AL DOILEA RAZBOI MONDIAL - ANGLIA

AL DOILEA RAZBOI MONDIAL - ANGLIA

I. Mai mult decat razboaiele napoleoniene, mult mai mult decat razboiul din 1914, al doilea razboi mondial a fost pentru Anglia o chestiune de viata si de moarte. Incepand de la cucerirea normanda, Anglia, aparata de flota sa, de armata sa, de boga­tia si de aliatii sai, se simtea in siguranta chiar si atunci cand se afla in toiul bataliilor. Victoriile si le castiga pe continent sau pe cine stie care ocean in­departat. Dupa 1920 progresul aviatiei anihilase in buna parte beneficiile insularitatii. In cursul razbo­iului din 1939-1945, Londra avea sa apara ca o tinta foarte vulnerabila. Lumea avea sa vada ceea ce n‑ar fi crezut posibil: o serioasa amenintare de invazie a Angliei de catre Germania, drumurile Mediteranei taiate de Axa, in timp ce alianta Japoniei cu dictatorii punea in pericol India, Singapore si chiar Australia. Pana la urma, gratie anticelor vir­tuti de tenacitate, de calm si de curaj, gratie de asemenea sprijinului Statelor Unite, al Rusiei si al miscarilor de rezistenta din Europa, Marea Britanie va iesi onorabil din acele 'guri de infern', mandra de forta sa morala, de unitatea sa, de fidelitatea dominioanelor, dar nelinistita in privinta viitorului si stiind ca, de aci inainte, diplomatia sa traditio­nala va trebui schimbata in mod radical.

II. La inceputul razboiului avea ca aliati Polonia si Franta, dar nu le putea da un sprijin suficient nici pe uscat, nici in aer. O lunga perioada de paci­fism slabise potentialul sau de razboi. In aprilie 1940 ea nu pusese inca in stare de lupta decat zece divizii. A trebuit sa vina Churchill la putere pentru a da productiei impulsul puternic de care avea ne­voie. Insuficient sustinuta, insuficient echipata, Po­lonia nu putuse rezista decat o luna. Franta, contand pe linia Maginot, pregati un razboi defensiv, dar linia nu acoperea frontiera de nord si aceasta fu trecuta in mai 1940 de catre diviziile blindate ale lui Hitler, care a violat neutralitatea Olandei si a Belgiei. Armatele franco‑britanice se vazura taiate de bazele lor prin cursa spre mare a carelor de asalt germane. In cateva zile, dezorganizarea pro­dusa de Luftwaffe[1], stapana aerului, de tancurile ce atacau statele‑majore, inaintand pana in spatele frontului, de milioanele de refugiati care incurcau circulatia pe drumuri deveni atat de mare incat orice contraatac si chiar orice manevra erau imposibile.

III. Atunci, o flota de aproape o mie de vase, de toate categoriile si toate marimile - crucisatoare, pacheboturi, iachturi, barci, salupe -, sosi din An­glia la Dunkerque, noaptea, sub o ploaie de bombe, ca sa culeaga ramasitele armatelor aliate. Fura im­barcati aproape patru sute de mii de oameni, sub protectia eroicelor divizii franceze, care se sacrifi­cara pentru a apara orasul de inamic, si a aviatiei de vanatoare britanice, care, de la bazele sale din Anglia, proteja Dunkerque‑ul. Astfel Anglia isi re­cupera oamenii, dar nu si echipamentul, care a tre­buit sa fie abandonat. Atunci cand Franta, ale carei armate fusesera completamente dezorganizate, semna un armistitiu, Marea Britanie se trezi singura, cu arme invechite, in fata unei amenintari cu invazia. Ea se puse curajos pe lucru, infiinta o noua armata, construi transee si instalatii militare pe toate pla­jele si falezele sale si pregati ziduri de flacari ali­mentate de o imensa retea de tevi cu benzina. Nici un moment ea nu fu atinsa de morbul disperarii. Anglia nu fusese niciodata batuta si nu voia sa creada ca ar putea fi vreodata. Venira in Anglia guvernele in exil din Norvegia, din Belgia, din Polonia, din Cehoslovacia, venise si generalul de Gaulle, impreu­na cu voluntarii sai, din Franta. Savantii englezi fa­ceau minuni si secondau prin inventiile lor marina si aviatia (lupta impotriva minelor magnetice, rada­rul). Churchill, care se dovedi atunci un ministru de talia lui Pitt, anima eforturile tuturor. 'Batalia Frantei s‑a terminat; cred ca batalia Marii Britanii este pe cale sa inceapa. De aceasta batalie depinde salvarea civilizatiei crestine Sa ne intarim inimile ca sa ne indeplinim datoria si sa ne comportam ast­fel incat, daca Imperiul britanic si comunitatea sa de natiuni vor mai dainui mii de ani, oamenii acelor vremuri viitoare sa poata spune: «A fost cea mai mareata clipa din istoria lor»'.

