Teritoriile aflate sub dominatie straina in secolul al xix-lea

TERITORIILE AFLATE SUB DOMINATIE STRAINA IN SECOLUL AL XIX-LEA

1. Transilvania dupa revolutia de la 1848: reactii politice si nationale

Dupa infrangerea revolutiei maghiare (august 1849), administratia centrala de la Viena a elaborat strategii politice extrem de bine definite pentru remontarea structurii Imperiului. In acest sens, la Viena a impus neoabsolutismul, bazat, pe:

centralizarea excesiva a sistemului de decizie si anularea tuturor elementelor autonome;

sporirea rolului armatei, al organelor de represiune (politie, cenzura, siguranta) in detrimentul libertatilor constitutionale si vietii democratice;

eliminarea libertatilor civice (presa, asociere, grupari/partide politice;

sporirea rolului Bisericii Catolice in contextul mai amplu, dar clar definit, de germanizare;

germanizarea, ca reactie la miscarile nationale de la 1848-1849. Toate structurile Imperiului-administratie,cultura,educatie, politica, armata,politie- impuneau si conditionau cunoasterea limbii germane si afilierea la un set de norme impuse direct de la Viena.

Dupa 1848, Transilvania a fost transformata intr-o simpla provincie militara a Imperiului, anulandu-i-se toate libertatile de dinainte de 1848. Pana in 1860 a fost condusa de guvernatori militari, ajutati de comisari civili. Noul centru de decizie al provinciei a fost mutat la Sibiu, oras locuit in majoritate de sasi (spre deosebire de Cluj, locuit in majoritate de catre maghiari). Noua structura administrativa se materializa in 6 districte militare, conduse de ofiteri, secondati de cate un comisar civil (Sibiu, Alba- Iulia, Cluj, Odorhei, Reteag, Fagaras).

Constitutia aprobata in 1849 a fost abrogata in decembrie 1851, locuitorii Imperiului pierzandu-si mare parte a libertatilor nationale, politice si civice obtinute in urma revolutiei din 1848. Toate Comitetele Nationale - inclusiv cel romanesc - au fost dizolvate iar functionarilor li s-a impus renuntarea la politica sau au fost arestati.

Centralizarea excesiva de dupa 1849 - ca si, in cele din urma, procesul de germanizare - au avut si efecte benefice. Astfel, economic s-a cunoscut o evolutie accelerata, mai ales dupa introducerea unor reforme precum:

instituirea sistemului vamal unic si renuntarea la facilitati sau sisteme de taxare provinciale;

introducerea impozitului funciar, aplicabil tuturor proprietarilor;

desfiintarea breslelor;

reorganizarea sistemului postal prin taxarea cu timbre postale;

anularea tuturor atributiilor administrative ale Dietelor provinciale (inclusiv a Ungariei, pentru Transilvania).

Odata cu revenirea la sistemul civil de guvernare in Transilvania - dupa 1854 - apar si primele concesii facute de Viena pentru comunitatea romaneasca. Astfel, dupa 1854 este mult atenuata cenzura si exista din nou posibilitatea de a tipari presa in limba romana. Apoi, episcopia greco-catolica de la Blaj a fost ridicata la rangul de mitropolie, in frunte cu Alexandru Sterea Sulutiu. In acelasi timp pentru prima data, Viena a acceptat principiul accederii romanilor in randul functionarilor imperiali, chiar cu rang inalt in administratie.

Nu au fost acceptate, insa - in contextul procesului de germanizare si centralizare - solicitarile romanilor privind predarea limbii romane in invatamantul de stat, cum nu a fost acceptata nici cererea privind infiintarea, la Cluj, a unei facultati de drept si filosofie, in limba romana (1850).

2. Evolutia Imperiului austriac si a Transilvaniei spre dualismul austro-ungar (1859-1867)

Declinul Austriei ca Putere europeana, inceput prin victoria revolutiei nationale maghiare in 1848, nu a putut fi stopat prin noul regim politic, al centralizarii excesive in spirit german. Dimpotriva, tensiunile nationale, dezechilibrele economice intre regiunile dezvoltate (Austria, Boemia) si cele inapoiate (Galitia), lipsa unei vieti politice si civice moderne au provocat o criza de proportii si au antrenat o degradare rapida, succesiva si fara precedent a statutului international al Imperiului Habsburgilor.

In aprilie 1859, intre Austria, pe de o parte, si Franta si Piemont, pe de alta parte, izbucnea un razboi care a lovit in mod catastrofal Imperiul: prin pacea de la Zurich, din noiembrie 1859, Austria pierdea Lombardia pastrand, din toate teritoriile italiene detinute inainte, doar Venetia cu imprejurimile.

Infrangerea militara l-a silit pe imparatul Franz Iosef sa accepte si o reformare la nivel politic. Astfel, in toamna anului 1859, noul ministru de Interne, contele Goluchowski, a anuntat desfiintarea totala a cenzurii, introducerea libertatilor politice si civile democrat-constitutionale, autonomia bisericeasca, reintroducerea autonomiei la nivel provincial si districtual.

In martie 1860, la Viena a fost convocat Senatul imperial, avand in componenta sa pe reprezentanti ai tuturor etniilor si provinciilor, inclusiv din partea romanilor: mitropolitul Andrei Saguna (Transilvania), Andrei Mocioni (Banat), A. Petrino (Bucovina). Dezbaterile privind viitoarea organizare a statului a dat castig de cauza curentului care sustinea federalismul istoric. Conceptul defineste structura Imperiului pe baza federalismului , mai precis a statelor istorice, cu recunoasterea drepturilor naturale pentru popoarele care beneficiaza de aceste drepturi inainte de revolutie (guvernari locale constitutionale). Senatul decidea, iar imparatul Franz Iosef promulga Diploma din 20 octombrie 1860, organizarea Austriei pe principiul autonomiei componentelor sale istorice: principatul Transilvania (cu Banat si Voivodina), condus de un comisar imperial; Boemia; ducatul Venetiei; arhiducatul Galitiei; arhiducatul Bucovinei, Dalmatia.

