Modalitati de receptare a operei lui Émile Zola (1840 - 1902), Émile Zola / I. L. Caragiale / M. Preda / L. Rebreanu

Modalitati de receptare a operei lui Émile Zola (1840 - 1902), Émile Zola / I. L. Caragiale / M. Preda / L. Rebreanu

In epoca dominata de teoria ereditatii a lui Darwin si a doctorului Lucas si de practica experimentala a lui Claude Bernard, incercarea lui Zola de a inviora literatura prin stiinta insemna pentru el un act de mare curaj, la care-i invita cu seriozitate pe toti sa adere. Credea, infiorat, ca participa la descoperirea tainelor lumii. Insasi demonstratia sa teoretica raspandita peste tot, in corespondenta, in cronicile plastice, in destainuirile literare, incita la comunicare, fiind, in fond, jurnalul unei pozitii fata de contemporani.

Ei l-au primit insa crispati, suspectandu-i in orice gest o demonstratie ostentativa. Apogeul manifestarilor dezaprobatoare este insa atins la aparitia romanului La Terre, "Georgicele orgiei", cum l-a calificat Anatole France, condamnand autorul cu o duritate excesiva: "Opera sa este primejdioasa, iar el se numara printre nefericitii despre care pot spune ca ar fi fost mai bine sa nu se fi nascut vreodata" .

Exista la Zola o tendinta de aplecare spre enormitate si spre dialectica subliniara a contrastelor care, ca si ideile lui estetice persistente, cuprinzand adevaruri, dar si multe erori, merita sa fie examinate si traduse in termenii nostri de intelegere. O foarte proaspata lectura a operei lui Émile Zola indeamna la reflectii asupra cazului sau uman. Copilaria trista si saraca, undeva in provincie; adolescenta apasata de datoria de a fi sprijinul familiei, dupa moartea tatalui; un examen de bacalaureat pierdut; tineretea setoasa de lucruri mari, esuata intr-un birou de vama parizian; patrunderea in lumea literara pe usa din dos, ca functionar in biroul de publicitate al unei edituri; o liniaritate sufleteasca impinsa pana la naivitate, care ii motiveaza propunerea de casatorie facuta celei dintai prostituate iesite in cale, cu iluzia ca o va scoate din mocirla si ca va purifica omenirea, populand-o cu copiii lor; o dureroasa confruntare cu realitatea prin refuzul brutal al femeii, martor al numeroaselor pranzuri ale tanarului visator, compuse adesea numai din paine inmuiata in untdelemn; o casatorie calma si catre sfarsitul vietii, o dragoste in afara casatoriei, daruita cu doi copii, infiati mai tarziu de vaduva sa; iar dincolo de orice alt detaliu, o inepuizabila ambitie si putere de munca.

Opera lui Zola poate fi privita ca expresia dramatica a omului obisnuit sa-si reprime pornirile si care, suferind toata viata de un sentiment secret de inferioritate sociala, isi descatuseaza in scris fiinta morala pe jumatate strivita. Nu de putine ori, in scrierile lui, dam peste un Zola suferind printre prieteni, ca intr-o grea captivitate, de sentimentul interioritatii fata de ei, simuland insa indiferenta. Iata-l intr-o dupa-amiaza de lecturi si amintiri in casa lui Flaubert: "Flaubert pufnea; Turgheniev istorisea cu o deosebita originalitate si savoare; Goncourt judeca totul cu distinctia si intorsatura de fraza atat de personala; Daudet isi debita anecdotele cu acel farmec deosebit care ma facea sa-l indragesc mai mult decat pe oricare alt prieten. Numai eu nu am stralucit vreodata, caci sunt mai mult decat mediocru ca vorbitor, iar haz nu am decat cand imi intra o idee in cap sau cand ma supar" .

Poate cea mai tulburatoare incercare de a depasi conditia sa de perpetua mediocritate este acea teoretizare a literaturii naturaliste din Le Roman expérimental, prin care Zola se infrunta cu toti contemporanii, incercand sa introduca noi legi in literatura si sa intervina fundamental in desfasurarea ei. Faptul ca are un punct de pornire si se dezvolta in jurul a doua cuvinte, "agir" si "diriger", spune indeajuns. Atras de mirajul marilor infaptuiri, Zola dialogheaza cu "secolul" si cu "natura" si proiecteaza o schelarie teoretica enorma, pentru a ajunge sa domine si sa dirijeze fenomenele. Principiile sale estetice au fost concepute ca un manifest in vederea exaltarii ambitiilor creatoare, dupa modelul unic intruchipat de insusi autorul lor.

