe cea enuntata de Tudor Vladimirescu si in amplitudine pe cea care i-a apartinut lui Ton Campineanu: "Cetateni in general, preoti, boieri, ostasi, negutatori, meseriasi de orice treapta, de orice natie, de orice religie ce va aflati in capitala si prin orase, greci, sirbi, bulgari, germani, armeni, israeliti, armati-va spre a tine buna orinduiala si a ajuta la fapta cea mare. Patria este a noastra si a voastra'⁹¹. Este de observat ca inca nu avem de-a face cu o asimilare corecta, moderna, a termenului de natiune, folosindu-se pre­matur vocabula cetateni in aceeasi fraza cu natie care inca isi pastreaza sensul de etnie. Al doilea aspect este tentativa de a propune Tarii Romanesti o republica: " Domnul este ales unul dintre cetateni si dupa domnie ramine iara cetatean, fiu al patriei. Domnul nici nu a fost, nici nu este print; domn e tot cetateanul, domn e si capul tarii'⁹². Cu toate ca istoricul loan Lupas a atras atentia asupra punctului 5 din Proclamatia de la Islaz- "Domn responsabil, ales pe 5 ani'- si a aratat sursele de inspiratie ale acestei tendinte improprii Tarilor romane - iacobinii Revolutiei franceze, poetul Lamartine, Jules Michelet⁹³ -, prea putini au observat ca aceste criterii i se vor potrivi perfect 11 ani mai tirziu lui Alexandru loan Cuza! Mai mult, in viata politica a statului roman vor exista printi si chiar fosti domnitori alesi deputati. S-a vorbit mereu despre programul politic al revolutionarilor romani, iar in timp vom constata si o permanenta critica a conservatorilor fata de "oamenii de la '48' si programul lor, devenita muscatoare pe timpul domniei lui Cuza. Una din tinte era aceasta tendinta republicana care dusese la alegerea unui domnitor din rindul cetatenilor, pentru care partida liberalilor radicali era facuta in totalitate raspunzatoare. Sub acest semn, "miracolul' alegerii sur­prinzatoare a colonelului Cuza ca domn primeste o explicatie realista, programatica. Exemplul tentativelor repetate de demo­cratizare a regalitatii in statele italiene, precum si alegerea lui Napoleon ca presedinte de Republica, au reprezentat un mode] pentru incercarea de a-1 convinge pe domnitorul Gheorghe Bibescu sa se puna in fruntea statului revolutionar roman. Acesta avea de ales intre pornirile sale liberale si teama de o interventie militara a Rusiei sau a Portii. Acest domnitor cu studii stralucite de drept la Paris a ales retragerea din functie dintr-un motiv per­sonal plin de generozitate: sotia sa suferea de o boala incurabila care impunea prezenta si afectiunea zilnica a sotului, in timpul tuturor agitatiilor politice din primavara acelui an incendiar, intre presiunile reprezentantului rus Duhamel, intre stirile cu privire la deplasarea multimii de tarani, tirgoveti si preoti dinspre Oltenia si Prahova spre Bucuresti si cererile imperioase ale partidei nationale de a semna Proclamatia de la Islaz sub titulatura de Constitutie, printul Gheorghe Bibescu se ducea acasa unde, cu discretie si dragoste, administra sotiei sale un tratament medical. Prezentat in istoriografie ca slab, ezitant, duplicitar sau filorus, Bibescu a fost unul dintre putinii conducatori ai romanilor care au parasit puterea fara regret. Mai ales dupa ce trei tineri re­volutionari au atacat trasura in care se plimba impreuna cu seful Politiei si au tras asupra lui, un glonte infigindu-se in epolet. Con­tradictia intre comportamentul sau ca particular si acela din cali­tatea de cel mai inalt demnitar al tarii ar putea sa deruteze daca nu ne situam in mentalitatea epocii. Revolutionarii erau priviti ca niste rebeli, dispusi la orice sacrificiu, pregatiti inclusiv pentru asasinat si adepti ai luptei insurgente. Orice conducator de stat din epoca era informat asupra celor doua decenii de gherile singe-roase care zguduisera Italia si fusese contemporanul instaurarii republicii in Franta. De asemenea, o anumita imagine despre initiatorii acestei miscari europene, ca biografie, aspect si com­portament social, francmasoni sau nu, producea o repulsie de inteles. Fundamental in atitudinea "reactionarilor' este convin­gerea ca orice agitatie revolutionara atrage automat interventia straina, otomana sau ruseasca, fara putinta de a cunoaste con­secintele unei noi ocupatii militare, in acest calcul intra si un aspect ilogic ce nu trebuie ignorat: la domniile fanariote nu se putea reveni, astfel ca orice ocupatie straina ar fi apelat exact la corpul politic si administrativ "reactionar'(t>oieri si functionari filorusi sau filoturci). Dar acesta tocmai se lupta sa impiedice o astfel de evolutie a evenimentelor. Logic ar fi sa acceptam exis­tenta unei alte variante a interpretarii interesului national, aceea a conservatorilor, care ar fi protejat tara de perspectiva cea mai grava: reinstalarea ocupatiei militare straine prin permanentizarea prezentei trupelor de interventie.

in evenimentele revolutionare din Muntenia au fost impli­cate si masele. Cifrele participantilor variaza intre 2 000 la manifestatiile de strada din Bucuresti in zilele de 9 si 11 iunie si 30 000 inainte de intrarea trupelor otomane in Capitala la 13 sep­tembrie, diminuate rapid la aproximativ 3 000, cind s-a constatat ca armata trimisa de Poarta are ordin sa intervina. Compor­tamentul acestui nucleu identificabil de cetateni romani revo­lutionari a fost remarcabil, de la entuziasmul exuberant al inceputului de iunie, la atitudinea disperata a sfirsitului din sep­tembrie: "inaintind catre masele de tarani, acestia din urma s-au apropiat, au cazut in genunchi si au aplecat steagurile. Pentru a-si face drum, trupele (otomane) au fost nevoite sa dea pinteni cailor si sa loveasca cu latul sabiilor'⁹⁴.