Conform Diplomei, fiecare stat istoric revenea la o administratie autonoma, cu propriul guvern si propria Dieta. Parlamentul central era constituit din Adunarea Deputatilor (in care erau 343 de deputati, Ungaria avand 85 de reprezentanti iar Transilvania 26) si din Senat (compus din membrii familiei de Habsburg, reprezentantii bisericilor, functionari si nobili numiti de imparat).

La 27 decembrie 1860, conform noii organizari imperiale, Parlamentul a decis incorporarea Banatului la Ungaria, alaturi de Crasna, Solnoc, Chioar si Zarand. Evident, decizia desconsidera flagrant vointa romanilor: la 18-19 noiembrie 1860, la Timisoara, Conferinta Nationala romaneasca respingea acest proiect (protestul a adunat peste 12.000 de semnaturi).

Ungaria dorea, prin noua reorganizare - pe criterii liberale -, unirea Transilvaniei pentru implinirea programului national de la 1848. Deputatii maghiari au boicotat, din aceste motive, Dieta Transilvaniei, sperand sa obtina o aprobare din partea Vienei. La randul lor, romanii - in frunte cu mitropolitul greco-catolic Sterea Sulutiu - au cerut imparatului sa garanteze deplina egalitate politica a natiunii romane, rezervarea pentru romani a postului de cancelar al Transilvaniei, si recunoasterea limbii romane drept limba oficiala a Transilvaniei. Pentru rezolvarea conflictului, Viena a acceptat desfasurarea, in ianuarie 1861, a unei conferinte nationale romanesti, condusa de cei doi conducatori ai Bisericilor romanesti (ortodoxa si greco-catolica). Conferinta nationala a avut pe agenda sa de lucru urmatoarele probleme:

problema electorala, inclusiv proiectul unei legi electorale;

problema unui fond pentru un program cultural destinat promovarii limbii si literaturii romane;

constituirea unei societati culturale romanesti.

Imediat dupa Conferinta isi incepea activitatea cea mai importanta dintre asociatiile culturale romanesti din Transilvania, cu caracter daco-romanist, Asociatia Transilvana pentru Literatura Romana si Cultura Poporului Roman - ASTRA in frunte cu mitropolitul ortodox Andrei Saguna, alaturi de George Baritiu si Timotei Cipariu. ASTRA si-a constituit filiale in intreaga Transilvanie, a finantat ziare si reviste, a infiintat biblioteci, muzee, a organizat manifestari culturale care vizau exclusiv pastrarea caracterului romanesc si evidentierea unitatii nationale.

Dupa Conferinta nationala romaneasca s-a organizat, la Alba Iulia, in februarie 1861, o Adunare electorala a Transilvaniei. Manifestarea politica, prezidata de episcopul Lajos Haynald, a reunit 24 de reprezentanti ai maghiarilor, 8 ai sasilor si 8 ai romanilor. Maghiarii au sustinut si votat unirea Transilvaniei la Ungaria in vreme ce romanii si sasii au sustinut autonomia. In Ungaria, radicalismul lui Kossuth si a gruparii politice din jurul lui fusese abandonat in favoarea pragmatismului lui Ferenc Deak, care viza o intelegere istorica cu Austria si reconstituirea Ungariei in frontierele ei medievale. Presiunile maghiare au reusit amanarea alegerilor si convocarii Dietei Transilvaniei-unde nu se putea obtine o majoritate-paralel cu renasterea crizei de sistem a Imperiului si a consolidarii statului roman sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

In urma alegerilor din 1863 s-a constituit Dieta transilvaneana, compusa din 59 romani , 56 maghiari si 44 sasi. Pentru prima data in istorie, romanii erau reprezentati la acest nivel si, la fel, detineau majoritatea relativa, respectandu-se primordialitatea etnica.

Dieta de la Sibiu a activat in perioada iulie 1863 - octombrie 1864. Printre initiativele ei legislative se pot remarca legile privind egala indreptatire a natiunii romane si a confesiunilor ei cu celelalte din Transilvania si respectiv, intrebuintarea celor trei limbi ale tarii in comunicarea publica, administrativa. Pentru prima data, multilingvismul (romana, maghiara, germana) devenea principiul oficial, de drept, in Transilvania.

Criza interna a Imperiului, precum si eforturile clasei politice maghiare de a obtine compromisul istoric cu Austria si, respectiv, unirea Transilvaniei cu Ungaria, au dus la schimbarile politice importante din vara anului 1865. Guvernul liberal al lui Schmerling era demis, cancelarul Transilvaniei devenea subordonat al cancelarului aulic al Ungariei si, mai mult, decizia imperiala din 1 septembrie 1865 dizolva Dieta de la Sibiu, anula legile acesteia si convoca o noua Dieta, la Cluj.

3. Constituirea Imperiului austro-ungar (1867) si impactul asupra Transilvaniei.

Ferenc Deak este, in esenta, ideologul dualismului austro-ungar. Constient de slabiciunile Ungariei - dupa infrangerea revolutiei nationale din 1848-1849 - Deak si-a dat seama ca nici Puterile europene (Rusia, in primul rand), nici structurile interne nereformate si ineficiente, plus problemele nationale (numarul maghiarilor era mai mic decat acela al nemaghiarilor) nu pot facilita calea spre independenta. Deja in 1865, in "Pesti Naplo", Ferenc Deak publica manifestul programatic al Dualismului: abrogarea regimului liberal, a autonomiei provinciilor, recunoasterea drepturilor istorice ale Ungariei, transferul de suveranitate dinspre o Ungarie incapabila inca sa devina independenta spre un Imperiu federal, cu conditia ca acest sistem politic sa contina exclusiv doua componente, Austria si Ungaria. Imparatul devenea, automat, si rege al Ungariei.

In acelasi an, 1865, imparatul Franz Iosef vizita Pesta. In plus, imparateasa Elisabeta, care invatase singura limba maghiara, nu mai facea un secret din ingerinta ei publica pentru a favoriza formula dualista. Elisabeta (Sissi) era in legaturi extrem de stranse cu elita politica maghiara si a contribuit decisiv la hotararea luata de catre Viena, in 1867.