Criticul de arta, frecventatorul "Saloanelor" pariziene de dupa 1860, ridicand in slava sau negand cu furie ostentativa, are pana la urma dorinta sa se substituie unei forte atotputernice, care sa adune, spre extazul umanitatii, produsul artistic al tuturor timpurilor: "[] si cand, in mijlocul salii imense, pe peretii careia ar fi agatate tablourile tuturor pictorilor din lume, mi-as arunca privirea asupra acestui vast ansamblu, as descoperi acolo un poem multiplicat in mii de limbi, pe care nu m-as plictisi vreodata sa-l citesc, ci m-ar incanta finetea si vigoarea limbajului fiecaruia in parte" .

Portretistul din volumul Les Romanciers naturalistes depaseste exactitatea portretistica, vizand interpretarea cu fulgerari de intensa expresivitate in cazul colosilor, care fie ca au dominat un secol cu superba lor prezenta, ca Victor Hugo, fie ca, dincolo de opera, creatorul, ca om, intruchipeaza o energie masiva, ca Balzac ori Flaubert. Capitolul despre autorul doamnei Bovary este, pe drept cuvant, opera unui pictor de talent, analizand sistematic si lucid, recompunand spontan un ansamblu de o violenta intensitate cromatica, entutiasmant prin poezia viziunii. In privinta oamenilor, Zola este atras de structurile puternice, fizice ori sufletesti, simbolic izolate prin insasi esenta personalitatilor lor, ca cele doua personaje feminine - Flore (din La Bête humaine) si Françoise (din La Terre).

Flore este un gen de adolescenta salbatica, una din acele figuri de mare candoare sufleteasca, indragite de cititor. Ea traieste intens un sentiment, dar, contrariata in buna ei credinta, face un gest neprevazut cu urmari catastrofale: struneste caii, inhamati la o caruta incarcata cu piatra, sa se ridice sforaind, pe picioarele dinapoi, si ii propteste cu umerii anume sa-i tina de-a curmezisul pe linia ferata ca sa provoace deraierea trenului in care se aflau iubitul ei cu amanta.

Françoise este si ea un fel de Flore, dar cu gesturi mari, convertite in interior. Insarcinata, este violata de cumnatul sau, Buteau, pe camp, ajutat de nevasta; imbrancita de Lise, cade cu pantecele intr-o coasa si, mai tarziu, moare. Ea stie de ce au devenit criminali cumnatul si sora ei, dar, din spirit de familie, nu ii denunta. Le intelege setea de proprietate absoluta asupra pamantului si teama sa nu-l piarda, caci in alte conditii ar fi fost mostenit de barbatul ei, Jean Macquart, un venetic. Françoise moare incet, cu ochii fix deschisi, intr-o mutenie innebunitoare pentru fiecare. Caci Jean stie ca nevasta-sa este singura lui legatura cu pamantul si ca niciodata ea nu-i va semna testamentul al carui proiect l-a ascuns undeva, in fundul unui scrin. Iar ucigasii ii urmaresc orice tresarire a fetei, tintuiti de panica de a nu fi denuntati, dar si de a nu fi facut un gest gratuit, daca fapta lor criminala ar fi ramas fara urmari.

Ambele scene expuse mai sus sunt ingrozitoare, dar au ceva tulburator, maret in hidosenia lor. Uratul descris de Zola intra de la un moment dat in domeniul fabulosului. Gestul acestui personaj feminin atat de nuantat, din romanul La Terre, deschide orizonturi nebanuite pentru intelegerea operei lui Zola, hulita de a fi poposit numai pe culmile spectaculos urate ale existentei umane. Françoise, desi siluita si bestial lovita, nu se razbuna, denuntand. Ea rezista primului impuls de a raspunde raului cu rau nu dintr-o filozofie inalta, ci dintr-un calcul care exprima si el o conceptie de viata. Prin gestul ei, Françoise arata ca omul nu capituleaza cu desavarsire si este in stare sa invinga abjectia.