IV. Si iata ca intr‑adevar Anglia a cunoscut atunci clipa ei cea mai mareata, dar si cea mai primej­dioasa. Atacul a venit pe calea aerului. Goering, care credea ca are, si avea efectiv, o zdrobitoare su­perioritate aeriana, voia sa franga prin bombarda­mente masive apararea si curajul englezilor, astfel ca invazia sa devina usoara. Prima mare batalie ae­riana din istorie a durat de la sfarsitul lui august pana in noiembrie 1940. Pilotii din aviatia engleza - Royal Air Force - erau de patru ori mai putin numerosi decat cei din Luftwaffe, dar eroismul si dibacia lor au pricinuit aviatiei naziste astfel de pierderi incat in cele din urma, a renuntat la ini­tiativa sa. 'Nicicand in istorie, atatia oameni n‑au datorat atat de mult atator de putini', spuse Chur­chill. Razboiul‑fulger (Blitzkrieg) distrusese cartiere intregi din Londra, incendiase docurile, rasese de pe suprafata pamantului orase intregi, cum a fost Coventry, dar aprinsese 'in inimile britanice si in intreaga lume un asemenea foc' incat avea sa arda 'cu o flacara vie si dreapta pana in ziua in care ultimele vestigii ale tiraniei naziste' din toata Europa vor fi prefacute in cenusa.

V. Dar pana sa ajunga acolo, Anglia a traversat o lunga si dureroasa perioada de infrangeri. Ea nu a reusit sa impinga Iugoslavia si Grecia la rezistenta impotriva Germaniei decat pentru a vedea aceste tari repede invinse si ocupate. In Mediterana, ca si pe oceane, submarinele ii pricinuira pierderi nemai­pomenite, pe care constructia de noi vase era de­parte de a le compensa. Germanii cucerira Creta pe calea unei invazii aeriene - prima din istorie -, ceea ce putea inspira temeri mari pentru Egipt. In desert, intre Tripolitania si Alexandria, diviziile ita­liene fusesera intarite de Afrika Korps al maresa­lului Rommel si trupele britanice din Tobruk se aflau incercuite. Dar marii aventurieri se epuizeaza totdeauna fiindca nu stiu sa se opreasca la timp. In loc sa exploateze, cu toate fortele sale, victoria afri­cana, Hitler comise in iunie 1941 nebunia fara sea­man de a ataca Rusia. Din acea zi razboiul era castigat de Churchill, caci el avea, pe de alta parte, spri­jinul fara rezerve al lui Roosevelt, care, ferm hotarat sa intre in razboi, dar sa n‑o faca decat in ziua cand America va fi gata sa-l urmeze, dadea pana atunci Angliei ajutorul material cel mai eficace sub forma de 'imprumut-inchiriere', adica fara ca Anglia sa aiba de varsat devize. Imprumutul-inchiriere reechipa in parte Armata a opta, devenita ulterior cea mai glorioasa armata britanica (din ea faceau parte eroii francezi de la Bir‑Hakeim) si careia noile sale tancuri si un nou sef, Montgomery, ii adusera, in sfarsit, in 1942 victoria de la El‑Alamein, care salva Egiptul.