Se poate stabili o cronologie a participarii populatiei la seg­mentul muntean al revolutiei:

Revolutia era pregatita din timp, inca de la Paris. Imediat dupa victoria insurectiei pariziene, studentii romani s-au adunat in sediul societatii lor nationale si au decis sa-si finanteze deplasarea spre tara din fondurile acesteia, inca de la inceput, tinerii boieri erau divizati in privinta modului cum trebuia declan­sata revolutia in statele romanesti: majoritatea, care raminea fidela Portii, vedea un protest indreptat impotriva Regulamen­tului Organic si a Rusiei, in timp ce un grup restrins, condus de C. A. Rosetti si Ion C. Bratianu, dorea sa copieze insurectia france­za si sa instaureze republica. Alexandru Golescu urma sa fie presedinte. Asa cum pot fi reconstituite intentiile din marturiile postrevolutionare, ideea initiala era a unei revolte impotriva ocupantului tarist, cu sprijin in ofiteri si bani din partea Frantei si inaltei Porti. Parisul si Constantinopolul erau atunci unite in efor­tul de blocare a inaintarii Rusiei spre sud. Se miza pe o actiune militara, cu folosirea trupelor de panduri din Oltenia ale lui Gheorghe Magheru, la acea data prefect al judetului Romanati. La Islaz se aflau maiorul Christian Teii si capitanul N. Plesoianu, in fruntea a doua companii de infanterie. Magheru raporteaza domnitorului Bibescu asupra miscarii unui numar important de tarani, oraseni si negustori spre anumite centre de adunare in Vilcea si Oltenia si primeste ordinul sa mobilizeze toti dorobantii din regiune, sa impiedice rascoala si sa-i impuste pe capii aces­teia⁹⁵. La Caracal insa cei 600 de dorobanti in frunte cu Magheru fraternizeaza cu gloatele puse in miscare de lozincile Traiasca Constitutiunea! si Traiasca libertatea! si impreuna ocupa, asa cum vom vedea, orasul Craiova. Magheru era francmason.

Istoria adevarata a evenimentelor din Oltenia poate fi gasita in rapoartele si memoriile ofiterilor implicati. Capitanul Plesoianu a fost acela care s-a intilnit in secret cu Nicolae Balcescu si Golescu Arapila la venirea acestora de la Paris. Cei doi revolu­tionari pareau foarte siguri pe ei, mai ales in privinta ridicarii maselor, dar Plesoianu le-a atras atentia ca taranii sunt cit se poate de circumspecti: "Nu ca sunt multumiti de starea lor, nu ca sunt multumiti de guvern, ci ca, (sic!) ca oameni de atitia siecoli, tot asupriti si inselati si apoi tot de atitia siecoli nepregatiti de o asemenea imprejurare, au spaima necredintii ciocoilor si necunos-tinta puterii lor, astfel vedeti ca nu trebuie sa va credeti siguri. Crez ca o sa fie tot taranul, tot asupritul cu noi, dupa oarecare deslusire si incredere'⁹⁶. Intr-adevar, singurele manevre pro-revolutionare din Oltenia au apartinut unor companii militare conduse de ofiteri complotisti, in celebra zi de 9 iunie 1848, la Islaz nu au venit decit subunitatile lui Plesoianu, Teii si Magheru 1-a care s-au asociat 10 tarani: "Abia sa lua dupe noi vreo 10 lacuitori; si cauza era neconfienta, fiindca jefuiti de atitea secole de ciocoi (asa numesc ei pe toti ce nu sunt plugari, pe carii ii numesc crestini), orice fagaduiala, orice vorba o lua drept un mijloc de a-i insela mai bine'⁹⁷, in aceste conditii, Plesoianu ape­leaza la popa Sapca din Celei, cu care era prieten si caruia ii cere sa incerce el adunarea oamenilor din satul sau. Conform infor­matiilor date de Plesoianu si confirmate de un alt ofiter implicat m actiune, A. Christofi, la Islaz nu a avut loc decit ceremonia sfintirii steagurilor in prezenta trupelor fidele si a unui grup de 10 voluntari greci. S-a pastrat si relatarea unui martor ocular, I. S. Bunescu, membru al comitetului revolutionar: " La 9 iunie, in mijlocul satului Islaz, in fata a doua companii de soldati adusi de C. Teii si N. Plesoianu, cu o pompa simpla dar impunatoare, in mijlocul unei multimi respectuoase si respectabile, se face slu­jba religioasa, se citeste de catre Heliade proclamatia catre popor, care anunta punctele Constitutiunei si care nu erau altele decit cele intocmite de el si Dinicu Golescu la Golesti si pentru care jurase in biserica de la Golesti a le aduce la indeplinire'⁹⁸. Peste timp s-a produs o suprapunere de momente intre citirea proclamatiei in satul Islaz si sfintirea steagurilor de pe terenul din apropiere, numit ulterior Cimpia Libertatii. Ambele eveni­mentele sunt la fel de importante si amanuntul de loc chiar nu are nici o relevanta pentru faptul istoric. Mai semnificativa este observatia ca in acest eveniment crucial al istoriei Romaniei, preotii si militarii - prin extensie, Biserica si Armata - au jucat un rol decisiv, realitate care se va regasi mai tirziu in doctrina nationalista moderna a Dreptei romanesti.

A doua zi, la 10,00 dimineata, formatia militara ajunge la Celei, unde este intimpinata de parintele Sapca impreuna cu circa 100 de sateni. Tot aici se alatura si compania a 6-a a sergentului major Paicu. Directia de mars a fost Caracal - Craiova, nicidecum spre Bucuresti, cum s-a acreditat mult timp. Spre Bucuresti au plecat doar liderii revolutionari cu Proclamatia de la Islaz, care se pare ca a fost totusi citita si in fata militarilor, in sfirsit, pe traseul de la Caracal la Craiova, populatia iese in numar ceva mai mare la chemarea administratorului districtului, care nu era altul decit Magheru. Dimensiunea aproximativa a participantilor la acest mars revolutionar ne este data de acelasi martor ocular: "in tot, 490 sau 500 oameni armati si vreo 500 lacuitori, fiindca din distanta in dis­tanta, unora lacuitori le dam noi drumul sa sa-ntoarca inapoi. Altii fugea ei noaptea (Am spus, neconfienta erea cauza). Peste tot, se aflau 1000 oameni'⁹⁹. O manifestatie ceva mai ampla s-a petrecut la Craiova, o data cu intrarea acestor trupe si dupa ce s-a aflat nrintr-un curier ca la Bucuresti, in 11 iunie, guvernul provizoriu luase puterea. Documentul prin care li se anunta componenta noului guvern a produs indignare: Christian Teii era inlocuit la Mi­nisterul de Razboi cu colonelul Odobescu, iar Magheru era trecut la Finante, unde cu onestitate afirma ca nu se pricepe. Cei citiva membri ai guvernului aflati la Craiova, in frunte cu Stefan Golescu, hotarasc sa plece spre Bucuresti cu trupele. Nu este clar daca acest nou mars era, de data asta, ostil puterii de la Bucuresti. Dar ideea pare plauzibila, deoarece in 15 iunie guvernul provizoriu se grabeste sa le trimita o noua lista a Executivului in care Teii este din nou ministru de razboi si este rugat sa vina urgent in sprijinul revolutiei, in acest punct se acrediteaza mai degraba ideea ca tradarea colonelului Odobescu ar fi modificat atitudinea guvernu­lui provizoriu fata de Teii si Magheru. intre timp, Plesoianu fusese avansat colonel, iar sergentul major Paicu facut sublocotenent. Gheorghe Magheru a primit functia de capitan-general, asimilata ulterior gradului de general si ramasa astfel in constiinta publica, desi nu a fost niciodata general al Armatei romane.

