TREI ORIENTǍRI ALE ANARHISMULUI FRANCEZ

"Spiritul revolutionar consta in intregime intr-un

protest al omului contra conditiei de om. ( . ) E

o revendicare a omului contra destinului; tiranii

si mascaricii burghezi sunt doar pretexte."

Albert Camus - Carnete

TREI ORIENTǍRI ALE ANARHISMULUI FRANCEZ

Dintre cele mai frecvente manifestari ale anarhismului contemporan, vom discuta in prezenta lucrare trei tendinte ale curentului pe care le consideram a fi definitorii si specifice curentului anarhist asa cum s-a manifestat el in spatiul francez: anarhismul sindicalist, anarhismul anti-fascist si anarhismul pacifist sau anti-militarist. Daca in perioada clasica, de nastere a anarhismului ca si curent politico-social distinct, acesta isi axa discursul in principal impotriva puterii, reprezentata de imperiu, burghezie, sisteme de privilegii si Stat, in epoca contemporana curentul anarhist a cunoscut o perioada de maturizare, incepand sa vorbeasca si sa militeze pentru scopuri tangibile, reale, renutand in mare masura la idealism si la metode extreme. Observam, de asemenea, o difuziune a unor idei anarhiste de baza in randul unor miscari ce nu se revendicau de la doctrina anarhista. Organizatiile anarhiste au devenit tot mai frecvente si mai implicate in miscari sociale diverse: ecologiste, pacifiste, anti-razboi, anti-globalizare si, desigur, muncitoresti. Astfel, cu exceptia unor miscari subterane radicale, anarhismul a devenit, in secolul XX, o doctrina puternic atasata socialismului, pastrandu-si totusi o puternica caracteristica anti-autoritara.

A)   ANARHO-SINDICALISMUL FRANCEZ SI SPIRITUL REVOLUTIONAR

Pe parcursul acestui capitol vom discuta doua evenimente de o importanta fundamentala in istoria anarho-sindicalismului francez: crearea si evolutia Confederatiei Generale a Muncii (Confédération Générale du Travail), precum si desfasurarea marii greve generale din 1968. La sfarsitul secolului XIX, miscarea anarhista franceza era divizata intre cei care respingeau in continuare orice forma de organizare politica si se opuneau ideii de organizatie internationala, atasati de ideologia nefasta a propagandei prin fapt, si cei care isi puneau toate sperantele in sindicalism. Propaganda prin actiune directa nu a avut alt rezultat decat cenzura, limitarea libertatii de expresie si promulgarea unor legi anti-teroriste, dar si crearea nefastului mit al anarhistului aruncator de bombe. In momentul in care uniunile sindicale au fost scoase de sub ilegalitate in Franta, in 1884[1], muncitori inspirati de doctinele lui Proudhon si Marx au construit sindicate pacifiste si uniuni muncitoresti revolutionare, apolitice.

Dezvoltarea uniunilor sindicale a fost "bazata pe credinta ca doar unitatea in actiune va permite muncitorilor, neputinciosi altfel, sa-si asigure conditii mai bune de munca si sa obtina salarii mai mari" (Sassoon, 1997: 366). De asemenea, scopul politic al dezvoltarii sindicatelor a fost liberalizarea pietei muncii, nu in sensul de subordonare fata de regulile concurentiale ale pietei capitaliste, ci de scoatere a pietei muncii de sub incidenta interventiilor guvernului. In cadrul unei piete a muncii libera in acest sens, "pretul muncii va fi rezultatul targuirii colective, intre muncitori, neingradita de arbitrul statului" (Sassoon, 1997: 366-367). Militantii anarhisti care si-au dat seama de faptul ca ramanerea in ilegalitate nu va duce la nici un rezultat, au hotarat sa se integreze in noua miscare sindicalista muncitoreasca.

CGT reprezinta o uniune revolutionara anarho-sindicalista, constituita pe principii federative ce a luat fiinta in 1895. In 1906, CGT dominata de anarho-sindicalisti adopta Carta de la Amiens, aceasta constituind referinta teoretica a sindicalismului francez, in special a sindicalismului revolutionar (https://www.marxists.org/francais/cgt/works/1906/10/cgt_190610000.htm accesat 20 mai 2008). Carta prevedea, in primul rand, apararea si promovarea revendicarilor cotidiene si imediate, precum si lupta pentru transformarea ansamblului social, independent de activitatea partidelor politice si de stat. Organizatia isi asuma, astfel, un statut apolitic. In actul constitutiv al CGT, se prevedea faptul ca acesta grupa, in afara oricarei ideologii sau scoli politice, toti muncitorii care erau constienti de lupta ce trebuia dusa in scopul disparitiei statutului de salariat si al celui de patron (Ibidem). Aceasta declaratie constituia o recunoastere precisa a luptei de clasa, care opunea, in spatiul economic, muncitorii nemultumiti impotriva oricarei forme de exploatare si opresiune, atat materiale cat si morale, impuse de catre clasa capitalista clasei muncitoare. Ameliorarea conditiilor de munca, marirea salariilor si diminuarea orelor de munca depusa de catre salariat erau revendicari traditionale ale clasei muncitoare. Insa, anarho-sindicalismul avea sa aduca schimbari majore, atat in privinta metodelor de actiune, cat si prin insuflarea in spiritul muncitorilor a unor noi idei, cum ar fi aceea a auto-gestionarii si mutualismului. Greva a inceput sa fie tot mai utilizata ca mijloc lupta proletara. Emanciparea integrala a clasei muncitoare se putea realiza doar prin exproprierea capitalistului, sindicatul, astazi grup de rezistenta, devenind - in ziua in care acest lucru se va intampla - un grup de productie si de repartizare a bunurilor, baza a reorganizarii sociale (dupa modelul societatilor corporative despre care am vorbit in capitolul anterior).

Sindicalismul revolutionar a fost teoretizat de catre Georges Sorel (1847-1922) si Fernand Pelloutier (1967-1901). Fernand Pelloutier a fost cel care a dezvoltat ideologia de baza a anarho-sindicalismului, punand accentul pe greva generala a muncitorilor ca cea mai radicala dintre revolutii, metoda atat pacifista, cat si legala, o revolutie capabila sa distruga din temelii ordinea burgheza si proprietatea capitalista. Pelloutier a condamnat prompt glorificarea violentei ca mijloc de lupta si a obiectat fata de revolutia pe baricade, considerand ca tehnologizarea fortelor armate o facea derizorie, neoferindu-i sorti de izbanda. Greva generala trebuia pregatita in prealabil printr-un efort sustinut in timp, demarat cu mult inainte de declansarea ei propriu-zisa. Pelloutier a incercat sa traseze planul unei directii proletare originale, care sa evite deznodamantul oportunismului parlamentar si extremismului ilegalist deopotriva. Exprimandu-si dispretul fata de sistemul democratiei reprezentative, el considera interventia arbitrara a politicienilor in cadrul conflictelor sociale o capcana pe care muncitorii trebuiau sa o evite. Muncitorii trebuiau sa isi concentreze toate fortele in actiunea directa sindicala (Préposiet, 2006: 432-436). Infiintarea, in 1892, a Federatiei Burselor Muncii Fédération des bourses du travail), al carei secretar a fost initial, a fost una din pietrele de temelie a miscarii sindicaliste in Franta. Bursa Muncii constituia sediul central al sindicatelor muncitoresti, promovand mutualismul, auto-educatia si autonomia politica si culturala a clasei muncitoare (https://increvablesanarchistes.org/articles/avan1914/hist_boursetrav.htm accesat 20 mai 2008).