Stapaniti de instinct, un barbat si o femeie il omoara pe sotul inselat si se casatoresc. Zola vrea sa afle in Thérèse Raquin unde duce casatoria fundata pe crima. Cei doi amanti ajung sa se urasca, exasperati de fapta lor, invinuindu-se reciproc de complicitate. In cele din urma se sinucid, nu fara a fi scutiti de niste trairi atroce, de groaza dementiala, care nu pot fi puse numai pe seama unor simple dezordini organice.

Romanul La Bête humaine este mai nuantat. Si aici s-a comis o crima cu urmari devastatoare pentru faptasi. O persoana oficiala, compromisa in afaceri scandaloase, este omorata in compartimentul unui expres de Havre, de catre un sot inselat si gelos, ajutat de sotia adultera. Martor unic este un mecanic de locomotiva, aflat intamplator la intrarea in tunelul ales anume de criminali ca loc sigur unde sa infiga pumnalul in victima, fara a fi stingheriti de priviri iscoditoare.

Obscure procese de constiinta exista totusi in opera lui Zola. Si in L'Assommoir, tablou prin excelenta critic al vietii muncitorilor, se produce un salt surprinzator de constiinta. Gervaise, personajul principal, fiica unor betivi, alcoolica si ea, a fost in tinerete modesta, simpatica, harnica, plina de gingasie fata de copii si de primul barbat, care o paraseste intr-o mizerie crunta. Nici dupa casatoria cu tinichigiul Coupeau nu duce o viata mai buna. Rudele lui o primesc cu raceala, iar lipsa de bani e apasatoare. Coupeau se imbata tot mai des. Accidentul si toate intamplarile pe care acesta le atrage dupa sine o imping pe femeie spre viciu. In aceasta mizerie materiala si morala, umanitatea nu a fost anulata. Gervaise se rusineaza de faptele ei si se marturiseste intr-un gest de umilinta in fata lui Goujat, care, iubind-o in taina, o aduna de pe drumuri ca sa-i dea o bucata de paine.

In privirea abrutizatei Gervaise, la nunta, cand rupe din gasca, curgandu-i grasimea printre degete, se vede palpaindu-i speranta in viitor, pentru ca isi poate roti ochii lucitori de bucurie de la odaia plina de rochii de ocazie, la care a visat din copilarie, la invitatii ceremoniosi, care ii dau pentru o singura data respectul cuvenit femeii maritate.

Aceasta lume fantastica si decazuta este datorata - dincolo de toate obiectiile - unui scriitor indraznet, care stie sa evoce cu mijloace artistice proprii. Un Jacques Lentier si o Gervaise indrumati, impotriva naturii lor, spre o existenta neintinata s-ar risipi in neant de la primii pasi, iar Zola n-ar fi decat un obscur imitator. Meritul lui nu este de a fi zugravit cu oricata competenta, "bestia umana". Bineinteles, un element important este acela de a insinua, in limitele artei, existenta unei acute probleme sociale - somaj, alcoolism, prostitutie, pauperism, exploatare, crima. Dar ele au existat, iar Zola nu le creeaza, dupa cum a aratat Albérès, ci le observa si le descrie.

Zola isi depaseste contemporanii in descrierea mizeriei materiale si a degradarii morale care rezulta din ea. Dar, din aceasta existenta umana in care nimic nu este aparent pozitiv, el a scos la suprafata mintile anonime care gandesc candid si stangaci pentru viitorul omenirii, generand astfel in literatura o idee tot atat de raspandita in epoca si de rasunatoare ca si pozitivismul si stiinta experimentala a doctorului Claude Bernard.

In comparatie cu individualismul traditional al personajelor din literatura franceza a secolului al XIX-lea, oameni de tipul celor de mai sus, generosi si curajosi, vor sa descopere sensul vietii, ingrijorati de soarta omenirii. In cautarea unor forme concrete prin care sa fie utili, ei merg insa pe drumuri intortocheate, nesiguri si sovaitori, intotdeauna infranti - fie de represiunea legala, forta organizata incomparabil mai puternica decat razvratirea lor individuala, fie de o boala ori de slabiciunea mult mai complexa a constitutiei lor interioare.