In Transilvania, pe fondul negocierilor austro-ungare, la 20 noiembrie 1865 s-a deschis Dieta de la Cluj. Dieta a votat o noua lege electorala restrictiva: primeau drept de vot nobilii, ceilalti aveau obligatia de a plati censul de 8 florini (fara capitatie). In plus, imparatul primea dreptul de a trimite in Dieta Transilvaniei un numar nelimitat de reprezentanti. Noua lege ii defavoriza in mod evident pe romani. Componenta etnica a noii Diete era urmatoarea: 158 maghiari, 88 sasi, 48 romani. In aceste conditii, Dieta de la Cluj a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria. La 14 decembrie 1865, si Dieta Ungariei a votat unirea.

Pe fondul infrangerii dezastroase a Austriei in razboiul cu Prusia (incheiat in iulie 1866), in februarie 1867 imparatul Franz Iosef restaura Constitutia Ungariei din 1849. In mai 1867, la Pesta, Franz Iosef si Elisabeta se incoronau drept rege si regina ai Ungariei, instituindu-se, oficial, Imperiul austro-ungar. Prin compromisuri reciproce Ungaria renunta la proiectul independentei in vreme ce Austria recunostea unirea cu Transilvania. Erau constituite trei ministere imperiale, comune: Externe, Razboi si Finante. Din punct de vedere administrativ, Imperiul austro-ungar se impartea in Cisleithania (adica Austria, cu Boemia, Moravia, Slovenia, Galatia, Bucovina) si Transleithania (adica Ungaria, cu Slovacia, Croatia, Transilvania si, din 1908, Bosnia Hertegovina).

In 1868, guvernul maghiar a adoptat legea invatamantului (educatia in scolile statului se facea exclusiv in limba maghiara, alte limbi nationale putand fi folosite doar in scolile particulare si confesionale); legea cu privire la unirea Transilvaniei cu Ungaria (prin care se dizolvau toate institutiile autonome specifice principatului) si legea nationalitatilor (in textul careia se preciza ca in Ungaria exista doar o singura cetatenie, cea maghiara, iar "natiunea maghiara este unitara si indivizibila cu membri egali si indreptatiti a apartine patriei indiferent de nationalitate"). Potrivit ultimei legi, in Ungaria raportarea la etnie se facea dupa cetatenie si nu dupa nationalitate. Totodata, limba oficiala a tarii devenea maghiara, folosirea celorlalte limbi fiind permisa, insa nu si garantata. Abia in timpul lungii guvernari nationaliste a lui Kalman Tisza (1875-1890) politica de maghiarizare a luat amploare si a provocat grave tensiuni politice si etnice in Transilvania.

Drept o consecinta politica imediata a dualismului se poate aminti si conturarea partidelor politice romanesti din Banat si Transilvania, menite sa activeze pentru elaborarea de programe si strategii si pentru promovarea lor in noua ordine de stat.

La 26 ianuarie 1869, la Timisoara, se constituia Partidul National Roman din Banat, din conducerea caruia faceau parte Alexandru Mocioni, Victor Babes, Iosif Hodos.

La 23 februarie 1869, la Miercurea Sibiului, s-a constituit Partidul National Roman din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Macelariu (presedinte) si a altor lideri de frunte precum Ion Ratiu, Ioan Axente Sever, Visarion Roman, Iacob Bologa.

P.N.R. din Transilvania a adoptat, in programul sau, tactica pasivismului, a neinterventiei in viata politica (maghiara) a Transilvaniei, scopul sau fiind legat de problemele romanilor. Mai mult, linia politica a partidului a fost ferm sustinuta si de cei doi conducatori al Bisericilor romanesti, mitropolitul ortodox Andrei Saguna si mitropolitul greco-catolic I.Vancea. Cu toate acestea, in martie 1869, guvernul maghiar a decis dizolvarea P.N.R., fara insa ca activitatea acestuia sa inceteze vreo clipa pana la 1 Decembrie 1918.

Ca raspuns la instituirea Dualismului au fost utilizate mai multe forme de actiune politica impotriva anexarii mai sus amintite:

Protestul deputatilor romani, in frunte cu Andrei Saguna impotriva convocarii Dietei, considerata neconstitutionala;

Inaintarea catre imparat a unui memoriu, la 31 decembrie 1866, semnat de George Baritiu si Ion Ratiu si de 1493 intelectuali, industriasi, negustori si proprietari romani prin care se cerea sa nu se sanctioneze unirea votata de Dieta;

Pronunciamentul de la Blaj, din 3/15 mai 1868, redactat de George Baritiu in care se solicita: autonomia Transilvaniei, recunoasterea legilor adoptate de Dieta de la Sibiu (1863-1864), convocarea unei noi Diete transilvanene reprezentative. Memoriul a fost destinat publicitatii si reprodus in ziarele "Federatiunea" din Pesta, "Gazeta de Transilvania", "Telegraful roman" precum si in numeroase ziare germane, maghiare, franceze si italiene.

Instaurarea dualismului a insemnat impunerea unei intregi legislatii defavorabile romanilor:

Legea Uniunii

Legea pentru egala indreptatire a nationalitatilor-conform careia toti cetatenii Ungariei formeaza o natiune, "natiunea ungara unitara si indivizibila". Limba maghiara era declarata limba oficiala a statului. A urmat un proces intens de maghiarizare, astfel incat, in 1891, din 3105 de functionari locali, numai 183 erau romani, toti insa cu functii inferioare.

Legea electorala din 1874- stabilea doua categorii de alegatori: din Ungaria si din Transilvania. In Transilvania censul era de 8-9 ori mai mare decat in Ungaria cu exceptia oraselor unde numarul maghiarilor era mai mare; aici censul era de 5-6 ori mai mic decat in circumscriptiile rurale. In plus nobilii si secuii liberi erau scutiti de cens. Din intreaga populatie romaneasca aveau drept de vot doar 75.000 de cetateni, adica 3,3%.

Legea invatamantului din 1868- acorda dreptul de a infiinta scoli elementare, medii si normale nu numai statului ci si confesiunilor religioase, asociatiilor, persoanelor publice sau private, putand avea limba preferata de predare. Limba maghiara era insa obligatorie ca obiect de studiu. Pana la 1900 din cele 6000 de scoli numai 1300 erau intretinute de stat sau comune. Invatamantul in limba romana se facea in cele 2200 scoli confesionale romanesti. In invatamantul mediu, din cele 26 de scoli existente la 1870 doar 5 erau cu limba de predare romana si erau frecventate de 840 de elevi. Existau si 6 scoli pedagogice romanesti frecventate de 540 de elevi. In 1879 Parlamentul a votat Legea Trefort prin care limba maghiara devenea obligatorie si in scolile primare.