Georges Sorel, principalul teoretician al ideii de greva generala, a comentat felul in care dezvoltarea autonoma a sindicatelor muncitoresti contribuie la revitalizarea suflului revolutionar si salveaza revolutia de la decaderea acesteia in mistica politica (Préposiet, 2006: 436). In Reflectii asupra violentei, lucrare aparuta in 1908, teoreticianul francez a declarat ca doar un sindicat revolutionar, complet independent in raport cu partidele politice, poate fi capabil sa scoata proletariatul de sub dominatia burgheza. Sindicatul, considera Sorel, "nu constituie doar o grupare de reprezentare profesionala, corpul organizatoric al unei meserii, ci o forta autonoma, o putere sui generis care nu are nevoie de nici un cuvant de ordine pentru a functiona si actiona" (Sorel in Préposiet, 2006: 437). In lupta revolutionara, sindicatul isi este suficient siesi si nu este dispus sa recunoasca nici o autoritate impusa din exterior. Sub influenta doctinei lui Proudhon si in conformitate cu conceptiile lui Pelloutier si ale anarhistilor, Sorel avanseaza ideea unei culturi si morale specific proletare, careia numai sindicalismul putea sa-i asigure dinamismul si puritatea, dincolo de toate concesiile si compromisurile facute din considerente politice. Astfel, in opinia lui Sorel, sindicalismul, reprezinta "contrariul integrarii si domesticirii etatiste" (Sorel in Préposiet, 2006: 438). Opunand morala producatorului moralei capitalistului, Sorel reinterpreteaza o veche conceptie jurasiana cu privire la autonomia artizanului, necesara pentru adevaratul profit al acestuia si pentru eliberarea lui din angrenajul economiei capitaliste ce pune accent pe productia industriala in masa mai degraba decat pe calitate. Imaginatia si inovatia producatorului sunt adevaratele motoare ale progresului economic; "producatorul liber" ce isi desfasoara activitatea intr-un atelier "de inalt progres", nu isi raporteaza "eforturile la un etalon exterior", ci "considera mediocre toate modelele pe care i le prezentam si vrea sa depaseasca tot ce a fost facut inaintea lui", scopul unei astfel de productii fiind "ameliorarea cantitatii si calitatii, ideea progresului nesfarsit realizandu-se intr-un asemenea atelier" (Sorel, 2003: 176).

Sorel considera greva generala ca fiind mitul mobilizator, mitul in care "socialismul e continut in intregime, adica o organizare de imagini capabile sa evoce instinctiv toate sentimentele ce corespund diverselor manifestari ale razboiului intre socialism si societatea moderna" (Sorel, 2003: 86). Doar lupta sindicala permitea muncitorilor sa-si apere interesele de clasa. Caracterul de transformare absoluta si ireversibila a societatii pe care Sorel il atribuie grevei proletare, este inspirat de teoria marxista, care presupune ca "revolutia va fi absoluta si ireversibila, pentru ca va avea ca efect trecerea fortelor productive in mainile oamenilor liberi, adica a oamenilor care sa fie capabili sa munceasca in atelierele create de capitalism, fara a avea nevoie de conducatori" (Sorel, 2003: 113). Ideea grevei generale proletare debaraseaza socialismul de orice tendinta burgheza, precum si de dogmatism si misticism de factura bolsevica. Partizanii grevei generale privesc reformele, chiar si pe cele populare, ca avand un "caracter burghez; nimic nu poate atenua pentru ei opozitia fundamentala a luptei de clasa", sindicalismul revolutionar fiind, astfel, proclamat de catre Sorel ca "adevarata cale marxista" (Sorel, 2003: 97).

Sorel era constient de faptul ca politicienii ar fi dorit ca sindicatele sa fie centralizate, obediente si capabile sa impuna membrilor lor o disciplina stricta. Intr-o astfel de situatie, sindicatele devin "arme de santaj in mainile unei grupari politice din cadrul guvernului", folosite de acestia pentru a se impune in fata celorlalte grupari politice (Sorel, 2003: 106). Aceasta manifestare este numita de Sorel greva politica . Pentru ca greva generala politica sa reuseasca, proletariatul ar trebui sa fie integrat in sindicate controlate de comitete politice si sa devina un instrument ce va fi manipulat in situatii care cer masuri extreme. Pentru ca acest lucru sa nu se intample, Sorel ofera alternativa sindicatului slab organizat, precizand ca "orice tentativa de a imita democratia e un pericol pentru sindicalism; e mai bine pentru el sa se multumeasca cu organizatii slabe si haotice decat sa cada sub dominatia sindicatelor care copiaza formele politice ale burgheziei" (Sorel, 2003: 126). Sorel recunoaste, de asemenea, rolul anarhistilor in cadrul luptei sindicale, acestia aderand masiv la sindicate si straduindu-se sa creeze un climat favorabil pentru declansarea grevei generale.

Insufletita de ideile celor doi teoreticieni si avand la baza moralitatea si ideea de auto-gestiune specific proudhoniene, CGT a avut o prima decada plina de avand, reusind sa castige de partea sa un numar semnificativ de aderenti si fiind cauza declansarii mai multor greve in sectorul industrial. Larry Gambone (1988) relateaza evolutia si decaderea Confederatiei, de la anarho-sindicalism la comunism, de la auto-gestiune federativa la centralism. Dupa primul razboi, influentati de reusita revolutiei ruse, o parte din militantii CGT vor intoarce spatele preceptelor Cartei de la Amiens si vor adopta bolsevismul idealizat . Leon Jouhaux, liderul CGT ales in 1909, a respins conceptia leninista a revolutiei, declarand ca pentru clasa muncitoare revolutia economica era mult mai necesara decat revolutia politica. Revolutia nu trebuie sa fie un act distructiv, ci o pregatire anevoioasa si indelungata, o subminare lenta a societatii burgeze prin acapararea instrumentului de productie, transformarea mediului social si punerea bazelor unei economii functionale, in cadrul trasat de capitalism si de democratia parlamentara pe care Jouhaux o va recunoaste ca fiind singurul regim politic care poate asigura muncitorilor drepturile ce li se cuvin (Gambone, 1988). Dizidentii bolsevici din CGT au fost exclusi din uniune, formand mai apoi CGTU (Confédération Générale du Travail Unifiée), in cadrul careia anarhistii revolutionari au fost majoritari la inceput; insa, pe parcurs, CGTU va fi preluata de comunistii ce vizau revolutia proletara dupa modelul bolsevic.

CGT-ul moderat si reformist a redactat in 1918, Programul Minimal, care a insemnat in mare masura distantarea acestei uniuni sindicale fata de anarho-sindicalism si intoarcerea la ideile de baza ale lui Proudhon (Gambone, 1988). Adaptand anarhismul proudhonian la lumea moderna industrializata, programul va dezvolta o formula non-etatista a patronatului colectiv al lucrurilor de catre asociatii de producatori si consumatori. Programul Minimal preconiza reintoarcerea la idealul bunastarii colective si reafirma conceptia proudhoniana a liberei concurente. Activitatile economice vor avea la temelie relatiile directe dintre producatori si consumatori. Economia va fi mixta, bazandu-se pe activitatea companiilor socializate, cooperativelor traditionale, industriilor private si patronatelor (Gambone, 1988). O anumita colectivizare a industriei trebuia sa includa acele sectoare ale economiei care erau sub patronajul statului: industria feroviara, minele de carbune si industria energiei electrice. Toate companiile astfel colectivizate vor deveni autonome si vor fi administrate de reprezentanti ai muncitorilor si consumatorilor, dupa modelul colectivist propus de Internationala de la Saint-Imier si de teoria anarho-comunista. Acest sistem colectivist trebuia sa se realizeze in afara institutiilor statului, cu toata iresponsabilitatea si deficienta functionala de care acestea sunt deseori caracterizate. Programul Minimal a ramas, in mare parte, un ideal, dar CGT nu a renuntat sa-l promoveze in scopul educarii clasei muncitoare, imbunatatirii conditiilor sale de munca si de viata pentru ca muncitorii sa devina capabili sa dezvolte - pe viitor - planurile de colectivizare a activitatii economice si sa administreze cat mai bine aceste activitati. Totodata, inspirati de Bursa Muncii infiintata de Pelloutier, CGT a creat librarii, arhive muncitoresti si cursuri de educare a adultilor (Gambone, 1988).