Acesta este "adevarul naturalismului", de care vorbeste R. - M. Albérès, descoperindu-l in "depasirea individului: zdrobit, dar inteles, invins dar glorificat"[4]. Faptul ca omul poate sa se infrunte cu destinul sau, cu toate ca rezultatul infruntarii produce acea "mila" asupra careia insista Albérès, exprima robustetea sufleteasca a lui Zola, semnalata si de P. Martino in vasta sa cercetare asupra naturalismului francez . Caci scriitorul care a vazut societatea ca "o mare sumbra", cateodata ca "o cloaca", viseaza si traduce in simboluri proiectele sale pentru viitor, in care, fara indoiala, credea.

In Germinal, dupa esecul de moment al grevei si dupa catastrofa subterana in care si-au gasit moartea atatia mineri, Étienne paraseste colonia carbonifera, indreptandu-se spre centrele muncitoresti ale capitalei, pregatit sa inceapa noi actiuni. Drumul lui pe camp, primavara, este simbolic. Tanarul care se indreapta, la sfarsitul romanului, catre Paris, nu mai simte vantul taios de martie, care l-a biciuit la venirea lui in colonia miniera, ci aude incoltind semintele in luna lui "germinal", cand in pamantul reavan se pregateste pe nesimtite recolta viitoare. Grupul de mineri care se indreapta spre galerii este si el simbolic: "Oamenii inaintau, o armata neagra, razbunatoare, care germina pe incetul in brazde, crescand pentru recoltele secolului viitor, a carui incoltire va face sa trozneasca pamantul"[6].

Nuvelistica lui I. L. Caragiale a iscat si ea controverse cu privire la filiera naturalista. Este adevarat ca, daca exista un Caragiale al Momentelor si al Comediilor (care toate comunica intre ele printr-o viziune scenica de marca realista, prin spectacolul oferit de aspectele de viata ale micii noastre burghezii de la sfarsitul veacului), exista si un Caragiale grav, sumbru, cu perceptia reflectata de constatarea eroului sau din Grand Hotel "Victoria romana", care exclama exasperat: "simt enorm si vaz monstruos". este scriitorul care tinde a-si centra observatia pe laturile mai obscure ale instinctualitatii si ale deformarilor patologice, chiar daca niciodata expresia si chiar viziunea in serie nu ating limitele brutale ale lui Zola. Si, in sfarsit, exista un Caragiale in care realismul satiric se preface intr-un grotesc funambulesc, intr-o perspectiva in care ceea ce a putut parea intr-un sector al operei sale naturalism se converteste in fantastic.

Peste mai bine de doua decenii, opera lui Liviu Rebreanu pune acut problema naturalismului. Apartenenta la naturalismul de sorginte zolista - evidenta in unele scene din Rascoala, dar mai mult in Ion - este depasita de o substantialitate a viziunii, care il face pe Rebreanu mai obiectiv in materie decat naturalistii propriu-zisi.

Tendinta naturalista a lui Liviu Rebreanu se reflecta nu numai in modul de a privi umanitatea instinctuala de la tara, dar si in predilectia de a intarzia asupra unor elemente tinand de imponderabilitatea patologica. Ne gandim la comportarea lui Puiu Faranga din Ciuleandra. Dar Rebreanu nu este unilateral, dovada cea mai elocventa fiind Padurea spanzuratilor. Experienta dramatica a lui Apostol Bologa probeaza o tensiune mistica, un patetism al contradictiilor interioare in care se simte scoala analitica dostoievskiana.

Prin densitatea si organicitatea reprezentarilor sale in fresca din lumea rurala, fara sa cadem intr-un exces de orgoliu national, trebuie sa recunoastem cu toata obiectivitatea ca Rebreanu este mai esential semnificativ decat Zola in La Terre si mai aproape de epicul pur al epopeii decat Reymont in accentuat lirica sa fresca a taranimii polone, ramanand romancierul nostru prin excelenta.

Cazul lui Rebreanu si al lui Caragiale, pentru a ne opri numai la cele ilustre, denota intr-un sens revelator ca sugestiile metodei naturaliste, pe care le-am semnalat, cu toata eficienta lor, nu au dus la un simplu fenomen de epigonism zolist.

Trebuie sa recunoastem ca in Romania naturalismul nu a fost deloc steril si ca, aplicat partial in practica, ajunge sa aiba o nuanta proprie atingand uneori forme originale de exprimare artistica, prin care se indeparteaza detasat de ceea ce a fost imboldul initial.