in paralel cu evenimentele din Oltenia, la Bucuresti Politia a aflat din timp de pregatirea unei adunari pe Dealul Filaretului in noaptea de 8 spre 9 iunie si a trecut la arestarea unor capi cunoscuti. Dar incercarea de a impiedica declansarea revolutiei prin arestarea organizatorilor a esuat, cu toate ca adunarea n-a mai avut loc. Unii dintre capii revolutiei au reusit sa fuga din timp spre Islaz, altii au fost eliberati sub presiunea unor grupuri de meseriasi, in ziua de 11 iunie, pe Dealul Filaretului - locul unde, in urma cu 5 ani, se infiinta loja fracmasonica Dreptate-Fratie are loc o manifestatie populara la care participantii sunt in­formati asupra evenimentului de la Islaz si asupra continutului Proclamatiei. Din scrisoarea lui Florian Aaron catre Gheorghe Baritiu, aflat la Brasov, aflam ca "eri, vineri dimineata, la 11, pe cind capitala se afla intr-o neodihna neastimparata, pe cind se pregateau isbucniri de noua miscari revolutionare, printul (Bibescu) vru sa cerce credinta garnizoanei pe care se intemeia. Se duse mai intii la casarma cavalerii si, dupa ce se adresa catre ofiteri ca, in imprejurarile de fata, cind tara este amenintata de rebeli, sa pazeasca credinta catre gubern, acestia ii raspunsera ca ei sunt gata a-si varsa singele in contra vrajmasilor patriei, dar singe roman, singe patriotic nu vor varsa niciodata'¹⁰¹. Aceeasi sursa relateaza modul in care taranii veniti de la Islaz au fost intimpinati de bucuresteni: "intimpinarea orasanilor cu taranii a fost ceva sublim in felul sau. Se imbratisara, se sarutara; taranii, fara arme, fara nimic, cu merindea numai in traista, cu punturile nouai Constitutii in miini, intrara in capitala sub stindardele lor, strigind: «Dreptate!» si orasanii, unindu-si glasurile cu dinsii, repe­tau: «Dreptate!». Astfel taranii cu orasanii infratiti, intre rasunete de glasuri detunatoare, inaintara pe ulitele capitalei catre palatul printului'¹⁰². Ramine in continuare neclar de unde proveneau acesti tarani, pentru ca cei din Oltenia am vazut ce traseu au avut. Bibescu se afla la masa cu C. Filipescu, I. Florescu si Banov atunci cind palatul a fost luat cu asalt. Conform unei adecdote tirzii care cauta sa minimalizeze evenimentul, anuntat ca il cauta un Golescu, Bibescu porunceste sa mai puna un tacim la masa. Revolutionarii insa navalesc in incapere. Domnitorul a semnat Constitutia si revolutionarii au ales un guvern in care un mini­stru era supus britanic, seful armatei era ofiter rus iar seful politiei era supus austriac. Pentru a aduce acest eveniment istoric in dimensiunile sale umane, ar trebui aratat ca, dincolo de efortul organizatoric remarcabil pentru Tarile romane din acel veac, multimea era inca destul de greu de controlat. Nicolae Golescu, unul dintre revolutionarii cruciali pentru constituirea statului modern roman, a fost cel care a luat textul Constitutiei semnate de Bibescu si a aratat-o multimii din fata palatului. Aceasta s-a inghesuit, 1-a asaltat pe Golescu si aproape imediat 1-a strivit cu entuziasmul sau. Constitutia in original, cu semnatura abia smulsa domnitorului, a fost sfisiata de popor. Cu totul inex­plicabil, Nicolae Golescu se refugiaza la manastirea Cotroceni de unde pleaca pe furis, seara, imbracat in haine preotesti. Ati­tudinea lui, chiar in momentul victoriei actiunii revolutionare, ar ramine lipsita de sens daca nu am cobori la dimensiunea umana a acestor eroi autentici: era prea mult; o mina de tineri boieri, infierbintati de ideile mazziniene si martori oculari ai triumfului francez, se luptau la Bucuresti cu trei imperii. La numai 60 de kilometri in sud era o armata bine echipata si instruita, pregatita sa-i zdrobeasca. Putem presupune si ca in mintea unui Balcescu, Rosetti, Nicolae Golescu reproducerea la Bucuresti a uriasei schimbari de regim de la Paris parea o intreprindere de necuprins. Cu atit mai mult cu cit ei, alaturi de fratii Bratianu, constituiau un grup restrins, ceva mai radical, in interiorul corpului revolutionar muntean si moldovean, dominat de moderati. Aceasta realitate va produce si erorile bine cunoscute ale revolutiei muntene: arestarea guvernului de catre coloneii Solomon si Odobescu, fuga panicata spre Transilvania Ia zvonul unei iminente invazii rusesti, esecul comisiei rurale, disolutia trupelor militare loiale in lipsa unei conduceri unitare si ferme. La ele se adauga un fapt inca necercetat in profunzime: destinul Garzii Nationale.