In 1936, CGT s-a reunit cu factiunea radicala a CGTU, comunistii reusind sa preia in scurt timp conducerea uniunii sindicale. In 1938, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, CGT a devenit parte a marii masinarii comunist-staliniste. Istoria CGT pana in momentul in care a fost preluat de catre comunisti reprezinta un proces evolutiv pentru anarhismul si sindicalismul francez totodata. Sindicalismul a fost, probabil, cel mai adecvat raspuns la criza anarhismului din anii 1890. Reformismul CGT-ului a reprezentat incercarea de a actiona in conditiile economiei secolului XX, de a dezvolta un anarho-sindicalism conform conditiilor si exigentelor socio-economice ale capitalismului, elaborand un program de tranzitie care isi propunea schimbarea din temelii - in mai bine, pentru muncitori cel putin - a societatii franceze. Acest sindicalism nu era de inspiratie bakuniana, marxista sau blanquista - asa cum se revendicau majoritatea curentelor socialiste revolutionare - ci era bazat aproape intru totul pe conceptiile "parintelui anarhismului", care credea in valoarea suprema a revolutiei-evolutie, rationala si pacifista, ce avea ca obiect emanciparea maselor si instaurarea domniei muncii asupra proprietatii (Gambone, 1988). In cadrul evenimentelor din mai 1968, CGT a avut un rol secundar, de mediator intre grevisti si autoritati, marea uniune sindicala aflandu-se de aceasta data sub influenta directa a Partidului Comunist Francez (PCF), impotriva caruia se afla o noua generatie de socialisti, cu vadite idei si tendinte anarhiste.

In perioada post-belica, anarho-sindicalismul a inceput sa piarda teren in Franta, mai ales datorita ascensiunii comunismului. Insa, in anii 1950, noi miscari si curente de stanga apar in vestul dezvoltat, curente cu puternice inclinatii anti-autoritare. Aceste miscari vor aduce suflul proaspat al unei altfel de revolutii, inspirand mase, muncitori si revolutionari de pretutindeni. Astfel, greva generala sindicalista din 1968 - prefigurata de Pelloutier si Sorel - va fi deveni efectul direct al acestor modificari de viziune in sanul socialismului. Mentionam aceasta miscare datorita manifestarii sale intense in cadrul miscarilor sindicale studentesti, incepand cu anii `60, dar si datorita numeroaselor concepte pe care noua stanga le preia din doctrina anarhista. In acest sens, istoricul David Caute (1988) comenteaza evenimentele din mai-iunie 1968 ca fiind produse ale unei renasterii a stangii politice, propunand termenul de Noua Stanga , curent diversificat care va ingloba feminismul, ecologismul, miscarile anti-rasiste, manifestarile anti-razboi si pacifismul. Socialismul cunoaste in aceasta perioada un proces de difiziune in paturile sociale favorizate, mai ales in randurile tinerilor din Occident care proveneau din familii instarite.

Noua Stanga, analizata in lucrarea lui Caute in comparatie cu stanga traditionala, se caracterizeaza, in primul rand, prin radicalismul ideilor, inspirate din doctrina anarhismului clasic. In contradictie cu stanga traditionala, revolutionara sau reformista, care accepta necesitatea partidelor politice, fiecare dintre ele disputandu-si controlul asupra statului - regimul partidist implicand inevitabil leadership, ierarhizare si disciplina - caracteristica fundamentala a Noii stangi era dispretul sau fata de puterea statului, fata de partide, de competitia electorala si birocratie si fata de guvernamantul parlamentar, animozitate de factura anarhista (Caute, 1988: 37). Noua stanga proclama democratia participativa pentru universitati - unde influenta sa era cea mai puternica - dar si pentru societate in general. De asemenea respingea concentrarea puterii economice si politice in mainile unei minoritati, militand pentru o societate descentralizata, unde puterea ar fi repartizata in plan local intre producatori, asociatii comunitare si sindicate studentesti, idee inspirata de conceptiile proudhoniene si jurasiene.

Miscare a clasei de mijloc, Noua stanga protesta, in primul rand, impotriva discriminarii si exploatarii sub toate formele sale, de la cea rasiala, pana la cea de gen. Societatea tehnologizata, bazata intru totul pe ciclul productie-consum, inrobea mintea omului si inlantuia fiinta umana intr-un sistem de manipulare a mentalitatilor pentru a le determina sa consimta. Contestarea ierarhiilor sacrosante (Caute, 1988: 40) este considerata a fi cea mai importanta inovatie a curentului neo-stangist. Astfel, daca pentru socialismul traditional existenta elitelor bazate pe putere si merit, constituia un fapt de necombatut, Noua stanga considera aceasta stare de fapt drept inacceptabila, puterea si privilegiile ramanand pentru totdeauna generatoare de coruptie, dupa cum precizase si Bakunin in filosofia sa anarhista.

In esenta, miscarea Noii stangi era una de angajament individual al tinerilor idealisti ce operau in afara mecanismelor politice si erau influentati in mare masura de existentialismul umanist; caldura umana, generozitate, sacrificiu de sine, empatie, acestea erau valorile-stindard care trebuiau urmate pentru a schimba cu totul fata societatii, tinerii - straini de conflictele care se distingeau in cadrul credintelor politice seculare occidentale - asumandu-si sarcina de a duce aceasta lupta la bun sfarsit. Ingloband in sine mai multe tendinte socialiste mai mult sau mai putin radicale, Noua stanga a reunit tineri militanti maoisti, trotkisti, anarhisti, pacifisti, activisti anti-razboi si anti-rasisti, toti acestia impartasind nemultumirea fata de absurditatea si oroarea razboiului din Vietnam, fata de valorile consumeriste ale imperialismului mondial, dar si fata de rasismul ce camufla un nou fascism, credintele comune care ii aducea laolalta fiind spiritul comunitar, actiunea spontana, "aici si acum", sfidarea puterii si a autoritatii.

Cultura anti-establishement, ce a aparut mai intai in America anilor `50, avand un profil elitist si avangardist, a constituit rampa de lansare a miscarilor studentesti occidentale. Tineri tot mai constienti de propria conditie sociala si politica au inceput sa-si manifeste nemultumirea fata de adultii care se parea ca vor sa-i reduca la tacere . Cel mai important atribut al ideologiei entuziastilor militanti din 1968 a fost un puternic anti-autoritarianism, insotit de "un profund dispret fata de regului si birocratie, suspiciune fata de orice forma de autoritate, fie ea reprezentativa sau delegata, dar si de o mare simpatie fata de cei oprimati, fiind vorba mai ales de cei discriminati din motive rasiale" (Sassoon, 1997: 388). In numele liberalismului, studenti cu orientari socialiste radicale aveau intentia sa apere autonomia universitatilor impotriva progresului capitalismului, ce nu aducea cu sine altceva decat superficialitate si reducerea fiintei umane la stadiul de consumator . Tinerii se autoproclamau drept noua clasa revolutionara, deoarece clasa muncitoare se afla deja inregimentata in sistemul capitalist, muncitorul nemaiavand vointa de a se debarasa de conditia sa de om unidimensional.

La sfarsitul anilor `60, izbucneste o puternica miscare de contestare la adresa autoritatilor politice si patriarhale totodata, miscare inspirata de ideologia noii stangi. Tineri de pretutindeni isi fac auzite vocile, exprimandu-si la unison dezacordul fata de nedreptatile ce se petreceau in acea perioada atat la nivel national, cat si la nivel mondial. In Franta, anul 1968 a fost anul celor mai intense framantari sociale din a doua jumatate a secolului XX. Precum in majoritatea tarilor occidentale, miscarile studentesti de contestare au inceput si aici cu un larg protest impotriva razboiului nesfarsit pe care SUA il intretinea in Vietnam deja de doisprezece ani. Ca reactie la arestarea a patru membrii ai Comitetului National pentru Vietnam, care milita impotriva razboiului, cativa studenti (ce impartaseau idei socialiste si anarhiste) din cadrul Universitatii Nanterre[8] hotarasc sa asedieze cladirea administrativa a universitatii, in semn de protest. Asfel se naste Miscarea din 22 Martie. Revolta avea deja traditie la universitatea Nanterre; in noiembrie 1967 studentii intra in greva sindicala datorita sistemului restrictionar ce le era impus in campus si datorita programelor de studiu pe care studentii le considerau perimate - suprapopularea facultatilor care a dus la o inrautatire a conditiilor de studiu fiind un alt motiv al nemultumirilor. Este constituit un sindicat al studentilor, al carui purtator de cuvant era Daniel Cohn-Bendit (n.1945), student la sociologie, ce facea parte pe atunci dintr-o grupare anarhista obscura. In urma unui afront public adus ministrului Tineretului francez din acea vreme, Cohn-Bendit ajunge sa fie considerat un agitator. In aceste conditii, autoritatile demareaza impotriva lui procedurile de exmatriculare din facultate, precum si de expulzare din Franta. Studentii incep sa protesteze, cei de la facultatea de sociologie boicoteaza examenele. Decanul Grappin cheama Campaniile Republicane de Securitate - CRS - forte politienesti pariziene infiintate anumit pentru contracararea si stingerea revoltelor de masa (Caute, 1988: 84-86).