VI. La sfarsitul anului 1941, Statele Unite intrara in razboi in urma atacului dat de japonezi la Pearl Harbor. Inceputul razboiului din Pacific fu nefe­ricit pentru Statele Unite, care pierdura Filipinele; pentru Anglia, care pierdu Singapore si Birmania; pentru Olanda, care pierdu Iava si Sumatra; si pentru Australia, care vazu armata japoneza la por­tile sale. Dar forta de productie a Americii era atat de mare, incat orice observator bine informat putea sa prevada ca dupa doi sau trei ani nici Japonia, nici Germania nu vor fi in stare sa reziste armate­lor aliate, care vor avea atunci suprematia totala in aer si pe mare. In ceea ce priveste Europa, un atac frontal in 1942 parea imposibil. O debarcare efectuata la Dieppe, cu un mare curaj, de catre ca­nadieni revelase forta dispozitivelor de aparare ale germanilor. Planul stabilit de comun acord intre Anglia si America prevedea sa se ia drept plat­forma de plecare Africa de nord franceza. Arma­tele aliate debarcara acolo la 8 noiembrie 1942. Curand armata franceza din Africa, inca numeroasa, li se alatura si, impreuna, ele zdrobira armatele ger­mane din Tunisia, la care se alaturase Rommel, fu­garit de Montgomery si prins intre doua focuri. Capitularea totala a fortelor germane si italiene din Africa de nord a fost prima mare victorie a aliati­lor. Nu era inca, spuse Churchill, inceputul sfarsitului, dar era sfarsitul inceputului.

VII. 'Venise timpul sa se recucereasca Europa, unde, in toate tarile ocupate, miscarile de rezistenta ii asteptau pe aliati. Necesitatea de a asigura acope­rirea aeriana a debarcarilor impunea salturi din plat­forma in platforma. Din Tunisia, Eisenhower, co­mandant suprem, trecu in Sicilia, din Sicilia in Italia. Trebuia continuat efortul in aceasta directie, facandu‑se din Mediterana centrul ofensivei? Era parerea lui Winston Churchill. Dar opinia lui Roosevelt si a lui Stalin birui si se hotari ca principalul atac impotriva 'fortaretei Europa' sa aiba ca baza Insulele Britanice si sa fie indreptat spre coasta normanda, primele obiective fiind Cherbourg si pe­ninsula Cotentin. Aceasta operatie, pregatita cu infinita grija (constructie de porturi artificiale, pipeline sub Canalul Manecii), fu incercata la 6 iunie 1944 si reusi in mod rapid. Dar, riposta germana fu un nou Blitzkrieg impotriva Angliei, si in special impotriva Londrei. De asta data proiectilele, lansate de pe coasta europeana, erau purtate de rachete fara piloti. Aceasta arma noua, V1 (V pentru Vergeltung - razbunare), fusese studiata de multa vre­me de germani si Royal Air Force aruncase mii de tone de explozive pe rampele de lansare. Totusi, pa­gubele fura enorme si tot atat de grave ca acelea pricinuite in urma atacului din 1940. Mai mult de un milion de case fura distruse sau deteriorate de bombele zburatoare. V2, o racheta stratosferica, avand o viteza mai mare decat sunetul, dejuca siste­mul de aparare organizat impotriva lui V1. Pare sigur ca, daca germanii ar fi fost in masura sa in­ceapa aceasta ofensiva decisiva mai devreme, ea ar fi stingherit foarte mult pregatirile pentru invazie.

VIII. Dar reusita invaziei ii lipsi foarte curand de rampele lor de lansare. Armatele britanice urcara de‑a lungul coastei spre Belgia, in timp ce armatele americane se indreptau spre est, si divizia Leclerc intra in Paris. La 15 august o noua debarcare fu efectuata in sudul Frantei si progresa, fara a intam‑pina greutati, spre nord. In septembrie totul era gata pentru atacarea liniei Siegfried, dar un atac frontal ar fi putut fi ucigator. Inainte de a-l porni, Eisenhower incerca sa invaluiasca prin Olanda ex­tremitatea nordica a liniei, lansand asupra ei, prin surpriza, cateva divizii aeropurtate. Aceasta manevra esua si razboiul mai dura o iarna intreaga, dar avi­atia britanica si americana faceau praf industria germana si nu mai exista nici o indoiala in ce pri­veste rezultatul. In sfarsit, armata venita din vest se intalni cu armata rusa, Hitler se sinucise si, la 7 mai 1945, inamicul semna capitularea neconditio­nata. Churchill aparu intr‑un balcon din Londra si fu aclamat; el evoca vremea cand luminile erau stinse, cand cadeau bombele si cand nici un om, nici un barbat, nici o femeie, nici un copil, nu vorbea de incetarea luptei. Acum, Anglia, dupa ani inde­lungati, scapase din 'gurile infernului si din ghea­rele mortii'. Mai ramanea de invins Japonia, dar si aceasta victorie era pe calea cea buna.

