Avatarii faraonului Tlį de Mihai Eminescu - prezentare generala

Avatarii faraonului Tlį de Mihai Eminescu - prezentare generala

Dintre operele lui Eminescu, ramase in manuscris, Avatarii faraonului Tl este "cea mai extinsa proza"[1], dar numai dupa Geniu pustiu. Descifrarea acestor opere a fost destul de dificila deoarece erau neterminate. Titlul prozei a fost dat de George Calinescu, el fiind si cel care a publicat-o in "Adevarul literar si artistic" pe 25 iunie, 1932. Este o nuvela neterminata, proiectata dupa felul in care se desfasoara actiunile, la proportiile unui devarat roman.

Avatarii faraonului Tlį este considerat de G. Calinescu "nuvela romantica cea mai imaginativa" (Georeg Calinescu - Avatarii faraonului Tlį) a lui Eminescu. Intriga se complica atat de mult, incat devine pana la urma eproape ininteligibila si imposibil de urmarit, prezentand multe intreruperi si sincope ale naratiunii. Este foarte posibil, ca aceasta nuvela sa fi fost redactata in perioada studiilor lui Eminescu la Viena si Berlin, unde prozatorul a audiat cursuri de istorie a Egiptului antic, printre care acela al celebrului egiptolog Karl Lepsius, de unde provine si numele de Tlį. Intr-un manuscris, care cuprinde o compunere memorialistica versificata, Eminescu aminteste de o poveste de istorie despre "Craiul Rhamses si nevasta lui Rhodope", in altul, trecand-ul intro lista de faraoni si pe Tlį. Nuvela incepe cu dragostea faraonului Tlį pentru frumoasa curtezana Rhodope. O anecdota spune, ca un vultur i-a furat delicata sandala. in timp ce ea facea baie si a lasat-o la Memfis, in poalele reglui, care la fel ca in Cenusareasa, a gasit-o dupa marimea piciorului si a luat-o in casatorie. Avatarii faraonului Tlį este o povestire pe tema metampsihozei, fiind cea mai ilustrativa intre toate prozele eminesciene.

Daca acceptam criteriile lui Roger Caillos despre "estetica rupturii", si a lui Tz. Todorov despre "ezitarea cititorului", atunci ar insemna, ca nu incadram nuvela in sfera fantasticului, deoarece, cu cuvintele lui Caillos aici cititorul "se instaleaza de la inceput in miraculos", ca in basme. Cititorul nu trebuie sa fie surprins de nimic, acest fiind nevoit sa accepte conventia literara asa cum este. Nuvela incepe cu descrierea amanuntita a Egiptului antic. Faraonul Tl , bolnav si trist, invins de durerea de a fi pierdut-o pe Rhodope, se plimba pe o luntre pe Nil: "Luntrea se opri la mal Regele se dete jos palid si adancit si se pierdu in umbra naltelor bolti de frunze a gradinilor, trecu in lumina lunii si umbra lui se zugravea pe nisipul cararilor ca un chip scris cu carbune pe un lintoliu alb. In fruntea gradinii cei mai nalte era palatul lui, cu cupola rotunda, cu siruri de coloane sure, cu boli uriesesti". Ajunse la Memfis, in orasul de piatra, cu constructii gigantice, monumentale. Peisajul descries este asemanatoare cu acela din poemul Egipetul, conceput ca un fragment din vasta si panoramatica sociogonie Memento mori. Faraonul intra intr-o sala mare si isi consulta viitorul, dintr-o cupa cu apa de Nil, in care se pun trei picaturi dintr-o fiola de ametist. Tl parcurge metamorfozele sale, adica formele pe care le imbraca "arheul", de la avatarurile pana la reincarnarile successive din urmatorii 5000 de ani. In sala alaturata, intr-o oglinda - alt procedeu al artei divinatiei la vechii egipteni - afla de la Isis sfarsitul sau apropiat. Zeita ii face teoria "arheilor", a umbrei si a tiparelor eterne, pe care le imbraca substanta viesii in transformare ei vesnice. Ii vorbeste despre intrepatrunderea regnurilor in spiritual lui Goethe, din Die Metamorphose der Pflanzen. Isis, striga el, spre oglinda Isis, apari! Tabla se-nnegri si deasupra-i aparura scrisori albe chipuri de oameni si animale Palatul intreg se cutremura lin - A sosit ora morii mele . Nu-mi zugravi chipuri trecatoare care sa ma faca a crede ca suntem numai pulbere Pulbere? raspunse un glas din oglinda cu o rece si crunta expresie de ironie pulbere? te-nseli ce esti tu, rege Tlą? Un nume esti o umbra! Ce numesti tu pulbere? Pulberea e ceea ce exista intotdeuna tu nu esti decat o forma prin care pulberea trece Ceea ce-nainte de doi ani se numea regele Tlą este atom cu atom altceva decat ceea ce azi se numeste tot cu acelasi nume"