Rolul Miscarii din 22 Martie a fost crucial in declansarea evenimentelor din mai `68. Manifestare specifica a Noii stangi, aceasta impartasea cu celelalte miscari ale noului curent socialist critica institutiilor statului, credinta in controlul muncitoresc al mijloacelor de productie, o puternica tendinta spre romantismul actiunii spontane si spre revolutia permanenta profetizata de Trotki. Ostilitatea implacabila fata de orice versiune etatista a socialismului - chiar reformista ori revolutionara - si dispretul Miscarii fata de grupurile marxiste, aminteau de celebra controversa dintre Marx si Bakunin, dintre autoritari si anti-autoritarieni. Tendinta anarhista a Miscarii studentesti a fost insuflata in mod vadit de purtatorul sau de cuvant[11], Cohn-Bendit detestand centralismul represiv de tip bolsevic si citand cu insufletire din manifestul libertar al armatei ucrainiene anarhiste care se opusese, in anii `20, etatismului autoritar sub toate formele sale. Miscarea din 22 Martie incuraja libera initiativa si punea accentul pe actiunea aici si acum, un fel de propaganda prin fapte anarhista (Caute, 1988: 223).

In data de 3 mai are loc un protest al studentilor de la Sorbona, in favoarea ridicarii sanctiunilor disciplinare ce planau asupra lui Daniel Cohn-Bendit si altor sapte membrii ai Miscarii din 22 Martie; la ora 16, politia impanzeste Cartierul Latin. Sorbona este inchisa. Cele doua mari sindicate studentesti franceze - Uniunea Nationala a Studentilor din Franta (UNEF) si Sindicatul National al Invatamantului Superior (SNESup) fac apel catre aderentii lor pentru declansarea grevei in toate centrele universitare. Revendicarile celor doua sindicate erau redeschiderea Sorbonei, retragerea fortelor de politie din toate universitatile si eliberarea studentilor arestati. Autoritatile au promis indeplinirea primelor doua cerinte, nepunandu-se problema eliberarii celor arestati. Confruntandu-se cu acest refuz, studentii francezi demareaza ceea ce va deveni cea mare si mai importanta contestare populara pe care o va cunoaste vreodata o democratie pe timp de pace (Caute, 1988). In seara de 6 mai au loc primele confruntari dintre studentii manifestanti si fortele de politie, care incearca sa disperseze multimea protestatatra cu gaze lacrimogene. Studentii au izbucnit, aruncand cu pietre smulse din pavaj in directia politistilor si scandand "CRS-SS!". A doua zi are loc un mars de-a lungul bulevardului Champs-Élisées, manifestantii cantand imnul Internationalei socialiste si arborand drapele rosii si negre. In 10 mai, ziua si noaptea baricadelor, haosul cuprinde strazile Parisului, prefectul politiei, Maurice Grimaud cerand guvernului si obtinand un ordin scris pentru a da liber trupelor CRS sa doboare baricadele. Numarul victimelor in randul manifestantilor a fost considerabil, brutalitatea ripostei politienesti, teribila.

In 13 mai, inspirati de revolta studenteasca, principalele sindicate muncitoresti declara greva generala. Fortele de ordine se retrag din Sorbona. In 14 mai, studentii declara Sorbona Universitate Autonoma Populara; este ales un comitet de ocupatie si proclamata revolutia culturala. Pe strazile Parisului puterea este preluata de cuvant, zidurile fiind incarcate cu slogane sugestive[13]. Revolutia culturala repunea in discutie "nu doar sociatatea capitalista, ci si societatea industriala. Societatea de consum era destinata sa dispara in mod violent, alienarea sociala trebuia starpita din istorie. Tinerilor le revenea sarcina de a inventa o lume noua si originala. Imaginatia trebuia sa preia controlul asupra puterii si autoritatii statului" (Caute, 1988: 206). Dupa 13 mai, consiliile Universita­tii Sorbona aveau sa fie alese in adunare plenara, cu participarea profesorilor asistenti, preparatori si studenti. In majoritatea departamentelor se stabilea un echilibru numeric intre profesorii titulari - cei care detineau pana atunci intreaga putere decizionala - si studenti si preparatori. In unele privinte, studentii au avut grija sa-si asigure puterea votului egal cu cel al profesorilor. Printre altele, s-a decis ca, in viitor, decanii, rectorii si administratorii facultatilor sa fie alesi prin vot. Studentii au obtinut, de asemenea, drepturile de a contesta sistemul educational si de a organiza discutii cu titlul de contra-cursuri (Caute, 1988: 208).

Greva generala muncitoreasca izbucneste in 14 mai. Muncitorii ocupa uzinele, refuza sa munceasca, conflictul de munca izbucneste in intreaga tara, timp de aproximativ o luna intreaga economie a Frantei fiind blocata. Uzina Sud-Aviation din Bouguenais, aproape de orasul Nantes, a fost prima uzina ocupata, acest conflict fiind anterior baricadelor din Paris. Conflictul de la Sud-Aviation[14] va debuta in urma respingerii de catre patronat a revendicarii principale, adica reducerea timpului de lucru fara reducerea salariului. In portul Nantes, comitetul de greva al muncitorilor portuari au revendicat liberalizarea dreptului la greva, platirea zilelor de greva, acordarea unei mai mari puteri sindicatului, crearea unei comisii muncitoresti care sa aiba puteri reale in cadrul administratiei portuare, nationalizarea democratica a marinei comerciale. Pretutindeni muncitorii doreau sa-si dovedeasca capacitatea de a administra mijloacele de productie. Militantismul muncitorilor a depasit stadiul revendicarilor materiale la care marile uniuni sindicale doreau dinadins sa limiteze conflictul.

In 20 mai, cel care insufletise miscarea studenteasca, Daniel Cohn-Bendit, este arestat si expulzat din Franta. Exilul sau avea sa dureze 10 ani. Protestele se intensifica. Raymond Aron va scrie despre starea de spirit a parizienilor din acele zile de pura anarhie: "In Paris, cel putin, un fel de delir cuprinsese pe toata lumea. Francezii aveau sentimentul ca Statul a disparut, ca nu mai exista guvernamant, ca totul redevenise posibil" (Caute, 1988: 220). Sustinatorii partidului gaullist organizeaza un mars de sustinere al guvernului, cerand grevistilor sa se intoarca la munca. In 24 mai, generalul de Gaulle se adreseaza natiunii franceze, promitand demararea neintarziata a reformelor sociale si declarand necesitatea "unei mutatii a societatii franceze, () a unei participari mai largi a fiecarui cetatean la desfasurarea procesului de luare a deciziilor in cazul problemelor care-l privesc in mod direct" (Caute, 1988: 220). Liderii sindicali si liderii comunisti ai CGT ii indeamna pe muncitori sa se intoarca la locurile lor de munca si sa-si exprime protestul si nemultumirile in cadrul alegerilor legislative anticipate anuntate, in 30 mai, de catre presedintele de Gaulle, care hotarase dizolvarea Adunarii Nationale. Insa, partidul gaullist - Union des démocrates pour la République - va castiga alegerile legislative printr-o majoritate absoluta, umilind partidele de stanga care-si pusera toate sperantele in votul maselor revoltate.