Legea exceptionala a presei- s-a mentinut cea din 1852 iar in 1872 au fost introduse Curtile cu jurati la Targu Mures, Cluj si Sibiu pentru delicte de presa. Publicatiile romanesti au suferit numeroase procese.

Legea colonizarii din 1894- pana la sfarsitul primului razboi mondial, aproximativ 4000 de familii maghiare au fost colonizate pe o suprafata de 50000 de iugare.

Ca mijloace de lupta pentru apararea identitatii nationale, doua au fost curentele ce s-au conturat:

Activismul- sustinut de Andrei Saguna si de cercurile clericale din jurul Mitropoliei si adoptat de romanii din Ungaria (Partium) care se pronuntau pentru participarea la viata politica parlamentara.

Pasivismul- era sustinut de majoritatea fruntasilor ardeleni (Ion Ratiu, George Baritiu, Ilie Macelariu). Deoarece, prin legea electorala, romanii erau impiedicati practic sa participe pasivistii au promovat refuzul de a participa la alegeri si la activitatea parlamentara. In schimb era prevazuta o activitate intensa pe taram cultural, economic, social.

La 26 ianuarie/7 februarie 1869, in urma Conferintei de la Timisoara, s-a constituit Partidul National al Romanilor din Banat si Ungaria in frunte cu Alexandru Mocioni iar la 23-24 februarie/7-8 martie, in urma Conferintei de la Miercurea Sibiului, a fost constituit Partidul National Roman din Transilvania. Desi liniile tactice difereau, programul celor doua partide cuprindea problemele cele mai arzatoare ale natiunii romane din Transilvania: autonomia Transilvaniei, recunoasterea individualitatii sale istorice, redeschiderea Dietei pe baze democratice, opozitia impotriva legii nationalitatilor solidaritatea cu romanii din cadrul Monarhiei si cu celelalte nationalitati din Imperiu. Acestea vor fuziona in 1881, dupa Conferinta nationala de la Sibiu formand Partidul National al Romanilor din Transilvania, Banat si Ungaria. Ca prevederi programatice remarcam:

Redobandirea autonomiei Transilvaniei;

Folosirea limbii romane in administratie si in justitie acolo unde romanii reprezentau majoritatea;

Revizuirea legii nationalitatilor;

Largirea dreptului de vot;

Lupta impotriva tendintelor de oprimare nationala;

Intocmirea de noi memorii, destinate imparatului si opiniei publice europene;

Tactica folosita de acest partid a fost pasivismul politic in Transilvania si activismul in Banat, Crisana, Satmar, Maramures. Noul presedinte a fost ales Vincentiu Babes cu sarcina de a pregati memoriul prevazut in program.

In cele din urma acest document a fost alcatuit de George Baritiu. Memorialul a fost tiparit in patru limbi (romana, maghiara, germana si franceza) la Bucuresti si reprodus in numeroase ziare straine ca si in aproape toate ziarele romanesti. Documentul reprezenta inca un act de acuzare la adresa dualismului.

Cea mai importanta actiune nationala a fost miscarea memorandista din anii 1892-1894. Intre 1890 si 1892 a fost alcatuit un Memorandum care, inainte de lansarea sa publica, a fost discutat cu oameni politici de la Bucuresti: Mihail Kogalniceanu, Dimitrie A. Sturdza, Ion C. Bratianu, Petre Gradisteanu, Alexandru Lahovary chiar si cu regele care a primit in audienta conducatorii miscarii memorandiste: Vincentiu Babes, George Pop de Basesti, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu. Documentul a fost tiparit in limbile romana, maghiara, germana, franceza si italiana.

Continutul Memorandumului:

Afirma dreptul istoric, importanta numerica, etnica si geografica a romanilor din Transilvania;

Condamna unirea Transilvaniei cu Ungaria;

Sunt criticate legea electorala, legea nationalitatilor, legile scolare, legea presei, legile agrare;

Documentul a fost inaintat la Viena de o importanta delegatie (300 de persoane). Imparatul l-a trimis insa spre analiza autoritatilor de la Budapesta. Datorita necesitatii mentinerii aliantei cu Romania si presiunii opiniei publice, initial, guvernul maghiar a refuzat sa intreprinda vreo actiune cu caracter represiv. Acest lucru se va realiza abia dupa schimbarea guvernului de la Budapesta. Principalilor conducatori ai actiunii in frunte cu Ion Ratiu li s-a intentat procesul de Cluj in 1894 in urma caruia au fost condamnati la 31 ani si 8 luni de inchisoare si la plata unor sume cheltuieli de judecata. In luna iulie Partidul National a fost desfiintat sub acuzatia ca avea legaturi cu elemente "din strainatate". Sub presiunea manifestarilor publice si avand in vedere importanta obtinerii in continuare a adeziunii Romaniei la Tripla Alianta, imparatul i-a gratiat pe condamnati. Conform istoricului englez R. W. Setton-Warson procesul a facut ca "chestiunea romanilor din Ungaria sa intre in domeniul politicii europene".

Conferinta Partidului National de la Sibiu din 10 ianuarie 1905 a hotarat reluarea activismului ca politica oficiala fixand si principalele revendicari programatice:

Recunoasterea individualitatii politice a statului roman;

Asigurarea dezvoltarii sale etnice si constitutionale;

Folosirea limbii materne in administratie, justitie, scoala, armata;

Aplicarea in practica a legii cu privire la egala indreptatire a nationalitatilor;

Vot universal;

Libertatea presei;

Schimbarea sistemului de impunere;

Improprietarirea taranilor pe proprietatile statului;

In noile conditii 8 deputati romani au intrat in Parlamentul de la Budapesta.