Garda Nationala, intr-o incercare de a copia modelul francez, s-a infiintat oficial la 21 iunie 1848, avind pe colonelul C. Cre-tulescu drept sef si pe Magheru drept inspector-general, cu un statut contradictoriu, plasat intre voluntariat si serviciu obli­gatoriu, in ciuda imaginii eroice care insoteste Garda Nationala in istoria revolutiei, ea nu a fost dorita din mai multe motive: l . Teama ca va produce o reactie violenta din partea Rusiei si a Imperiului otoman. 2. Tendinta de a limita atributiile ei la o acti­vitate specifica unei militii orasenesti. 3. Teama ca ar putea fi folosita pe cimpul de lupta in timp de razboi, oamenii sai nefiind pregatiti sau instruiti pentru a infrunta trupe regulate ale unei armate straine. 4. Teama ca prin Garda Nationala s-ar putea crea un corp inarmat al partidei liberale radicale cu care sa actioneze in tulburari civile de extractie politica. Din lipsa de arme de foc, Garda Nationala a fost dotata cu sulite: "Situatia era tulbure si guvernul nesigur, asa ca orice svon despre venirea rusilor sau tur­cilor, aducea dupa sine dizolvarea gardei. Nu se dispunea de arme, cele date de Arsenalul armatei fiind stricate, iar cele date de unitatile armatei prea putine. De aceea, guvernul a recurs la inarmarea gardistilor cu lanci, in care scop a ordonat concentrarea tuturor fierarilor'¹⁰³, in timpul revolutiei din 1848, Garda Nationala a suferit cele mai multe dezertari si a reprezentat cel mai clar exemplu al distantei care separa declaratiile politice de faptele unei vointe luptatoare. Ea a devenit in scurt timp subiect de ironii, apoi de ingrijorare pentru caracterul sau partizan libera) din deceniile urmatoare si a fost imortalizata, in aspectele sale improvizate, de geniul lui I. L. Caragiale. Pe fondul tribulatiilor Garzii Nationale, un alt fenomen a trecut aproape neobservat. Exista un loc unde se gaseau si arme si oameni - destul de multi -hotariti sa lupte. Pregatirea lor militara nu era completa, in schimb aveau traditie, ierarhii militare precise si conducatori incercati. Acest loc era Oltenia. Oamenii porniti cu drapelele tri­colore in frunte spre Islaz si dincolo de Islaz, condusi de panduri si de "oamenii de la 1821', aveau avantajul unei "constiinte de lupta', a unei experiente si al unui ideal. Multi dintre ei tineau in mina arme de foc. Dintr-un ordin al guvernului revolutionar, aceste arme au fost retrase de la luptatorii olteni, sub pretextul ca vor fi reparate, si, de frica armatei otomane, au fost distruse¹'*⁴. Cind oltenii s-au ridicat pentru apararea revolutiei de interventia militara otomana, multi au fost trimisi inapoi. Politica pe care o aplica atunci guvernul revolutionar era de impiedicare a ori­carei provocari. Este si motivul pentru care singurul episod mi­litar al revolutiei a fost produs de niste pompieri, cei din Dealul Spirii, aflati sub conducerea colonelului Zaganescu. Celebra replica a lui Balcescu: "Ce ziceti voi de revolutia asta, care se dovedeste posibila, chiar in clipa in care se prabuseste?', apartine exclusiv literaturii¹'⁵.

in acest loc al analizei istoriografice se deschide o tema sen­sibila. Slabiciunile puterii revolutionare instalate la Bucuresti isi aveau oare sursa in intervalul prea mare al nivelului de constiinta politica dintre tinerii revolutionari si populatie, de unde si numarul redus de aderenti? Realitatea demonstreaza ca punctul sensibil se afla in alt loc. Revolutionarii gresisera pur si simplu revolutia, in timp ce la Paris avusese loc o revolutie burgheza, condusa de lideri socialisti care reusisera sa scoata pe strazi muncitorimea si burghezia, in Romania aceste clase nu existau decit in forme incipiente urbane, motiv pentru care ceea ce putea duce la succes actiunea era doar o rascoala. Pentru asta era nevoie de un mesaj simplu si popular, de lideri tarani sau apropiati de tarani (cum au fost Tudor Vladimirescu si Avram lancu) si de reforme rurale imediate. Lupta disperata a lui Balcescu de a produce o imbunatatire a soartei taranilor prin comisia de improprietarire avea acest scop, dupa ce si-a dat repede seama ca revolutia pariziana nu putea fi repetata in Tara Romaneasca. Din acest punct de vedere, partea de revolutie din Muntenia a fost minora in comparatie cu revolutia din Transilva­nia, care s-a facut de catre tarani aflati intr-un alt stadiu al constiintei nationale si sociale. Bucurestii nu a dat revolutiei decit lideri: Nicolae Balcescu, Nicolae si Stefan Golescu, C. A. Rosetti, Ion C. Bratianu.

Raportul intre ideal si tentativa de punere in practica a aces­tuia a avut prea multe momente de improvizatie. De ambele parti. Beizadeaua Constantin Cantacuzino, de exemplu, incriminat de istorici si literati pentru tradarea de a accepta oferta otomana in momentul invaziei, a ajuns in aceasta situatie printr-o confuzie de nume din partea Portii: "Resid Pasa desemnase de caimacam pe Costache Cantacuzino, crezind ca era frate-so Grigorie, pe care il cunoscuse la Paris'¹⁰⁶.