Cea mai mare greva din istoria moderna a Frantei a avut un impact relativ modest, daca ne gandim la consecintele imediate. Cu toate acestea, consecintele pe termen lung au fost mai apropiate de asteptarile contestatarilor, libertatea de expresie a devenit neingradita, universitatile si-au obtinut autonomia dorita, iar interventia guvernului in domeniul culturalo-informational a fost limitata. Revolta spontana din 1968 a dovedit faptul ca sindicatele devenisera perimate, nemaifiind receptive la nevoile si asteptarile claselor pe care le reprezentau. Dupa greva generala, uniunile sindicale si partidele de stanga au cautat sa se reorganizeze, prestatia stangii traditionale in timpul evenimentelor din mai-iunie 1968 dovedindu-se un adevarat fiasco. Pentru miscarea anarhista, mai `68 a constituit o noua lupta impotriva sistemului autoritar care se dezvoltase inca si mai puternic sub masca de vise a capitalismului. Acest tip de lupta sindicala radicala, greva generala - conceptualizata si anticipata de Sorel - spontana si dezorganizata, a continut in sine cel mai pur spirit de lupta anarhist, desi studentii nu-si doreau tocmai destramarea temeliilor Statului.

B) ANARHISMUL ANTI-FASCIST - SOLIDARITATEA INTERBELICǍ SI CONFLICTUL ALGERIAN

In anii `30, anarhismul se lanseaza pe un nou camp de batalie, lupta impotriva celor mai crude forme de totalitarism politic: fascismul si comunismul sovietic. Anti-fascismul de factura anarhista este corelat cu protestele anti-rasiste si se manifesta, de asemenea, impotriva sentimentelor nationaliste. Anarhismul de aceasta factura pretinde un pamant al oamenilor, indiferent de rasa, unde pe langa faptul ca nu exista state, nu exista nici natiuni, fiindca, pentru ca oamenii sa traiasca in pace, sentimentele nationaliste fundamentaliste trebuie sa dispara. Escaladarea ideologiei fasciste pe cele mai inalte culmi ale discriminarii si urii rasiale a constituit climaxul istoric al brutalitatii omului fata de om, determinat de irationala ura de rasa si de sentimentul nationalist exacerbat. Impotriva acestuia, multi anarhisti si-au ridicat vocile pentru a protesta, implicandu-se atat in luptele directe - in timpul razboiului civil din Spania (1936-1939) - dar mai ales, prin intermediul propagandei anti-fasciste.

Anti-rasismul este una din dimensiunile fundamentale ale anarhismului, intemeiata pe credinta ca, pentru realizarea unei lumi libere si drepte, este necesara suprimarea oricarei forme de discriminare, fie ea de tip rasist sau nationalist. Bakunin promova, in 1867, respectul pentru umanitate, adica "recunoasterea drepturilor omului si demnitatii umane pentru fiecare individ in parte, indiferent de rasa si culoare" (https://www.anarchyisorder.org/CD%234/Lay-outed%20texts/PDF-versions/-%20Anarchism%20a%20history%20of%20anti-racism.pdf accesat 04 iunie 2008). Libertatea tuturor este esentialmente dependenta de libertatea celorlalti, astfel ca, pana ce toti oamenii nu sunt liberi, nimeni nu e liber. Bakunin avea incredere in capacitatea fiecarui om de a constientiza suferintele altora, virtute ce il poate determina pe fiecare sa lupte pentru libertatea acelora, de aceasta disponibilitate depinzand insasi libertatea sa. In 1871, in fata membrilor jurasieni ai Internationalei Anti-autoritare de la Saint-Imier, Bakunin isi declara pozitia anti-nationalista si anti-imperialista. Patriotismul de tip nationalist este, spunea Bakunin, "un obicei rau, ingust si dezastruos, ducand la negarea egalitatii si solidaritatii umane"(Ibidem). Razboaiele intre rase, natiuni, state si clase nu a avut nicicand alt scop decat "dominatia, care este conditia necesara si garantia posesiei de resurse". Bakunin a criticat, de asemenea, razboaiele nationaliste si imperialiste, duse de Franta, Germania si Rusia in anii 1800, cu scopul de a "achizitiona bunurile si de a subjuga munca popoarelor colonizate" (Ibidem).

Piotr Kropotkin a pornit critica sa impotriva rasismului de la atacul impotriva darwinismului social, baza teoretica a suprematiei rasei albe. In cartea Mutual Aid: A Factor of Evolution (1902), Kropotkin sustinea ca evolutia a fost determinata de cooperare, si nu de exploatare, negand ideea ca unele popoare au fost destinate sa conduca asupra altora si declarand ca omul, in sinea lui, simte repulsie fata de injustitie si exploatare. De asemenea, "printul" anarhist pune accentul pe cooperare ca adevaratul motor al evolutiei societatii umane, respingand dominatia si separatismul care franeaza procesul evolutionist al societatii (Ibidem).

Istoricul David Berry comenteaza miscarea anarhista anti-fascista din Franta din prisma manifestarilor Frontului Popular[15], o puternica miscare extra-parlamentara, a carei initiativa era detinuta exclusiv de catre clasa muncitoare. Prin solidarizarea cu acest front popular, anarhistii au sustinut cu entuziasm fraternitatea, solidaritatea si rezistenta clasei muncitoare, manifestata in miscarile anti-fasciste extra-parlamentare din 1934 si 1935, militantii anarhisti luand parte la miscare in mod activ (Berry, 1999).

Triumful extremei drepte in Germania si Italia a provocat o mare ingrijorare in randul revolutionarilor francezi de stanga. Desi circumstantele social-politice din Franta nu erau asemanatoare cu cele din Germania si Italia, au existat si in spatiul francez conditii propice dezvoltarii unei miscari fasciste: instabilitatea guvernului, scandaluri politico-financiare persistente, criza economica, rata crescuta a somajului si indoiala, larg raspandita in randul maselor, cu privire la legitimitatea Republicii a III-a. Unitatea actiunii revolutionare a miscarii muncitoresti a devenit unul din principalele obiective ale campaniei anarhiste, acesta fiind mai ales cazul anarho-comunistilor ce faceau parte din Uniunea Anarhista . Imediat dupa preluarea puterii de catre nazisti in Germania, in absenta oricarei alte initiative din partea partidelor franceze de stanga, membrii din conducerea Uniunii Anarhiste au propus formarea unui front unit care sa adune laolalta, in buna credinta si in virtutea unui scop bine determinat, toate organizatiile muncitoresti si politice opuse fascismului. Aceasta uniune nu s-a realizat, in parte si datorita extremismului doctrinar al majoritatii anarhistilor. Acestia si-au reafirmat neincrederea in politicieni la un congres desfasurat in mai 1934, la Paris - convocat in urma revoltei extremei drepte franceze din 6 februarie (in timpul careia demonstrantii au atacat Adunarea Nationala) -, opunandu-se din principiu contactului cu partidele politice, adaugand ca, la nivel local, gruparile anarhiste erau libere sa actioneze dupa cum credeau de cuviinta. Insa contactul dintre UA si partide la nivel national nu era acceptabil, facandu-se referire la frontul unit doar in sensul de "mijloc de pregatire a unitatii clasei muncitoare" (Berry, 1999: nota 8). Aceasta atitudine a UA era continuarea credintei bakuniene ca orice actiune a clasei muncitoare trebuie sa fie coordonata pornindu-se "de jos", organizarea muncitorilor trebuind sa porneasca doar din propria lor initiativa. Astfel, miscarea anti-fascista a anarhistilor a ramas divizata intre cei care refuzau cooperarea cu celelalte grupari de stanga si percepeau stalinismul si fascismul ca echivalente, si platformistii care vedeau in colaborarea cu miscarea muncitoreasca si cu alte grupari de stanga singurul drum demn de urmat pentru a merge inainte.