CONCLUZII

I. Istoria Angliei este istoria uneia dintre cele mai remarcabile biruinte ale spetei umana. Cateva triburi saxone si daneze, ratacite pe o insula din marginea Europei, amestecate cu cativa supravie­tuitori celti si romani, organizate de aventurieri nor­manzi, au devenit in cateva secole stapane pe o tre­ime din planeta. E interesant de aflat secretul unui destin tot atat de uimitor ca, odinioara, acela al Romei.

II. Amestecul raselor era bine dozat, climatul sa­natos, pamantul fertil. Adunari locale introdusera la sate gustul pentru discutiile publice si pentru tran­zactii. Dar aceste obiceiuri ar fi cazut, fara indo­iala, in desuetudine, asa cum s‑a intamplat in alte tari, daca nu ar fi intervenit cucerirea normanda. Gratie autoritatii Cuceritorului si a urmasilor sai normanzi si angevini, englezii au cunoscut, inaintea oricarui popor din evul mediu, binefacerile unei bune justitii si au invatat sa respecte legile. Aparati fata de vecinii lor continentali de apa marii si eliberati, multumita ei, de orice temeri, care au paralizat in Franta atatia oameni de stat, ei au putut, fara a in­tampina mari primejdii, sa‑si organizeze pe indelete institutii originale. Un sir de intamplari fericite le inlesni sa descopere pe incetul conditiile simple care sa le asigure totodata securitatea si libertatea.

III. De pe vremea regatelor saxone, regii englezi guvernasera in colaborare cu un Consiliu si se stra­duisera sa obtina pentru actele lor aprobarea celor mai puternici barbati ai tarii. Aceasta metoda a fost imbratisata de urmasii lor, si Anglia n‑a cunoscut niciodata monarhia absoluta[2]. Cand fortele reale s‑au deplasat, suverani abili au consultat toate 'sta­rile' din regat si si le‑au raliat. Cei mai buni dintre clerici au fost ministrii lor; baronii, apoi squire‑ii au devenit functionarii lor; orasenii lor s‑au grupat in 'comune devotate'. Pe masura ce se apropiau de maturitatea politica, rand pe rand, seniorii, cavalerii, micii proprietari, negustorii, meseriasii, fermierii au fost chemati sa participe la responsabilitatile puterii, pana ce, in sfarsit, partidul muncitoresc (sau labu­rist) deveni partidul de guvernamant al maiestatii sale. Transformand astfel toate grupele succesive de nemultumiti virtuali in colaboratori reali, guver­nele engleze au putut acorda poporului libertati cu atat mai largi cu cat se simteau mai putin ame­nintate.

IV. Doua virtuti pretioase intre toate: continui­tatea si supletea, au asigurat Angliei o evolutie li­nistita. 'E mai bine - spunea lordul Balfour - sa faci un lucru absurd, dar care s‑a facut intotdeauna, decat sa faci un lucru care nu s‑a facut niciodata'.

Anglia este si acum, asa cum a fost totdeauna, gu­vernata de precedente. Dupa zece secole aristocratia funciara se mentine ca o magistratura benevola. Monarhia, parlamentul, universitatile au ramas cre­dincioase traditiilor si obiceiurilor din evul mediu. Legile padurii, edictate de Cuceritor, proteguiesc si azi cu ecourile lor din ce in ce mai rare pe ultimii vanatori cu gonaci. Dar puterea de adaptare a popo­rului englez este egala cu conservatorismul sau. In­totdeauna institutia veche recunoaste, accepta si asi­mileaza fortele noi. Astfel ca in Anglia n‑a fost nici­odata o adevarata revolutie. Scurtele rascoale care‑i jaloneaza istoria n‑au fost decat niste valurele pe suprafata unui ocean si 'glorioasa revolutie din 1688' n‑a fost decat un schimb de semnaturi.