Dupa consultarea oracolului faraonul coboara treptelepiramidei ajungand pe malul unui lac subteran. In mijlocul acesteia se afla o insula, inconjurata de o dumbrava, cu flori minunate, infatisand o natura edenica, in care pe un piedestral erau asezate doua sicrie. Intr-una era Rhodope, "o femeie cu chipul de ceara rozele rosii impletite in jurul fruntii contrastau cu fata palida si moarta Ochii cei mari inchisi, fata trasa si slabita, pleoapele-nvinetite peste ochii infundati. Haina ei trecea din toate partile peste marginile sicriului si ajungea la pamant Mainile reci, transparente de albe, cu degetele lungi si subtiri inclestate peste piept Era un cadavru de-o spaimantatoare frumuseta" Faraonul "murise cu fruntea plecata pe pieptul ei. Flacara urieseasca mai palpaia in aer, de facea sa joace in razele-i rosii, sa dispara si reapara fantastic toata lumea subteranei apoi se stinse, si un intuneric adanc, fara intindere, mut, domni peste sfarsitul unui om. Era ca si cand toata maretia trecuse ca un vis iluminat de-un fulger pe dinaintea ochilor si nu ramasese decat un intuneric asemenea celuia din somnul fara de vis, un intuneric fara spatiu si fara timp." Aceasta intamplare a unit prin moarte pentru eternitate cuplul, predestinate sa refaca dupa lungi avatruri unitatea primordiala. In urmatorul moment actiunea trece, peste cateva mii de ani, in Spania medievala, mai exact la Sevilla, unde un batrancersetor, nebun, canta "cucurigu" pe strada. El este batut de niste copii neastamparati, insa este salvat de un calugar franciscan si dus pe tinda unei cladiri. Acolo are un cosmar, in care viseaza ca s-a nascut din nou, dar in chip de cocos, dintr-un ou (aluzie la mitul genetic egiptean al oului primordial). "Dar intr-un par era o cioara care tot striga: crrr! Tlą! Tlą! Tlą! crrr Sunetele astea-l urmareau in somn pana ce simti ca nu simte nimic parea ca o tabla neagra se-ntinde naintea ochilor lui, apoi inceta si asta apoi i se paru lui ca e un punct negru, mic, care totuna se contrage mereu, pana ce n-a ramas din el nimic." Putem mentiona aici, ca batranul cersetor nebun, Baltazar, este avatarul faraonului Tla (Eminescu a imprumutata numele de la Th. Gautier, din opera Avatar, de la personajul Teozof Balthazar Cherbonneau). Batranul cersetor, fiind considerat mort, este luat si ingropat in cimitirul orasului. Moartea este insa aparenta astfel batranul "se trezi intr-o groapa adanca - fara sa stie cum, fara sa stie cine-i el". Pe moment opera seamana "cu nuvelele terifiante ale lui Edgar Allan Poe, pe tema mortii aparente" din Amintirile d-lui August Bedloe. Batranul intra intr-o biserica, se tuned si se barbiereste cu un foarfece ruginit, se imbraca in haine noi de catifea si arunca o privire in oglinda, de unde ii apare un "gentilom batran si bogat". Acesta este punctual, unde tema metampsihozei se complica cu motivul dublului romantic. Batranul gentlimon renunta la mana doamnei Ana si ii face, precum un cavaler, o donatie, oferindu-i jumatate din avere. Ajunge in pivnita unui castel, unde vroia    sa bei vin vechi dintr-o butie, dar dupa ce "el scoase cepul de la bute Nu curgea nimic Desigur ca camasa prinsa asupra vinului era foarte groasa. El baga spada in bute si tinu cupa Un vin ca chihlimbarul, transparent mirositor curse din bute El o astupa, isi apropie buzele de acel lichid vechi si bau paharul intreg. I se cutremura corpul de placere Parea ca chipurile de piatra incepeau a se legana pe piedestalele lor balantand cu mainile, apoi el se culca pe manta la pamant ca sa priveasca". Privea cum cavalerii din filide se joaca in jurul lui, strigand "Sa traiasca Almanzor!". Tema statuilor ce prind viata este cea mai insemnata caracteristica a literaturii fantastice. Dupa ce se trezeste, coboara intr-o subterana alaturata a castelului, unde da peste comori, "lazi de aur gramadit licureau slab in lumina cea rosietica a facliei de ceara. El s-apropie Erau monete foarte vechi, din cele mai deosebite vremuri. Unele batute de romani inca, altele de mai incoace, insa toate vechi El merse inaintegasi mici sicrie, pe polite de fier, pline de pietre scumpe. Diamante