Din punctul de vedere al subiectului analizei de fata, docu­mentul fundamental al acestei secvente a revolutiei romane din 1848 este Instructiunea emisa de guvernul revolutionar in iulie pentru uzul comisarilor de propaganda. Text relevant pentru dimensionarea exacta a implicarii natiunii in actul revolutionar, Instructiunea infatiseaza doza de realism a boierimii initiatoare de reforma: "Comisarii mai erau insarcinati sa faca sa inteleaga pe sateni, ca astazi sunt liberi, si sa le explice acest cuvint «foarte greu de inteles» pentru ei; a-i face sa priceapa «ca Dumnezeu a facut pe toti oamenii deopotriva; ca cel ce sufera a fi batut de oricine, se pune in rindul vitelor; ca ministrul, administratorul, subadministratorul nu sunt stapinii lui; ca el va fi proprietar si nu rob ca pina acum»'¹⁰⁷. Un ecou al slabei pregatiri a populatiei pentru a intelege procesul complex dezvoltat in Europa primei jumatati a secolului al XlX-lea gasim si in scrisoarea trimisa din Cernauti la 11 octombrie 1848 de Mihail Kogalniceanu fratelui sau, care ii pusese la dispozitie un document propriu reforma­tor: "Hirtia ce mi-ai dat ii prea bine scrisa ca stil si-ti fac compli­mente, insa ca adevarata cunostinta a tarii nu. Vrei ca Moldova sa se apere in contra R(usiei), cind ea n-a fost in stare de a se scula in contra unui ticalos domn ca Sturza? Si apoi, acum proclamatiile sunt de prisos'¹⁰⁸. Aceasta distanta fireasca intre planul inte­lectual al procesului revolutionar si poporul roman, ca nucleu determinant al natiunii, nu trebuie impinsa spre proiectia in derizoriu a revolutiei romanilor din 1848. Fenomenul a fost general european. Insurectiile succesive, razboiul civil si re­volutiile declansate in toata Peninsula Italica intre 1820 si 1831 -mai ales cea de la Neapole, simultana cu miscarea lui Tudor Vladimirescu - au cunoscut aceeasi lipsa de legatura cu natiunea in numele careia se desfasurau: "Propaganda societatilor secrete continua sa fie activa, dar nu obtinea rezultate concrete decit in armata, la nobilime si la burghezie. Poporul, precum cel din Nea­pole, nu intelegea nimic, dar, cu exceptia din urma a piemon-tezilor, avea intelepciunea sa se abtina'¹⁰⁹. Conceputa in spatiile intime ale francmasoneriei speculative republicane, revolutia a facut numeroase victime inconstiente pina sa trezeasca lumea la _un nou mod de viata.

Transilvania, in Transilvania, revolutia romanilor a avut o dezvoltare mult mai ampla si mult mai profunda. Ea a continut, in primul rind, o baza realista prin calitatea sa de revolta tara­neasca initiata si condusa de o intelectualitate laica si ecleziastica endogena, iar in al doilea rind a beneficiat de tema nationala care a asigurat de la inceput unitatea claselor. Din acest punct de vedere, constientizarea nationalitatii la romanii ardeleni era mult mai avansata si, in consecinta, asigura o motivare directa, fara medierea unui model occidental, in Ardeal nu era nevoie de pro­paganda, ci de comunicare. Pe de alta parte, enuntul-simbol al lui Nicolae Balcescu: revolutia generala fu ocazia, iar nu cauza re­volutiei romane este mult mai veridic in Transilvania, unde apelul la inspiratia revolutiei ungare este doar un pretext facil. Atit timp cit rascoala lui Horea, miscarile inregistrate cu ocazia actiunii lui Tudor Vladimirescu si ale revolutionarilor ce i-au urmat au fost fundamentate de problema nationalitatii, nu se poate vorbi de revolutia romanilor din Transilvania ca de o anexa a revolutiei ungare din 1848. Atit timp cit programul revolutionar ungar de la Pojon si Buda continea inca de la inceput cererea unilaterala de unire a Transilvaniei cu Ungaria, nu putem accepta in termenii seriozitatii o influenta ungara asupra ridicarii romanilor, cauza revoltei fiind fundamental opusa. Asa cum s-a vazut, in sedinta solemna din 11 aprilie a parlamentului imperial se aproba cererea revolutionarilor unguri cu o argumentatie complet falsa: "Se aproba unirea desavirsita (d/e vollstaendige Vereinigung) a Tran­silvaniei cu Ungaria, sub un singur guvern, pentru ca aceasta este ceruta de infratirea si unirea popoarelor conlocuitoare, precum si de necesitatea prezenta a reprezentarii neamurilor acestor doua tari (Schwesterlaender = tari surori, in original), pe baza de ega­litate, in primul parlament'¹¹⁰. Or, este cunoscut ca ridicarea la revolta a romanilor transilvaneni a avut drept geneza lista com­pleta a revendicarilor revolutionare europene si in primul rind principiul nationalitatii, care presupune autodeterminare si con­stituirea statului independent. Teoria influentei decisive ungare asupra revolutiei transilvanenilor se mentine si pentru faptul ca in epoca a existat un scenariu comun pentru ambele tari, lansat in Occident si care planificase o dezvoltare a fenomenului re­volutionar in cascada, pe traseul radiant nascut la Paris.

Daca acceptam ideea conform careia "concomitenta mis­carilor revolutionare din intreaga Europa dovedeste prin ea insasi ca planul de actiune fusese unitar'¹¹¹, atunci va trebui sa admitem ca au existat o strategie si o tactica ale acestui plan. Strategia este clara: emanciparea natiunilor si constituirea statelor moderne, la care trebuie sa adaugam implinirea aspiratiilor umaniste (uto­pice). Tactica insa presupunea un focar extrem de puternic, in stare sa iradieze pe tot continentul impotriva unor adversari redutabili: imperii bogate si civilizate, Biserica romano-catolica, insularitatea britanica, despotismul rusesc, antisemitismul eco­nomic, sistemul conservator feudal. Toti acesti inamici trebuiau invinsi, iar unii dintre ei aveau la dispozitie toate instrumentele represiunii. Initial, centrul trebuia sa fie Italia, dar esecul aderentei maselor la miscarile revolutionare burgheze din ultimele decenii, precum si faptul ca motorul actiunii era cel al unitatii, nu al emanciparii sociale, a obligat solutia de a adopta _un definitoriu caracter militar. Rezolvarea problemei unitatii italiene, asadar, avea nevoie de conflict armat. Simbolul acestuia a fost Giuseppe Garibaldi. Dar in momentul in care revolutia a izbucnit acolo unde avea si traditie si mediu, in Franta, portdrapelul a devenit Louis-Napoleon Bonaparte. Constanta sa tactica in actiunea de influentare a emanciparii natiunii italiene a fost producerea diversiunii pe scara larga, lovind in Imperiul austriac la marginile sale. Doctrina lui Ordin-Nasciokin: sa nu legi prietenie cu vecinii, ci peste capul vecinului este valabila si astazi. Ea a stat la baza relatiilor privilegiate intre Italia si Ungaria de mai tirziu, care au dus, printre altele, si la Dictatul de la Viena. Asadar, daca ideatic, doctrinar si strategic revolutia era destinata tuturor natiunilor, tactic Franta avea primordial nevoie de re­volutia romanilor si a ungurilor pentru a-si usura interventia, inclusiv militara, in Italia. Esecul revolutiilor din Ungaria si Prin­cipatele Romane nu a avut drept cauza principala neconcordanta fundamentala intre programele celor doua entitati, dar ea a con­tat la disolutia rapida a planului. Declansarea conflictului unga-ro-roman nu exclude folosirea miscarilor revolutionare din Ungaria si Principatele Romane de catre Franta ca sursa a punerii Austriei in situatia de a lupta pe doua fronturi. Tot aici trebuie aratat ca ideea "putrefactiei' marelui imperiu central european nu rezista prea bine in fata unei analize serioase asupra tendin­telor liberale initiate de iluminism si care ar fi produs o emanci­pare graduala. inseamna inca a merge prea departe, adica pina la a ne intreba daca revolutiile si cele doua razboaie mondiale puteau fi evitate. Oricit de fantezista ar parea aceasta intrebare, ea este pusa tot mai des de istoricii si analistii care se apleaca din nou, cu mai multa atentie, asupra caracterului comunist si obsti­nat republican al initiatorilor revolutiei europene din 1848. Daca in epoca nu se prea stia, acum se cunoaste si ce inseamna comu­nismul si cum poate supravietui ideal monarhia in state puternice Si exclusiv moderne. Napoleon insa - la fel cum va fi si Cuza mai tirziu - va reprezenta acel conducator convins, inzestrat cu misiunea de a pune in aplicare doctrina unor ideologi, dar cu mijloacele statului. Cazul "provocarii' revolutiei din Transilvania, in versiunea analizata aici, primeste astfel un argument decisiv; "inca din 1848, Cavour isi avea formulata conceptia in politica orientala, conceptie care nu se departa prea mult de aceea a tuturor oamenilor de stat italieni contemporani: emanciparea Piemontului si neatirnarea tuturor italienilor, folosind intru aceasta revolta nationalitatilor din Orient, preconizata de Mazzini. in realismul sau, Cavour nu putea concepe teoretic si ideologic aceasta revolta, care nu-i putea aparea drept scop, ci drept sigur mijloc pentru realizari imediate in Italia'¹¹².