V. Oamenii de stat ai Angliei au folosit efectele hazardului asa cum marii artisti retin o expresie sau o trasatura fericita.

Am aratat mai inainte cum apropierea dintre ca­valeri si oraseni, apoi abtinerea voluntara a cleru­lui au dus la formarea unui parlament compus din doua Camere distincte. Curand dupa aceea, regii, in privinta resurselor lor financiare, depinsera de bu­navointa acestui parlament, in timp ce suveranii Frantei si ai Spaniei puteau percepe, prin forta, impozite neconsimtite. Si in scurta vreme englezii intelesera ca libertatile lor erau legate de mentine­rea a doua reguli imperative: nici impozite per­petue, nici armata regala prea puternica. Asupra acestor doua puncte au intrat in conflict cu dinas­tia Stuartilor si au biruit. Parlamentul iesind invin­gator, mai ramanea sa se gaseasca mijlocul de a atri­bui acestei adunari legislative si o putere executiva. Si atunci, o noua intamplare, urcarea pe tron a di­nastiei hanovriene, a facut posibila crearea unui ca­binet raspunzator in fata Camerelor. In sfarsit, pru­denta aristocratiei engleze si intelepciunea politica a sefilor sai ingaduira sa se transforme fara revolutie un club de proprietari rurali intr‑o adunare nationala. Astfel s‑a conturat in mod lent o metoda de guvernare care nu este, asa cum a crezut adesea Europa, un sistem abstract, valabil orisiunde, ci un ansamblu de retete care, in aceasta tara si din anu­mite motive istorice, au reusit.

VI. Insularitatea, distanta si, poate, climatul au dus la o ruptura religioasa cu Roma si aceasta rup­tura, la randul ei, a fost cauza initiala a formarii unui Imperiu britanic[3]. Indelungate lupte religi­oase au creat in Marea Britanie un tip de pro­testant disident, curajos si incapatanat, care, in loc de a se supune, a emigrat si a populat tari indepar­tate cu anglo‑saxoni. Suprematia pe mare, pe care Anglia a cucerit‑o in mod succesiv, in lupta cu Spa­nia, Franta, Olanda si, in sfarsit, cu Germania si pe care a castigat‑o deoarece a putut, gratie pozitiei sale geografice, sa consacre flotei cea mai mare parte a resurselor sale, a asigurat supravietuirea acestui imperiu. S‑ar fi putut crede ca va disparea, daca nu in urma unor cuceriri straine, cel putin in urma unei explozii interne, dar pierderea colonii­lor americane invatase guvernul din Londra sa adopte modestia. Dupa ce inventase parlamentul si cabinetul, Anglia descoperi din intamplare, si‑o apli­ca cu bunul sau simt, conceptia despre o federatie imperiala de state libere. In imperiu, ca si in Anglia, guvernul britanic nu doreste alt izvor al autoritatii sale decat consimtamantul celor guvernati.

VII. Reusita compromisurilor engleze va fi ea oare durabila? Raspunsul la aceasta intrebare nu intra in sarcina istoricului, care consta in descrie­rea trecutului, si nu in prezicerea viitorului. Dar el poate observa ca opozitia dintre clase si partide, mortala in alte tari, este mai putin primejdioasa in Anglia, pentru ca obiceiul de a se inclina in mod disciplinat in fata hotararii majoritatii este tot atat de stravechi ca si curtile de judecata ale regilor normanzi si totodata pentru ca, sub superficialele conflicte de opinii, exista o unitate fundamentala a tarii, care pare de nezdruncinat. Clasele sunt des­partite aici nu de amintiri si nici de patimi, ci de interese asupra carora se poate usor tranzactiona. Inteligenta si elocventa, care invrajbesc atat de pu­ternic alte popoare, au mai putina influenta asupra englezilor decat intelepciunea instinctiva si traditio­nala. Respectul trecutului este la ei generalizat si istoria este prezenta in mii de obiceiuri. Forta po­porului englez sta atat in flotele sale navale si aeri­ene, cat si in caracterul disciplinat, binevoitor, incre­zator si tenace pe care l‑au modelat zece secole de fericire.