Atacul fascistilor asupra Adunarii Nationale a adus laolalta diferitele manifestari ale miscarii muncitoresti, UA fiind una din cele opt organizatii reprezentative in cadrul intalnirii pe care CGT a convocat-o a doua zi. Membrii ai UA au luat parte la greva generala sustinuta de CGT si CGTU, pe 12 februarie. In vara lui 1934, anarhistii s-au implicat activ in punerea bazelor unui Centru de legatura si coordonare a fortelor anti-fasciste in regiunea pariziana, cu scopul de a impiedica progresul fascismului in Franta (Berry, 1999). La Congresul UA din aprilie `36, s-a luat hotararea ca, pentru a duce lupta contra fascismului la bun sfarsit, uniunea trebuia sa se alieze cu celelalte organizatii ale stangii non-anarhiste, fie ele politice sau nu. Frontul Revolutionar de Solidaritate cu Spania a fost creat in 1936 de catre activisti anarhisti care ajunsesera la concluzia necesitatii unei colaborari cu alte organizatii revolutionare socialiste, in scopul de a sustine razboiul anti-fascist dus de camarazii lor in Spania . Insa anarhistii au perseverat in refuzul de a coopera cu organizatiile comuniste, considerand amenintarea stalinismului ca fiind la fel de grava ca si cea a fascismului nazist. Nu credeau in alegerea raului celui mai putin rau si, fiind constienti de fatalitatea comunismului stalinist, au preferat sa ramana pe cont propriu decat sa faca un pact cu "diavolul" comunist. Anarhistii au ripostat la tradarea Frontului Popular - alianta aflata la guvernare in Franta in timpul celui de-al razboiului civil din Spania, dar si in timpul celui de-al doilea razboi mondial - atunci cand guvernul condus de Léon Blum a decis ca Franta trebuia sa ramana neutra vizavi de situatia Spaniei. Guvernul lui Blum a refuzat categoric sa trimita sprijin militar luptatorilor anti-fascisti din Spania, decizie influentata in mare parte de prezenta radicalilor de dreapta in cadrul coalitiei guvernamentale. Guvernul Frontului Popular a aprobat, totusi, trimiterea de personal si aparatura medicala, asta in timp ce Hitler si Mussolini trimiteau arme si trupe in sprijinul lui Franco. Unii anarhisti, membrii ai UA sau independenti, au devenit membrii ai Solidaritatii Internationale Anti-fasciste, organizatie militara civila, care ajuta voluntarii sa treaca granita in mod fraudulos, iar altii s-au alaturat contingentelor de lupta franceze sau internationale (Berry, 1999; Sassoon,1997).

Revolutia spaniola a fost prima revolutie in care o miscare anarhista bine stabilita si organizata, bucurandu-se de un larg sprijin din partea maselor populare, a jucat un rol de frunte. Intr-o situatie internationala care devenea din ce in mai critica, anarhistii de pretutindeni erau convinsi ca singura sansa veritabila de a se opune fascismului si razboiului se regasea in adoptarea actiunii directe revolutionare de catre mase. Ocazia acestei lupte a fost oferita de determinarea poporului spaniol de a nu-si lasa tara in mainile fascistilor fara a riposta. Spre aceasta Spanie revolutionara s-au intors privirile deznadajduite ale anarhistilor si revoltatilor de pretutindeni. (Manfredonia, 2001: 100) In 1939, cand razboiul era deja pierdut si adevaratul dezastru statea sa izbucneasca, multi activisti anarhisti francezi au inceput sa abandoneze militantismul, deziluzionati de naruirea nazuintelor lor. Un grup de tineri anarhisti a lansat, in februarie 1938, publicatia Révision, in care continuau criticile impotriva SFIO (Séction Française de l'Internationale Ouvriére), PCF (Partidul Comunist Francez) si CGT. Pe langa obisnuita critica a ierarhiei si structurii politice, in august 1939 (ultima editie a ziarului) grupul redactional al Révision publica un articol intitulat "Evolutia democratiei franceze", intocmit de grupul francez afiliat gruparii revolutionare spaniole a "prietenilor lui Durruti"[18]. In acest articol era prezentata situatia Frantei, o natiune "presupus democratica" (Berry, 1999), in care fascismul se strecura incet, dar sigur. Semnele ingrijoratoare erau: anularea unor acorduri semnate intre guvern si sindicate dupa grevele din 1935-36, libertatile civile erau violate, sociatatea se afla intr-un proces de militarizare, parlamentul avea puteri fictive, spioni imaginari erau dibuiti peste tot. Anarhistii percepeau conflictul democratie versus fascism ca pe o alta scuza de a porni inca un razboi de factura imperialista. In mai 1935, Le Libertaire scria: "Este timpul ca proletariatul sa se separe de toti tradatorii si sa isi defineasca propria politica anti-razboi. Nu este vorba de a alege intre imperialismul german, francez (sau rus), clasa muncitoare trebuie sa lupte impotriva tuturor formelor de imperialism" (Berry, 1999). Fiindca sarcina adevaratilor revolutionari nu era aceea de a apara un stat de amenintarea altuia - chiar daca era vorba de un stat fascist - ci de a distruge statul prin revolutie, fiindca fascismul se afla, intr-o forma sau alta, in cadrul oricarui stat, camuflat de nationalism si discriminare.

Imediat dupa razboi, Franta se confrunta cu un dramatic proces de decolonizare, proces ce va culmina cu razboiul algerian din 1954-1962. Pana in 1954, Franta isi pierduse deja coloniile din Indochina, imperiul colonoial francez fiind amenintat de noi insurectii nationaliste in Madagascar, Maroc, Camerun si Algeria. Federatia anarhista, infiintata in 1945, a adoptat o pozitie de dezacord si blamare vizavi de razboi, ideologii religioase si miscari nationaliste. In acest sens, Maurice Fayolle, referindu-se la cazul algerian, scria in decembrie 1954, in Le Monde Libertaire - organul de presa al FA - urmatoarele: "Popoarele Africii de Nord sunt indreptatite sa se revolte impotriva celor care le inrobesc. Insa, facand acest lucru sub impulsul nationalismului si indemnate de fanatism religios, comit o mare greseala, nationalismul si fanatismul neducand la altceva decat la alte inrobiri" (Devriendt, 1984). Timp de opt ani, Le Monde Libertaire a relatat despre conflictul algerian, denuntand torturile si atocitatile ce se petreceau acolo, fapt ce a dus la interzicerea ziarului in Algeria. In 13 mai 1958, sediul Guvernamantului General al Algeriei a fost ocupat de catre forte de extrema dreapta si sustinatori ai colonialistilor francezi, care cautau sprijinul algerienilor albi impotriva algerienilor musulmani. Insa militantii nationalisti algerieni din FLN (Front de Libération Nationale) nu erau dispusi sa se lase intimidati, perseverand in lupta lor (Devriendt, 1984).

FA a condamnat in aceeasi masura atat indarjirea politicii colonialiste a guvernului francez, cat si razboiul violent de eliberare dus de nationalistii algerieni, considerand, totusi, ca pierderile ar fi putut fi diminuate daca Franta ar fi renuntat la timp la incrancenarea sa colonialista. La Congresul de la Paris al Federatiei Anarhiste - desfasurat intre 24 si 26 Mai 1958 - s-a decis implicarea activistilor anarhisti prin toate mijloacele disponibile pentru a determina incetarea razboiului (Devriendt, 1984). Pe langa demonstratii si propaganda anti-razboi, congresul a propus crearea unei aliante cu grupurile de rezistenta locale, non-politice sau putin politizate, in scopul lansarii unor campanii hotarate in randul sindicatelor pentru pregatirea unei actiuni muncitoresti anti-razboi. Extrema dreapta franceza, pe de alta parte, reprezentata de OAS[19] - Organisation de l'Armée Secrète - a dus o campanie brutala impotriva militantilor anti-razboi din Algeria. O grava represiune a venit, de asemenea, din partea politiei pariziene; in 17 octombrie 1961, o demonstratie pacifista tinuta pe strazile Parisului de un grup de aproximativ 30 000 de algerieni sustinatori ai FLN a fost dispersata in mod extrem de dur de fortele de politie care aveau ordin de la seful politiei pariziene, Maurice Papon, sa deschida focul. Aproximativ 200 de oameni au fost ucisi. Absurditatea razboiului si atrocitatile sale i-au determinat pe anarhistii din FA sa adopte, in 1960, o motiune care prevedea, printre altele, necesitatea recunoasterii independentei Algeriei, precum si demascarea responsabilitatii guvernului francez in privinta razboiului, cu scopul de a trezi opinia publica din indiferenta sa pentru a provoca o cat mai puternica presiune asupra fortelor reactionare si pentru a determina capitularea guvernului. Pacea de la Evian a fost izbavirea asteptata, insa lupta impotriva ultra-nationalismului vecin cu fascismul a anarhistilor francezi a continuat prin aceleasi metode.