Cu inteligenta, din intuitie sau pur si simplu din scrupulozitate - nu stim - Parlamentul imperial cere ca validarea unirii Transil­vaniei cu Ungaria sa treaca mai intii prin Dieta ardeleana. Aceasta cerere a excitat nerealismul tipic ungar si a dus la un sis­tem de alegeri restrictiv in care romanilor majoritari le reveneau cele mai putine mandate, deputatii aveau obligatia sa cunoasca si sa foloseasca numai limba maghiara, iar cenzul limita si mai mult accesul reprezentantilor. Din cu totul alt motiv - dar tot funda­mental etnic si lingvistic - sasii se vor considera si ei nedreptatiti. Rupti de centrul german, ei se apropiau firesc de majoritatea romaneasca dispusa sa accepte pastrarea identitatii sasesti si a privilegiilor. Planificatorii occidentali ai revolutiei au facut din start o greseala: ei au insarcinat pe liderii unguri sa transfere revolutia din Ungaria in Transilvania, acestia au adoptat solutia revolutionarii integrate, cu Transilvania ca parte a Ungariei, iar romanii au aflat despre insurectiile din marile capitale europene indirect, mult mai tirziu si deformat. Este motivul pentru care, desi revolutia pariziana avusese loc in februarie, romanii se activeaza numai dupa decizia imperiala din 11 aprilie, in momen­tul in care intelectualitatea transilvaneana a inteles adevaratele scopuri ale revolutionarilor unguri, mesajul unitar al acesteia a fost rostit fara ezitare: Nici o unire cu ungurii, pinanu vor trata cu romanii ca natiune liberal Enuntul urma a fi sustinut de mari adunari populare. Prima a fost programata in ziua de 30 apri-lie(stil nou) si a fost interzisa de autoritati. Dar liderii Avram lancu, loan Buteanu si Alex. Papiu-Ilarian isi asuma riscul chemarii taranilor in fata catedralei din Blaj, unde, sub pretextul tinerii slujbei de Duminica Tomii, sunt enuntate unele reven­dicari revolutionare. Istoriografia a pastrat doua versiuni ale desfasurarii acestei adunari.

Prima vede in Adunarea din 30 aprilie scinteia revoltei:
"Reprezentantii autoritatii publice, care aveau de gind sa citeascaordinul de dizolvare a adunarii, nu ajung la cuvint. Spiritul denesupunere se va transmite astfel si asupra maselor, care incepsa-si bata joc de neputinta guvernului'¹¹⁴. Liderii se retrag apoiin biserica si hotarasc convocarea unei mari adunari la 3/15 mai.
Motii intorsi in satele lor refuza supunerea la obligatiile venite dinconditia de iobagi si incep pregatirile pentru adunarea de la Blaj,pregatiri care includ dezvoltarea unei organizari militare.

Prima versiune este infirmata de martorul ocular TimoteiCipariu care descrie atitudinea trupelor imperiale trimise la fatalocului si pozitia celor 3-4 mii de romani fata de acestea:
"Amindoua corpurile [militare imperiale - n.a.] stetera intr-a lorpuseciune nemiscate pin la trei ore dupa-amiazazi, cind poporulincepu a se desparti intre vivate repetite sa traiasca imparatulFerdinand! Sa traiasca ostasii imparatului!'^¹⁵ Contradictiaevidenta intre cele doua versiuni vine din faptul ca una esteeroic-legendara, iar cealalta documentara.