Avand in vedere simpatia opiniei publice internationale fata de cauza romanilor, activitatile sustinute de diversele asociatii culturale dar si criza prin care trecea Imperiul dualist dupa anexarea Bosniei si Hertegovinei, guvernul maghiar a propus initierea unui dialog cu partea romana. Acesta a avut loc in vara anului 1910 dar guvernul maghiar nu era dispus sa faca nici o concesie iar in urmatoarele alegeri, din acelasi an, numarul deputatilor romani a scazut la 5. Esecul tratativelor a intarit pozitia grupului radical al romanilor (Octavian Goga, Vasile Lucaciu, I.Russu-Sirianu, Gh. Bogdan-Duica) care se opuneau tratativelor cu maghiarii sau cu austriecii. Reluate in 1913, tratativele au fost oprite in februarie 1914 prin respingerea oricarui compromis ceea ce demonstra faptul ca romanii doreau autodeterminarea nationala.

In cadrul intelectualitatii romanesti s-au conturat mai multe conceptii in legatura cu viitorul Transilvaniei: unirea cu Romania (promovata deschis de Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Vasile Goldis), federalismul (prin persoana lui Aurel C. Popovici, autor al lucrarii Statele Unite ale Austriei Mari). Ultima teorie propunea transformarea Imperiului Habsburgic intr-o federatie de state nationale alcatuita pe criteriul omogenitatii etnice.

Pe plan cultural s-a insistat pe infiintarea scolilor de limba romana, sustinerea bisericii pentru afirmarea spiritualitatii romanesti. In 1867 s-a infiintat, la Bucuresti, Societatea Transilvania al carei presedinte a fost ales Al. Papiu-Ilarian. Obiectivul societatii era "strangerea legaturilor intre tineretul studios din toate regiunile romanesti, pentru a veni in ajutorul studentilor romani din Transilvania si din partile sale". Un rol important l-a avut presa ("Federatiunea", "Telegraful Roman", "Gazeta de Transilvania", "Tribuna", "Romanul").

In Vechiul Regat de asemenea au avut loc campanii de presa, actiuni desfasurate de Liga pentru Unitatea Culturala a Tuturor Romanilor" (infiintata in 1890), conferinte, tiparirea de carti, congrese. Liga a acordat un important ajutor financiar romanilor din Transilvania, estimat la 400.000 franci aur, ajutor care a fost folosit pentru tiparirea si raspandirea documentelor nationale, subventionarea presei, propaganda in strainatate.

Si pe plan economic se constata manifestarea activa a romanilor. In 1868 s-a intemeiat prima institutie de credit romaneasca, Societatea de pastrare si imprumut din Rasinari) iar in 1871 s-a infiintat banca Albina din Sibiu, cea mai importanta banca romaneasca, cu un capital de 300.000 de florini. Aceasta banca punea accentul pe imprumuturile ipotecare, prin intermediul acestora fiind cumparate o parte din mosiile nobiliare de catre romani. Treptat s-a produs o crestere a marilor proprietati funciare romanesti si mai ales a celor mijlocii. Acest fapt a dus la dezvoltarea institutiilor bancare care asigurau circulatia capitalurilor romanesti provenite din valorificarea produselor agricole. Mai remarcam in acest sens si bancile Victoria, de la Arad si Ardeleana, de la Orastie.

4. Bucovina

A fost anexata in 1775 de catre Imperiul Habsburgic si s-a aflat pana in 1786 sub ocupatie militara iar apoi a fost alipita Galitiei.

Pe baza Constitutiilor Imperiale din 1849 si 1867, Bucovina a fost proclamata Mare Ducat, pastrandu-si statutul de autonomie si avand organe proprii de conducere.

Curtea de la Viena a promovat in acest teritoriu o politica deznationalizare urmarind consolidarea Imperiului. In consecinta s-a produs o scadere a ponderii numerice a romanilor la 34% din populatie in 1910. In 1848 populatia Bucovinei numara 377571 locuitori din care 209293 romani si 108907 ucrainieni. In 1900 din 730195 locuitori 229018 erau romani si 297798 ucrainieni. Restul populatiei era format din germani, polonezi, maghiari, ruteni, armeni.

Intelectualitatea romana din Bucovina s-a grupat pe doua conceptii: centralista, in frunte cu fratii Hurmuzaki, militau pentru obtinerea egalitatii in drepturi dintre romani si minoritatile etnice in administratie, invatamant, biserica; federalista, ai caror membrii actionau pentru sustinerea caracterului istoric al Bucovinei si pastrarea identitatii acestui teritoriu romanesc.

Pe plan cultural s-au constituit societati precum Junimea, Dacia, Societatea pentru Literatura si Cultura Romana, Arboroasa, Societatea Scoala Romana. Au aparut gazete precum "Gazeta Bucovinei", "Aurora Romana", "Junimea literara", "Patria", "Bucovina" (condusa de fratii Hurmuzaki). Au fost aniversate mari evenimente ale istoriei nationale: Putna (1871, 1904, jubileul regal din 1906). In 1875 a fost comemorat un secol de la rapirea provinciei iar peste doi ani un secol de la asasinarea lui Grigore al III-lea Ghica. In 1875 s-a infiintat, datorita lui Ion Sbiera, o Catedra de limba si literatura romana in cadrul Universitatii germane din Cernauti. In 1873 biserica ortodoxa a fost ridicata la rangul de Mitropolie, constituind un permanent sprijin pentru scoala. Romanii au putut beneficia de dispozitiile favorabile privind dezvoltarea retelei scolare precum si de introducerea votului universal in anul 1907.

Pe plan politic, in 1892 s-a format Partidul National Roman care actiona pentru mentinerea autonomiei si consolidarea elementului romanesc prin cresterea rolului scolii. Noul partid isi mai propunea impunerea limbii romane in administratie si justitie, intretinerea unor legaturi stranse cu romanii din Transilvania si Vechiul Regat. In 1906 s-a infiintat Partidul Social Democrat Roman dar acesta a avut o popularitate restransa deoarece urmarea o actiune politica si sociala moderata.

Actiunile romanilor pentru obtinerea drepturilor nationale s-au desfasurat intr-un context aparte care i-a influentat forta si unitatea: pierderea statutului de populatie majoritara in favoarea rutenilor si ucrainienilor (consecinta a politicii de deznationalizare si de colonizare cu populatiile mai sus amintite la care s-au adaugat germani si evrei). Populatia romaneasca era putin numeroasa la orase unde germanii detineau un rol important in invatamant si in serviciile publice iar evreii monopolizau viata economica.