In prezent, FA duce o puternica propaganda impotriva extremistului de dreapta, Jean-Marie Le Pen si impotriva formatiunii sale politice - Frontul National. Ideologia rasista, xenofoba, discriminatorie, separatista, anti-europeana si profund nationalista a lui Le Pen a repurtat un surprinzator si alarmant succes in 2002, cand acesta a reusit sa ajunga in al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale din Franta, unde a pierdut in favoarea lui Jacques Chirac. Strategia pe care si-o propune actualmente FA, in vederea combaterii unor astfel de revirimente ale fascismului, cuprinde patru puncte principale: combaterea fascismului pe terenul ideologiei si programului; afirmarea unor valori alternative; constituirea unui larg curent de opinie in jurul acestor valori; stabilirea unor practici alternative de propaganda. FA prevede, de asemenea, o lupta generalizata impotriva tuturor formelor de nationalism si fanatism ideologic (https://fastrasbg.lautre.net/?Des-strategies-d-intervention-de, accesat 10 iunie 2008). Nu cu arme sau prin mijloace violente, ci prin cuvant, prin propaganda si discreditare, prin colaborare si demonstratii de masa, dat fiind ca, asa cum au ajuns sa inteleaga multi anarhisti contemporani, orice e cucerit prin mijlocirea violentei este viciat in sine.

Nationalismul si ideologiile discriminatorii au avut - intotdeauna si pretutindeni - consecinte sangeroase. Dandu-si seama de acest fapt, anarhistii au considerat actiunea moderata, rationala si pacifista, ca fiind calea de urmat in obtinerea unor rezultate benefice reale, desi nu tocmai imediate.   

C) ANARHISMUL PACIFIST

In concordanta cu toate curentele pacifiste, anarho-pacifismul s-a manifestat indeobste ca reactie la razboi si la politica militarista a marilor state. Astfel, anarho-pacifismul respinge folosirea violentei, in toate formele sale sau in orice scop, pentru pacifistii anarhisti, motorul generator de violenta fiind statul, completat de intregul angrenaj al institutiilor politice. In capitolul anterior am mentionat pozitia pacifista, anti-razboi adoptata de Federatia Anarhista franceza in timpul razboiului de independenta din Algeria. Insa curentul pacifist s-a manifestat indeosebi in timpul celor doua razboaie mondiale, iar incepand cu anii `60, pacifismul a devenit o adevarata miscare de masa, militantii sai protestand impotriva politicii militariste indeosebi a Statelor Unite ale Americii. In istoria anarho-pacifismului francez distingem doua orientari principale: pacifismul revolutionar-activist - promovat de CGT (Confédération Générale du Travail) si italianul Errico Malatesta - si pacifismul non-violent (de factura gandhiana) - al carui sustinator si practicant a fost Louis Lecoin.

Percepand razboiul ca fiind cea mai atroce afirmare a autoritatii statale, bazat intotdeauna pe interesele egoiste ale conducatorilor, anarhistii si-au sustinut mereu pozitia impotriva violentei si dezastrului pe care razboiul il revarsa asupra societatii si asupra indivizilor care nu l-au ales, dar care sunt fortati sa-i suporte consecintele. In Reflectii asupra violentei, Georges Sorel (2003) vorbeste despre razboiul modern, declansat de catre politicieni pentru propriile interese egoiste, determinandu-i pe cetateni sa consimta prin intermediul unei propagande de manipulare:

Razboiul nu-si mai are propriile scopuri, el se desfasoara (doar) pentru a permite oamenilor politici sa-si satisfaca ambitiile: trebuie sa cucerim teritorii straine pentru a ne procura avantaje materiale imediate; e necesar si pentru ca victoria ulterioara sa ofere partidului care conduce tara in acest timp o asemenea putere incat el sa-si permita sa acorde favoruri sustinatorilor sai (pentru a-si asigura fidelitatea lor); in fine, se spera ca triumful ii va imbata intr-atata pe cetateni, incat vor accepta sacrificiile care li se cer si se vor lasa pacaliti de conceptiile entuziaste asupra viitorului. Sub influenta acestei stari de spirit, poporul permite cu usurinta guvernului sa se dezvolte in mod abuziv, astfel incat orice cucerire exterioara poate avea drept corolar o cucerire interioara, repurtata de partidul care se afla la putere. (Sorel, 2003: 117)

In privinta razboiului, anarhistii si-au manifestat mereu, in modul cel mai vadit, pozitia de negare a oricarui pretext de declansare a razboaielor, daramand paravanul pretinselor razboaie defensive si demascand interesele si ambitiile pe care acesta le camufla. Intr-un amplu articol pentru Le Monde Libertaire, aparut in septembrie 1964, Maurice Laisant prezinta pozitia anarhistilor ce faceau parte din prima Internationala socialista in timpul primului razboi mondial. Mereu sustinatori ai clasei muncitoare, anarhistii au promovat internationalismul si solidaritatea muncitorilor impotriva "aventurilor sordide si criminale in care generalii si sefii de stat antrenau popoarele"(Laisant, 1964). Congresul CGT din 14-16 iulie 1914 propune ca cea mai eficace metoda de prevenire a razboiului greva generala simultana si organizata la nivel international a muncitorilor din toate tarile ce amenintau cu implicarea in conflict. CGT preconiza boicotul razboiului prin actiuni populare intense care sa paralizeze puterea in fiecare stat.

La sfarsitul anului 1915, Sébastien Faure , a redactat un manifest pacifist intitulat Vers la Paix. Appel aux socialistes, syndicalistes, révolutionnaires et anarchistes, care a circulat chiar si pe campurile de lupta. In acesta, Faure ii convoca pe toti cei care doreau sa se se alature miscarii sale care milita in favoarea opririi conflictului mondial. Prin intermediul acestui manifest, Faure facea apel la solidaritatea clasei muncitoare, dar si la constiinta celor care luptau pe front. Amenintarea unei astfel de propagande a fost perceputa de guvern ca una deosebit de periculoasa, Faure si sustinatorii sai fiind amenintati de catre ministrul de Interne, Louis Malvy, cu pedepse drastice, in cazul in care nu vor intrerupe difuzarea manifestului. In consecinta, Faure si gruparea lui au renuntat la acesta, insa au continuat lupta anti-razboi prin alte metode, un deosebit ecou fiind produs de un miting desfasurat in 23 septembrie 1917, interzis de politie, dar sustinut de sindicate (Laisant, 1964).