intruna, rubine si smaragde intr-alta si o lada plina de cele mai frumoase margaritare Atotputernicia omeneasca era stransa-n subterana . " Subteranele si comorile sunt idei imprumutate de la Dumas, din Contele de Monte-Cristo, pe care Eminescu il cunostea din Halima. Batranul ca "marchizul Alvarez de Bilbao (numele e din Diavolul indragostit al lui Cazotte) se trezise dimineata in casa contelui, dupa ce avuse un vis ciudat pe care, se-ntelege, nici in minte nu-i venea sa-l realizeze." Intriga devine tot mai inexplicabila. Marchizul Alvarez I este provocat la duel de Alvarez II, aceste din urma fiind desigur doar chipul sau reflectat in oglinda. Alvarez II este ucis. Astfel putem afirma, ca suntem pusi in fata cu un "dublu al dublului", cu un joc in oglinzi paralele. Alvarez I, cel triumfator, isi cumpara un palat la Madrid. Datorita bogatiei enorme este curtat de multe femei, care il parasesc, cand afla, ca averea este in mana favoritei, a Ellei, care disparuse fara urme. Dupa multe nopti albe "simtea iar nebunia cuprinzandu-i sufletul simtea iar sufletul contragandu-i-se ca o noapte intinsa ii invaleste simtirea si cugetarea, ca lumea inceteaza imprejurul lui si in somnul lui mortuar parca mai simte, ca un sunet de vioara subtire si dulce, vorba: amor apoi nu simti nimic nimic" De fapt el moare de scarba si dezgust fata de viata. Actiunie continua dar cu cateva veacuri in urma, in Franta romantica si revolutionara. Un nou avatar este tanarul francez Angelo (nume simbolic la Eminescu), cine vrea sa se sinucida din dragoste, insa este salvat de doctoral Dreyfus. Suntem martorii unui dialog, in care o femeie ii declara dragoste lui Angelo, acesta raspunzand: "Imi pare ades ca noi am mai trait odata si ca eu te-am iubit c-un amor nebun si copilaresc Visez ades si in fundul visarilor mele vad Egiptul cu toata maretia istoriei si imi pare ca-m fost rege si c-am avut o femeie frumoasa, ce se numea Rodope, si ca acea femeie esti tu". Dar femeia ii confirma impresia si il paraseste, spunandu-i: 'Adio, copilul meu!' Pe Angelo un alt medic, de Lys (numele il intalnim la Dumas-fils) il atrage intr-o societate mistica "Amicii intunericului" insotind-ul intr-un club subteran, la o experienta spiritista. O femeie tanara, care pare o "gratioasa androgina", de un sex incert. Ea este imbracata barbateste si se numeste Cezar sau Cezara - nume preluat din Titanul lui Jean Paul. Femeia incearca sa castige dragostea eroului, facand niste atractii iluzioniste, executate la fel ca in Diavolul indragostit al lui Cazotte. In acest moment apare predilectia lui Eminescu despre tipul femeii agresive, voluntare, care preia initiativa actului erotic. Angelo se simte, in mainile Cezarei, ca "turturica in ghiarele vulturului", deoarece Cezara se adreseaza eroului nostrum in acest fel "Te nimicesc, voiu sa-ti beau sufletul, sa te sorb ca pe o picatura de roua in inima mea insetata ingere!' Dragostea atat de posesiva a Cezarei il infricoseaza si il indeparteaza pe Angelo. Cezara se declara "demon al amorului", si apare in fata lui Angelo prezentand-o pe Lilla (nume din onomastica romantica), care, in contrast cu Cezara este intruchiparea iubirii domestice, mici-burgheze.

Fata de ipostaza a unei iubiri comune, care nu constituie altceva decat manifestarea instinctului de procreatie, avand drept scop perpetuarea spetei (teorie pe care Cezara i-o face lui Angelo, in termenii cei mai schopenhauerieni), apare ipostaza amorului - pasiune, ca un mod de opozitie la "vointa oarba". Angelo este pus sa aleaga intre perspectiva unei idile casnice, obisnuite si "voluptarea cea cruda a dorintei si a durerii", pe care i-o ofera Cezara.

Opera se sfarseste pe acest punct, deoarece se simte incertitudinea eroului in alegerea tipului feminin. Din cauza acestui fapt celelalte reancarnari ale faraonului Tla nu sunt relevate. Insa prototipul Cezarei este reluata mai tarziu in nuvela Cezara, intr-o ipostaza diferita. Aici erosul este pus in relatie directa cu "voluptatea naturistica si cu voluptatea thanatica" , moartea fiind vazuta ca o reintegrare in sanul naturii, conform "conceptiei euthanasice"[5] a lui Eminescu.