Romania si-a aratat sprijinul prin mijloace si politici culturale variate. Participarea unor personalitati ca Mihai Eminescu, A. D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga, N. Filipescu la marile aniversari ale istoriei nationale organizate la Putna si la Bucuresti; solidaritatea cu actiunile unor intelectuali ca Iancu Flondor si Ion Nistor si cu cele ale mitropolitului Silvestru Morariu care vizau regenerarea vietii culturale romanesti si a bisericii ortodoxe din aceasta provincie; subventionarea societatii Arboroasa.

Basarabia in timpul stapanirii ruse

In urma razboiului ruso-otoman din 1806-1812, Rusia a obtinut, prin Tratatul de pace de la Bucuresti (1812), semnat la hanul lui Manuc, stapanirea asupra provinciei dintre Prut si Nistru, denumita de atunci Basarabia. Pana in 1812, termenul geografic Basarabia acoperea exclusiv regiunea cuprinsa intre Limanul Nistrului, Dunare si linia imaginara care leaga Tighina de Prut (Bugeac). Prin documentul intitulat Pravilele ocarmuirii vremelnice a Basarabiei (1813), Rusia a oficializat aceasta denumire asupra intregului spatiu dintre Prut si Nistru.

Dupa anexarea la Rusia, in 1812, procesul de impunere a administratiei si legislatiei rusesti, de rusificare, a urmat in mod firesc. In ceea ce priveste compozitia etnica a provinciei cazute sub stapanirea rusa, in recensamantul alcatuit chiar de autoritatile ruse, la 1817, s-a constatat ca in Basarabia locuiau 96526 de familii sau gospodarii, dintre care 83848 de romani (419240 locuitori-86%), circa 000 familii de evrei (30000 de locuitori), 3226 familii de lipoveni (19130 de locuitori), 1200 familii de greci (6000 de locuitori), armeni, bulgari, gagauzi (sub 1000 de familii). In total provincia numara 482000 de locuitori. La 1862 numarul romanilor era de 515927 de locuitori dintr-un total de 1003499 adica 51, 44%. Urmau ucrainienii, in numar de 215625 (21,50%), evreii (9,56%), rusii (6,80%), bulgarii (5,60%), germanii (2,99%), tiganii (1,29%), polonezii, armenii, grecii, gagauzii si alte populatii ce reprezentau sub un procent fiecare. In 1897 datorita colonizarilor numarul romanilor a scazut la 47,58% (920919) din 1935401, urmati de ucrainieni, in numar de 382169 (19,75%), evrei (11,79%), rusi (8,05%), bulgari (5,33%), germani (3,11%), tigani (0,45%), polonezii, armenii, grecii, gagauzii si alte populatii ce reprezentau sub un procent fiecare. In schimb romanii ocupau abia a patra pozitie in orase, dupa evrei, rusi (inclusiv functionari, militari), si ucrainieni conform unei statistici din 1912.

Initial Basarabia si-a pastrat autonomia administrativa. Erau folosite in paralel limbile romana si rusa iar functionarii romani si cei rusi judecau dupa pravilele existente. Primul guvernator civil al regiunii a fost numit boierul moldovean Scarlat Sturdza in 1813 cu resedinta la Tighina si apoi la Chisinau. Deoarece Sturdza a decedat in acelasi an, functia a fost preluata de generalul Harting, atunci comandat militar al regiunii.

Conform Regulamentului privind infiintarea regiunii Basarabia, din 1818, provincia era condusa de catre un guvernator, numit de catre tar, si de un Sfat compus din membri alesi de catre nobilii rusi si inaltii functionari ai statului din regiune si din membri numiti direct de catre Curtea Imperiala. Presedinte al Sfatului era guvernatorul. Limba oficiala a administratiei era rusa desi limba romana mai era folosita in multe sate si targuri deaorece numarul functionarilor rusi si cunoscatori de rusa era inca mic.

In 1828, dupa tratatul de la Adrianopol, prin decret al tarului Nicolae I, Sfatul Basarabiei a fost dizolvat iar provincia a devenit o simpla oblastie (regiune) a Imperiului. Nicolae I a promulgat, cu aceasta ocazie, o noua lege-regulament pentru organizarea Basarabiei, document ce a ramas in vigoare pana in 1873. Prin noua lege limba rusa a fost declarata limba unica in administratie si justitie. Era infiintata functia de guvernator civil iar Basarabia era inclusa in gubernia Novorosiisk. Cu toate acestea in deceniul IV inca se mai permitea folosirea limbii romane in institutiile regiunii.In 1842, dupa o tranzitie anuntata, de sapte ani, limba romana a fost eliminata din toate institutiile si scolile statului.

Cultura scrisa in limba romana este, practic, inexistenta in Basarabia primei jumatati de veac de stapanire rusa. In 1813 s-a infiintat Seminarul de la Chisinau in urma unui decret semnat de catre tar la sugestia mitropolitului Gavriil Banulescu-Bodoni in care se preda si in limba romana.

Cateva lucrari religioase - Liturghia mitropolitului G.Banulescu Bodoni (1815), Gramatica ruseasca tradusa moldoveneste (1819), Biblia de la Petersburg (1819) si altele in aceeasi linie - nu pot constitui o baza de discutii privind existenta si evolutia unei culturi romanesti intre Prut si Nistru.

Invatamantul in limba romana (adica un numar foarte mic de scoli) a existat pana in 1841-1842. Dupa aceasta data, limba romana este predata sporadic, iar din anii '70 ai secolului XIX in nici o scoala din Basarabia nu se mai vorbea in limba majoritatii. Cadrele specializate pentru administratie veneau din Imperiu si nu erau absolvente ale invatamantului provincial: trebuie adaugat ca rata analfabetismului in Basarabia - peste 80% in 1917 - era una dintre cele mai ridicate din Europa, depasindu-se chiar si acest procent in cazul unor categorii defavorizate (femei, tarani saraci, proletariatul urban si rural). Este inutil de adaugat, in aceste conditii, ca nu au existat - in intreg secol XIX - presa, institutii culturale sau artistice in limba romana cum, de altfel, nu au existat nici o intelectualitate romaneasca (inexistenta educatiei in limba romana a anulat din start aceasta posibilitate).