In 28 februarie 1916 apare Manifestul celor saisprezece, semnat, printre altii, de catre Piotr Kropotkin si Jean Grave, prin care un grup la anarhistilor care faceau parte din cea de-a doua Internationala a Muncitorilor si-au afirmat sustinerea fata de Antanta (in parte ca o consecinta a ralierii miscarii muncitoresti si a celei de-a doua Internationale de partea celor care purtau razboiului impotriva Germaniei si Austro-Ungariei), justificandu-si pozitia astfel:

In constiinta noastra, agresiunea germana constituie o amenintare atat impotriva emanciparii miscarii noastre, cat si impotriva oricarei evolutii umane. De aceea noi, anarhisti, antimilitaristi, dusmani ai razboiului, sustinatori insufletiti ai pacii si fraternitatii popoarelor, ne alaturam rezistentei, considerand ca, in situatia critica data, e momentul sa renuntam la separatism si ne declaram solidari cu restul populatiei. Nu credem ca este necesar sa insistam asupra faptului ca am fi preferat sa vedem aceasta populatie luand in propriile maini sarcina propriei sale aparari. Acest lucru fiind, insa, imposibil, nu ne mai ramane altceva de facut decat sa ne supunem in fata a ceea ce nu poate fi schimbat acum. () Fara, indoiala, in ciuda razboiului si a macelului, nu uitam faptul ca suntem internationalisti si ca ne dorim, inainte de toate, uniunea tuturor popoarelor si disparitia frontierelor. Si pentru aceasta credem ca e necesara reconcilierea popoarelor - vizand in cazul de fata reconcilierea poporului german cu celelalte popoare europene - si sa ne afirmam solidaritatea cu populatia germana care trebuie sa reziste in fata unui agresor care ameninta cu nimicirea tuturor sperantelor noastre de izbanda. (Laisant, 1964)

Manifestul a fost perceput in mod negativ de catre majoritatea comunitatii internationale a anarhistilor, acuzandu-i pe semnatari de tradarea principiilor fundamentale ale doctrinei. Anarhistul italian Errico Malatesta (1853-1932) va dezavua aceasta tentativa de a implica anarhismul in "continuarea acestui feroce masacru care nu a promis nicicand vreun beneficiu oarecare in favoarea cauzei Dreptatii si a Libertatii" (Laisant, 1964). "Statul este incapabil de face binele", declara Malatesta, "neputand combate agresiunea decat in momentul in care devine el insusi agresor; el nu poate sa impiedice crima decat comitand o crima si mai mare" (Laisant, 1964). Razboiul ar fi trebuit sa fie impiedicat prin antrenarea maselor intr-o revolutie generala sau prin amenintarea guvernelor cu revolutia. Malatesta considera o adevarata crima faptul de a intreprinde orice actiune care, intr-un fel sau altul, contribuie la "prelungirea razboiului, acest masacru de oameni care distruge bunurile colective si paralizeaza procesul de emancipare al clasei muncitoare" (Laisant, 1964).

Anarho-pacifismul non-violent, ce promova nesupunerea fata de ordine prin recursul la constiinta, a fost sustinut in Franta de catre Louis Lecoin (1888-1971), profet al non-violentei, unul din cei mai entuziasti activisti pentru pace, ce a militat indeosebi pentru recunoasterea statutului obiectorilor de constiinta[22] de catre statul francez. Obiectorul de constiinta se "opune unui ordin sau unei obligatii (militare) pentru a ramane in acord cu imperativele dictate de propria sa constiinta" (Forgeot, 2007). Pana in 23 decembrie 1963, cand statutul obiectorilor de constiinta a fost recunoscut legal de statul francez, acestia erau considerati ca fiind refractari, erau arestati, condamnati la inchisoare (pe termen nelimitat!) sau constransi la exil pentru nesupunerea lor fata de una din indatoririle cele mai sacre ale cetatenilor. Incepand cu primele luni ale anului 1957, impreuna cu un grup de intelectuali - adepti sau nu ai doctrinei anarhiste - printre care André Breton, Bernard Buffet, Albert Camus, Jean Cocteau si Jean Giono, Lecoin a activat in cadrul comitetului de patronaj al Asociatiei de sprijin pentru obiectorii de constiinta cu scopul de a-si manifesta sustinerea fata de obiectorii care erau incarcerati, elaborand, in acelasi timp, un proiect de statut care urma sa fie inaintat guvernului (Préposiet, 2006: 319). In 15 septembrie 1958, ministrul Apararii decide sa-i elibereze pe cei care efectuasera cinci ani de inchisoare, anticipand adoptarea unui statut legal. Noua obiectori si-au gasit libertatea cu aceasta ocazie (Préposiet, 2006: 319).

Obiectorii de constiinta nu erau doar simpli rebeli sau anti-sociali, fiindca alegand calea insubordonarii, treceau automat in ilegalitate, avand ca singure alternative exilul, inchisoarea pe termen nedeterminat sau - in cel mai bun caz - invocarea vreunei inaptitudini fizice sau psihice. Edmond Schaguené, tanar din provincia Alsacia, a fost incarcerat in 1948 deoarece refuzase in repetate randuri sa imbrace uniforma militara, petrecand zece ani in inchisoare datorita convingerilor sale pacifiste si naturii sale non-violente (Forgeot, 2007). In timpul razboiului din Algeria, numarul celor care refuzau sa se inroleze pentru a participa la conflict a fost unul semnificativ. Federatia anarhista isi va manifesta sustinerea fata de acestia, lansand o propaganda prin care tinerii care luptau in Algeria erau indemnati la insubordonare, dezobedienta si dezertare Devriendt, Cativa tineri obiectori se angajeaza in Actiunea Civica Non-violenta, infiintata in 1958 de catre gandhianul Lanza del Vasto, ce va protesta vizavi de atrocitatile razboiului din Algeria, atat impotriva luptelor dure duse de combatantii FLN, cat si impotriva incapatanarii guvernului francez de a refuza negocierile (Devriendt, 1984). Intr-un articol pentru Le Monde Libertaire (februarie 2003), André Bernard, unul dintre cei care a refuzat sa se lase recrutat pentru a lupta in razboiul algerian, precizeaza ca, intre 1952-1962, in Franta au fost condamnati 470 obiectori de constiinta si aproximativ 400 de insubordonati si dezertori, iar intre 3000 si 4000 de refractari care se impotriveau in mod fatis razboiului au fost arestati. Ziua de 15 mai a fiecarui an a fost desemnata ca Ziua Internationala a Obiectorilor de Constiinta, zi in care se atrage atentia asupra situatiei critice a acestor contestatari in diferite state ale lumii, in care statutul obiectorilor nu a fost legiferat (Berkeley Peace and Justice Commission, 2007).

In prezent, in Franta, anarho-pacifismul se manifesta in mare parte prin intermediul propagandei contestatare. Uniunea pacifista, infiintata in 1961, revendicandu-se ideatic de la pacifismul anarhist promovat de Louis Lecoin, colaboreaza in mod activ cu Federatia anarhista in lupta ei antimilitarista si anti-razboi. Independenta de orice grup politic sau religios, Uniunea pacifista franceza "ii aduce laolalta pe toti cei care au ca ideal pacifismul integral, exprimandu-si refuzul vizavi de politicile militariste si fata de orice forma de razboi" (https://www.unionpacifiste.org/article.php3?id_article=1 accesat 15 mai 2008). In fata ineficacitatii conferintelor internationale pentru pace, "UPF preconizeaza o actiune de dezarmare unilaterala, totala si imediata, idee dezvoltata in Franta de catre Louis Lecoin si relansata prin proiectul de lege numarul 271 din 23 aprilie 1993" (Ibidem.). Uniunea Pacifista lupta, de asemenea, impotriva comertului cu armament si impotriva inarmarii si efectuarii testelor cu arme nucleare si sprijina refractarii, obiectorii de constiinta, dezertorii si insubordonatii. Sectiune franceza a Internationalei Rezistentei impotriva Razboiului, Uniunea Pacifista se afla in contact permanent cu gruparile pacifiste din intreaga lume. Uninea pacifista ridica in mod constant problema celor care profita de pe urma razboaielor contemporane: sefii de state, marile corporatii si producatorii din industria militara. Conform acestui argument, razboaiele actuale, demarate de marile puteri mondiale, sunt intretinute pentru profitul exclusiv al acestor mari patroni ai lumii si in detrimentul cetatenilor de rand. Pentru aceasta, organizatiile pacifiste de pretutindeni militeaza in favoarea trezirii constiintei maselor si - preluind indemnul pacifistului indian, Mahatma Gandhi , la dezobedienta civica si contestare non-violenta - cheama civilii sa se solidarizare in lupta impotriva razboiului intretinut de gigantii militari ai lumii.

Anarho-pacifismul a ramas pana astazi una din cele mai pregnante manifestari ale doctrinei anarhiste, doctrina care a vizat mereu, inainte de toate, eliminarea atrocitatii violentei prin intermediul careia statul isi impune autoritatea atat in limitele granitelor sale, cat si in exterior. Pornind de aici, militantismul anarhist contemporan se manifesta prin contestarea implicata si continua a globalizarii si mondializarii, percepute ca forme de manifestare a autoritatii de tip imperialist a marilor puteri politice economice si militare actuale.