Ansamblul documentelor pastrate si miscarile diferitilor lideri transilvaneni, precum si influenta constanta din partea revolutionarilor munteni si moldoveni, demonstreaza ca la Adunarea de la Blaj din 30 aprilie mesajul s-a limitat la problema liberalizarii iobagiei in cadrul programului revolutionar ungar si la masura in care, imbratisind reforma agrara propusa de acesta, se poate accepta unirea cu Ungaria. Versiunile se ciocnesc si in privinta pozitiei unui actor principal al revolutiei, Simion Barnutiu - om de legatura cu miscarea revolutionara europeana si cu lojile francmasonice implicate - care ar fi lansat aici primele semnale politice. De la fata locului, Timotei Cipariu relateaza insa altceva: "Poporului doritor de a-1 auzi le recomanda pacea, ascultarea de mai mari, asteptarea in pace pin-la adunarea nationala si dieta tarei, cind toate doririle poporului roman se vor implini din impreuna intelegere a tuturor mai intelegatorilor romani si sta­turilor fare/'¹¹⁶. in Apelul pentru a doua adunare de la Blaj apare tema pericolului reprezentat de manevrele armatei imperiale si li se cere taranilor sa vina inarmati "insa nu pentru aceea ca sa va rasculati impotriva cuiva. Dumnezeu sa va fereasca de asa ceva, ci numai pentru aceea ca sa va puteti apara daca cineva ar indrazni sa se ridice impotriva voastra'¹¹⁷. Studierea atenta a nuantelor degajate de acest document dezvaluie un vehicul de comunicare intre intelectualitatea revolutionara si tarani, in con­textul derutei generate de forta problemei sociale in raport cu problema politica, al preluarii initiativei de catre revolutionarii unguri si al posibilei deturnari a sensului ridicarii maselor romanesti de la scopul lor real: problema nationala. Pe de alta parte, Barnutiu si alti revolutionari legati de unitatea emanciparii Principatelor Romane, se simteau amenintati de represaliile autoritatii imperiale, care vedea in ei niste agenti daco-romani extrem de periculosi. Ei erau periculosi tocmai pentru ca ii directionau pe romani de la problema iobagiei la problema autodeterminarii. Lucrul acesta apare cu mai multa evidenta spre finalul Apelului, in care raporturile nucleului intelectual natio­nalist cu taranimea dezvaluie o anumita limita a implicarii: "Noi de aceea va dam de stire ca sa nu fim invinuiti si sa nu ne blestemati ca nu v-am aratat calea libertatii si scaparea din robia de astazi de care tine fericirea voastra in viitor'¹¹⁸, in acest con­text tisneste in avanscena istoriei Avram lancu, cel care avea sa preia initiativa de la unguri, dar si de la intelectualii transilvaneni. Atent observator al Adunarii din 30 aprilie si excelent analist al crizei, lancu se instaleaza la conducerea componentei dinamice a revolutiei: "Conjunctura politica distribuise rolurile intre trei con­ducatori: lui Barnutiu ideologia, lui Saguna diplomatia si lui Avram lancu actiunea impotriva asupritorilor. Barnutiu nu era un agitator. Gindirea lui era putin accesibila multimii; ea trebuia talmacita si acest rol si 1-a asumat tineretul. lancu era omul faptei, dar pretuia mult pe Barnutiu ale carui cuvinte «erau sancta scrip­tura pentru el»'¹¹⁹. Decizia marelui comandant roman a fost poate influentata si de atitudinea unitara si dura cu care au intimpinat sasii manevrele revolutionarilor unguri. Sasii se inarmeaza rapid in aceasta perioada si produc cele mai categorice declaratii antimaghiare. Corespondentul ziarului budapestan "Nemzeti Politikai Hirlap' constata existenta unei influente rusesti asupra sasilor, pusa in legatura cu lupta pentru sfera de influenta in regiune: "La stirea miscarilor, [sasii - n.a.] au tinut o adunare populara, la care au fost chemati si locuitorii maghiari si valahi. Dar cu ocazia primei manifestari au strigat «afara cu maghiarii» (aus mit Magyareni) si pe maghiarul dornic de a vorbi 1-au tras jos pur si simplu de pe tribuna [] Cu un cuvint, domnii mei, aici, «stam prost» (muszkaul allunk), si, «stam prost» cu atit mai mult cu cit din spre Bistrita 40 000 de muscali pot ajunge aici in timp de doua ori douazeci si patru ore, si trebuie sa aiba o logica ingrozitor de redusa acela care aduna in alambicul mintii evenimentele, dar nu poate conchide ca aroganta provocatoare a sasilor se bazeaza numai pe alianta ruseasca'¹²⁰, in intreaga desfasurare a evenimentelor din Transilvania, activitatea agentilor rusi nu trebuie ignorata.

La 13 mai 1848 (stil nou), simbata seara, in conditii de perfecta orientare in teren, Avram lancu apare la Blaj in fruntea a 10 000 de moti constituiti in subunitati paramilitare, cu conducatori recunoscuti si capabili atit de planificarea precisa a traseelor de deplasare, cit si de comunicare intre cete. "O astfel de oaste, cu un astfel de conducator, a sporit increderea oamenilor in puterea lor, in izbinda cauzei lor, mai ales ca, dupa pilda muntenilor [motilor - n.a.], alte asemenea ostiri puteau fi organizate, numeroase si disciplinate.'¹²¹ A doua zi are loc intrunirea comite­tului national in catedrala si Simion Barnutiu da citire unei ample cuvintari, analiza a raporturilor intre unguri si romani, din care fraza esentiala este stergerea serbitutei cea de astazi o invenineaza cu uciderea nationalitatii. Intelectualitatea transilvaneana lansa de fapt o campanie aproape disperata pentru a impiedica atragerea taranilor in capcana liberalizarii sociale cu pretul deznationalizarii, ii veneau in ajutor programul general al re­volutiei europene si actiunile de sprijin ale revolutionarilor moldoveni si munteni, care aveau in gruparea radicala a lui Ion C. Bratianu militanti consecventi si cu o viziune mult mai extinsa asupra problematicii nationale. Pe 15 mai 1848 (stil nou) are loc o mare adunare in fata catedralei in prezenta a peste 30 000 de romani la care urma sa fie citit programul national, dar din cauza permanentei afluente de participanti si a pericolului aparitiei unor dezordini, adunarea se muta pe un cimp din apropiere cunoscut cu numele de Lunca grecilor. Aici, in prezenta unei multimi esti­mate intre 40 000 si 60 000 de romani sunt rostite cele patru puncte ale Declaratiei cunoscuta mai tirziu ca Proclamatia de pe a Libertatii de la Blaj. Punctul 4 era un juramint de credinta fata de imparatul austriac, de patrie si de natiunea romana:

"Eu, N. N., jur in numele Tatalui si al Fiului si al Sffntului Duh Dumnezeului celui viu cum ca voi fi pururea credincios impa­ratului Austriei si marelui principe al Ardealului Ferdinand I si augustei Case austriace, amicilor maiestatii si ai patriei voi fi amic si inimicilor inamic, cum ca ca roman voi sustinea totdeauna natiunea noastra romana pe calea dreapta si legiuita si o voi apara cu toate puterile in contra oricarui atac si asupriri.

Nu voi lucra niciodata in contra drepturilor si a intereselor natiunii romane, ci voi tinea si voi apara legea si limba noastra romana, precum si libertatea, egalitatea si fratietatea; pe aceste principe voi respecta toate natiunile ardelene, poftind egala respectare de la dinsele; nu voi incerca sa asupresc pre nimenea, dar nici nu voi suferi sa ne asupreasca nimenea.