Stapanirea ruseasca a reusit sa anuleze tendintele modernizatoare (in sens european), provincia devenind, in timp, una dintre cele mai inapoiate (economic, cultural, intelectual) din Imperiu, in conditiile in care chiar Rusia era unul dintre cele mai putin dezvoltate state ale continentului. Petersburgul a schimbat - prin colonizari fortate sau benevole - si structura demografica a provinciei: daca la 1812 romanii constituiau peste 80% din totalul populatiei, la 1859 (fara cele trei judete basarabene retrocedate Romaniei) procentul atingea doar 60%.

Agricultura reprezenta mai mult de 90% din totalul veniturilor si structurii ocupationale din Basarabia. Relatiile dintre proprietari si lucratori tineau, insa, de perioada medievala deoarece excludeau, practic, existenta taranilor liberi si a micii proprietati taranesti. Regimul tarist a legiferat aceste legaturi prin Regulamentul privind taranii sau agricultorii liberi din regiunea Basarabia (1834) si Contractul normal (1846). A sporit, chiar si in aceste conditii, diversitatea productiei agricole si au reusit sa intre si metode moderne de productivitate a muncii (dar la scara foarte mica). Abia in 1861, odata cu desfiintarea serbiei in Imperiu rus, au putut fi puse bazele legilor moderne ale productiei si comercializarii in agricultura. Conform acestei legi reformatoare, proprietarii erau obligati sa dea taranilor, contra plata, loturi in folosinta permanenta. Prin Regulamentul din 1834 s-a stabilit si marimea acestor loturi: mai mici in Nordul Basarabiei (Hotin) si mai mici in Sud (Cetatea Alba), functie de densitatea populatiei.

Totodata, prin Regulamentul judecatoresc din 1864 a fost declansata reforma judiciara in Imperiu, prin separarea clara a acestei institutii de cea executiva (tar, guvern, administratie). A fost introdusa curtea cu juri si avocatura. In Basarabia, reforma a insemnat, intre altele, arondarea catre judecatoria districtuala din Odessa.

In Provincie nu au existat, pana la 1867, nici un fel de sisteme moderne de transport (sosele pietruite, cai ferate, linii de navigatie). Abia in acest an a fost data in functiune calea ferata Razdelnaia-Tiraspol. Pana la 1917, chiar, Basarabia a fost una dintre regiunile europene cel mai putin afectate de febra constructiilor de cai ferate, acest sistem legand, practic, doar Iasii de Chisinau si, de aici, prin diverse derivatii, de Odessa. La 1860 a fost inaugurata linia telegrafica Odessa-Chisinau fara, insa, sa fie conectate alte localitati basarabene (evidenta valabila pana la sfarsitul secolului XIX). Desi in 1818 a fost deschis portul Ismail iar in 1838 portul Reni, navigatia fluviala basarabeana (pe Dunare si Nistru) a fost sporadica si a constat exclusiv in micul trafic de marfuri comune (cereale in special). Nu au existat, totodata, nici un fel de preodupari pentru deschiderea unui port la Marea Neagra. Industria a fost, practic inexistenta in Basarabia, cu exceptia catorva mici fabrici si ateliere concentrate in Chisinau. Lipsa unui sistem de transport, a sistemului de credit (in Basarabia, pana in anii '60 ai secolului XIX nu au fiintat banci), a incurajarilor si facilitatilor din partea autoritatilor nu au permis o dezvoltare industriala, decat in ultimii ani ai secolului. Totodata, cu exceptia Chisinaului, in provincie nu mai existau alte centre urbane ca atare, localitatile mai mari nefiind altceva decat simple targuri, lipsite de orice infrastructura urbana (canalizare, servicii publice, spitale, institutii culturale, posta, gara, institutii judecatoresti etc.). La sfarsitul secolului al XIX-lea, Basarabia era, din aproape toate punctele de vedere, regiunea cea mai inapoiata (cu exceptia Dobrogei, intrata in 1878) din spatiul locuit de romani.

Deja la mijlocul secolului XIX se poate evoca clivajul clar intre societatea urbana - rusificata, educata in Imperiu, beneficiind de privilegii materiale, utilizand institutiile statului rus deschise in capitala guberniala, Chisinau - si cea rurala, romaneasca, fara instructie, fara legaturi cu Imperiul altele decat Biserica, armata si administratia, inapoiata din punct de vedere national, politic si civic.

Reintrarea celor trei judete - Cahul, Ismail, Bolgrad - in componenta Imperiului (1878) a accelerat procesul de rusificare si deznationalizare. In acelasi timp autoritatea centrala de la Petersburg s-a straduit, in ultimele decenii ale secolului sa aduca provincia pe drumul modernizarii economice si institutionale.

In 1867 limba romana a fost interzisa. Pentru a modifica structura etnica a populatiei autoritatile tariste au procedat la deportarea multor romani si colonizarea provinciei cu rusi, ucrainieni, germani, gagauzi, bulgari, evrei, polonezi.

In Basarabia principala forma a luptei nationale a devenit lupta pentru pastrarea limbii romane. In 1848 s-a publicat gazeta "Romanul" iar in 1862 boierul Cristi a cerut permisiunea de a deschide o tipografie dar solicitarea a fost respinsa. In cadrul miscarii nationale s-au afirmat intelectuali de marca precum Ion Inculet, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa. Ca forme de actiune politica au fost folosite presa ("Basarabia", "Cuvant moldovenesc"), societatile culturale, contactele cu oamenii politici si de cultura din Iasi si Bucuresti. Pe plan spiritual s-au inregistrat realizari importante.

Miscarea nationala s-a intensificat dupa revolutia rusa din 1905-1907. Au aparut doua curente principale: moderat, condus de Pavel Dicescu (reprezentantii sai au infiintat Societatea pentru Cultura Nationala si cereau introducerea limbii romane in scolile de stat ca limba de predare si obiect de studiu) si radical, format mai ales din studenti, care, influentati de social-democratii rusi, aveau revendicari mai ferme: acordarea autonomiei Basarabiei, adoptarea unui statut special pentru populatia romaneasca, introducerea limbii romane in scoli si in administratie. Ideile acestui curent erau exprimate prin publicatia "Basarabia", aparuta in 190

Evolutia Dobrogei in secolul al XIX-lea (pana la 1877)

Dintre toate provinciile care compun Romania moderna, Dobrogea are, poate, cele mai putin diversificate evolutii - din punct de vedere politic, economic, social, cultural - in primele trei sferturi ale veacului al XIX-lea. Regiune marginala si putin importanta a Imperiului otoman, lipsita de resurse naturale deosebite, fara centre urbane importante, fara cai de comunicatii, scoli politice sau intelectuale slab populata, fara legaturi stranse cu teritoriile invecinate, vesnic coridor de trecere pentru trupele ruse sau otomane in razboaiele din cursul secolului al XIX-lea, Dobrogea ofera o zestre insignifianta comparativ cu celelalte provincii. Mozaic de populatii si religii, provincia a reprezentat, intr-adevar, un model de convietuire etnica dar modelul de evolutie este unul atemporal, fara nici o legatura cu marile curente europene.

Romanii dobrogeni sunt in majoritate, veniti din Principate sau din Transilvania si s-au asezat in zonele rurale, ocupandu-se cu cresterea animalelor sau cultura cerealelor. Tulcea, Silistra, Turtucaia sunt cateva dintre localitatile urbane unde numarul romanilor este semnificativ in secolul XIX. La mijlocul veacului, Ion Ionescu de la Brad, in urma unei calatorii in provincia dintre Dunare si Mare, socotea la 30.000 numarul romanilor (dintre crestini, cel mai important grup etnic). Musulmanii - turcii in special - au ramas categoria cea mai privilegiata, ei constituind elitele administratiei locale, clericale, economice si militare. Alaturi de ei, tatarii din Dobrogea s-au bucurat si ei de un regim special. Ei aveau in frunte un han, asezat mai intai la Carasu (localitate distrusa de rusi in 1829), apoi la Cetal Osman (distrusa in 1877).

Pe parcursul secolului al XIX-lea, din diferite motive (religioase, politice, economice) s-au asezat in Dobrogea colonisti bulgari, germani, rusi si, neorganizat, greci, albanezi, italieni, etc.

Din punct de vedere economic, de-abia dupa razboiul Crimeii se poate discuta despre crampeie de modernizare in aceasta provincie, odata cu sporirea interesului Puterilor europene pentru Gurile Dunarii. La mijlocul secolului al XIX-lea nu exista industrie in Dobrogea cum nu existau centre urbane propriu-zise, institutii de cultura sau de invatamant (altele decat cele religioase sau cele temsporare, particulare).

In 1857, societatea britanica Danube and Black Sea Railway Company Limited a obtinut de la guvernul otoman concesionarea construirii caii ferate Cernavoda-Constanta si a lucrarilor de modernizare a portului de la mare, unde a ridicat cheiuri, magazii si instalatii primitive de incarcare a cerealelor aduse din Principate. Compania britanica a ridicat si nivelul de urbanism al Constantei, construindu-se acum primele locuinte moderne, cu aspect civilizat, cu strazi avand utilitati necesare (se mai pastreaza, si azi, Casa Alleon, sau "Casa de piatra", zona veche). Calea ferata a fost deschisa in 1860, dar nu a reusit, pana in ultimele decenii ale secolului, sa revitalizeze regiunea sau economia orasului Constanta.

La randul ei, Comisia Europeana a Dunarii - C.E.D. -, prevazuta prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, isi stabilea sediul la Sulina, localitate care in 1853, in momentul declansarii razboiului din Crimeea, mai numara doar 1000 de locuitori. In scurta vreme, C.E.D. a construit aici cladiri impozante pentru serviciile ei administrative, cheiuri, ateliere de reparatii, un far modern, magazie, un spital, statie de telegraf. Aproape toate statele europene si-au deschis la Sulina cate o agentie consulara permanenta, orasul intrand in constiinta contemporanilor drept Europolis.

Din punct de vedere administrativ, pana la 1877, Dobrogea (impreuna cu Delta Dunarii) facea parte din guvernatorul general (valiu) de Rusciuc. Provincia era condusa de un viceguvernator (mutesellim) cu sediul la Tulcea.

Cresterea importantei numerice si economice a populatiei nemusulmane - turcii si tatarii reprezentau majoritatea etnica - si presiunile Puterilor europene s-a reflectat in decretul din 1856, reinnoit prin firmamentul imperial din 1875, care angaja egalitatea in fata legilor dintre mahomedani si crestini. Din punct de vedere jurdiic, exista la Silistra un tribunal, iar la Babadag, Harsova, Mangalia si Isaccea cate o judecatorie. Aceasta impartire s-a modificat in 1875: prin instanta judecatoreasca, prezidata de un muftiu, s-a mutat la Tulcea iar in resedinta fiecarei unitati administrative (cazale) s-a creat cate o judecatorie condusa de un cadiu, asistat de judecatori alesi in numar egal dintre notabilii musulmani si cei crestini.

Pana la mijlocul secolului al XIX-lea nu a existat instructie publica in afara celei religioase. Abia prin ordonanta imperiala din 1846 s-au pus si in Imperiul otoman bazele unei educatii in sens modern, care cuprindea trupele primara, gimnaziala si superioara. Nu au existat, insa, decat cu titlu de exceptie clase primare in limba romana (Tulcea, Silistra, Turtucaia), cu invatatori veniti din Romania sau din Transilvania. Mediul rural nu oferea nici un fel de educatie, cu exceptia celei de pe langa biserici. La Tulcea, scoala romaneasca moderna a inceput sa functioneze din 1870 iar din 1876 guvernul Romaniei i-a acordat o subventie regulata. Scoala de la Silistra era cu doua decenii mai veche, fiind frecventata de numerosii romani din regiune.

In momentul izbucnirii noului razboi ruso-otoman (1877-1878), nici conditiile interne ale provinciei, nici proiectele cancelariilor Puterilor europene nu puteau prevede desprinderea Dobrogei de la Imperiul otoman si, mai ales, intrarea ei in componenta statului roman (prevederile Tratatului de pace de la Berlin din 1878). Abia din secolul al XX-lea Dobrogea a castigat valentele exceptionale ale unei regiuni de o importanta deosebita pentru Romania.