Voi conlucra dupa putinta la desfiintarea iobagiei, la eman­ciparea industriei si a comertului, la pazirea dreptatii, la inainta­rea binelui umanitatii, al natiunii romane si al patriei noastre. Asa sa-mi ajute Dumnezeu si sa-mi dea mintuirea sufletului meu. Amin!'

Juramintul este textual un compromis intre necesitatea asigurarii sprijinului imperial impotriva actiunii ungare, pro­gramul revolutionar european, mesajele umaniste francma­sonice si afirmarea identitatii nationale. El nu-1 putea satisface in totalitate pe Avram lancu, pentru ca reprezenta in conti­nuare un produs intelectual teoretic si pentru ca incerca sa faca neobservata problema cea mai acuta: conflictul ungaro-roman. Sa nu uitam ca el este inca de timpuriu adeptul solutiei militare, cu lancea, ca Horea!

in ciuda numarului mare de intelectuali revolutionari implicati in evenimente, Avram lancu s-a dovedit singurul vizionar realist. La 29 mai (stil nou), Dieta intrunita la Cluj decreteaza unirea Transilvaniei cu Ungaria, ignorind memoriul inaintat de romani. Urmeaza, dupa un scenariu deja cunoscut, represiunea brutala a ungurilor impotriva romanilor. Instigati de cornitele suprem din Alba lulia, graniceri secui si membri ai garzii cetatenesti maghiare din Aiud asasineaza in satul Mihalt doisprezece romani si ranesc alti noua. Comitetul National Roman intrunit de urgenta mar­cheaza de data asta si mai evident diferentele de program din interiorul sau, aducind invinuiri "tinerimii', adica lui lancu si camarazilor sai, pentru ca i-a amagit pe mihalteni "sa nu se supuna poruncilor mai inalte'. Indignat, Avram lancu jura sa razbune singele varsat si pleaca in munti pentru reorganizarea detasa­mentelor sale. Pe masura ce comitetul se afunda si mai mult in compromis, urmind de fapt calea scenariului francez si francma­son de lovire a Imperiului austriac prinlr-o integrare si lupta comuna ungaro-romana, lancu trece la pregatirea cu si mai mare indirjire a planului de lupta. Luptatorii din munti, purtind ca semn de recunoastere frunza de stejar, sunt antrenati acum dupa toate principiile militare, obisnuindu-se cu alarma si mobilizarea: "Tri­bunul Ciurileanu povesteste, de asemenea, ca la 22 iunie «s-a facut o demonstratie generala in munte». S-au tras clopotele in dunga, din muntele Gaina incoace, prin Vidra, Albac, Scarisoara si in toate celelalte comune, strigindu-se: «La arme!». Manevra a fost organizata «ca sa se convinga daca la timpul binevenit se va scula poporul sau nu»'¹²².

A urmat un an de lupte care aduce adevarata glorie re­volutiei romanilor din secolul al XlX-lea. Avram lancu este figura centrala, imposibil de contestat, a acestei miscari de emancipare nationala petrecute in toate provinciile romanesti si care a lasat urme autentice pina astazi. El a spalat, prin consistenta si durata actiunilor sale, toate pacatele de suficienta ale confratilor tran­silvaneni, munteni si moldoveni. Avram lancu este unul din putinele cazuri in care mitologia nu depaseste realitatea istorica, legenda sa luind o turnura exclusiv culturala, dar pozitiva, curatata de imaginarul strident al populismului. Din acest motiv, in zona Ariesului si astazi locuitorii vorbesc despre el cu firescul unei orezente vii care tocmai a trecut prin locul respectiv. Este un fenomen unic in imaginarul popular romanesc, in care altfel _abunda ruptura de realitate. Avram lancu ar trebui sa ocupe un loc cu atit mai important in istoria romanilor cu cit nu a putut fi deturnat de la programul sau politic nici de fratii sai munteni, in frunte cu Nicolae Balcescu, reprezentant de frunte al unui sce­nariu nepotrivit romanilor si exponent al unei solutii politice ne-realiste. Istoriografia romana are obligatia sa schimbe centrul de greutate in teza clasica a relatiei lancu - Balcescu, eroul tran­silvanean fiind din toate punctele de vedere superior, deoarece a acumulat prin viziunea politica, prin legatura sociala si prin calitatile militare statura de conducator al romanilor. El este primul dintr-o serie trist de scurta de conducatori, in care nu se mai inscriu, cu greseli si merite, decit Alexandru loan Cuza, Ionel I. C. Bratianu si Ion Antonescu. Toate celelalte figuri istorice, pline de merite si inflacarate de acelasi nobil patriotism, acopera gloria meritata doar a unor fragmente de ideal.

Prezentarea revolutiei din 1848 din Europa si, implicit, din Romania ca un eveniment inevitabil, produs de atingerea unui anumit stadiu al societatii umane, in care burghezia este impinsa de legitati economice catre o afirmare violenta a nevoilor sale se afla la baza unei istoriografii sprijinita pe social, dar pe socialul din alte tari. Societatile avansate din Occident ar fi explodat sub presiunea creata de conflictul intre clase si scinteile sale ar fi incendiat si celelalte state europene, in realitate, nici astazi nu este sigur ca revolutia din 1848 a fost un fenomen obiectiv, si nu unul pregatit si pus in aplicare de o minoritate revolutionara capabila sa influenteze, in primul rind cu ajutorul unor imense fonduri financiare, o populatie mereu nemultumita - ca si astazi -, dispusa la o schimbare care sa aduca o noua sansa pentru fiecare sau, pur §i simplu, ceva care sa faca sa-i mearga mai bine. Aparitia munci­torimii nu a presupus peste tot si automat conflictul revolutionar cu cei bogati. Revolutia din 1848 a venit tirziu in raport cu aparitia si functionarea relatiilor capitaliste. Ea doar a deschis un nou traseu al carui prima borna a fost Manifestul Partidului Comunist, plan de lupta pentru actiunea terorismului de stat, pentru instalarea unei dictaturi a proletariatului in care me­diocritatea preia puterea si si-o mentine prin exterminarea adversarilor. Spre sansa romanilor de rind, care s-au nascut in lumea moderna conservatori si anticomunisti, in ziua alegerii lui Cuza ca domnitor al Unirii, pe strazile Bucurestilor s-a strigat: Traiasca boierii si poporul!